Sunteți pe pagina 1din 235

NICHITA NEGRUȚA

Drumul spre nicăieri

2019
Cuvânt înainte

Tu, cel care vei cuteza să citești conținutul acestei cărți, îți urez multă răbdare. Pe alocuri e foarte plictisitoare.
Uneori, vei dori să îmi dai câțiva pumni în moacă. Te cred.
Dacă aș fi în locul tău, poate, m-aș gândi bine dacă merită să cheltui din timpul personal pentru a lectura cartea.
Te aștepți la o revelație? Nu, nu cred. Gândești că e încă o carte de duzină. Dar nu ai citit-o? Nici măcar o pagină, așa-i?
Însă, concluziile le faci. E ca momentul când îți faci o părere despre om fără a-l cunoaște. Aparențele înșală, cred că știi?
Poate nu în cazul dat? O fi o carte de cea mai proastă calitate. Dar hai, dă-i o șansă. Citește măcar zece pagini. Vomită,
apoi, mai citește încă zece și iartă-mi, iartă-mi greșelile, atât cele de ortografie, gramatică, cât și cele de gândire.
Nu căuta un sens în paginile ei. Nu știu dacă este, ori dacă trebuie să fie. Fă-ți singur o părere. La un moment,
vei gândi că puteai scrii tu mai bine. De acord. Fă-o. Ai toată puterea s-o faci, dar determinarea e grea, așa-i? Știu, te
înțeleg. Partea proastă în a scrie o carte este rostul. Adică, vrei să o citească alții, ca scriitor e cel mai important, dar este
asta necesar? Nu m-am gândit s-o public. Totuși, am făcut-o. Nu are capitole, e un haos consecutiv. Te vei enerva.
Nu te mai obosesc cu vorbele mele. Fă cum dorești, dar nu uita de lege 😊. Îți urez lectură răbdătoare.
Drumul spre nicăieri
Era una din zilele alea ploioase de toamnă când unicul gând pe care îl ai este să stai închis în casă toată
ziua, servind un ceai, zic ceai, pentru că alte băuturi calde eu nu prefer, întins în pat, răsfoind vreo carte. Aş fi
privit tv-ul, dar acesta nu îmi captează atenţia ca în copilărie, cum o făcea acum cincisprezece ani. Urmăresc
doar prognoza meteo şi asta fiindcă din toate neadevărurile pe care le spune cutia vorbitoare, prezicerile
meteorologice sunt cel mai ușor de supus unei examinări empirice. La meteo transmiseseră că se aşteaptă în
ziua următoare o ploaie torenţială, iar locuitorii orăşelului Skopje ar trebui să nu iasă din casă dacă acest lucru
nu este necesar. Skopje era oraşul în care trăiesc, nu e cel mai curat oraş, nu e nici cel mai frumos, dar oamenii,
dânșii îmi sunt dragi. Nu îţi vor sări în ajutor dacă nu îi chemi, după cum nu îţi vor încurca să-ţi vezi de viaţa
ta. Asta era ce-mi plăcea la ei. Vin dacă mă chemi şi nu tulbur liniştea dacă mi-o ceri.
La amiază, în zi de duminică, aşa cum îmi era obiceiul, mă trezesc în jurul orei nouă şi mă duc la baie.
E ritualul care îl urmez în fiecare dimineaţă, dar în ziua de duminică e unul special, e momentul când trebuie să
îmi părăsesc firele de păr care toată săptămâna mi-au crescut pe faţă. Intru în cameră, îmi aranjez ustensilele,
procesiunea poate începe. Mă speriasem un pic când stând în faţa oglinzii, bărbierindu-mă, aud lovituri
intermitente în geam. Iniţial, nu am tras atenţie, mă ducea gândul că o fi ploaia de care se vorbea în ajun, ne
vizitează la moment pe străzile oraşului, apoi, văzând că loviturile devin tot mai puternice, mintea îşi imagina
că o fi căzut nuci din copacul bătrân din curte. Copacul care timp de treizeci de ani de când m-am născut îmi
ţine companie. Eram obișnuit, ca uneori, în timpul căderii nucilor din acest copac, să mai atingă geamul, însă,
acest gând fusese înlăturat din minte odată ce nucile din el demult au căzut, nici frunzele nu mai sunt. Ies din
baie, cu spuma încă lipită de faţă, trec printre cele două teancuri de ziare care stăteau chiar lângă uşă şi trag la
o parte draperia de la fereastră. Mirarea mea a trecut într-o stare de melancolie, pe geam se zăreau picături mari
de apă care loveau cu putere fereastra, vrând parcă să intre înăuntru. Melancolia era mai mult nu de la ploaie,
ci de la unele amintiri din copilărie văzute parcă în picăturile râului ceresc care se întreceau între ele tinzând să
ajungă prima la geam. Ploaia îmi place. Aduce cu ea acea stare de linişte peste orăşel, în afara de ciuruitul apei
căzând din văzduh nu se mai desluşeşte nimic, nici plimbăreţi pe străzi, nici gălăgia de rutină pe care o scot
automobilele. În fapt, orăşelul nici nu era împânzit de automobile, dar şi cele care erau produceau zgomot
asurzitor. Acum însă, ploaia prevestită în ajun la tv astupase tot zgomotul din localitate. Cutia vorbitoare ghicise
bine de data aceasta. Skopje plângea, dar erau lacrimi de bucurie. Cel puţin pentru mine aşa era. Melancolia
care s-a stârnit în mintea și trupul meu privind la geamul umed care impunea rezistenţă ploii, îmi aducea în
gând imaginile din copilărie, de zilele de duminică şi cele de sărbătoare în care ieșeam cu prietenii, ducându-
ne la scăldat pe furiş, să nu ştie părinţii, asemenea zile minunate aș fi vrut să le întorc. Seara când ne întorceam
de la iaz auzeam în depărtare vuietul care după aprecierea unora dintre prieteni era fie un tractor, fie un avion,
dar când începurăm să simţim pe hainele care abia se uscase mici înţepături, înţelegeam că este ploaia şi că
toată osteneala noastră de a usca hainele va fi zădarnică în curând. Şi totuşi, aceste amintiri îmi produceau
satisfacţie. Cât aş fi vrut să fiu iarăşi acolo, la scăldat, în ploaie, fără griji.
