Drept civil.

Teoria generală
Cursul nr. 1

Conf. univ. dr. Andy Corneliu Puşcă

Asist. univ.drd. Varvara Licuţa Coman
Noţiunea şi principiile dreptului
civil
În cadrul acestui curs vom analiza următoarele
teme (subiecte, aspecte):

1. Drept şi morală. Subdiviziunile dreptului

2. Noţiunea de drept civil
3. Principiile dreptului civil
 1. Drept şi morală. Subdiviziunile dreptului
Cuvântul „drept” cunoaşte trei accepţiuni:
drept obiectiv drept subiectiv ştiinţă a dreptului

totalitatea regulilor, a facultatea unui individ ştiinţa care studiază

preceptelor şi legilor de a avea, a face sau nu dreptul obiectiv şi
care guvernează face ceva, de care el se drepturile subiective
activitatea omului în prevalează faţă de alţii care derivă din el
societate şi care se pot în societate în exerciţiul
impune la un moment dat activităţii sale
prin forţa publică
 Puteţi identifica în practică exemple
care să evidenţieze cele trei accepţiuni ale
cuvântului drept?
 Dreptul obiectiv se împarte în:
drept pozitiv
• dreptul în vigoare la un anumit
moment dat într-un anume stat;
• el se cunoaşte şi se studiază;
• este o noţiune simplă şi clară
asupra căreia toată lumea este de
acord;
• include regulile juridice certe,
dar şi cele asupra cărora există
îndoială.
drept natural
•există alături de dreptul pozitiv;
•este o noţiune vagă şi neclară care
a stârnit divergenţe între autori
pentru definirea ei;
•unii autori concep dreptul natural
sub forma unui drept ideal,
universal, imuabil;
•alţii consideră dreptul natural a fi
un drept anterior şi superior
oricărei reguli pozitive şi care, spre
deosebire de dreptul pozitiv,
variază încontinuu.
 Dreptul pozitiv se împarte în:

drept internaţional
(se ocupă de raporturile
dintre state sau dintre
cetăţenii unor state drept naţional (intern)
diferite) (se ocupă de raporturile
persoanelor care fac parte
din acelaşi stat)
drept internaţional drept internaţional
public privat

drept public drept privat

 2. Noţiunea de drept civil
Dreptul civil

reprezintă principala ramură a dreptului privat

este un ansamblu de reguli de drept, de hotărâri

ale instanţelor judecătoreşti, de comentarii ale
Codului civil şi altor legi civile

este o „Constituţie civilă” care face ca viaţa cotidiană să

fie dublată de o viaţă juridică

este „expresia unei civilizaţii”, expresia spiritualităţii unui popor,

istoriei şi tradiţiei lui. El guvernează majoritatea raporturilor
private: proprietatea, obligaţiile, moştenirile
 Şi totuşi, CE ESTE DREPTUL CIVIL?

Dreptul civil este ansamblul normelor

juridice care reglementează raporturile
patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite
între persoane fizice şi persoane juridice
aflate pe poziţii de egalitate juridică.
(Boroi, 2008, p. 4)
 Normele de drept civil

sunt reguli care alcătuiesc conţinutul

dreptului civil
Totalitatea normelor de drept civil sunt grupate pe
categorii care alcătuiesc instituţiile dreptului civil:

• raportul juridic civil

• actul juridic civil
• prescripţia extinctivă
• subiectele dreptului civil
• drepturile reale
• teoria generală a obligaţiilor
• contractele civile speciale
• succesiunile
Raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale
alcătuiesc obiectul dreptului civil. Oamenii îşi pun în
valoare drepturile subiective prin relaţiile sociale la care
participă. Acestea capătă înfăţişarea unor raporturi
juridice, fiindcă se referă la drepturi şi obligaţii, adică
produc efecte juridice. Deci, raportul juridic este o
relaţie socială reglementată de o normă juridică.
Este patrimonial acel raport juridic al cărui conţinut
poate fi evaluat în bani, are valoare economică.
Raportul juridic nepatrimonial nu are valoare
economică, este o relaţie socială în care îşi găseşte
expresia individualitatea persoanei, aprecierea morală
de care se bucură ea în cadrul societăţii.
Cel de-al treilea element al definiţiei priveşte subiectele
dreptului civil, adică persoanele fizice şi juridice.
Pentru dreptul civil, subiect este nu numai omul privit
individual, desemnat prin sintagma „persoană fizică”,
ci şi colectivul de oameni, care, prin întrunirea unor
condiţii legale, devine subiect colectiv de drept,
desemnat prin sintagma „persoană juridică”.
 3. Principiile dreptului civil

Orice sistem de drept este guvernat de principii fundamentale

reguli de bază, idei

călăuzitoare, comune
tuturor ramurilor de drept
 Vorbim deci despre trei categorii de principii:

• principii fundamentale ale dreptului român

• principii fundamentale ale dreptului civil
• principii specifice unor instituţii de drept civil
Sunt considerate a fi principii specifice dreptului
civil:
principiul proprietăţii

principiul egalităţii în faţa legii civile

principiul îmbinării intereselor generale cu

cele particulare
principiul ocrotirii şi garantării drepturilor
subiective civile
Principiul proprietăţii este consacrat de Constituţia României,
Codul civil, dar şi de alte legi speciale. Astfel, art. 44 din
Constituţie dispune că: „Dreptul de proprietate, precum şi
creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele
acestor drepturi sunt stabilite de lege.”

Acelaşi articol stabileşte în alin. 2 că: „Proprietatea privată este

garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate
privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din
aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate
internaţionale la care România este parte; pe bază de
reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum
şi prin moştenire legală”.
Codul civil defineşte proprietatea privată în
art. 555:
„Proprietatea privată este dreptul
titularului de a poseda, folosi și dispune
de un bun în mod exclusiv, absolut și
perpetuu, în limitele stabilite de lege”.
 Principiul egalităţii în faţa legii civile

În ceea ce priveşte persoanele fizice, art. 16 din Constituţie

dispune că:
„Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice,
fără privilegii şi fără discriminări”.
Codul Civil în art. 30 prevede egalitatea în fața legii civile:
„Rasa, culoarea, naționalitatea, originea etnică, limba,
religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia,
convingerile personale, apartenența politică, sindicală, la o
categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea,
originea socială, gradul de cultura, precum și orice altă situație
similară nu au nicio influență asupra capacității civile”.
În privinţa persoanelor juridice, principiul egalităţii în
faţa legii civile trebuie înţeles în sensul că toate
persoanele juridice dintr-o anumită categorie se
supun, în mod egal, legilor civile emise pentru a
reglementa acea categorie de persoane juridice.
Principiul îmbinării intereselor personale cu cele
generale decurge din principiile enunţate anterior.

Art. 57 din Constituţie, cetăţenii români sunt

obligaţi: „să-şi exercite drepturile şi libertăţile
constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce
drepturile şi libertăţile celorlalţi”.
 Principiul ocrotirii şi garantării drepturilor
subiective civile îşi are sorgintea în art. 26 din Pactul
internaţional privind drepturile civile şi politice care
stipulează: „Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi
au, fără discriminare, dreptul la ocrotire egală şi
eficace contra oricărei discriminări, în special de rasă,
culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice
altă opinie, origine naţională sau socială, avere,
naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare”.
Principiile specifice unor instituţii de drept civil au o
sferă de aplicabilitate mai restrânsă decât principiile
fundamentale ale dreptului civil:
- principiul consensualismului, care priveşte forma
actului juridic civil
- principiul forţei obligatorii, principiul irevocabilităţii
şi principiul relativităţii, care interesează instituţia
efectelor actului juridic civil
- principiul ocrotirii bunei-credinţe, întâlnit în mai
multe materii ale dreptului civil (drepturile reale,
răspundere civilă etc.)
- principiul proximităţii gradului de rudenie, specific
devoluţiunii succesorale
 Drept civil. Teoria generală
Cursul nr. 2

Conf. univ. dr. Andy Corneliu Puşcă

Asist. univ.drd. Varvara Licuţa Coman

Normele juridice de drept civil
În cadrul acestui curs vom analiza următoarele
teme (subiecte, aspecte):

1. Definiţia normei juridice civile

2. Clasificarea normelor juridice civile
3. Izvoarele dreptului civil
4. Aplicarea legii civile
5. Interpretarea normelor de drept civil
1. Definiţia normei juridice civile

Norma de drept civil poate fi definită ca

regula generală, impersonală şi obligatorie care
reglementează conduita subiectelor în
raporturile juridice civile şi care poate fi
îndeplinită la nevoie prin forţa de constrângere
a statului.
 2. Clasificarea normelor juridice civile

după caracterul după natura după întinderea

conduitei prescrise interesului ocrotit câmpului de aplicare

norme norme norme norme

dispozitive imperative generale speciale
norme de norme de
ordine ordine
publică privată
 Norme dispozitive

norme permisive norme supletive

nici nu impun şi nici nu interzic

stabilesc o anumită conduită, care
săvârşirea unei acţiuni, lăsând la
este obligatorie pentru părţi numai
aprecierea părţilor să aleagă
în cazurile în care acestea, prin
conduita pe care doresc să o
voinţa lor, nu au stabilit o altă
urmeze din mai multe variante
conduită
posibile indicate de lege
 Norme imperative

onerative prohibitive

prevăd expres obligaţia pentru

părţi de a săvârşi o anumită interzic săvârșirea unor acțiuni
acţiune
 3. Izvoarele dreptului civil

forme specifice de exprimare a

normelor de drept civil
 Sunt izvoare ale dreptului civil:
• Constituţia
• Codul civil,
• legile, hotărârile şi ordonanţele Guvernului
• ordinele şi instrucţiunile miniştrilor
• actele normative emise de autorităţile administraţiei
publice locale
• unele acte normative adoptate înainte de 1990 (în
măsura în care acestea mai sunt în vigoare)
• reglementări internaţionale (convenţii, pacte,
acorduri etc.) la care România este parte
Obiceiul, jurisprudenţa şi doctrina
constituie sau nu, izvoare ale
dreptului civil?
 4. Aplicarea legii civile

Prin aplicarea legii civile se înţelege activitatea

practică a organelor de stat care înfăptuiesc
prevederile normelor juridice civile, în calitatea
lor de titulari ai autorităţii de stat, activitate ce
se desfăşoară în formele oficiale prevăzute de
lege.
 Aplicarea legii civile în timp

legea civilă se aplică în intervalul de timp cât este în vigoare

acţiunea normei civile în timp începe:

în trei zile de la data

la data prevăzută
publicării ei în Monitorul sau
în cuprinsul ei
Oficial
Aplicarea legii civile în timp

principiul principiul
neretroactivităţii aplicării imediate
legii civile a legii civile
De la aceste două principii ale aplicării legii
civile în timp există două excepţii:

retroactivitatea
legii civile

? ultraactivitatea
(supravieţuirea)
legii civile vechi
Aplicarea legii civile în spaţiu priveşte două
aspecte

aspectul intern

aspectul
internaţional
 Aplicarea legii civile asupra persoanei

legi civile cu vocaţie

generală de aplicare, atât
persoanelor fizice, cât şi
persoanelor juridice

legi civile care se aplică

numai persoanelor fizice

legi civile cu vocaţie de

aplicare numai
persoanelor juridice
 5. Interpretarea normelor de drept civil

operaţiunea logico-raţională prin care se urmăreşte stabilirea

deplină şi exactă a conţinutului şi sensului normelor juridice de
drept civil în vederea aplicării lor unitare pe întreg cuprinsul ţării
 Trăsăturile caracteristice ale interpretării

interpretarea este o etapă în procesul de aplicare a legii civile

conţinutul acestei operaţiuni constă în explicarea voinţei legiuitorului

cu privire la o anumită normă juridică de drept civil

prin interpretare se urmăreşte încadrarea corectă a

diferitelor situaţii practice la ipoteza normei de drept civil
 Formele interpretării normelor de drept civil

interpretarea
oficială și neoficială

interpretarea literală,
extensivă şi restrictivă

interpretarea gramaticală, logică,

sistematică, teleologică şi istorică
Drept civil. Teoria generală
Cursul nr. 2
Conf. univ. dr. Andy Corneliu Puşcă
Asist. univ.drd. Varvara Licuţa Coman
Raportul juridic civil
În cadrul acestui curs vom analiza următoarele
teme (subiecte, aspecte):

1. Noţiunea raportului juridic civil

2. Izvoarele raportului juridic civil
3. Elementele raportului juridic civil
1. Noţiunea raportului juridic civil

Raportul juridic civil este acea relaţie socială

reglementată de norma de drept civil.
 Caracterele
raportului juridic civil

raport de drept în
care părţile au o
poziţie de egalitate
juridică
caracterul de
raport
voliţional

caracterul de
raport social
2. Izvoarele raportului juridic civil

Prin izvor al raportului juridic civil

concret se înţelege o împrejurare de care
legea civilă leagă naşterea, modificarea
sau stingerea unui raport juridic concret.
 Se numesc fapte juridice, evenimentele şi acţiunile
omeneşti care produc efecte juridice, adică creează,
modifică, transmit sau sting raporturi juridice
concrete.
 Faptele juridice

Evenimente Acţiuni omeneşti

acele fapte care se nu numai fapte de

produc independent comisiune, ci şi fapte de
de voinţa oamenilor şi omisiune sau abţinerea
de care normele de de la o activitate
drept leagă anumite impusă de lege.
consecinţe juridice.
 Acţiuni omeneşti

acţiuni care se acţiuni care se

săvârşeşc fără intenţia săvârşeşc cu intenţia
de a produce efecte de a produce efecte
juridice juridice
3. Elementele raportului juridic civil

părţile (subiectele)
raportului juridic

conţinutul raportului
juridic

obiectul raportului
juridic
Părţile (subiectele) raportului juridic

persoanele
fizice

persoanele
juridice
 !!!!!!!!!!!!!!!!
Persoana care dobândeşte drepturile ce
formează conţinutul raportului juridic civil se
numeşte subiect activ, iar persoana căreia îi
incumbă obligaţiile corespunzătoare se numeşte
subiect pasiv. În raporturile de obligaţii,
subiectul activ este numit creditor, iar cel pasiv
debitor.
 Determinarea subiectelor raportului juridic civil

În cazul raporturilor juridice ce au în conţinutul lor un drept

absolut, precum dreptul de proprietate, numai subiectul activ
(titularul de drepturi) este determinat; subiectul pasiv (titularul
de obligaţii) este nedeterminat, el fiind format din toate celelalte
persoane cărora le incumbă obligaţia general negativă de a nu
stânjeni exercitarea drepturilor de către subiectul activ.

La raporturile juridice ce au în conţinutul lor drepturi relative,

precum drepturile de creanţă, atât subiectul activ, cât şi
subiectul pasiv sunt determinate din momentul naşterii
raportului juridic.
 Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil

În raporturile reale (care conţin drepturi reale precum dreptul de

proprietate) există o pluralitate de subiecte pasive, toate
persoanele având obligaţia de a nu stânjeni pe proprietar în
exercitarea atributelor recunoscute de lege.