Însă ploaia de acum nu semănă cum cea de atunci şi nu m-aş încumeta să ies din casă. Îmi place să o
privesc, să îi aud chemarea. Şirul de amintiri se întrerupse brusc, o pată albă căzuse pe podea, era de la spuma
care încă se ţinea parcă cu greu de faţa mea. Cu o bucată de hârtie găsită pe masă şterg de pe podea albeaţa.
Repede fug printre aceleași teancurile de ziare, atingând cu piciorul ceva moale şi pufos, aud un sunet răguşit,
fără a privi intru iarăşi în baie. Procesiunea de despărţire a firelor de păr de fața mea poate continua. Şi ar fi
continuat dacă nu era iarăşi acele lovituri în geam, dar de astă dată erau mai puternice, păreau că se aud la câţiva
centimetri de ureche. Deodată, sunetul nu se mai auzi. Crezând că s-o fi oprit ploaia, îmi continui ritualul care
era aproape de sfârşit. Brusc, loviturile iarăşi se aud, dar nu din direcţia în care era geamul, ar părea că vin
dinspre partea unde se află uşa. Gândul că ploaia nu ar putea să bată cu aşa forţă în uşă şi că, cel mai probabil,
se află cineva afară, mă îngrozise un pic. Nu am atât de mulți cunoscuți care să mă viziteze pe așa o vreme. De
regulă, vin numai când au nevoie de ceva. Îmi şterg faţa, mi-am atins cu degetele pielea catifelată, curăţită cu o
minută mai înainte. Simţeam o sensibilitate pudică, plăcută. Chiar în acelaşi moment ies repede din baie, trec
printre pat şi masă care se aflau în direcţii opuse, iarăşi auzind în urma mea un sunet uscăţiv, dar parcă mai tare
decât prima dată. Mă opresc brusc în faţa uşii. Îmi amintesc că nu am hainele pe mine, mă întorc, iau pantalonii
şi un tricou, deasupra îmbrac paltonul. Mă apropii de fereastră, trag draperia şi observ că ploaia continuă. Ptiu
drace, probabil din cauza că atâta vreme nu a mai intrat nimeni în vizită am senzaţia că ar fi cineva la uşa.
Deodată, acest gând deveni foarte realist. Uşa tresări de câteva ori, iar de după ea auzii un glas:
- Alo, alo! Este cineva acasă. Livrare urgentă pentru domnul Novac, zise o voce răgușită, dar pe un
ton foarte serios.
- Aşteptaţi, vă rog, imediat deschid, răspund eu cu o ușoară zăpăcire.
Îmbrăcat cu paltonul, mai iau şi pălăria, o aşez pe cap, de parcă aş pleca în vizită. Călătoria mea va dura
câteva clipe şi va avea o distanţă de doar şase metri, însă, mă îmbrăcasem ca și cum aș fi plecat în ospeție la
cineva. Nici condițiile meteo nu erau potrivite pentru vestimentația mea.
Mă apropii de uşă, o deschid şi în faţa mea apare Panfil, poştaşul nostru care repartizat fiind de către
Asociaţia Poştei, are îndatorirea să aducă corespondenţa în regiunea aceasta de oraş. Nedumerit, astăzi e
duminică şi poşta e închisă, doream să-l întreb ce caută în ziua aceasta ploioasă şi cum a ajuns aici, la care
Panfil, intuind întrebarea mea şi înainte de a zice eu ceva, rosti:
- Bună ziua, maestre Novac, aşa îi plăcea lui să îmi zică, maestre, de pe vremea când eram ambii
colegi de facultate la drept. Frumoase timpuri mai erau. Înscenam procese fictive de judecată, în
care multe ori am jucat rolul de avocat şi dânsul de atunci cu “maestre, ce mai faci?” s-a adresat el.
Suntem de aceeaşi vârstă, am încercat să îi zic că ar fi îndeajuns să mă numească simplu pe nume,
dânsul a vrut să mă asigure că are o deosebită onoare să mi se adreseze aşa, fără a menţiona motivul. Intuiesc
că e din momentul când l-am ajutat cu o lucrare la care avea restanţă, a reuşit să o prezinte până la urmă, iar din
acea zi devenisem un fel de îndrumător pentru el. Mă consulta în orice problemă o avea, inclusiv de ordin
personal.
Panfil continuase:
- Dumneavoastră, maestre, aveţi o scrisoare urgentă, primită astăzi în oficiu. M-am gândit că ar fi
bine să o aduc chiar eu. Până se va deschide poşta mai este o zi, conţinutul scrisorii ar fi putut să
nu aştepte.