În raporturile obligaţionale (care conţin drepturi de creanţă),

pluralitatea poate fi: activă (există mai mulţi creditori), pasivă
(există mai mulţi debitori) sau mixtă (există mai mulţi creditori
şi mai mulţi debitori).

În raporturile nepatrimoniale, care decurg din creaţia

intelectuală (operă sau invenţie), pluralitatea se manifestă sub
forma coautoratului.
 Drept civil. Teoria generală
Cursul nr. 4

Conf. univ. dr. Andy Corneliu Puşcă

Asist. univ.drd. Varvara Licuţa Coman

LOGO
Conţinutul şi obiectul raportului
juridic civil
În cadrul acestui curs vom analiza
următoarele subiecte:

1. Conţinutul raportului juridic civil

2. Obiectul raportului juridic civil
 1. Conţinutul raportului juridic civil

Conţinutul raportului juridic civil este

alcătuit din drepturile subiectului activ şi
din obligaţiile subiectului pasiv.
 Drepturile şi obligaţiile ce se nasc între pările
raportului juridic civil sunt interdependente
în sensul că drepturilor subiectului activ le
corespund obligaţiile subiectului pasiv şi invers,
obligaţiilor subiectului pasiv le corespund
drepturile subiectului activ.

Drepturile şi obligaţiile reprezintă

diferitele aspecte ale conţinutului
unui raport juridic civil, după cum
acest conţinut e privit din punctul de
vedere al subiectului activ sau al
subiectului pasiv.
Dreptul subiectiv poate fi definit ca fiind
posibilitatea juridică a titularului dreptului,
dintr-un raport juridic civil, de a desfăsura o
anumită conduită garantată de lege prin putinţa
de a pretinde persoanei obligate o anumită
comportare corespunzătoare care poate fi impusă,
în caz de nevoie, prin mijlocirea forţei coercitive
a statului.
Dreptul subiectiv prezintă următoarele caractere specifice:

1. presupune neapărat o obligaţie corelativă a altei sau altor persoane,

implicând astfel în mod necesar un raport social între două sau mai multe
persoane, raport reglementat de norma juridică civilă

2. conferă titularului său posibilitatea de a desfăsura o anumită conduită, în

limitele legii, căreia îi corespunde o anumită comportare corelativă din partea
persoanei obligate

3. conferă titularului său putinţa de a pretinde persoanei obligate să-si

îndeplinească obligaţia, adică de a avea o anumită comportare
corespunzătoare, recurgând în caz de nevoie la concursul forţei de
constrângere a statului

4. ia fiinţă la naşterea raportului juridic, chiar dacă

titularul său n-a început încă să-l exercite
Drepturile subiective civile se clasifică după următoarele criterii:

în funcie de gradul
de în funcţie de
opozabilitate conţinutul lor

drepturi drepturi drepturi

absolute drepturi patrimoniale personal
relative nepatrimoniale

drepturi pure şi
în funcţie de gradul simple
de siguranţă si
certitudine
oferit titularilor drepturi afectate
de modalităţi
 Drepturi absolute şi drepturi relative

Drepturile absolute sunt acele drepturi în temeiul

cărora titularul lor are posibilitatea să le exercite
singur, fără concursul altor persoane, drepturi cărora
le corespunde obligaţia generală negativă a tuturor
persoanelor de a se abţine de a le aduce vreo vătămare.

Drepturile relative, în opoziţie cu cele absolute, sunt

acele drepturi cărora le corespunde obligaţia uneia
sau a unor persoane determinate din însuşi
momentul naşterii raportului juridic, de a da, de a
face (obligaţii pozitive), sau, uneori, de a se abţine de
la săvârşirea unor acte sau fapte juridice (obligaţie
negativă).
 Drepturile absolute prezintă următoarele caractere specifice:

1. raportul juridic care are în conţinutul său un drept

absolut, se stabileste între titularul dreptului, ca subiect
activ, şi toate celelalte persoane, ca subiecte pasive,
nedeterminate;

2. drepturile absolute sunt opozabile tuturor, erga omnes;;

3. conţinutul obligaţiei subiectelor pasive nedeterminate

este îndatorirea lor generală negativă de a se abţine de la
orice act sau fapt care ar putea aduce atingere dreptului
absolut al subiectului activ.;
Analizând cele studiate până acum puteţi
da exemple de drepturi absolute?
 Drepturile relative prezintă următoarele caractere specifice:

1. raportul juridic care are în conţinutul său un drept relativ se stabileste

între titularul sau titularii dreptului ca subiect activ şi una sau mai multe
persoane determinate, din însuşi momentul naşterii raportului juridic
ca subiecte pasive;

2. conţinutul obligaţiei subiectului pasiv determinat este îndatorirea, cel

mai adesea, pozitivă, de a da sau a face ceva prin îndeplinirea cărora se
realizează dreptul subiectului activ, sau uneori, de a se abţine de la
săvârşirea unor anumite acte sau fapte (obligaţie negativă).

3. drepturile relative sunt opozabile numai unor persoane

determinate, care constituie subiectele pasive determinate
ale raportului juridic respectiv;
Puteţi exemplifica dreptul relativ analizând
contractul de vânzare-cumpărare?
 Drepturi patrimoniale şi drepturi personale nepatrimoniale

Drepturile patrimoniale sunt acele Drepturile nepatrimoniale sunt

drepturi care au un conţinut acele drepturi care nu au un
economic şi care pot fi evaluate în conţinut economic şi nu pot fi
bani. evaluate în bani.
Drepturile reale sunt acele drepturi patrimoniale
în temeiul cărora titularii lor îşi pot exercita
prerogativele conferite de lege, direct şi
nemijlocit asupra unui bun determinat fără a fi
necesar concursul altor persoane.
 Drepturile reale prezintă următoarele caractere specifice:

a) rezultă din raporturi juridice care se stabilesc între una sau mai multe persoane,
ca subiecte active determinate, şi toate celelalte persoane, ca subiecte pasive
nedeterminate;
b) conferă titularilor lor puterea de a-şi exercita prerogativele direct şi nemijlocit
asupra unui bun, fără concursul altor persoane;
c) implică obligaţia generală negativă a subiectelor pasive de a nu face nimic de
natură să stânjenească exerciţiul prerogativelor ce aparţin titularului dreptului
real;
d) sunt drepturi absolute şi, ca atare, opozabile tuturor, erga omnes;
e) ele conferă titularilor, atât prerogativa de a putea urmări lucrul respectiv în orice
mâini s-ar afla (dreptul de urmărire), cât şi prerogativa creditorilor ale căror
creanţe sunt garantate prin drepturi reale accesorii asupra unor lucruri ale
debitorilor lor, de a fi satisfăcuţi cu preferinţă faţă de creditorii chirografari,
lipsiţi de asemenea garaniţi (dreptul de preferinţă);
f) drepturile reale sunt limitate ca număr.
Drepturile de creanţă sunt acele drepturi
patrimoniale în temeiul cărora subiectul activ,
numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv,
numit debitor, ca acesta să dea, să facă ori să nu
facă, obligaţii prin săvârşirea cărora se realizează
dreptul creditorului.
Drepturile de creanţă prezintă următoarele caractere specifice:

a) ele rezultă din raporturi juridice care se stabilesc între una sau mai
multe persoane, ca subiecte active determinate, şi una sau mai multe
persoane, ca subiecte pasive determinate;
b) ele conferă titularului lor - creditorului - dreptul de a pretinde
subiectului pasiv determinat - debitorul - să dea, să facă sau să nu facă
ceva, obligaţii prin săvârsirea cărora se realizează drepturile creditorului.
c) ele implică obligaţia subiectului pasiv - a debitorului - de a da (adică de
a constitui sau strămuta un drept real asupra unui anumit bun), de a face
(adică de a săvârşi anumite acte, acţiuni, lucrări sau de a presta anumite
servicii), sau de a nu face (adică de a se abţine de la o anumită activitate
pe care ar fi avut dreptul să o săvârşească);
d) ele sunt drepturi relative şi, ca atare, nu sunt opozabile decât faţă de
persoana sau persoanele care figurează în raportul juridic respectiv, ca
subiect sau subiecte pasive determinate;
e) drepturile de creană sunt nelimitate ca număr.
 Drepturi pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi

Drepturile pure şi simple sunt acele drepturi care conferă

titularilor lor certitudine şi siguranţă, ele producându-şi
efectele, imediat şi definitiv din momentul naşterii
raportului juridic, existenţa şi exercitarea lor nefiind
afectată de vreo împrejurare viitoare.

Drepturile afectate de modalităţi sunt acele drepturi a

căror naştere, existenţă, exercitare ori stingere depind de
anumite evenimente viitoare sigure sau nesigure
denumite termen, condiţie şi sarcină.
Obligaţia, la rândul ei, poate fi definită ca fiind
îndatorirea subiectului pasiv al unui raport juridic
civil, de a avea o anumită comportare corespunzătoare
faţă de conduita titularului dreptului subiectiv,
comportare care poate consta în a da, a face sau a nu
face ceva şi care, poate fi impusă la nevoie, prin
mijlocirea forţei de constrângere a statului.
Din această definiţie rezultă următoarele trăsături caracteristice
ale obligaţiei:
a) constă într-o îndatorire a subiectului pasiv şi nu într-o
posibilitate juridică pe care o are subiectul activ;
b) îndatorirea subiectului pasiv constă dintr-o conduită
corespunzătoare şi pretinsă de conduita subiectului activ;
c) conduita subiectului pasiv constă, cel mai adesea, dintr-o
prestaţie pozitivă, a da, a face şi numai rareori dintr-o prestaţie
negativă, a nu face;
d) în caz de nevoie, subiectul pasiv poate fi obligat să-şi
îndeplinească îndatorirea prin mijlocirea forţei coercitive a
statului.
 2. Obiectul raportului juridic civil

Fiind un raport social, raportul juridic de drept civil

se referă la activitatea oamenilor.

Obiectul lui va consta întotdeauna în anumite acţiuni

ale acestora sau în abţinerea de a săvârşi anumite
acţiuni, deci într-o conduită anume.
Prin urmare, obiectul raportului juridic
civil îl constituie acţiunea sau inacţiunea
pe care subiectul activ o pretinde şi pe
care subiectul pasiv trebuie să o
îndeplinească.
Thank You

Kingsoft Office
published by www.Kingsoftstore.com
@Kingsoft_Office

kingsoftstore
 Drept civil. Teoria generală
Cursul nr. 5

Conf. univ. dr. Andy Corneliu Puşcă

Asist. univ.drd. Varvara Licuţa Coman
Bunurile. Noţiune şi
clasificare
Putem defini bunul ca fiind acea valoare
economică ce este utilă pentru satisfacerea
nevoilor materiale ori spirituale ale omului şi
este susceptibilă de apropriere sub forma
dreptului patrimonial. (Turianu, 2005, p. 78)
 Bunurile pot fi clasificate după următoarele criterii:

În funcţie de natura lor şi de

calificarea dată de lege

bunuri imobile bunuri mobile

(nemişcătoare) (mişcătoare)

Bunurile imobile sunt acele bunuri Bunurile mobile sunt acele bunuri
care au o aşezare fixă şi stabilă şi care se pot muta dintr-un loc în
nu pot fi mişcate dintr-un loc în altul. altul fie prin energie proprie, fie cu
ajutorul unei energii străine.
Art. 536 Cod civil: „Bunurile sunt mobile sau imobile”.
Art. 537 Cod civil: „Sunt imobile terenurile, izvoarele și
cursurile de apă, plantațiile prinse în rădăcini, construcțiile și
orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent,
platformele și alte instalații de exploatare a resurselor submarine
situate pe platoul continental, precum și tot ceea ce, în mod
natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter
permanent”.
Bunurile care rămân sau devin imobile - Art. 538 Cod Civil:
„(1) Rămân bunuri imobile materialele separate în mod
provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou întrebuințate, atât
timp cât sunt păstrate în aceeași formă, precum și părțile
integrante ale unui imobil care sunt temporar detașate de acesta,
dacă sunt destinate spre a fi reintegrate.
(2) Materialele aduse pentru a fi întrebuințate în locul celor
vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit
această destinație”.
Bunurile mobile Art. 539 Cod civil:
„(1) Bunurile pe care legea nu le consideră imobile sunt bunuri
mobile.
(2) Sunt bunuri mobile și undele electromagnetice sau asimilate
acestora, precum și energia de orice fel produse, captate și
transmise, în condițiile legii, de orice persoană și puse în
serviciul sau, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a
sursei acestora”.

Bunurile mobile prin anticipație Art. 540 Cod Civil:

„(1) Bogățiile de orice natură ale solului și subsolului, fructele
neculese încă, plantațiile și construcțiile încorporate în sol devin
mobile prin anticipație, atunci când, prin voința părților, sunt
privite în natura lor individuală în vederea detașării lor.
(2) Pentru opozabilitate față de terți, este necesară notarea în
cartea funciară”.
Analizând cele studiate până acum puteţi da
exemple de bunuri mobile mobile?
 În raport de regimul juridic al circulaţiei lor

bunuri care se află

în circuitul civil
bunuri scoase din
circuitul civil
Sunt bunuri aflate în circuitul civil acele
bunuri care pot face obiectul actelor juridice,
în alţi termeni, bunurile care pot fi dobândite
ori înstrăinate prin acte juridice.

Un asemenea bun este teritoriul României precum şi bunurile

enumerate de art. 136 alin. 3 din Constituţie care nu pot fi decât
obiect al proprietăţii publice: bogăţiile de interes public ale
subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil,
de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale
zonei economice etc.
După cum au o întrebuinţare independentă
sau sunt utile numai prin intermediul altor
bunuri de care sunt strâns legate

bunuri principale bunuri accesorii

Bunurile principale si bunurile accesorii Art. 546
„(1) Bunul care a fost destinat, în mod stabil și exclusiv, întrebuințării
economice a altui bun este accesoriu atât timp cât satisface aceasta utilizare.
(2) Destinația comună poate să fie stabilită numai de proprietarul ambelor
bunuri.
(3) Daca nu se prevede altfel, bunul accesoriu urmează situația juridică a
bunului principal, inclusiv în caz de înstrăinare sau de grevare a bunului
principal.
(4) Încetarea calității de bun accesoriu nu poate fi însă opusă unui terț care a
dobândit anterior drepturi privitoare la bunul principal.
(5) Separarea temporară a unui bun accesoriu de bunul principal nu îi
înlătură această calitate.
(6) Drepturile unui terț privitoare la un bun nu pot fi încălcate prin
transformarea acestuia în bun accesoriu”.
Folosindu-vă de experienţa personală puteţi
identifica bunuri principale şi bunuri
accesorii?
 După cum pot fi sau nu împărţite fără să-şi
schimbe destinaţia

bunuri divizibile bunuri indivizibile

Sunt divizibile acele bunuri care

Bunurile care, prin împărţirea lor în
se pot divide în mai multe părţi,
mai multe părţi, îşi pierd destinaţia
fără ca prin aceasta să se schimbe
lor economică anterioară sunt bunuri
destinaţia lor economică. De
indivizibile.
exemplu, o bucată de stofă care se
poate împărţi în mai multe
cupoane.
Bunurile divizibile si bunurile indivizibile Art. 545
„(1) Bunurile sunt divizibile sau indivizibile.
(2) Bunurile care nu pot fi împărțite în natură fara a li se schimba destinația
sunt bunuri indivizibile.
(3) Prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat
indivizibil”.
Identificaţi practic câteva exemple de bunuri
divizibile şi bunuri indivizibile!
 După cum sunt ori nu producătoare de fructe

bunuri frugifere bunuri nefrugifere

Bunurile frugifere sunt acelea care

Bunurile nefrugifere sunt acelea care nu
dau naştere în mod periodic altor
pot crea alte produse fără consumarea
produse (fructe), fără a se consuma
substanţei lor.
substanţa lor.
Folosindu-vă de experienţa personală puteţi
identifica bunuri frugifere şi bunuri
nefrugifere?
 După modul cum sunt determinate
bunuri individual determinate
(res certa)
Bunurile determinate prin
caractere individuale şi
specifice unui anumit bun, se
numesc bunuri certe.
bunuri determinate generic
(res genera);
Bunurile determinate prin caractere
generice, adică comune unei anumite
categorii de bunuri şi care se
individualizează prin indicarea
greutăţii, numărului ori măsurii, se
numesc bunuri generice.
 După cum pot fi înlocuite unele cu
altele în executarea unei obligaţii

bunuri fungibile bunuri nefungibile

Bunurile fungibile sunt acele Bunurile nefungibile sunt acele

bunuri care pot fi înlocuite
unele cu altele cu ocazia
executării unei obligaţii. Sunt
bunuri fungibile: banii,
alimentele de un anumit fel etc.
bunuri care nu pot fi înlocuite
cu altele în executarea unei
obligaţii. De exemplu: un
tablou, o mobilă executată la
comandă etc.
Bunurile fungibile si bunurile nefungibile Art. 543

„(1) Bunurile sunt fungibile sau nefungibile.

(2) Sunt fungibile bunurile determinabile după număr,
măsură sau greutate, astfel încat pot fi înlocuite unele
prin altele în executarea unei obligații.
(3) Prin act juridic, un bun fungibil prin natura sa poate
fi considerat ca nefungibil”.
 După cum întrebuinţarea lor implică ori nu consumarea
sau înstrăinarea lor

bunuri consumptibile bunuri neconsumptibile

Bunurile consumptibile sunt Bunurile neconsumptibile sunt

acele bunuri care implică prin
folosirea lor conform destinaţiei
obişnuite, consumarea substanţei
ori înstrăinarea lor de la prima
întrebuinţare.
acele bunuri care pot fi folosite în
mod repetat, fără ca prin aceasta să-
şi consume substanţa sau să fie
necesară înstrăinarea lor.
Bunurile consumptibile si bunurile neconsumptibile
Art. 544
„(1) Bunurile sunt consumptibile sau neconsumptibile.
(2) Sunt consumptibile bunurile mobile a căror
întrebuințare obișnuită implică înstrăinarea sau
consumarea substanței.
(3) Un bun consumptibil prin natura sa poate deveni
neconsumptibil dacă, prin act juridic, i se schimba
întrebuințarea.
 După modul cum sunt percepute

bunuri corporale bunuri incorporale

După cum sunt sau nu supuse urmăririi şi
executării silite

bunuri sesizabile bunuri insesizabile

Kingsoft Office
Drept civil. Teoria generală
Cursul nr. 6

Conf. univ. dr. Andy Corneliu Puşcă

Asist. univ.drd. Varvara Licuţa Coman
Noţiunea şi clasificarea actelor
juridice civile
În cadrul acestui curs vom analiza următoarele
subiecte:

1. Noţiunea de act juridic civil

2. Clasificarea actelor juridice civile
 1. Noţiunea de act juridic civil

Prin act juridic civil se înţelege manifestarea de

voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte
juridice, adică de a naşte, modifica, transmite
sau stinge un raport juridic civil concret
(Beleiu, 2003, p. 118).
 Actul juridic civil

o manifestare de
voinţă a uneia sau mai
multor persoane fizice
sau juridice
făcută cu intenţia de a
produce efecte juridice,
respectiv, de a crea,
modifica, transmite sau
stinge raporturi juridice
civile concrete
 Actul juridic civil

însăşi manifestarea de voinţă în

scopul de a produce efecte
juridice, adică însăşi operaţia
juridică ce se încheie (negotium)

înscrisul constatator al operaţiunii

juridice (instrumentum) făcute de
părţi în vederea procurării unui
mijloc de probă într-un eventual
litigiu
 2. Clasificarea actelor juridice civile
Acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale

sunt produsul
manifestării de voinţă
reprezintă voinţa
al unei singure părţi concordantă a două părţi

reprezintă rezultatul acordului de

voinţă a trei sau mai multe părţi
Conf. art. 1324 C. civ. „este unilateral actul
juridic care presupune numai manisfestarea de
voinţă a autorului său”.
Puteţi identifica în practică exemple care să
evidenţieze cele trei tipuri de acte juridice
prezentate anterior?
Acte juridice cu titlu gratuit şi acte juridice cu titlu oneros

actele prin care se procură

uneia din părţi un beneficiu,
fără a obţine în schimb vreun
avantaj (art. 1172 alin. 2 C.
civ.).

sunt acele acte prin care o

persoană procură alteia un folos
patrimonial în schimbul unui
echivalent, fiecare din părţi
urmărind un avantaj economic
Acte juridice cu titlu gratuit şi acte juridice cu titlu oneros

actele prin care se procură

uneia din părţi un beneficiu,
fără a obţine în schimb vreun
avantaj (art. 1172 alin. 2 C.
civ.).

acte prin care o persoană procură

alteia un folos patrimonial în
schimbul unui echivalent, fiecare
din părţi urmărind un avantaj
economic
În legătură cu definiţia contractului oneros, în
art. 1172 (1) C. civ. se arată: „Contractul prin
care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un
avantaj în schimbul obligaţiilor asumate este cu
titlu oneros.”
 Acte între vii şi acte pentru cauză de moarte

se încheie pentru a-şi se încheie pentru a-şi produce

produce efectele în timpul efectele numai după moartea
vieţii celor de la care emană celui de la care emană,
(inter vivos). (mortis causa).
Puteţi găsi exemple de acte între vii? Dar
pentru cauză de moarte?
 Acte constitutive, translative şi declarative

actul juridic civil care au ca efect strămutarea au ca efect recunoaşterea,

dă naştere la un drept unui drept subiectiv civil definitivarea ori conso-
subiectiv civil ce n-a dintr-un patrimoniu în lidarea unui drept subiectiv
alt patrimoniu civil preexistent. Ele
existat anterior
definitivează drepturi şi
obligaţii ale părţilor ce au
existat anterior încheierii
actului.

actul de constituire a
contractul de vânzare-
unui uzufruct, a unei
cumpărare, donaţia,
ipoteci
cesiunea de creanţă etc
partajul (împărţeala),
actul confirmativ prin
care o persoană renunţă
la dreptul de a invoca
nulitatea relativă
 Acte de conservare, de administrare şi de dispoziţie

actele prin care se acte prin care se realizează o sunt acele acte prin care
urmăreşte preîntâmpinarea normală punere în valoare a se înstrăinează bunuri, se
pierderii unui drept unui bun ori a unui patrimoniu constituie drepturi reale
subiectiv civil principale sau accesorii
asupra bunurilor ori se
renunţă la drepturi

actele prin care se încasarea veniturilor, perceperea

întrerupe prescripţia, fructelor, asigurarea unui bun, contractul de vânzare-
înscrierea unei ipoteci, reparaţiile de întreţinere a unui cumpărare, de schimb,
somaţia etc. bun etc. de donaţie, constituirea
unui drept de uzufruct,
a unei ipoteci,
remiterea de datorie
etc.
Acte consensuale, solemne (formale) şi reale

actele pentru validitatea

cărora legea cere expres
încheierea lor într-o
anumită formă
acele acte care iau
naştere în mod valabil
prin simpla
manifestare de voinţă sunt acele acte în care
a părţilor, fără a fi manifestarea de voinţă
necesară îndeplinirea este însoţită de remiterea
vreunei formalităţi (predarea) bunului
 Acte patrimoniale şi acte nepatrimoniale

Acte ale căror conţinuturi nu pot fi

actul al cărui conţinut este evaluate în bani. Ele privesc
susceptibil de a fi evaluat în drepturi nepatrimoniale.
bani
Să identificăm împreună acte patrimoniale şi
acte nepatrimoniale!
 Acte pure şi simple şi acte afectate de modalităţi

Actul juridic pur şi Actul afectat de modalităţi este actul care

cuprinde o modalitate, adică un termen, o
simplu este actul care condiţie sau o sarcină în funcţie de care
nu este afectat de începe sau încetează să-şi producă efectele
modalităţi.

căsătoria, adopţia, contractul de împrumut, contractul de vânzare

recunoaşterea filiaţiei, cu clauză de întreţinere, contractul de asigurare,
contractul de donaţie cu sarcină etc
opţiunea succesorală
etc.
 Acte juridice principale şi acte juridice accesorii

Sunt acele acte care au o existenţă de sine stătătoare,

independentă de vreo legătură cu alte acte. Majoritatea
actelor juridice de drept civil sunt acte principale în sensul că
regimul lor juridic nu este dependent de al altor acte juridice.

sunt acele acte care nu au o existenţă de sine stătătoare, soarta lor

juridică depinzând de soarta unui act juridic principal. Aşa, spre
exemplu, contractele prin care se constituie garanţii, cum ar fi
fidejusiunea, amanetul, ipoteca sunt acte accesorii în raport cu actul
generator al obligaţiei garantate.
 Acte cauzale şi acte abstracte
Este actul a cărui valabilitate
depinde de existenţa cauzei
(scopului) care trebuie să existe, să
fie reală, licită şi corespunzătoare
regulilor de convieţuire socială.
Lipsa cauzei ori caracterul ilicit sau
imoral al acesteia face ca actul
juridic să fie sancţionat cu
nulitatea.
Sunt acele acte pentru a căror valabilitate
nu este necesară examinarea cauzei. Sunt
acte abstracte titlurile de valoare, adică
înscrisurile în care sunt încorporate
drepturi de creanţă, cum ar fi spre
exemplu, obligaţiunile bancare,
cambiile, conosamentele etc.
Acte strict personale şi acte încheiate prin reprezentant

acte care nu pot fi

sunt actele juridice ce se
încheiate decât personal,
încheie de o altă persoană în
nefiind susceptibile a fi
calitate de reprezentant
încheiate printr-un
reprezentant

testamentul, căsătoria,
recunoaşterea filiaţiei etc.
 Acte numite (tipice) şi acte nenumite (atipice)

au o denumire acele acte care nu sunt

stabilită de legislaţia nominalizate şi nu au o
civilă, precum şi o reglementare proprie în
reglementare legislaţia civilă
proprie

contractul de vânzare-cumpărare, mandat, contractul de vânzare cu clauză de

locaţie, depozit etc. întreţinere
Drept civil. Teoria generală
Cursul nr. 7

Conf. univ. dr. Andy Corneliu Puşcă

Asist. univ.drd. Varvara Licuţa Coman
Condiţiile de validitate ale
actului juridic civil
 În cadrul acestui curs vom analiza :
Condiţiile de validitate ale actului juridic civil
- capacitatea de a contracta
- consimțământul părților
- un obiect determinat și licit
- o cauză licită și morală
 condiţiile de validitate ale actului juridic

reprezintă
toate cerinţele sau elementele prevăzute de lege sau
stabilite de părţi pentru validitatea actului juridic
civil

17.11.2015
Codul civil în art. 1179 alin (1) prevede condițiile esențiale de
fond pentru validitatea unui contract:

„(1) Condițiile esențiale pentru validitatea unui contract sunt:

1. capacitatea de a contracta;
2. consimțământul părților;
3. un obiect determinat și licit;
4. o cauză licită și morală.

Condiții de formă:
(2) În măsura în care legea prevede o anumită formă a
contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancțiunea
prevazută de Dispozițiile legale aplicabile”.

17.11.2015
Pe lângă condiţiile esenţiale, actul juridic poate
cuprinde şi condiţii neesenţiale sau
întâmplătoare, a căror lipsă nu poate influenţa
valabilitatea actului juridic, cum ar fi spre
exemplu modalităţile actului juridic (termenul
şi condiţia).

17.11.2015
 1. Capacitatea de a încheia actul juridic

aptitudinea subiectului de drept civil de a

deveni titular de drepturi şi obligaţii civile,
prin încheierea de acte de drept civil

17.11.2015
 Capacitatea de a încheia acte juridice civile se înfăţişează ca:

o parte a capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice şi o premisă a capacităţii de
juridice exerciţiu

de a dobândi drepturi
în sensul posibilităţii
subiective civile şi obligaţii
(aptitudinii) de a avea drepturi
şi obligaţii civile prin încheierea de acte
juridice civile

17.11.2015
 Temei legal
Capacitatea de a încheia acte juridice civile este
reglementată în Codul Civil:
- în art. 1179 unde la pct.1 printre condiţiile esenţiale
pentru validitatea unui act juridic se prevede expres :
„capacitatea de a contracta”.
-în art. 1180: „poate contracta orice persoană ce nu
este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să
încheie anumite contracte”
-art. 37-48 din Codul civil care sunt reglementate
capacitatea de exercițiu și regimul unor acte ale
minorului
17.11.2015
 Principiul capacităţii şi excepţia de la acest
principiu
Regula în materia capacităţii de a
contracta este aceea că orice
persoană are capacitatea de a
încheia acte juridice civile,
incapacităţile constituind excepţii
de la această regulă.
În legătură cu aceste reguli în 29 C.
civ. alin.1 se prevede expres că:
„Nimeni nu poate fi îngrădit în
capacitatea de folosinţă sau lipsit,
în tot sau în parte, de capacitatea
de exerciţiu, decât în cazurile şi
condiţiile prevăzute de lege”.
17.11.2015
Conform art. 205 C. civ.:
„Persoanele juridice care sunt supuse
înregistrării au capacitatea de a avea
drepturi şi obligaţii de la data
înregistrării lor. (2) Celelalte persoane
juridice au capacitatea de a avea
drepturi şi obligaţii, după caz, potrivit
art.194, de la data actului de înfiinţare,
de la data autorizării constituirii lor
sau de la data îndeplinirii oricărei alte
cerinţe prevăzute de lege”.
 ATENŢIE !!!!!!!!!!!!!!!