- Nu e nici o problemă Panfil. Intră în casă, zic eu, uitându-mă la poştaş cum scoate un plic nu foarte
mare la mărime, de culoare roşie şi mi-l întinde. Nu-l putea lăsa în umezeala torențială.
- Poftim, maestre Novac, aceasta este scrisoarea. Nu are expeditor pe ea. Este doar numele
dumneavoastră, Novac Stankovic, Skopje 58 la rubrica destinatar.
- Bine, bine Panfil, spusesem eu luând scrisoarea din mâna poștașului. Mă uit atent la ea. Încerc să o
pipăi pentru ai simţi conţinutul, nu pare a fi ceva consistent. Chiar aş spune că seamănă a fi goală.
Poştaşul mă priveşte cu ochii mari când eu vrusem să-i dau scrisoarea înapoi. În același moment, repede,
îmi retrag mâna, pun scrisoare în buzunar şi fără a-i explica gestul, îl poftesc pe Panfil în casă. Ploaia încă nu
se oprise, deşi, mai slăbise din intensitate. Poștașul, inițial nu acceptase invitația, motivând că are treburi urgente
de făcut, într-un final, reușisem să-l conving. Nu pot lăsa un om pe ploaia asta să umble singur.
Scot două pahare din sertar, sticla cu vin din frigider şi le aşez toate pe masă. Poştaşul făcuse semn că
nu e necesar. Doar se va odihni un pic cu permisiunea gazdei, apoi, va pleca. Eu insist. Panfil a acceptat în cele
din urmă.
- Şi zici că avem reguli noi de primire şi expediere a scrisorilor? întreb eu cu o mimică prefăcută că
m-ar interesa. Poştaşul nu îşi dăduse seama de aceasta, orice discuție a noastră se rezuma la
activitate sa de poștaș, nici de această dată nu avea să fie o excepție.
- Da, maestre, am primit recomandări de la Comitetul Central al Poştei din capitală că începând de
mâine toate scrisorile care vor intra sau vor ieşi din Skopje în mod obligatoriu vor trece pe la
Comisia de etică din cadrul Comitetului Central al Poștei. Doar cu aprobarea acestui comitet se va
putea trimite ori primi corespondenţa. Regula se aplică la tot felul de scrisori, telegrame, cărţi,
reviste, ziare şi în general, la orice fel de conţinut care are un text, măcar şi o literă. Toate vor trece
prin examinări drastice de către Comisie. Dacă va avea succes această implementare, Consiliul
Suprem, în subordinea căruia se află Comitetul Central al Poştei, a menţionat într-un comunicat
că, regula se va extinde la alte materiale cum ar fi suporturile pe care este înregistrată muzica, notele
muzicale, cât şi versurile acestora, urmând, în viitor să fie aplicat regula chiar și în comunicările
orale.
- A cui a fost ideea? Îl întreb eu. Ciudată mi se păruse această nouă regulă.
- Nu știu, eu doar execut ordinile, răspunse el, vădit nedumerit de chestiunea dată.
- Dar, dar, Panfil, care este scopul aceste noi reguli? Oare oamenii nu vor fi limitaţi de o forţă
exterioară în felul cum doresc să îşi exprime gândurile?continuasem să-l întreb, urmărindu-i cu
atenție fiecare mișcare. Mă simțeam ca un detectiv.
- Nu maestre, Comitetul Central al Poştei doreşte ca prin această măsură să ajute oamenii. Dumneata,
ca secretar al primăriei din localitatea noastră, primeşti zilnic scrisori din partea cetăţenilor şi cred
că, observi ce scris deocheat au. Unii nici nu pot corect să-şi scrie propriul nume. Alţii folosesc
cuvinte care nu se găsesc în limba noastră. Mai mult de atât, unii se adresează cu cereri care nu pot
fi îndeplinite de către primărie, dar insistă că se vor plânge mai sus dacă nu vor fi satisfăcute, deşi,
scrisorilor sunt cu multe greşeli şi trebuie analizate cu atenţie. Comitetul îşi pune misiunea să
ajusteze toată corespondenţa scrisă din localitatea noastră la standardele naţionale din ţară, astfel,
să nu fie nici o localitate care să rămână în urmă. Asemenea localităţi au mai fost, dar Comitetul
Central al Poştei, cu aprobarea Consiliului Suprem, a reuşit să elimine ambiguităţile care se găseau
în trimiterile poştale de acolo. Oameni au fost instruiţi să scrie, toţi deopotrivă, să aranjeze cuvintele
în pagină, să nu citească vreo scrisoare, carte ori altă publicaţie care contravine regulilor naţionale,
ci imediat cum ar găsi una fără aprobare, să o remită în adresa poștei locale. Astăzi, acei oameni
pot să trimită scrisori şi să primească, chiar fără aprobarea Comisiei de etică din cadrul comitetului
Central al Poştei. S-a făcut chiar un sondaj în care se arăta că, oamenii în proporţie de 99 % sunt
mulţumiţi de noua metodă de trimitere şi primire a scrisorilor, publicare a cărţilor, ziare, reviste,
precum şi alte informaţii.
- Dar acel un procent? îl întrerup eu pe poştaş luând paharul de pe masă, turnând în el licoarea şi-l
întinzându-l lui Panfil.
- Un procent maestre Novac, e un procent, aceştia sunt cei care greu se adaptează la noile schimbări.
Cu ei trebuie să fii mai precaut. De regulă, printre ei găsim scriitori, poeţi, oameni ai artei şi poate
un număr infirm de cetăţeni care au lucrat la tipografie sau în slujba vreunui bogătaş căruia îi scriau
actele personale. Nu mă supăr pe ei, dar îmi e milă că nu vor să fie ca ceilalţi.
- Ceilalţi? mirat, fac eu.
- Da, ceilalţi, adică cei care au fost instruiţi.
- Panfil, crezi tu, asemenea celorlalţi, oare această nouă regulă care zici că de mâine se va aplica şi
la noi la Skopje, ne va ajuta să fim instruiţi?
- O, da, cu siguranţă maestre. Un văr al meu dintr-o localitate în care s-a aplicat “eradicarea”, aşa se
numeşte această metodă de curăţare a inexactităţilor din corespondenţă, care nu strălucea în şcoală,
acum, după ce a trecut prin eradicare, s-a angajat ajutor de bibliotecar în satul său natal. Paralel,
face studii la şcoala profesională din orăşelul nostru, aspirând la un post de preot. Şi când te gândeşti
că acest verișor era un pierde vară în copilărie. Acum, văzându-l cât de instruit este, mă mândresc
cu el.
Paharul era iarăşi gol. Panfil îl băuse în timp ce aducea laude vărului său. Eu îl priveam, trăgând seama
la cât de arzător, intens, pătimaș povesteşte poştaşul despre privilegiile care le va aduce această “eradicare”.
Simt cum picioarele încep să îmi tremure fără a avea un motiv. Să fie de la vorbele pe care le spune poştaşul,
de la gândul că de mâine toate scrisorile din primărie vor trebui să treacă mai întâi pe la Comisia de etică care,
dacă le aprobă, vor fi întoarse administrației localității numai acelea acceptate. Cum voi putea eu să las pe alţii
să-mi redacteze răspunsurile pe care va trebui să le dau cetăţenilor?
Acest gând semăna teroare în mine. Voi fi doar un intermediar între cetăţean şi Consiliul Suprem, care
prin intermediul Comitetului Central al Poștei îşi va oferi răspunsul său. Treaba rea e că răspunsul îl vor primi
de la mine, nici comitet, nici comisie, nici consiliul, nimic din astea nu va şti omul. Primind scrisoarea cu
răspunsul negativ din partea primăriei, semnată de către mine, se va gândi că eu sunt cel care îi dau un refuz în
cauza sa. Bravo! Într-adevăr ingenioşi, îmi spusesem eu în sinea mea. S-au gândit la toate. Chiar dacă vor fi
cetăţeni nemulţumiţi de felul avizării de Comisia de etică a oricărui fel de corespondenţă care le aparţine,
cetăţenii nu vor şti de această avizare. Pe nici un fel de scrisoare, carte, telegramă nu va fi indicată vreo inscripţie
a comitetului, totul va părea a fi creaţia celui care o expediază. Orice răspuns cerut, dat cu avizul Comisiei de
etică, va parveni din partea celui care dă răspunsul, el va purta responsabilitate pentru conţinutul oferit, așa îmi
comunicase Panfil la întrebarea mea de a-mi explica acest sistem de eradicare.
Zâmbesc subtil. Voi avea mai puţin de muncă, cu siguranţă comisia va da multe avize negative la cât
de mulţi needucaţi sunt în localitatea noastră. Chiar şi eu am primit multe scrisori la primărie în care se cerea o
sponsorizare de fonduri a unei şcoli, a unui spital, alţii cereau reparaţia casei de cultură din sat, dar toate acestea
conţineau atâtea erori.
Oscilaţiile piciorului aşezat peste celălalt picior erau tot mai mari. Frica se urca în sus, căci, după un
timp, simpla tremurare a picioarelor cuprinse în întregime corpul. Meditarea cu privire la vorbele poştaşului se
opriseră când pe genunchi mi-a sărit câinele. Acum, mi-am dat seama de unde venea acel sunet răguşit şi uscăţiv
pe care îl auzisem în timp ce făceam promenada efemeră între baie şi uşă. Pesemne dormea, iar eu l-am atins,
neobservându-l. Îl netezesc uşor. Întrerupându-l pe poştaş care spunea ceva despre revelaţia de mâine, cu
scuzele de rigoare, mă ridic de la masă. De la bucătărie iau un pachet cu mâncare pentru câini pregătită anterior
de mine. Nu cumpăr mâncarea de la magazin, îmi e prieten, totuşi. Aşezându-i mâncarea în farfurie, îl las în
voia lui să-şi potolească foamea.
Întors înapoi la oaspetele meu, care îşi verifica geanta, acesta a scos câteva scrisori. Le-a numărat.
Observându-i faţa exprimând o satisfacție naivă, mă aşez înapoi la locul unde eram înainte de a pleca să dau
câinelul mâncare. Cer scuze încă odată. Panfil a dat de înțeles că nu e nici o problemă, lucrurile necesare trebuie
făcute la timpul lor. Eu iau sticla de vin în care mai rămăsese exact pentru fiecare dintre noi câte un pahar de
băutură. Cer poştaşului să îmi dea paharul său, fiindcă, la distanţa la care se afla, ar fi fost un gest nepoliticos
să încerc să-l iau eu. De parcă formalităţile contează în asemenea circumstanţe, mă gândisem eu. Şi totuşi,
rugămintea fusese făcută. Panfil, ridicându-se, cu toată încrederea pe care o arăta pe faţa sa, a spus, în timp a
luat paharul de pe masă apropiindu-l de el:
- Vă mulţumesc maestre, dar până aici. Ploaia s-a oprit. Eu v-am adus scrisoarea. Sunt împăcat.