Incapacitatea de a încheia acte juridice

(excepţia) trebuie să fie expres prevăzută
de lege, iar textele de lege prin care sunt
reglementate astfel de excepţii sunt de
strictă interpretare şi aplicare.

17.11.2015
 2. Consimţământul

reprezintă
hotărârea unei persoane de a se obliga
juridiceşte şi manifestarea în exterior a acestei
hotărâri

17.11.2015
 În acest sens este folosit termenul de consimţământ
de către prevederile art. 1179 C. civ.,
consimţământul fiind în această accepţiune un
element fundamental şi necesar al oricărui act
juridic civil. Într-un alt sens, mai apropiat de
semnificaţia etimologică a cuvântului (cum sentire)
prin consimţământul se desemnează acordul de
voinţă al părţilor în actele juridice bilaterale şi
multilaterale.

17.11.2015
 Pentru a fi valabil consimţământul trebuie să îndeplinească, cumulativ,
următoarele condiţii:

a)Hotărârea de a b)Consimţământul c)Consimţământul d)Consimţământ

încheia actul juridic trebuie să provină de trebuie să fie ul să nu fie
trebuie să fie la o persoană care exprimat cu alterat prin
exteriorizată are discernământ intenţia de a vreun viciu de
produce efecte consimţământ
autorii manifestării de
juridice
voinţă trebuie să aibă
declaraţia expresă, puterea de a discerne şi eroarea, dolul
făcută verbal, în scris a aprecia consecinţele nu poate lipsi violenţa şi
sau chiar printr-un actelor juridice pe care intenţia de a se leziunea.
le încheie obliga juridiceşte
gest, săvârşirea unei
acţiuni

-persoanele care au deplină capacitate de exerciţiu sunt prezumate că au discernământ;

-minorii până la vârsta de 14 ani, alienaţii mintali şi debilii mintali puşi sub interdicţie
judecătorească sunt prezumaţi că nu au discernământul necesar să încheie acte juridice civile;
-între 14 şi 18 ani, minorii au capacitate de exerciţiu restrânsă şi în această perioadă
discernământul lor juridic este în curs de formare.
 Viciile de consimţământ

Eroarea

Eroarea este o falsă reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic.

 Eroarea

În funcţie de consecinţele pe care le produce, eroarea poate fi:

Eroare esențială Eroare de drept Eroare neesențială

este cea mai gravă formă de eroare, ea

împiedică formarea actului juridic când eroarea cade asupra când eroarea cade asupra
calităţilor substanţiale identităţii sau asupra nu viciază
se întâlneşte ale obiectului, adică calităţilor speciale ale consimţământul
asupra acelor calităţi care persoanei celui cu care s- şi ca atare nu
au fost determinante la a încheiat contractul, în are nicio
în cazul în care în cazul în care încheierea actului juridic acele contracte în care influenţă asupra
ea cade asupra eroarea cade şi fără de care - dacă n-ar consideraţia persoanei valabilităţii
naturii actului asupra identităţii fi intervenit eroarea - cocontractantului şi a actului juridic
juridic obiectului actul nu s-ar fi încheiat calităţilor sale speciale
sunt hotărâtoare la
încheierea contractului
parte crede că încheie un o parte crede că obiectul se crede că se
act juridic de vânzare- actului juridic este un cumpără un tablou acte cu titlu gratuit,
cumpărare, iar cealaltă apartament, iar cealaltă original al unui mandat, depozit,
parte că încheie un act parte că obiectul actului pictor renumit şi în angajare de specialişti
juridic de donaţie îl constituie o garsonieră realitate este o copie sau artişti, etc.
 Eroarea
În funcţie de consecinţele pe care le produce, eroarea poate fi:

Eroare de drept
Eroare
Eroare esențială neesențială
Art. 1207 alin. (2) din Codul civil: „Eroarea este
esenţială atunci când:
1. când poartă asupra naturii sau obiectului
contractului;
2. când poartă asupra identităţii obiectului
prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori
asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale
de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi
încheiat;
3. când poartă asupra identităţii persoanei sau
asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia
contractul nu s-ar fi încheiat”.
Art. 1207 alin. (3): „Eroarea de drept este
esențială atunci când privește o normă juridică
determinantă, potrivit voinței părtilor, pentru
încheierea contractului”.
Art. 1207 alin. (4) Cod civil: „ Eroarea care
privește simplele motive ale contractului nu este
esențială, cu excepția cazului în care prin
voința părților asemenea motive au fost
considerate hotărâtoare”.
 Eroare esențială

- împiedică formarea actului juridic şi

corespunde erorii obstacol din vechea
reglementare;
- se întâlneşte în cazul în care ea cade
asupra naturii sau obiectului actului
juridic - art. 1207 alin. (2) pct. 1, adică o
parte crede că încheie un act juridic de
vânzare-cumpărare, iar cealaltă parte că
încheie un act juridic de donaţie.
Eroarea esenţială prevăzută la punctul 2
viciază consimţământul în două cazuri şi anume:
- când eroarea poartă asupra identităţii
obiectului prestaţiei sau
- eroarea cade asupra unei calităţi a acestuia
ori asupra unei alte împrejurări considerate
esenţiale de către părţi în absenţa căreia
contractul nu s-ar fi încheiat; (de exemplu, se
crede că se cumpără un tablou original al unui
pictor renumit şi în realitate este o copie).
Eroarea prevăzută de art. 1207 pct. 3 cade asupra
identităţii sau asupra calităţilor speciale ale
persoanei celui cu care s-a încheiat contractul, în
acele contracte în care consideraţia persoanei
cocontractantului şi a calităţilor sale speciale
(aptitudini deosebite, talent, reputaţie etc.) sunt
hotărâtoare la încheierea contractului (acte cu
titlu gratuit, mandat, depozit, angajare de
specialişti sau artişti etc.).
 Eroarea de drept
Art. 1207 alin. (3) C. civ. defineşte eroarea de
drept ca fiind „esenţială atunci când priveşte o
normă juridică determinantă, potrivit voinţei
părţilor, pentru încheierea contractului.”
Această dispoziţie legală trebuie coroborată cu
cea prevăzută de art. 1208 (2): “Eroarea de
drept nu poate fi invocată în cazul dispoziţiilor
legale accesibile şi previzibile,” caz în care
aplicăm celebrul adagiu nemo censetur ignorare
legem.
Eroarea neesenţială - priveşte simplele motive
ale contractului/actului juridic, cu excepţia
cazului în care prin voinţa părţilor asemenea
motive au fost considerate hotărâtoare. [art. 1207
(4)]
 Noul Cod civil a reglementat şi alte tipuri de
eroare:
eroarea nescuzabilă, eroarea asumată, eroarea
de calcul şi eroarea de comunicare sau de
transmitere.
Art. 1.208 Cod civil – „Eroarea nescuzabilă (1)
Contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra
căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări,
cunoscut cu diligenţe rezonabile. (2) Eroarea de
drept nu poate fi invocată în cazul dispoziţiilor
legale accesibile şi previzibile.”
Art. 1.209. – „Eroarea asumată - Nu atrage
anularea contractului eroarea care poartă asupra
unui element cu privire la care riscul de eroare a
fost asumat de cel care o invocă sau, după
împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta.”
Art. 1.210. – „Eroarea de calcul - Simpla
eroare de calcul nu atrage anularea contractului,
ci numai rectificarea, afară de cazul în care,
concretizându-se într-o eroare asupra cantităţii, a
fost esenţială pentru încheierea contractului.
Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea
oricăreia dintre părţi.”
Art. 1.211. – “Eroarea de comunicare sau de
transmitere - Dispoziţiile privitoare la eroare se
aplică în mod corespunzător şi atunci când
eroarea poartă asupra declaraţiei de voinţă ori
când declaraţia a fost transmisă inexact prin
intermediul unei alte persoane sau prin mijloace
de comunicare la distanţă.”
 Dolul (viclenia sau eroarea provocată)

Dolul este inducerea în eroare a unei persoane prin folosirea de mijloace viclene în
scopul de a o determina să încheie un act juridic.

Dolul ca viciu de consimţământ presupune două elemente:

un element obiectiv, material care constă în

un element subiectiv, intenţional, întrebuinţarea de mijloace viclene (acte combinate de
constând în intenţia de a induce o şiretenie, abilităţi sau maşinaţiuni cu caracter de
persoană în eroare, pentru a o înşelăciune), prin intermediul cărora se realizează
determina să încheie un act juridic; intenţia de inducere în eroare.
„Consimţământul este viciat prin dol atunci
când partea s-a aflat într-o eroare provocată de
manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori
când aceasta din urmă a omis, în mod
fraudulos, să-l informeze pe contractant asupra
unor împrejurări pe care se cuvenea să i le
dezvăluie”. [art. 1214 (1) C. civ.]
Codul Civil în art. 1206 prevede:
„Consimţământul este viciat când este …
surprins prin dol”.
Pentru a fi viciu de consimţământ dolul trebuie să îndeplinească, cumulativ,
următoarele două condiţii:

eroarea provocată de dol trebuie dolul să emane de la celălalt

să fie determinantă, hotărâtoare cocontractant
pentru încheierea actului juridic

Noul Cod civil a adoptat expres situaţia în

care dolul provine de la un terţ.
art. 1215: „Partea care este victima dolului unui
terţ nu poate cere anularea, decât dacă cealaltă
parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să
cunoască dolul la încheierea contractului. (2)
Independent de anularea contractului, autorul
dolului răspunde pentru prejudiciile ce ar
rezulta.”
Când eroarea provocată de dol a fost elementul hotărâtor care
a determinat consimţământul, dolul se numeşte principal şi
conduce la nulitatea relativă a actului. Când eroarea provocată
de dol nu a fost elementul hotărâtor al consimţământului,
dolul se numeşte incidental şi poate conduce numai la obţinerea
de despăgubiri (de exemplu se poate cere reducere de preţ dacă
s-a cumpărat prea scump din cauza dolului).
 Violenţa

Violenţa este ameninţarea unei persoane cu un rău în aşa fel încât îi insuflă
acesteia o temere care o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu
l-ar fi încheiat.

Violenţa sau constrângerea poate fi de două feluri: fizică şi psihică (morală).

există atunci când ameninţarea cu un rău se referă la ameninţarea cu un

priveşte integritatea fizică a persoanei ori a rău a cinstei, a onoarei, a
bunurilor sale reputaţiei persoanei etc.
Violența Art. 1.216 Cod civil:
„(1) Poate cere anularea contractului partea care a contractat
sub imperiul unei temeri justificate induse, fără drept, de
cealaltă parte sau de un terț.
(2) Există violență când temerea insuflată este de așa natură
încât partea amenințată putea să creadă, după împrejurări, că,
în lipsa consimțământului sau, viața, persoana, onoarea sau
bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav și iminent.
(3) Violența poate atrage anularea contractului și atunci când
este îndreptată împotriva unei persoane apropiate, precum
soțul, soția, ascendenții ori descendenții părții al cărei
consimțământ a fost viciat.
(4) În toate cazurile, existența violenței se apreciază ținând
seama de vârsta, starea socială, sănătatea și caracterul celui
asupra căruia s-a exercitat violența, precum și de orice altă
împrejurare ce a putut influența starea acestuia la momentul
încheierii contractului”.
 Sub aspectul structurii sale violenţa presupune două elemente

ameninţarea cu un rău insuflarea unei astfel de temeri

(element obiectiv) (element subiectiv)

care să constrângă
de natură fizică de natură patrimonială natură morală
victima violenţei să
încheie actul juridic pe
omor, lovituri etc. distrugerea unor ameninţări de atingere care altfel nu l-ar fi
bunuri, sistarea a onoarei, ameninţări încheiat
unor plăţi etc. de părăsire etc.

Pentru ca violenţa să vicieze consimţământul şi să poată conduce la anularea

actului, se cere ca ameninţarea să fie:
-injustă (nelegitimă);
- determinantă, hotărâtoare pentru victima violenţei de a încheia actul juridic.

Actele juridice încheiate sub imperiul violenţei vor fi sancţionate cu nulitatea relativă.
 Leziunea

Prin leziune se înţelege paguba materială pe care o suferă una din părţile contractante
din cauza disproporţiei de valoare dintre cele două prestaţii, existente în chiar
momentul încheierii contractului.

Pot fi anulate pentru leziune numai actele juridice civile ce îndeplinesc, cumulativ,
următoarele condiţii:
•sunt acte juridice civile de administrare, cu titlu oneros;
•sunt acte juridice comutative şi sunt încheiate de minorii cu capacitate de exerciţiu
restrânsă fără încuviinţarea părinţilor sau tutorelui, acte păgubitoare pentru minor.

Persoanele ce pot invoca leziunea ca viciu de consimţământ sunt minorii cu

capacitate de exerciţiu restrânsă.
Conform art. 1221 din Noul Cod Civil, „există
leziune atunci când una dintre părţi, profitând
fie de starea de nevoie, de lipsa de cunostinte
sau lipsa de experiență a celeilalte părți,
stipulează în favoarea sa o prestație de o
valoare considerabil mai mare, la data
încheierii contractului, decât valoarea propriei
prestații. Existența leziunii se apreciază și în
funcție de natura și scopul contractului.”
Pentru anularea actului juridic civil pentru leziune se cer întrunite, cumulativ,
următoarele condiţii:

• leziunea să fie consecinţa directă şi nemijlocită a încheierii actului juridic

respectiv;
• leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului şi disproporţia de
valoare între prestaţii să fie vădită.
Drept civil. Teoria generală
Cursul nr. 9

Conf. univ. dr. Andy Corneliu Puşcă

Asist. univ.drd. Varvara Licuţa Coman
Condiţiile de validitate ale
actului juridic civil - 2
În cadrul acestui curs vom analiza următoarele
subiecte:

1. Cauza actului juridic civil

2. Obiectul actului juridic civil
3. Forma actului juridic civil
 1. Cauza actului juridic civil

Cauza este prevăzută în art. 1235 C. civ. ca o condiţie esenţială

de validitate a actului juridic civil.
Prin cauză se înţelege scopul concret în vederea căruia se
încheie un act juridic. De asemenea, în art. 1236 alin. (1) din C.
civ. se prevede: „(1) Cauza trebuie să existe, să fie licita
și morală”.
 Cauza cuprinde două elemente:

scopul imediat scopul mediat

reprezentarea intenţia de liberalitate, în

contraprestaţiei actele juridice gratuite
celeilalte părţi (în
contractele
constituie cel de al doilea element al
bilaterale oneroase) cauzei, reprezentând mobilul
principal ce a determinat încheierea
remiterea bunului, actului juridic.
în contractele reale
În conformitate cu prevederile art. 1236 C. civ.:

„(1) Cauza trebuie să existe, să fie licita și morală”.