- Doar unul şi gata Panfile, insist eu. Nu cad în patima alcoolului. Voiam oaspetele să se simtă bine.
- Nu, nu maestre Novac. Ajunge. Îmi ştiu limita. Astăzi, având zi liberă, mi-am adus aminte de
scrisoarea care venise pe numele dumneavoastră la poşta din oraş, eram la magazin, îmi
cumpărasem pâine şi câteva prăjituri pentru copii mei. De acolo, am plecat direct la poştă, fiind şef
de secţie pe perioada cât lipseşte directorul, am cheile de la încăpere, pot să intru când doresc. Am
luat scrisoarea şi iată-mă la dumneavoastră. Încă o minută să nu fi deschis uşa maestre şi nu am fi
avut această conversaţie. Cum spuneam, am cumpărat pâine şi prăjituri pentru copii mei. Încă le
am cu mine la moment. Vreau să mă duc cât mai repede acasă. Trebuie să mă aştepte. Le-am promis
că voi cumpăra. Şi ştiţi dumneavoastră că grea mai este aşteptarea a ceva care îţi doreşti când din
clipă în clipă poţi să obții.
- Înţeleg. Îţi mulţumesc şi eu Panfile pentru sârguinţa depusă de a-mi aduce scrisoarea astăzi. Copii
sunt frumusețea candidă a acestei lumi. zic eu ridicându-mă de la masă și petrecându-l pe poștaș.
Scot din buzunar mai multe hârtii, probabil le-am luat de la primărie când fac vreo notiţă, fără a le mai
lăsa la birou, mă uit printre ele, găsesc nişte bani printre hârtiuţe, erau cincizeci dinari, atât găsisem, o sumă
care la acea vreme era pentru unii din localnici o avere. Îi apuc mâna lui Panfil și pun banii în ea. Sfiit, refuză
la început, poate din recunoştinţă pentru mine, poate fiindcă e un obicei al locului să vrei ceva, dar să nu accepţi
când ţi se oferă doar pentru că e un gest de bun simț. Ciudat obicei. Până la urmă, după convingerile mele despre
necesitatea să îl răsplătesc pentru serviciul făcut, Panfil acceptase banii, îmi mulţumise de vreo douăzeci de ori,
chiar că au fost atâtea. După a patra oară de mulţumire începusem să număr din curiozitate.
- Să ştiţi că am făcut-o pentru dumneavoastră, numai pentru dumneavoastră. Dacă ar afla conducerea,
s-ar termina rău pentru mine, încordat, poştașul mi se adresase, de parcă, ar fi vrut prin această să
justifice banii primiţi de la mine.
- Îţi sunt recunoscător Panfile, foarte recunoscător. Nu îţi fă griji în privinţa mea, nu va afla nimeni,
îl asigurasem eu.
- Ştiu maestre. Dumneavoastră sunteţi un om de încredere, localitatea noastră demult nu a mai avut
aşa un secretar. Dacă mă gândesc bine, nu a fost niciodată un secretar care să convingă primarul că
este mai cu folos ca toate fondurile care vin la primăria din Skopje, înainte de a fi utilizate, să se
ceară opinia localnicilor, iar primarul să accepte. Până la dumneavoastră, primarul îşi amintea de
localnici doar când era vremea să îl aleagă în funcţie, spun să îl aleagă, pentru că în afară de el, de
treizeci și cinci ani nimeni nu mai candidează. Are șaizeci și cinci de ani, e la pensie, dar încă
activează. Nu-i lasă locul altora, ori, nu este lăsat de alții. O fi om mare, zise poştaşul, se frecase
nițel la ochi. Îmi amintesc de acel spital pentru persoanele vârstnice care primarul îl voia zonă
comercială, care astăzi ar fi ţinut loc pentru magazine, dacă nu interveneați dumneavoastră.
Eu, flatat puţin, îl opresc din elogiu, vrând să-l combat în ideile expuse, exclam:
- Totul, totul e meritul localnicilor Panfile, totul ce este în acest oraş, magazine, spitale, şcoli, biserici,
chiar şi primarul este creaţia locuitorilor.
Poştaşul nu prea pricepuse ce voiam eu să spun, observând acest fapt din felul în care îmi replică:
- Dar noi aici trăim cum ni se spune de sus!
Fără a încerca să-i tălmăcesc gândurile mele, care l-ar fi copleşit pe poştaş, încât ar fi uitat de prăjiturile
cumpărate pentru copii , precum și de faptul că e poştaş, îi strâng mâna uşor, fără însă a spune ceva, aştept să
plece. Nu îl alungam, însă, aveam treburi de făcut.
Panfil, luându-şi rămas bun de la mine, pornise către ieşirea din curte. Uitase-m să menţionez că tot
discutând astfel, am ieşti din casă în curte, câinele își făcuse, la fel, drum în curte. Nu l-am observat când a ieşti,
probabil, s-a strecurat atunci când îl petreceam pe poştaş. Fiind o rasă subţirică şi mică de statură, era lesne să
pătrundă prin deschizătura uşii.
În semn de politeţe, aşa interpretasem eu gestul, aproape de a ieşi pe poartă, poştaşul își ridicase căciula.
Din ea apa se scuturase. Locuiam la o casă pe pământ cum se zice în părţile astea, nu îmi plac casele cu multe
nivele. Oamenii care locuiesc în ele par a fi părţi din construcţie. Seamănă cu un cub în care se află alte cuburi
mai mici, unde, precum păsările în colivie, umanoizii trăiesc, mănâncă, beau lăsând tot în acel cub rezultatul
digestiei lor. Totuși, în cazul păsărilor care stau în colivie nu a fost alegerea lor. Pentru a-mi juca rolul în acest
tandem de politeţe, ridic şi eu mâna până la un nivel cât mai sus, schiţez un zâmbet feroce, creat de vorbele de
laudă ale poştaşului despre metoda de eradicare, care în acel moment îmi împânzea tot trupul.
- La revedere maestre! Să nu ştie nimeni, spuse Panfil încă odată, bătuse cu mâna de stâlpul porţii,
vrând ca şi cum să verifice fixarea acestuia, apoi dispăruse în dosul bucăţii de fier a cărei înălţime
nu-mi permitea să pândesc destinaţia către care se îndrepta fostul meu oaspete.
Nu am reuşit să mai spus şi eu un cuvânt de rămas bun, căci, poştaşul se ascunsese prea repede pentru
a-i mai putea răspunde, dar, vrând să păstrez formalitatea, am strigat în faţa porţii unde graniţa dintre mine şi
Panfil era stabilită de către poartă:
- La revedere, Panfil! Te asigur...,
Nu cunosc nici acum dacă m-a auzit, de atunci am mai vorbit o singură dată, dar împrejurările în care
a avut loc discuția nu mi-a permis să cercetez acest subiect.
Prea mult stătusem afară, iar atmosfera lăsată de ploaia a cărei înfățișări era vizibilă în vasele pline de
apă, uitate să le aduc pe pridvor încă de seara trecută, îți făcea simțită prezența în aerul rece. Ploaia se observa
în urmele lăsate de cizmele poştaşului până la ieşirea acestuia din curte, formând un şerpuit de lăsături de
adâncime mică în nămol. Straniu, căci putea să meargă pe trotuar, probabil se grăbea, sărmanul. Nu o fi
observat, dar nici nu l-am atenţionat în privinţa dată. Scrutând peisajul din curte, începuse să îmi fie frig. Aud
soneria telefonului, câinele trece repede în jurul meu, părând că, telefonul ar suna pentru el, iar el, grăbit, vrea
să ridice receptorul. Soneria a fost pentru mine ca o chemare să scap de frigul ce îmi înfăşurase trupul printre
haine. Nu urăsc frigul, e rece şi păstrează în momentul apariţiei sale rigiditate, îmi dă senzaţia de eternitate, de
păstrare a unei stări dorite cu toate caracteristicile sale intacte, totuşi, în acel moment, vroiam să fiu în mrejele
senzaţiei calde produse de căminul electric din casă. Deschid uşa, intru în cameră căutând telefonul. Aparatul,
unul din acelea cu receptorul mobil se aude tot mai puternic, pe semne că mă apropii de el. Sunt lângă culcuşul
pentru Aris, aşa îi ziceam eu câinelui, o fi avut alt nume, dar din prima dată cum l-am strigat aşa, a venit. L-am
luat acasă de la un azil pentru câini. E drăguţ, mă iubeşte, îmi dau seama după primirea pe care o am când vin
de la muncă. Se ridică cu picioarele din faţă şi mă salută în stilul său canin. Nu sunt labe, pentru mine sunt
picioare, fiindcă îmi e prieten. Actualmente, azilul l-au închis, fiindcă aveau numai pierderi la buget, așa se
plângeau consilierii, totodată motivându-și decizia de a pune capac pe azil. Acum, se află o spălătorie auto pe
acel loc. Maşini în oraşul nostru, cum v-am mai spus, sunt puţine, mai puţine decât câini. Dar, zicea primarul,
e nevoie de o spălătorie, numărul de maşini va creşte.
Reflectând la vorbele spuse ale primarului, îmi păruse ciudat că ar putea să găsesc receptorul lângă
adăpostul lui Aris, deoarece, mereu îl lăsam pe masă, în camera de zi, unica cameră de zi pe care o am, fie era
lăsat în sufragerie în timp ce pregăteam cina. Acum, se aude foarte clar, mă aplec, caut sub pat. Nu îl găsesc.
Încă o încercare şi dând cu piciorul la o parte culcuşul lui Aris, aflat nu departe de par, dau peste telefon.
Aproape să-l strivesc cu partea inferioară a labei piciorului. Ridic aparatul, încă sună, deși, trecuseră vreo trei
minute de când îl căutasem. Mă întreb cine o fi la celălalt capăt având stăruinţa atât de mare să aştepte pe apelant
timp de câteva minute bune să răspundă. Oare nu s-o fi plictisit de atâta perseverenţă? Mă uit la telefon. Nu îmi
pare cunoscut numărul. Poate îl cunosc. Oricum, niciodată nu memorez numerele în telefon. Nu e nici un rost.
Nu sun la nimeni niciodată. Toţi îmi sună mie, știindu-mi numărul. Eu, dacă fac un apel, e doar în interes de
serviciu şi numai pentru că acesta e unicul mijloc de a afla o anumită informaţie, iar pe altă cale, în timp urgent,
nu o pot obține.