(2) Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii
publice.
(3) Cauza este imorală când este contrară bunelor
moravuri.”
Potrivit art. 1237C. civ.:
„Cauza este ilicită şi atunci când contractul
este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea
unei norme legale imperative.”
 !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Sancţiunea actelor juridice civile în care

cauza are caracter ilicit sau caracter
imoral este nulitatea absolută (art. 1238
(2) din Codul civil).
În actele juridice civile cauza lipseşte atunci când una din părţi
nu are discernământ, fiindcă formarea voinţei juridice cu cele
două elemente ale sale - consimţământul şi cauza - presupune
existenţa discernământului (lipsa cauzei va atrage nulitatea
relativă a actului juridic).

Cauza este inexistentă şi atunci când lipseşte scopul imediat al

actului juridic, respectiv, consideraţia contraprestaţiei celeilalte
părţi la contractele cu titlu oneros, lipsa predării bunului în actele
juridice reale şi lipsa intenţiei de liberalitate în actele juridice cu
titlu gratuit (actul juridic va fi sancţionat cu nulitatea absolută).
 Proba cauzei

Art. 1239 din Codul civil:

„(1) Contractul este valabil chiar atunci când cauza
nu este expres prevăzută.
(2) Existenţa unei cauze valabile se prezumă până la
proba contrară.”
 2. Obiectul actului juridic civil

conduita părţilor stabilită prin actul juridic,

adică acţiunile sau inacţiunile de care sunt ţinute
părţile sau de la care trebuie să se abţină.
 Potrivit art. 1225 C. civ.,
„Obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea
juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi
altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum
aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi
obligaţiilor contractuale”.
 3. Forma actului juridic civil
Principiul consensualismului

În principiu, actele juridice civile nu reclamă necesitatea

observării vreunor forme pentru validitatea lor. Voinţa juridică
manifestată oricum, prin vorbe, prin înscrisuri, prin semne etc.,
este suficientă pentru încheierea unui act juridic, iar
contractele se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor.
În art. 1178 C. Civ. este enunţat principiul libertăţii
formei:
„Contractul se încheie prin simplul acord de voință
al părților dacă legea nu impune o anumită
formalitate pentru încheierea sa valabilă.”
Formele de exprimare a consimtamantului Art. 1.240:

„(1) Voinţa de a contracta poate fi exprimata verbal

sau in scris.
(2)Voinţa poate fi manifestată şi printr-un
comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor,
practicilor stabilite intre acestea sau uzanţelor, nu lasă
nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele
juridice corespunzătoare.”
Puteţi găsi exemple de contracte care se
încheie valabil prin simplul acord de voinţă
al părţilor?

????????????????????
Ca o derogare de la principiul consensualismului actelor juridice civile,
în funcţie de consecinţele juridice ale nerespectării formei se disting
trei condiţii de formă şi anume:

1. forma cerută ad validitatem, adică pentru însăşi validitatea actului

juridic civil

2. Forma cerută ad probationem, adică pentru a se face dovada actului

juridic civil

3. forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil

Forma cerută pentru validitatea actului juridic civil se
caracterizează printr-o serie de trăsături specifice ce ţin de
esenţa formei şi anume:

-este un element constitutiv al actului juridic, lipsa formei fiind

sancţionată cu nulitatea absolută a actului;

-presupune manifestarea expresă de voinţă, ceea ce exclude

manifestarea tacită a voinţei părţilor şi este, în principiu,
exclusivă, în sensul că, de regulă, actul se încheie în formă
autentică, şi nu permite părţilor posibilitatea unei opţiuni, cu
excepţia testamentului.
Forma cerută actului juridic pentru a fi folosit ca mijloc de probă constă în
cerinţa întocmirii în scris a actului juridic civil, fără ca lipsa acestei forme
să afecteze validitatea actului juridic.

Forma cerută ca o condiţie de probaţiune a actului juridic, deşi nu are nici o

influenţă asupra valabilităţii acestuia, are totuşi caracter obligatoriu,
deoarece, în principiu, este inadmisibilă dovedirea actului juridic civil cu un
alt mijloc de probă.
Această formă se referă la formalităţile prevăzute de lege pentru a face actul
juridic civil opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui.

Formalităţile prevăzute de lege se referă, în primul rând, la publicitatea

actelor juridice civile prin care se constituie sau se transmit drepturi reale
care, fiind drepturi absolute sunt opozabile erga omnes.

Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil este
obligatorie. Nerespectarea acestei cerinţe de formă nu va fi sancţionată cu
nulitatea absolută sau imposibilitatea dovedirii actului juridic civil prin alte
mijloace de probă, ci cu inopozabilitatea actului faţă de terţele persoane,
adică cu posibilitatea acestor din urmă persoane de a ignora actul juridic ce
li se opune de părţile care l-au încheiat.
Prin art. 1244 C. civ., cu referire la forma cerută pentru
înscrierea în cartea funciară, se prevede necesitatea
încheierii prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii
absolute, a convenţiilor care strămută sau constituie
drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea
funciară.
Nerespectarea formei cerute pentru opozabilitatea faţă
de terţi a actului juridic este sancţionată cu
inopozabilitatea actului juridic, ceea ce înseamna
posibilitatea, pentru terţul interesat, de a ignora actul
invocat de părţi împotriva sa.
 Drept civil. Teoria generală
Cursul nr. 10
Conf. univ. dr. Andy Corneliu Puşcă
Asist. univ.drd. Varvara Licuţa Coman
Modalităţile actului juridic
În cadrul acestui curs vom analiza modalităţile
actului juridic:

1. Termenul
2. Condiţia
3. Sarcina
 Actele juridice pot fi pure şi simple sau
afectate de modalităţi

anumite împrejurări viitoare, numite

termen şi condiţie, de care depinde
executarea sau existenţa drepturilor şi
obligaţiilor ce rezultă din acele acte.
Prin modalitate a actului juridic civil, se
înţelege o împrejurare viitoare stabilită de părţi
prin voinţa lor, de lege ori de instanţa
judecătorească ce are influenţă asupra
efectelor pe care le produce sau trebuie să le
producă un asemenea act.
Codul civil prezintă şi reglementează aceste
modalităţi în Cartea a V-a – Despre obligaţii,
Titlul III intitulat Modalităţile obligaţiilor. În
lumina celor expuse, art. 1396 C. civ. clasifică
obligaţiile în „pure şi simple, obligaţii simple sau
afectate de modalităţi”, iar art. 1398 prevede că
„obligaţiile pot fi afectate de termen şi de
condiţie.”
Această împrejurare poate constă dintr-un
eveniment sau dintr-o acţiune omenească.
Dacă împrejurarea constă din:
scurgerea timpului dintr-un eveniment viitor dintr-o acţiune umană
sau dintr-o acţiune

modalitatea se numeşte
modalitatea se numeşte
modalitatea se
termen numeşte
condiţie

sarcină
Art. 1411 C. civ. prevede că „obligaţia este
afectată de termen atunci când executarea sau
stingerea ei depinde de un eveniment viitor şi
sigur.
(2) Termenul poate fi stabilit de părţi sau de
instanţă ori prevăzut de lege”.
 Termenul

Termenul este o dată calendaristică sau o

împrejurare viitoare a cărei realizare este
sigură şi la împlinirea căreia începe sau
încetează să-şi producă efectele un act juridic.
Termenul poate fi o dată calendaristică, scurgerea unei
perioade de timp, un eveniment viitor cert, cum ar fi spre
exemplu moartea unei persoane, începerea secerişului etc.
 În funcţie de criteriul cunoaşterii sale, la data încheierii actului
juridic civil, termenul este:

cert (precis) incert (neprecis)

când momentul împlinirii lui când nu se poate şti exact când se va

este cunoscut dinainte (o dată împlini, deşi realizarea sa este sigură
calendaristică) (moartea unei persoane)
 În funcţie de efectele pe care le produce termenul este:

suspensiv extinctiv

este acel termen care amână, până la acel termen care amână până la
împlinirea lui exerciţiul dreptului împlinirea lui stingerea exerciţiului
subiectiv civil şi executarea dreptului subiectiv civil şi a
obligaţiei obligaţiei corelative.
Art. 1.412. – „(1) Termenul este suspensiv atunci
când, până la împlinirea lui, este amânată scadenţa
obligaţiei”.
Art. 1.412. – „ (2) Termenul este extinctiv atunci
când, la împlinirea lui, obligaţia se stinge”.
 În raport de persoana care beneficiază de termen se
deosebesc trei feluri de termene:

termen în favoarea debitorului care constituie

regula, aşa cum rezultă, din prevederile art. 1413
alin. (1) C. civ.

termen în favoarea creditorului

termen în favoarea ambelor părţi, cum este

termenul stipulat într-un contract de asigurare
Art. 1.413. – „(1) Termenul profită debitorului,
afară de cazul când din lege, din voinţa părţilor
sau din împrejurări rezultă că a fost stipulat în
favoarea creditorului sau a ambelor părţi”.
 În funcţie de izvorul lor termenele pot fi:

termene legale stabilite

voluntare
printr-un act normativ termene judiciare
(convenţionale) ce
(termenul de 5 ani, prevăzut stabilite de instanţa de
se stabilesc de
de Legea nr. 17/1994 pentru judecată (termene de
părţile actului
prorogarea contractelor de graţie)
juridic
închiriere)
Art. 1.784. – „ (3) Dacă legea nu dispune altfel,
locaţiunile încheiate de persoanele care, potrivit
legii, nu pot face decât acte de administrare nu
vor depăşi 5 ani”.
Art. 1.783. – „Locaţiunile nu se pot încheia
pentru o perioadă mai mare de 30 de ani. Dacă
părţile stipulează un termen mai lung, acesta se
reduce de drept la 30 de ani”.
Art. 1.415. – „(1) Atunci când părţile convin să amâne
stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina de a-
l stabili şi când, după o durată rezonabilă de timp,
termenul nu a fost încă stabilit, instanţa poate, la cererea
uneia dintre părţi, să fixeze termenul ţinând seama de
natura obligaţiei, de situaţia părţilor şi de orice alte
împrejurări.
(2) Instanţa poate, de asemenea, să fixeze termenul atunci
când, prin natura sa, obligaţia presupune un termen şi nu
există nicio convenţie prin care acesta să poată fi
determinat.
(3) Cererea pentru stabilirea termenului se soluţionează
potrivit regulilor aplicabile ordonanţei preşedinţiale, fiind
supusă prescripţiei, care începe să curgă de la data
încheierii contractului”.
 Condiţia

un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care

depinde existenţa, adică naşterea ori desfiinţarea
dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei
corespunzătoare.
Art. 1.399. – „Este afectată de condiţie
obligaţia a cărei eficacitate sau desfiinţare
depinde de un eveniment viitor şi nesigur”.
 În funcţie de posibilităţile de realizare distingem:

condiţii cazuale condiţii mixte condiţii potestative

când realizarea ei realizarea ei depinde de când realizarea ei

depinde de hazard, fiind voinţa uneia din părţile depinde de voinţa
independentă de voinţa actului juridic şi de voinţa uneia din părţi
părţilor unei alte persoane
determinate

Condiţia potestativă simplă constă dintr-un Condiţia potestativă pură

eveniment a cărei realizare depinde în acelaşi este atunci când realizarea ei
timp de voinţa unei părţi şi de un fapt exterior depinde exclusiv de voinţa
ori de voinţa unei persoane nedeterminate uneia din părţi (dacă voi dori)
 După efectele pe care le produce, condiţia poate fi:

suspensivă rezolutorie

acea condiţie de a cărei este acea condiţie de a cărei

realizare depinde naşterea realizare depinde desfiinţarea
efectelor actului juridic civil. retroactivă a efectelor actului
juridic civil.
 Sub aspectul valabilităţii lor condiţiile pot fi:

posibile şi imposibile

licite şi ilicite

morale şi imorale
Art. 1.402. – „Condiţia imposibilă, contrară
legii sau bunelor moravuri este considerată
nescrisă, iar dacă este însăşi cauza
contractului, atrage nulitatea absolută a
acestuia”.
Efectele condiţiei, ca modalitate a actului juridic, sunt guvernate
de două principii:
-condiţia afectează însăşi existenţa actului juridic civil, adică
naşterea sau desfiinţarea lui, spre deosebire de termen care
afectează numai executarea actului juridic şi,

- condiţia produce efecte retroactive, din momentul încheierii

actului juridic civil sub condiţie şi nu acela al realizării sau
nerealizării condiţiei
Art. 1.407. – „(1) Condiţia îndeplinită este
prezumată a produce efecte retroactiv, din
momentul încheierii contractului, dacă din
voinţa părţilor, natura contractului ori
dispoziţiile legale nu rezultă contrariul.
(2) În cazul contractelor cu executare
continuă sau succesivă afectate de o
condiţie rezolutorie, îndeplinirea acesteia,
în lipsa unei stipulaţii contrare, nu are
niciun efect asupra prestaţiilor deja
executate”.
 Sarcina
Ca modalitate a actului juridic civil sarcina constă în
obligaţia de a da, a face, sau a nu face, obligaţie impusă de
dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit.

!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Spre deosebire de termen şi condiţie care pot afecta orice act
juridic civil, sarcina poate afecta numai actele cu titlu
gratuit, iar dintre acestea numai liberalităţile. În raport de
persoana beneficiarului, deosebim sarcină în favoarea
dispunătorului, în favoarea gratificatului şi în favoarea unui
terţ.
morale şi imorale
Nulitatea actului juridic
 Noţiunea şi funcţiile nulităţii

Legislaţia noastră civilă nu cuprinde o definiţie a

nulităţii, deşi atât Codul civil, cât şi celelalte acte
normative consacră prevederi legale cu privire la
nulitatea actului juridic civil.
Dintre definiţiile date în literatura de specialitate reţinem că:

Nulitatea este o sancţiune de drept civil care lipseşte actul juridic

civil de efectele ce contravin normelor juridice civile edictate
pentru încheierea sa valabilă. (Beleiu, 2003, p. 178)
Aceeaşi concluzie reiese şi din interpretarea
art. 1246 C. civ.:
„Orice contract încheiat cu încălcarea
condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa
valabilă este lovit de nulitate, dacă prin lege nu
se prevede o altă sancţiune”.
Din această definiţie rezultă că nulitatea prezintă următoarele trăsături
caracteristice:
- este o sancţiune de drept civil;
- se aplică numai actelor juridice nu şi faptelor juridice, în sens
restrâns;
- nulitatea lipseşte actul juridic de efectele care contravin
normelor juridice edictate pentru asigurarea încheierii sale
valabile;
- intervine atunci când sunt încălcate dispoziţiile legale care
reglementează condiţiile de validitate ale actului juridic civil;
- conformitatea condiţiilor de validitate ale actului juridic civil
cu dispoziţiile legale încălcate se apreciază la momentul
încheierii actului.
 Din punctul de vedere al finalităţii sale, nulitatea îndeplineşte
următoarele funcţii:

o funcţie o funcţie
preventivă sancţionatorie

constă în asigurarea încheierii intervine după încheierea actului

actelor juridice în conformitate cu juridic civil şi constă în înlăturarea
legea, asigurându-se respectarea efectelor ce contravin dispoziţiilor
legii civile şi apărarea ordinii de legale ce au ca scop încheierea
drept valabilă a actului juridic civil
 Clasificarea nulităţilor actului juridic civil
A)În funcţie de natura interesului ocrotit  general sau individual  de
către dispoziţia legală încălcată cu ocazia încheierii actului juridic civil:

nulitate absolută nulitate relativă

sancţiunea ce intervine în cazul sancţiunea ce intervine în cazul

nerespectării, la încheierea unui nerespectării, la încheierea unui
act juridic civil, a unei norme act juridic civil, a unei dispoziţii
juridice prin care se ocroteşte un legale care ocroteşte un interes
interes general, obştesc. particular, individual
Art. 1246 alin. (2) Cod civil:
„Nulitatea poate fi absolută sau relativă”.

Art. 1.247. C. civ.:

„ (1) Este nul contractul încheiat cu încălcarea
unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea
unui interes general.”
 Terminologic

nulitatea absolută nulitatea relativă

este desemnată în
este desemnată prin textele de lege prin
termenii: act nul, expresiile: actul este
convenţie nulă, nul anulabil, actul poate fi
de plin drept sau anulat, acţiunea de
nulitatea totală nulitate
 Reţine cauzele de nulitate absolută!

– încălcarea dispoziţiilor legale privind capacitatea de a încheia actul

juridic civil:
– lipsa capacităţii de folosinţă,
– existenţa unor interdicţii legale pentru anumite persoane în
vederea ocrotirii unui interes obştesc,
– nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă de
către persoanele juridice;
– lipsa consimţământului datorită unei erori obstacol;
– când obiectul a lipsit ori este ilicit sau imoral;
– când lipseşte cauza sau este ilicită ori imorală;
– când n-a fost respectată forma cerută ad validitatem;
– când actul juridic a fost încheiat în frauda legii;
– când lipseşte autorizaţia administrativă sau aceasta nu este valabilă;
– când prin actul juridic încheiat se nesocotesc dispoziţiile imperative
ale legii civile, ordinea publică şi bunele moravuri
 Reţine cauzele de nulitate relativă!

– când consimţământul este viciat prin eroare, dol, violenţă sau

leziune;
– când lipsa consimţământului se datorează lipsei de
discernământ;
– nerespectarea dispoziţiilor legale privind capacitatea de
exerciţiu (acte încheiate de persoane lipsite de capacitatea de
exerciţiu, acte încheiate fără încuviinţarea autorităţii tutelare,
acte încheiate de minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă,
fără încuviinţarea prealabilă, prin care li s-a pricinuit o
leziune); nerespectarea dispoziţiilor legale privind dreptul de
preemţiune (art. 49 din Legea nr. 18/1991);
– în toate cazurile în care actul a fost încheiat cu nesocotirea
unei interdicţii legale ce urmăreşte ocrotirea unui interes
individual
Art. 1251C. civ.:
„Contractul este lovit de nulitate relativă când
au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la
capacitatea de exerciţiu, când consimţământul
uneia dintre părţi a fost viciat, precum şi în alte
cazuri anume prevăzute de lege”.
 În ce ea ce priveşte regimul juridic
A. reguli privind persoanele care pot invoca nulitatea

nulitatea absolută nulitatea relativă

poate fi invocată numai de persoana în

poate fi invocată de orice persoană care interesul căreia a fost edictată norma juridică
are interes încălcată cu ocazia încheierii actului juridic
civil

B. reguli privind prescrierea dreptului la acţiune

nulitatea relativă
nulitatea absolută

poate fi invocată, oricând, fie pe cale poate fi invocată numai în cadrul

de acţiune, fie pe cale de excepţie, termenelor de prescripţie prevăzute
acţiunea în declararea nulităţii de lege.
absolute fiind imprescriptibilă.
Această regulă este prevăzută expres de
dispoziţiile art. 1247 (2) şi ale art. 2502 C. civ.,
potrivit cărora:
„Nulitatea absolută poate fi invocată de orice
persoană interesată fie pe cale de acţiune, fie pe
cale de excepţie”. şi „acţiunea în constatarea
nulităţii absolute a unui act juridic este
imprescriptibilă”.
Art. 1.248. Cod civil:
„(2) Nulitatea relativă poate fi invocată numai
de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia
legală încălcată”.
 nulitatea absolută nulitatea relativă

nu poate fi acoperită prin confirmarea poate fi acoperită prin

actului juridic civil, decât în cazurile confirmare expresă ori tacită
prevăzute de lege .
Art. 1.247. Cod civil
„(4) Contractul lovit de nulitate absolută nu
este susceptibil de confirmare decât în cazurile
prevăzute de lege”.
Conform art. 1262 C. civ. :
„(1) Confirmarea unui contract anulabil
rezultă din voinţa, expresă sau tacită, de a
renunţa la dreptul de a invoca nulitatea”.
B) În raport de întinderea efectelor sale, nulitatea
este de două feluri:

totală parţială

desfiinţează în întregime desfiinţează numai o

actul juridic lipsindu-l parte dintre efectele
de toate efectele sale actului juridic
Art. 1.255. Cod civil:
„(1) Clauzele contrare legii, ordinii publice sau
bunelor moravuri şi care nu sunt considerate
nescrise, atrag nulitatea contractului în întregul
său numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau
dacă, în lipsa acestora, contractual nu s-ar fi
încheiat.
(2) În cazul în care contractul este menţinut în
parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu
dispoziţiile legale aplicabile.
(3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod
corespunzător şi clauzelor care contravin unor
dispoziţii legale imperative şi sunt considerate de
lege nescrise.”
 C) După modul de consacrare legislativă
deosebim:
nulitatea expresă
(textuală sau explicită)
este acea nulitate care este
prevăzută, ca atare, într-un text de
lege
nulitatea virtuală
(implicită ori tacită)
este acea nulitate care nu este expres
prevăzută de lege, dar care rezultă în mod
neîndoielnic din modul în care sunt
reglementate unele condiţii de validitate ale
actului juridic civil
Marea majoritate a reglementărilor
cuprinse de legislaţia civilă fac referire la
nulitatea virtuală. De regulă, astfel de
nulităţi sunt desemnate prin expresiile
“este oprit”, “nu se poate”, “se admite
numai dacă” etc.
Astfel, spre exemplu, în art. 295 din Codul Civil
se prevede în mod expres:
„(1) Căsătoria încheiată în alte scopuri decât
acela de a întemeia o familie este lovită de
nulitate absolută.
(2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se
acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti, a intervenit convieţuirea
soţilor, soţia a născut sau a rămas însărcinată
ori au trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei”.
Actualul Cod civil defineşte în art. 1253 nulitatea
virtuală:
„în afara cazurilor în care legea prevede
sancţiunea nulităţii, contractul se desfiinţează
şi atunci când sancţiunea nulităţii absolute sau,
după caz, relative trebuie aplicată pentru ca
scopul dispoziţiei legale încălcate să fie atins.”
D) după felul condiţiei de validitate nesocotite cu
ocazia încheierii actului juridic civil:
nulitate de fond nulitate de formă

este acea nulitate care intervine este acea nulitate care intervine în cazul
în cazul lipsei ori nevalabilităţii nerespectării formei ad validitatem cu
unei condiţii de fond a actului ocazia încheierii actului juridic civil
juridic civil, altele decât forma.
spre exemplu, în art. 1238 (2) C. civ. şi
priveşte actele juridice civile întemeiate pe o
cauză falsă sau ilicită.
în art. 1041 C. civ. ce prevede nulitatea absolută
atestamentului olograf în lipsa respectării
condiţiilor de formă cerute de lege.
 Delimitarea nulităţii de alte sancţiuni de drept civil
Nulitatea şi rezoluţiunea
Rezoluţiunea este o sancţiune care constă în desfiinţarea retroactivă a unui
contract sinalagmatic, cu executare dintr-o dată, pentru neexecutarea din
culpă a obligaţiilor de către una din părţi.

Asemănări: Deosebiri :
- ambele sunt cauze care atrag ineficacitatea - nulitatea presupune un act juridic civil
actului juridic civil; încheiat cu nerespectarea condiţiilor de
- atât rezoluţiunea, cât şi nulitatea produc efecte validitate, pe când rezoluţiunea presupune un
retroactiv; act juridic valabil încheiat;
- ambele operează în urma şi în baza unei hotărâri - nulitatea se aplică tuturor actelor juridice, în
judecătoreşti. timp ce rezoluţiunea se aplică numai
contractelor sinalagmatice, cu executare dintr-o
dată;
- în timp ce cauza de nulitate este concomitentă
încheierii actului juridic civil, rezoluţiunea
provine din cauze ulterioare încheierii actului şi
constă din neexecutarea culpabilă a contractului
de către una din părţi.
 Nulitatea şi rezilierea
Rezilierea este sancţiunea civilă care constă în încetarea efectelor unui
contract sinalagmatic cu executare succesivă, pentru viitor, din cauza
neexecutării din culpă a contractului de către una din părţi.

Între nulitate şi reziliere există aceleaşi asemănări şi deosebiri ca

între nulitate şi rezoluţiune cu singura deosebire că rezilierea
produce efecte numai pentru viitor.
 Nulitatea şi revocarea
Revocarea este o sancţiune civilă care constă în înlăturarea efectelor actului
juridic civil fie datorită ingratitudinii gratificatului, fie datorită neexecutării
din culpă a sarcinii donaţiei sau legatului.

Din punct de vedere al asemănărilor, ambele sancţiuni constituie cauze de

ineficacitate a actului juridic civil.

Între ele există şi următoarele deosebiri:

- revocarea priveşte un act valabil încheiat, pe când nulitatea presupune un act
ce a fost încheiat cu nerespectarea unei condiţii de validitate;
- în timp ce cauza nulităţii este contemporană încheierii actului juridic,
revocarea se întemeiază pe cauze posterioare încheierii actului juridic civil;
- nulitatea se aplică tuturor actelor juridice, pe când revocarea se aplică, de
regulă liberalităţilor.
 Nulitatea şi inopozabilitatea

Inopozabilitatea este sancţiunea care se aplică în cazul nesocotirii unor cerinţe

de publicitate faţă de terţi a actului juridic civil.

Principalele deosebiri dintre nulitate şi opozabilitate sunt următoarele:

- nulitatea presupune un act juridic civil nevalabil, în timp ce opozabilitatea
priveşte un act juridic valabil încheiat;
- pe când nulitatea se aplică tuturor actelor juridice, opozabilitatea are ca obiect
numai actele juridice pentru care legea impunea publicitatea;
- cauzele de nulitate există în momentul încheierii actului juridic civil, pe când
inopozabilitatea provine din neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare încheierii
actului juridic;
- prin efectele ei nulitatea priveşte raporturile dintre părţi în timp ce
inopozabilitatea priveşte raporturile dintre părţi, pe de o parte, şi terţi, pe de altă
parte.
 Nulitatea şi caducitatea
Caducitatea este o cauză de ineficacitate a actului juridic civil
determinată de intervenirea unui eveniment viitor încheierii actului,
împrejurare ce se produce independent de voinţa autorului actului.

Astfel, legatul cuprins într-un testament valabil devine caduc dacă legatarul
predecedează testatorului, dacă legatarul renunţă la succesiune sau dacă bunul
ce formează obiectul legatului piere; oferta devine caducă dacă înainte de
acceptarea ei ofertantul moare sau devine incapabil.

Între nulitate şi caducitate există următoarele deosebiri: nulitatea presupune un

act nevalabil, pe când caducitatea presupune un act valabil încheiat; dacă
nulitatea produce efecte retroactive, caducitatea produce efecte numai pentru
viitor; în timp de cauzele de nulitate sunt concomitente încheierii actului juridic
civil, caducitatea provine din cauze ulterioare încheierii actului juridic, fiind
străine de voinţa autorului actului.
Principiile efectelor nulității
Principiile efectelor nulității sunt:
1. Retroactivitatea nulității
2. Restabilirea situației anterioare- restitutio in
integrum
3. Anularea nu numai a actului inițial ci și a
actului subsecvent – resoluo jure dantis,
resolvitur jus accipiens
 Principiul retroactivității efectelor nulității
actului juridic civil

Consfințește regula potrivit căreia nulitatea nu produce

efecte numai pentru viitor (ex nunc), ci și pentru trecut
(ex tunc).
Art. 1.254. din Codul civil
„(1) Contractul lovit de nulitate este considerat
a nu fi fost niciodată încheiat.
(2) Chiar şi în cazul în care contractul este cu
executare succesivă, fiecare parte trebuie să
restituie celeilalte, în natură sau prin
echivalent, prestaţiile primite, potrivit
dispoziţiilor art.1.639-1.647”.
 Restabilirea situației anterioare- restitutio in
integrum

reprezintă regula de drept potrivit căreia tot ce s-a

executat în baza unui act anulat trebuie restituit

Restututio in integrum ( ca și retroactivitatea ) privește

efectele nulității actului juridic inter partes și nu față de terți.
 Excepții de la principiul restitutio in integrum

- Una dintre excepții este prevăzută de art. 1647

din Codul civil:
„ (1) Persoana care nu are capacitate de exerciţiu
deplină nu este ţinută la restituirea prestaţiilor
decât în limita îmbogăţirii sale, apreciată la data
cererii de restituire. Sarcina probei acestei
îmbogăţiri incumbă celui care solicită restituirea.
(2) Ea poate fi ţinută la restituirea integrală atunci
când, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca
restituirea să fie imposibilă”.
- O altă excepție este prevăzută de art. 1641 din Codul
Civil:
„ (1) Dacă bunul a pierit în întregime sau a fost înstrăinat, iar
cel obligat la restituire este de bună-credinţă ori a primit
bunul în temeiul unui act desfiinţat cu efect retroactiv, fără
culpa sa, acesta trebuie să restituie valoarea cea mai mică
dintre cele pe care bunul le-a avut la data primirii, a pieirii
sau, după caz, a înstrăinării.
(2) Cel obligat la restituire este liberat dacă bunul piere fără
culpa sa. În acest caz, el este ţinut să cedeze creditorului
indemnizaţiile de asigurare primite sau, după caz, dreptul de
a primi aceste indemnizaţii.
(3) Debitorul restituirii nu este obligat să achite
contravaloarea folosinţei bunului decât atunci când această
folosinţă era obiectul principal al prestaţiei ori când, prin
natura sa, bunul era susceptibil de deteriorare rapidă”.
 Anularea nu numai a actului inițial ci și a actului
subsecvent – resoluo jure dantis, resolvitur jus accipiens

privește efectele față de terți

În practică acest principiu se aplică unor situații specifice

precum:

- în cazul actelor autorizate, la anularea actului civil care se

întemeia pe acea autorizație
- În cazul a două acte (unul principal și unul accesoriu) când
anularea actului principal atrage și anularea actului accesoriu
 4. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