Răspund punând capăt stării de incertitudine în care s-o fi găsit autorul apelului în cele cinci minute
după cum arăta ceasul de pe perete a cărui oră o observasem când intrasem în casă, scurse au fost exact cinci
minute de când am auzit primul sunet. Se vede că importantă era reuşita acestui apel dacă răbdarea a fost atât
de lungă. Însemnătatea apelului, probabil, nu s-ar fi pierdut în cazul în care nu eram acasă sau nu răspundeam,
dar atunci, era în zădar străduinţa. Şi cum străduinţa a fost răsplătită în mare parte, interlocutorul, a cărui voce
îmi părea cunoscută, dar fără a şti exact cine este, spuse:
- Domnule Novac, domnule Novac, phuuuuuuuu, ce bine că aţi răspuns. Vreau să vă amintesc, astăzi
seară aţi fost invitat la spectacolul de balet din Casa de Cultură. Sper că nu aţi uitat?
- Aaaa, nu, nu, sigur că nu am uitat, repede intru eu în conversaţie, am răspuns automat vocii din
receptor de parcă aș fi fost obligat să o fac.
- Ați primit invitația, da? continuase vocea de femeie la celălalt capăt al firului.
- Dna Katerina, profesoara de dans a Miroslavei mi-a transmis invitaţia joia trecută. Îmi amintisem
de unica invitație pe care o avea.
- Am înţeles. Vreau să vă anunţ că ora spectacolului s-a modificat. Astfel, ora actualizată este
douăzeci și treizeci minute. Nu cunosc motivele exacte ale acestei modificări aşa că, nu mă
întrebaţi, îmi zise vocea atât de familiară, prin această încercând să mă prevină a nu o întreba inutil
cu privire la temeiul acestei amânări cu treizeci de minute a spectacolului. Domnul Tase a cerut să
vă anunţ, adăugă ea.
Acum începusem să îmi amintesc, spectacolul de balet era preconizat la ora douăzeci, în seara de azi.
Joia trecută din săptămâna, în a cărei ultime zile mă aflam, primisem o invitaţie de la Katerina, profesoara de
dans de la Casa de Cultură. Am uitat cu desăvârşire. Scot încă odată hârtiile din buzunarul din care îi dădusem
lui Panfil cei cincizeci dinari, aştern câte o hârtiuţă pe masă. Erau cincisprezece în total, printre ele găsesc şi
una care se deosebea cu mult de celelalte, galbenă, era de două ori mai mare şi nu părea a fi confecţionată din
acelaşi fel de material. Toate acestea le făceam neîndemânatic, cu o singură mână, fiindcă în cealaltă ţineam
receptorul în care vocea interlocutorului îşi făcea prezenţa cu intermitenţe. Îmi dădusem seama că aceste
intervale în care vocea dădea senzaţia unei lipse totale de interes de a mă asculta era condiţionată de situaţia în
care se afla persoana care îmi comunicase despre spectacol. “Treci la loc copile”, “Stai că îţi arăt eu ţie”
percepusem în receptor. Probabil femeia, căci era o voce femeiască cum am zis, avea în grija sa copii , iar
aceștia, în timpul discuţiei cu mine, îi scăpau de sub control. Iau hârtia galbenă de pe masă, grosimea era vădit
mai mare decât a celorlalte. O întorc pe cealaltă parte unde cu litere mari, foarte caligrafic, stătea scris “Sunteţi
invitat, Duminică, ora douăzeci, la “Spectacolul de balet” care va avea loc la casa de Cultură din Skopje. Foarte
bine era precizat locul, cei care au scris vrând să fie siguri că destinatarul acestei invitaţii va ajunge unde trebuie,
dar nu au chibzuit mult spre a indica data. Îndoiala îşi făcuse loc în gând. Organizatorul a uitat să menţioneze
data. Probabil, a fost o omitere tehnică. Ar fi interesant să mă duc săptămâna viitoare în ziua de duminică la
Casa de cultură să prezint invitaţia.
Fără însă a stărui mult pe lipsa datei din invitaţie, auzind glasul din receptor aşteptând ceva să zic, fac
o precizare, chiar dacă anterior am înţeles clar că spectacolul va avea loc azi:
- Domnul Tase va rugat să îmi spuneţi?
- Da, el mi-a dat sarcina să aduc la cunoştinţa tuturor invitaţiilor despre această schimbare.
Spectacolul din această seară va avea loc la ora douăzeci și treizeci minute în Casa de cultură,
subliniase interlocutoarea mea.
Nu am întrebat motivul acestei amânări. I-am mulţumit femeii care m-a informat în privinţa
spectacolului. Dânsa fie nu a auzit, fie avea alte ocupaţii, după ce a făcut precizarea, a întrerupt legătură,
lăsându-mă confuz referitor la identitatea ei care îmi părea atât de cunoscută. Conversaţia se terminase.
Mă uit prin casă, câinele stătea lângă frigider. Era felul lui de a-mi da de înţeles că foamea îl vizitează
iarăşi. Subţirel, dar mânca des. Mă uit în cutia în care păstram mâncarea, scot jumătate din gustare turnând-o în
vasul confecţionat special pentru hrană.