4.1. Noţiunea şi efectul prescripţiei extinctive

4.2. Domeniul prescripţiei extinctive

4.3. Termenele de prescripţie extinctivă

4.4. Începutul cursului prescripţiei extinctive

4.5 Suspendarea prescripţiei extinctive

4.6. Întreruperea prescripţie extinctive

4.7. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă

4.8. Împlinirea (calculul) prescripţiei extinctive

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat

Teste de autoevaluare

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Lucrare de verificare

Bibliografie minimală

Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

 să identifici aspectele conceptuale ale prescripţiei extinctive;

 să descrii specificul suspendării, întreruperii şi repunerii în
termenul de prescripţie extinctivă;
 să precizezi modalitatea de calcul al începutului cursului
prescripţiei, precum şi momentul împlinirii acestui termen.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 7 ore

Andy Puşcă Prescripţia extinctivă

4.1. Noţiunea şi efectul prescripţiei extinctive

4.1.1. Noţiunea, reglementarea şi natura juridică a prescripţiei extinctive

Prescripţia extinctivă poate fi definită ca fiind stingerea dreptului la acţiune în

sens material, neexercitat în termenul prevăzut de lege. (Beleiu, 2000, p. 197)
Codul civil intrat în vigoare la 1 octombrie 20111 prevede în art 2.500 dispune
că:
„(1) Dreptul material la acțiune, denumit în continuare drept la acțiune, se stinge prin
prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
(2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acțiune se înțelege dreptul de a constrânge o
persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită
situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, dupa caz”.
În accepţiunea acestui text de lege, prescripţia extinctivă este pierderea
dreptului de a obţine o hotărâre judecătorească, în temeiul căreia să se poată
proceda la executarea silită a obligaţiilor corespunzătoare unui drept subiectiv,
în urma neexercitării acţiunii în justiţie, într-un anumit timp, prevăzut de lege,
denumit termen de prescripţie. Esenţa prescripţiei extinctive constă, aşadar, în
limitarea, în timp, a posibilităţilor de apărare a drepturilor subiective pe calea
constrângerii de stat.
Prescripția extinctivă este reglementată în articolele 2.500-2.544, care
constituie dreptul comun în materie.
Alte acte normative care reglementează prescripţia extinctivă sunt, cu titlu
exemplificativ, Codul civil, Legea nr. 554/2004 a contenciosului
administrativ, cu modificările sale2, Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990
privind societăţile comerciale cu modificările suferite, Legea nr. 7 din 13
martie 1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare cu modificările sale,
Legea nr. 86 din 10 aprilie 2006 privind Codul vamal al României,
modificată. În ceea ce priveşte natura juridică a prescripţiei extinctive,
prescripţia extinctivă e cunoscută de toate ramurile de drept şi se înfăţişează ca
o instituţie juridică având un caracter complex. De aceea, natura sa juridică
urmează a fi stabilită în cadrul fiecărei ramuri de drept. (Beleiu & Grama,
1989, pg. 113-119)

4.1.2. Rolul şi funcţiile prescripţiei extinctive

Instituţia prescripţiei extinctive, deşi aparent destul de aspră cu titularii
drepturilor subiective, lipsindu-i de ocrotirea firească a legii, totuşi ea este pe
deplin justificată prin rolul şi funcţiile pe care le îndeplineşte în cadrul

1
Până la intrarea în vigoare a Codului civil dreptul comun în această materie îl constituia Decretul nr. 1671958 privitor la
prescripţia extinctivă, în prezent abrogat.1 Nici Decretul nr. 1671958 şi nici alte acte normative ce cuprindeau reglementări
legale referitoare la prescripţia extinctivă nu defineau această instituţie juridică. Cu toate acestea, în literatura de specialitate,
în definirea prescripţiei extinctive se aveau în vedere dispoziţiile art.1 alin. 1 din Decretul nr. 1671958, potrivit cu care:
„Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de
lege.”
2
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004.
Drept civil. Partea generală 91
Andy Puşcă Prescripţia extinctivă

dreptului civil.1 Prescripţia extinctivă îndeplineşte, în primul rând, o funcţie

mobilizatoare, în sensul că nu numai că-i îndeamnă, dar îi şi obligă pe cei
îndreptăţiţi să-şi apere în termene scurte, drepturile recunoscute de lege.
Pasivitatea creditorului este sancţionată prin lipsirea acestuia de posibilitatea
valorificării dreptului său subiectiv pe calea constrângerii de stat, dacă o astfel
de valorificare nu s-a făcut în termenele stabilite de lege. În acest fel se înlătură
posibilitatea de a fi aduse pe rolul instanţelor de judecată litigii de la a căror
naştere a trecut multă vreme, ceea ce face aproape imposibilă dovada
drepturilor pretinse sau contestate, datorită dispariţiei probelor.
Prescripţia înlătură dificultăţile de probă inerente trecerii unei perioade
îndelungate de timp de neexecutare a dreptului de creanţă. Prescripţia
extinctivă are menirea de a asigura certitudine şi siguranţă raporturilor juridice
civile, având un rol deosebit în limpezirea relaţiilor sociale şi buna desfăşurare
a circuitului civil.
În raporturile dintre persoanele juridice - agenţi economici - executarea
drepturilor de creanţă în termenele de prescripţie stabilite de lege are
consecinţe economice deosebite în ce priveşte întărirea disciplinei financiare,
accelerarea vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante şi reducerea cheltuielilor
neproductive.
4.1.3. Delimitarea prescripţiei extinctive
Prescripţia extinctivă trebuie delimitată de prescripţia achizitivă (uzucapiunea),
de decădere şi de termenul extinctiv.
a) Prescripţia extinctivă şi prescripţia achizitivă (uzucapiunea)
Principalele asemănări dintre prescripţia extinctivă şi cea achizitivă sunt
următoarele: sunt sancţiuni de drept pentru titularii drepturilor subiective civile
inactivi; sunt concepte sau instituţii de drept civil; presupun termene.
Atât prescripția extinctivă (art. 2500-2544) cât și cea achizitivă (art.928-940)
sunt reglementate de Codul civil în vigoare.
În ceea ce priveşte deosebirile pot fi enumerate următoarele: termenele de
prescripţie extinctivă sunt mai scurte şi mai numeroase, în timp ce termenele
pentru prescripţia achizitivă sunt mai lungi şi mai puţine; prescripţia extinctivă
stinge dreptul la acţiune (în sens material), iar prescripţia achizitivă conduce la
dobândirea unui drept real principal; fiecare prescripţie are reguli proprii de
suspendare şi întrerupere, iar „repunerea în termen” este aplicabilă numai
prescripţiei extinctive.
b) Prescripţia extinctivă şi decăderea
Decăderea este acea sancţiune de drept civil care constă în stingerea dreptului
subiectiv civil care nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.

1
În legătură cu aceasta, în literatura de specialitate, se arată că după ce este „calificată, în mod inspirat, cu termenii de patroni
ai genului uman, prescripţia ar trebui să fie, la cea dintâi privire, o instituţie odioasă şi reprobabilă, în măsura în care, prin
efectul ei, o uzurpare se poate transforma în cel mai puternic dintre drepturi - proprietatea - prin simplul fapt al trecerii
timpului (uzucapiunea) şi tot prin ea se poate pierde un drept de creanţă, dobândit pe calea celor mai corecte mijloace” se
adaugă că „O pluralitate de raţiuni justifică existenţa prescripţiei extinctive prin funcţiunile pe care ea le îndeplineşte.”
Drept civil. Partea generală 92
Andy Puşcă Prescripţia extinctivă

Asemănările dintre prescripţia extinctivă şi decădere sunt următoarele: sunt

sancţiuni de drept civil; au efect extinctive; presupun termene.
Deosebirile mai importante sunt: prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune
în sens material, în timp ce decăderea stinge însuşi dreptul subiectiv civil;
termenele de prescripţie extinctivă sunt mai numeroase şi mai lungi, iar
termenele de decădere sunt mai puţine şi mai scurte; suspendarea, întreruperea
şi repunerea în termen sunt schimbări proprii termenului de prescripţie,
termenul de decădere nefiind susceptibil de suspendare, întrerupere şi repunere
în termen.
c) Delimitarea prescripţiei extinctive faţă de termenul extinctiv
Asemănările dintre prescripţia extinctivă şi modalitatea actului juridic care este
termenul sunt următoarele: presupun efectul extinctiv; sunt concepte de drept
civil. Deosebirile dintre ele sunt, în principal, următoarele: termenele de
prescripţie pot fi numai legale, în timp ce termenele extinctive pot fi, după caz,
convenţionale, legale sau jurisdicţionale; prescripţia extinctivă este atât un mod
de transformare a conţinutului raportului juridic civil obligaţional, cât şi o
sancţiune, iar termenul extinctiv e o modalitate a actului juridic civil;
suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen sunt schimbări proprii
termenului de prescripţie; prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune, iar
termenul extinctiv stinge dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă corelativă.

4.1.4. Efectul prescripţiei extinctive

În doctrină nu există un punct de vedere unitar în legătură cu soluţionarea
problemei de a şti ce se stinge prin prescripţia extinctivă. Astfel, într-o primă
opinie, rămasă izolată, se susţine că prin prescripţie se stinge însuşi dreptul
subiectiv civil şi obligaţia civilă corelativă, deoarece este de neconceput
supravieţuirea dreptului subiectiv fără posibilitatea ocrotirii lui pe calea
constrângerii de stat.
Într-o altă opinie, susţinută de marea majoritate a autorilor care s-au referit la
această problemă, opinie pe care o considerăm ca fiind cea justă, se arată că
prin prescripţia extinctivă se stinge numai dreptul la acţiune în sens material,
nu şi dreptul subiectiv. Argumentarea acestei opinii se întemeiază, în principal,
pe dispoziţiile Codului civil în vigoare care în art. 2500 reglementând obiectul
prescriptiei extinctive, dispune:
„(1) Dreptul material la acțiune, denumit în continuare drept la acțiune, se stinge prin
prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
(2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acțiune se înțelege dreptul de a constrânge o
persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită
situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz”.
La acest argument de interpretare gramaticală mai poate fi adăugat un
argument de interpretare logică, per a contrario, în sensul că folosindu-se
expresia de drept la acţiune, se exclude posibilitatea referirii la dreptul
subiectiv.

Drept civil. Partea generală 93

Andy Puşcă Prescripţia extinctivă

De asemenea, un argument de interpretare logică a art. 25221 din Codul civil

privind repunerea în termen conduce la aceeaşi concluzie. Într-adevăr, dacă
prin împlinirea termenului de prescripţie s-ar stinge însuşi dreptul subiectiv,
repunerea în termenul de prescripţie nu s-ar mai justifica.
La acestea se mai adaugă argumentul rezultând din interpretarea gramaticală a
dispoziţiilor art. 2506 alin. 3 din Codul civil potrivit cărora
„ (3) Cel care a executat de bunăvoie obligația după ce termenul de prescripție s-a împlinit nu
are dreptul să ceară restituirea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul
prescripției era împlinit.”
Astfel, textul de lege foloseşte expresia dreptul la acţiune, nu şi pe aceea de
drept subiectiv, iar faptul că se recunoaşte valabilitatea plăţii făcute după
împlinirea termenului de prescripţie, conduce la concluzia că prescripţia
extinctivă stinge numai dreptul la acţiune în sens material.
Din concluzia potrivit căreia prin prescripţia extinctivă se stinge numai dreptul
la acţiune în sens material se desprind următoarele două consecinţe juridice:
a) supravieţuirea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative după
stingerea dreptului la acţiune în sens material;
b) imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în sens procesual, adică a
posibilităţii de a sesiza instanţa de judecată.
Efectul prescripţiei extinctive este guvernat de două principii (Beleiu, 2006, p.
254), dintre care primul este prevăzut de art. 2503 alin. 1 din Codul civil
potrivit căruia:
„ (1) Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la
acțiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.”
Această prevedere legală constituie, în esenţă, o aplicaţie a principiului
accesorium sequitur principale. Cel de al doilea principiu este înscris în alin
(2) al art. 2503 din Codul civil care prevede că:
„ (2) În cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu
privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită, chiar dacă
debitorul continuă sa execute una sau alta dintre prestațiile datorate.”
Acest principiu se aplică indiferent de izvorul obligaţiei ori de câte ori
debitorul este obligat la prestaţii succesive (chirii2, dobânzi3, rate de rentă
viageră etc.).

1
(1) Cel care, din motive temeinice, nu și-a exercitat în termen dreptul la acțiune supus prescripției poate cere
organului de jurisdicție competent repunerea în termen și judecarea cauzei.
(2) Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea și-a exercitat dreptul la acțiune îinainte de
împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea
motivelor care au justificat depășirea termenului de prescripție”.
2
Trib. Supr. Secţ. civ. dec. nr. 1889/1977 în C.D. 1977, p. 52.
3
Trib. Supr. Secţ. civ. dec. nr. 1336/1981 în C.D. 1981, p. 121.
Drept civil. Partea generală 94
Andy Puşcă Prescripţia extinctivă

Sarcina de lucru 1
Realizează o comparaţie între prescripţia extinctivă şi prescripţia
achizitivă folosindu-vă de prevederile Vechiului Cod Civil și de
cele ale Codului Civil intrat în vigoare la 01.10.2011.

4.2. Domeniul prescripţiei extinctive

4.2.1. Noţiunea şi criteriile de determinare a domeniului prescripţiei extinctive

Prin domeniul prescripţiei extinctive se înţelege sfera drepturilor subiective

civile ale căror acţiuni cad sub incidenţa normelor ce reglementează instituţia
prescripţiei extinctive (Boroi & Stănciulescu, Drept civil, 2006, p. 137).
Deosebirea drepturilor subiective civile ale căror drepturi la acţiune sunt
supuse prescripţiei extinctive, de drepturile subiective civile ale căror drepturi
la acţiune nu sunt supuse prescripţiei extinctive se face în funcţie de două
criterii. (Beleiu, 2006, p. 208)
Primul dintre aceste criterii priveşte natura drepturilor civile şi este prevăzut de
art. 2501 din Codul Civil care dispune că:
„(1) Drepturile la acțiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripției extinctive,
afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.
(2) De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege, sunt supuse prescripției extinctive și
alte drepturi la acțiune, indiferent de obiectul lor”.
Aceasta înseamnă că prescripţia extinctivă are ca domeniu (numit în doctrină şi
domeniu de aplicare) numai drepturile la acţiune care au un obiect patrimonial,
nefiind supuse prescripţiei extinctive dreptul la acţiune în sens procesual,
drepturile la acţiune privind drepturile personale nepatrimoniale, precum şi
apărările ce se realizează în cadrul procesului civil pe calea excepţiei. Întrucât
drepturile patrimoniale se împart în drepturi reale şi drepturi de creanţă,
urmează să fie examinate separat acţiunile prin care se apără aceste drepturi.
Cel de al doilea criteriu de determinare a domeniului de aplicare a prescripţiei
extinctive este acela al actului normativ ce reglementează prescripţia
extinctivă. Din acest punct de vedere distingem, domeniul prescripţiei
extinctive, respectiv drepturile la acţiune, reglementate de Codul civil şi
domeniul prescripţiei extinctive guvernat de alte acte normative (Codul de
procedură civilă, etc.).

Drept civil. Partea generală 95

Andy Puşcă Prescripţia extinctivă

4.2.2. Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă

Domeniul principal de aplicare a prescripţiei extinctive îl constituie drepturile
de creanţă, indiferent de izvorul lor. (Beleiu, 2006, p. 258) Aceasta rezultă din
prevederile art. 2500 din Codul civil.
Cu alte cuvinte, drepturile de creanţă constituie principalele drepturi de natură
patrimonială ce alcătuiesc domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive.
4.2.3. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale principale
În conformitate cu prevederile art.2502 din Codul civil:
„(1) Dreptul la acțiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum și ori de
câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exercițiul său nu poate fi limitat
în timp.
(2) În afara cazurilor prevăzute la alin. (1), sunt imprescriptibile drepturile privitoare la:
1. acțiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepția cazului în care prin lege
se dispune altfel;
2. acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept;
3. acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic;
4. acțiunea în constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor, dacă obiectul său îl
constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub condiția acceptării
moștenirii în termenul prevăzut de lege”.
În literatura de specialitate şi practica judecătorească s-a ajuns la concluzia că
dreptul la acţiune privind drepturile reale principale este imprescriptibil.
Sunt considerate ca fiind imprescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale:
- acţiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate
privată1;
- acţiunea în revendicare mobiliară şi imobiliară, întemeiată pe dreptul de
proprietate publică, indiferent că titularul dreptului de proprietate publică este
statul sau o unitate administrativ-teritorială;
- acţiunea de partaj (art. 669 C. civ.)2;
- acţiunea negatorie prin care proprietarul cere încetarea exercitării de către
pârât a unui dezmembrământ al dreptului de proprietate (art.564 Cod civil);
- acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea unui drept de superficie
(art. 696 Cod civil).
Cu toate acestea, există şi unele acţiuni reale prescriptibile extinctiv, şi anume:
- acţiunea în revendicare mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate privată
(art. 2501 din Codul civil;
- acţiunea în revendicare imobiliară în cazurile prevăzute de art. 572 din Codul
civil, potrivit căruia dacă un râu sau fluviu navigabil rupe o bucată de pământ
şi o alipeşte la terenul altui proprietar, cel al cărui pământ a fost desprins îl
poate revendica în termen de 1 an.

1
Art. 563 Cod civil: „(2) Dreptul la acțiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepția cazurilor în care prin lege se
dispune altfel”.
2
Imprescriptibilitatea acțiunii de partaj Art. 669 Cod civil: „ Încetarea coproprietății prin partaj poate fi cerută oricând,
afară de cazul în care partajul a fost suspendat prin lege, act juridic ori hotărâre judecătorească”.
Drept civil. Partea generală 96
Andy Puşcă Prescripţia extinctivă

4.2.4. Principiul imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale

În domeniul drepturilor nepatrimoniale se aplică regula imprescriptibilităţii,
ceea ce înseamnă că protecţia acestor drepturi pe calea acţiunii în justiţie nu
este limitată în timp, titularii acestor drepturi putând cere oricând sprijinul
organelor de justiţie în apărarea şi ocrotirea acestor drepturi.
Existenţa acestui principiu este dedusă din interpretarea per a contrario a
dispoziţiilor art. 2501 din Codul civil potrivit cărora, se stinge prin prescripţie
dacă n-a fost exercitat în termenul stabilit de lege, dreptul la acţiune având un
obiect patrimonial. Aceasta înseamnă că dreptul la acţiunea având un obiect
nepatrimonial nu se stinge prin prescripţia extinctivă. De asemenea, existenţa
acestui principiu mai poate fi dedusă şi din împrejurarea că legea stabileşte, în
mod expres, excepţiile de la acest principiu. Pe de altă parte, principiul
imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale se întemeiază pe caracterul
perpetuu al acestor drepturi ce sunt intim legate de persoana fizică sau
juridică1.
De la principiul imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale există şi unele
excepţii, în sensul că deşi unele acţiuni au un obiect nepatrimonial, totuşi ele
sunt supuse prescripţiei extinctive. Fac parte din această categorie următoarele
acţiuni:
- dreptul la acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei pentru vicii de
consimţământ (art. 301 Cod civil);
- dreptul la acţiune în tăgada paternităţii (art. 430-433 Cod civil);
- dreptul la acţiune în stabilirea paternităţii (art. 427 Codul civil).

4.2.5. Unele probleme speciale privind domeniul prescripţiei extinctive

Întrucât în legătură cu unele situaţii juridice privind domeniul de aplicare al
prescripţiei extinctive, în literatura de specialitate nu există o unitate de vederi,
iar în practica judecătorească s-au pronunţat soluţii diferite, în cele ce urmează,
în mod succint, vom prezenta unele dintre aceste situaţii.
a) Apărarea dreptului subiectiv civil pe calea excepţiei. Cu ocazia
judecării unui proces pot fi ridicate două categorii de excepţii: de procedură
(procesuale) şi de fond (de drept substanţial).
În legătură cu problema dacă este prescriptibilă sau imprescriptibilă apărarea
dreptului civil subiectiv pe calea excepţiei, există două situații. Astfel, într-o
primă situație, se consideră că apărările pârâtului făcute pe cale de excepţie
sunt imprescriptibile, deoarece legea nu se referă decât la prescripţia acţiunii,
nu şi a excepţiei şi că necesitatea invocării excepţiei de către pârât nu depinde
de el, ci de susţinerea reclamantului care s-a manifestat prin promovarea
acţiunii.
În acest sens, Codul civil în art 1095 prevede:

1
În legătură cu aceasta în practica judecătorească s-a decis că „Este de principiu că drepturile nepatrimoniale inseparabile
de persoana omului, cum sunt dreptul la nume, la domiciliu etc. sunt drepturi perpetue şi imprescriptibile.” (Trib. Supr., Col.
civ. dec. nr. 21965 în C.D. 1965, p. 141.)
Drept civil. Partea generală 97
Andy Puşcă Prescripţia extinctivă

(1) Dreptul la acțiunea în reducțiune a liberalităților excesive se prescrie în termen de 3 ani

de la data deschiderii moștenirii sau, după caz, de la data la care moștenitorii rezervatari au
pierdut posesia bunurilor care formează obiectul liberalităților.
(2) În cazul liberalităților excesive a căror existență nu a fost cunoscută de moștenitorii
rezervatari, termenul de prescripție începe să curgă de la data când au cunoscut existența
acestora și caracterul lor excesiv.
(3) Excepția de reducțiune este imprescriptibilă extinctiv”.
Un alt exemplu este prevăzut în dispozițiile art. 369 din Codul civil:
(1) După cel puțin un an de la încheierea căsătoriei, soții pot, ori de câte ori doresc, să
înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim matrimonial ori să îl modifice, cu
respectarea condițiilor prevăzute de lege pentru încheierea convențiilor matrimoniale.
(2) Dispozițiile art. 291, 334, 335 și 361 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(3) Creditorii prejudiciați prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial pot formula
acțiunea revocatorie în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalitățile de
publicitate sau, după caz, de când au luat cunostință mai înainte de aceste împrejurări pe altă
cale.
(4) Creditorii prevăzuți la alin. (3) pot invoca oricând, pe cale de excepție, inopozabilitatea
modificării sau lichidarii regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor”.
Există însă și situații în care atât dreptul subiectiv civil cât și acțiunea pe cale
de excepție sunt supuse prescripţiei extinctive.
Un exemplu în acest caz îl constituie prevederile art. 1.223 din Codul civil:
„(1) Dreptul la acțiunea în anulare sau în reducerea obligațiilor pentru leziune se prescrie în
termen de un an de la data încheierii contractului.
(2) Anulabilitatea contractului nu poate să fie opusă pe cale de excepție când dreptul la
actiune este prescris”.
b) Acţiunea în constatare. În conformitate cu prevederile art. 111 C. proc.
civ., acţiunea în constatare este acţiunea prin care reclamantul solicită instanţei
de judecată să constate existenţa sau inexistenţa unui drept subiectiv civil. O
astfel de acţiune nu poate fi primită dacă reclamantul poate cere realizarea
dreptului.
Potrivit art.2502 printre cazurile de imprescriptibilitate a dreptului la acțiune, la
punctul 2 este prevăzută și „acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței
unui drept”.
Atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judecătorească s-a admis
soluţia imprescriptibilităţii acţiunii în constatare, soluţie ce se întemeiază pe
împrejurarea că dreptul la acţiunea în constatare nu are decât o accepţiune în
sens procesual care nu este supus prescripţiei extinctive.(Beleiu, 2006, p. 264)
c) Acţiunile mixte. Acţiunile mixte sunt acele acţiuni care au caracteristici
de acţiuni reale, personale ori în constatare. Exemplul tipic de o astfel de
acţiune este petiţia de ereditate (art. 1130 Cod civil). Caracterul prescriptibil
sau imprescriptibil al unor astfel de acţiuni se determină, în concret, de la caz la
caz, în funcţie de calificarea dată fiecărei acţiuni în parte, după scopul urmărit

Drept civil. Partea generală 98

Andy Puşcă Prescripţia extinctivă

de parte la intentarea acţiunii (acţiunea în nulitate absolută ori relativă, acţiunea

de predare a unui bun imobil sau mobil etc.).
d) Dualitatea de acţiuni. Prin dualitate de acţiuni se desemnează situaţia în care
titularul dreptului subiectiv poate intenta două acţiuni pentru valorificarea
dreptului său şi anume, o acţiune izvorâtă dintr-un contract care este supusă
prescripţiei extinctive, conform prevederilor Codului civil, cât şi o acţiune
reală, în revendicare, prescriptibilă sau imprescriptibilă potrivit distincţiilor
stabilite de către Codul civil.
e) Acţiunea în repararea unei daune morale. Dreptul la acţiunea civilă pentru
repararea prejudiciului provenit din încălcarea unui drept nepatrimonial este
supus prevederilor Codului civil care guvernează prescripţia extinctivă. Astfel,
în art. 253 din Codul civil se prevede:
„(3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanței să
îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de catre instanță
spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:
a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;
b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea
prejudiciului cauzat.
(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despagubiri sau, după caz, o reparație
patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este
imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acțiune este supus
prescriptiei extinctive”.
O consacrare legislativă a prescriptibilităţii acţiunii în repararea unei daune
morale este cuprinsă în Legea nr.111991 privind combaterea concurenţei
neloiale. Într-adevăr, în conformitate cu prevederile art. 9 alin.1 şi art.12 din
această lege, dacă urmare a unor fapte neloiale s-a produs un prejudiciu
patrimonial sau moral, victima are dreptul să se adreseze instanţei de judecată
în termen de un an de la data când a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască
dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii
faptei, pentru repararea prejudiciului.
f) Dreptul la acţiune privind valorificarea unor drepturi secundare. În
literatura de specialitate prin drepturi secundare se înţeleg acele drepturi
subiective care nu dau naştere direct la un drept la acţiune, „acele prerogative
constând în puterea de a da naştere prin act de formaţie unilaterală unui efect
juridic ce afectează şi interesele unei alte persoane, precum dreptul de alegere,
în cazul unei obligaţii alternative, dreptul de denunţare unilaterală a unui
contract”.
g) Acţiunea în restituirea prestaţiilor executate în baza unui act juridic care
ulterior a fost anulat. Acţiunea în nulitate care poate fi prescriptibilă sau
imprescriptibilă după cum este vorba de nulitatea relativă ori de cea absolută
nu trebuie confundată cu dreptul la acţiune al părţilor actului juridic civil la
restituirea prestaţiilor pe care le-au executat în temeiul actului ce a fost ulterior
desfiinţat (anulat). Acţiunea în restituire ca urmare a anulării actului juridic

Drept civil. Partea generală 99

Andy Puşcă Prescripţia extinctivă

civil ce are un obiect patrimonial este întotdeauna prescriptibilă în aceleaşi

condiţii ca şi acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză1.
h) Prescripţia extinctivă în materie succesorală. Dreptul de opţiune
succesorală este supus prescripţiei extinctive în condiţiile stabilite de art.1103
C. civ., potrivit cărora „ (1) Dreptul de opțiune succesorală se exercită în
termen de un an de la data deschiderii moștenirii.” Dimpotrivă, acţiunea de
ieşire din indiviziune este imprescriptibilă, aşa cum se prevede în art. 1143 C.
civ., potrivit căruia:
„(1) Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Moștenitorul poate cere oricând
ieșirea din indiviziune, chiar și atunci când există convenții sau clauze testamentare care
prevăd altfel”.
Tot imprescriptibile urmează a fi considerate şi acţiunile prin care se solicită
stabilirea masei succesorale, a calităţii de moştenitor, precum şi a cotelor-părţi
din succesiune, aceste acţiuni fiind acţiuni în constatare (art.2502 Cod civil).
În ceea ce priveşte acţiunea în reducţiunea liberalităţilor excesive2 ca şi cea
privind raportul donaţiilor, în literatura de specialitate, precum şi în practica
judecătorească s-a admis că ele sunt supuse termenelor de prescripţie
extinctivă.

Sarcina de lucru 2
Analizând prevederile Codului civil argumentați regimul acţiunii în
apărarea dreptului subiectiv civil pe calea excepţiei din punctul de vedere
al de vedere al prescriptibilităţii sub aspect extinctiv?

4.3. Termenele de prescripţie extinctivă

4.3.1. Noţiunea, caracterul şi clasificarea termenelor de prescripţie extinctivă

Prin termen de prescripţie extinctivă se înţelege intervalul de timp stabilit de

lege înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune în sens material, sub
sancţiunea pierderii acelui drept. (Beleiu, 2006, p. 268)
Problema principală în materia prescripţiei, în genere, şi deci şi a prescripţiei
extinctive, o constituie scurgerea unui interval de timp, pentru că pierderea
1
Dreptul la acțiunea în restituirea prestațiilor Art. 2.525: „Prescripția dreptului la acțiune în restituirea prestațiilor
făcute în temeiul unui act anulabil ori desființat pentru rezoluțiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data
rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a desființat actul ori, după caz, de la data la care declarația de rezoluțiune sau
reziliere a devenit irevocabilă”.
2
„(1) Dreptul la acțiunea în reducțiune a liberalităților excesive se prescrie în termen de 3 ani de la data deschiderii
moștenirii
sau, după caz, de la data la care moștenitorii rezervatari au pierdut posesia bunurilor care formează obiectul liberalităților.
(2) În cazul liberalităților excesive a căror existență nu a fost cunoscută de moștenitorii rezervatari, termenul de prescripție
începe să curgă de la data când au cunoscut existența acestora și caracterul lor excesiv.
(3) Excepția de reducțiune este imprescriptibilă extinctiv”.
Drept civil. Partea generală 100