Ceasul bătea ora șaisprezece, mai erau patru ore până la reprezentarea de dans artistic de la Casa de
cultură a oraşului şi cu jumătatea de oră în avans câştigată din amânare, ies din casă în aceleaşi haine pe care le
aveam când venise poştaşul. Mă îndrept către poartă, prin două uliţe ale localităţii ajung la florăria cea mai
apropiată de casă. Era deschisă. Florăriile întotdeauna activează în zilele de duminică şi de sărbători. Aşa e
obiceiul la noi în Skopje, oamenii cumpără flori cel mai des duminica sau de sărbători cu anumite ocazii. Şi
astăzi pentru mine era una din ocazii. Rar, vei vedea pe cineva cu flori în zilele de lucru în orăşel. Mă uit la
florile scoase de prin colţurile prăfuite a magazinului cărora florăreasa le aduce laude ca unor zei, zeii care se
află pentru moment la mine în portofel. Aleg dintre ele un buchet de crini. Florile erau pentru Miroslava.
Miroslava va dansa în această seara la spectacolul de balet. Întotdeauna mi-au plăcut apariţiile ei, cu
mişcări fine, delicate, mă făceau să cred că zbor în piruete alături de ea. Ştiam că îi plăceau crinii, crinii albi.
Nu am întrebat-o motivul. Cred, poate pentru că nu am vorbit niciodată cu ea. Astăzi îi voi vorbi, sigur. Sper.
Doar primarul Tase să nu mă vadă. Ştie că fata sa e frumoasă, mulţi ar dori să o ia de nevastă, întâi pentru că e
frumoasă, dar în primul rând înaintea celui dintâi pentru că era fiica primarului. Nu voia el ca fata lui, cea mai
mică dinte cele două pe care le are, să se încurce cu vreun mititel, cum zicea adesea la birou când îi dădeam să
semneze acte. În categoria de mititei m-a băgat și pe mine. Chiar mi-a spus-o. E un om spurcat la vorbă şi la
faptă, însă nu e făţarnic, cel puţin nu e printre cei mai făţarnici, deseori spunând ce gândeşte. Fata lui cea mai
mică va fi astăzi pe scenă, iar atunci când va termina dansul, mă voi apropia, oferindu-i florile, îi voi spune
despre sentimentele mele.
Cu gândul la aceste fapte măreţe iau florile plecând grăbit spre casă, la care florăreasa începe a striga
în urma mea. Îmi dau seama că vorbeşte despre preţ. Uitasem să achit mănunchiul de flori, mă întorc, scot
portofelul, fără a mai asculta bodogăneala florăresei, pun pe masa banii. Cred că erau de două ori mai mult
decât îi datoram. Nu conta. Eram fericit. Miroslava mă dezorienta. Plec acasă.
Intrând în casă, îmi îndrept din prag ochii în direcția ceasului, mai erau trei ore jumătate până la
spectacolul de balet şi tot atâta până o voi vedea pe Miroslava, mă gândise eu în timp ce Aris mă salută cu felul
lui caracteristic.
Mă uit pe masă, acolo unde mai devreme aranjasem hârtiuţele, invitaţia era tot acolo. O iau şi o pun în
pantalonii care îi găsisem în dulap. Făcusem asta să nu o uit chiar înainte de plecare. Cele mai importante lucruri
oamenii uită atunci când se află pe ultima sută de metri. Nu vreau să mi se întâmple asta aşa că mi-am făcut un
obicei de a pregăti toate din timp. Hainele care se compuneau dintr-o cămaşă, sacou şi pantaloni au fost curăţite
în jumătate de oră. Pantalonii scoşi mai devreme nu aveau nevoie de îngrijiri.
Am mai privit odată în oglindă, zgârieturile lăsate de lama de ras erau mici şi aproape trecuse. Pielea
îmi este sensibilă, dar se regenerează repede, mai ales, în cazul tăieturilor după ritualul bărbieritului meu
caracteristic. Voiam ca totul să fie aranjat, vestimentația, coafura, exteriorul meu. Totul pentru a fi pe plac
Miroslavei. Poate de asta am uitat de spectacolul din această seară. În momentul când profesoara de dans
Katerina mi-a transmis invitaţia, nu a menţionat nimic despre participanţii reprezentaţiei de balet. Să fi ştiu de
atunci că Miroslava va fi acolo, nu aș fi uitat. Am aflat de prezența ei abia ieri seara când vorbisem cu primarul.
Mi-aş cere scuze de la ea, chiar acum. Dar nu se cuvine, nu am nici o legătură cu ea. Sunt doar secretarul
primăriei. Mă plimbam prin casă dintr-un loc în altul, Aris îmi tot dădea târcoale. Timpul trecea, dar încă mai
era îndeajuns cât să dorm şi să mă trezesc ca fiind perfect odihnit. Aşa credeam. Gândul la Miroslava, fata
domnului Tase care va da o reprezentanţă în seara aceasta mă vrăjeşte. Frumuseţea ei era în părul roşcat, adesea
în bucle aranjat, care te îmbăta mai tare decât vinul cel mai bun, era o beţie care o doreşti, eu cel puţin, o doream.
Era beţia în care îmi plăcea să mă regăsesc, acea beţie din care nu vrei să te trezeşti. Acea, care încet îţi pătrunde
şi îţi înmoaie trupul nefiind în stare să-l mai controlezi. Frumuseţea ei se găsea în ochii albaştri negricioşi şi
sclipitori ca mierea albinelor în faza de colectare, în care singura dacă când am avut ocazia să-i privesc, mă
înecam voluntar, şi dacă nu era Elena, servitoare primăriei, să îmi amintească că primarul mă cheamă, m-aş fi
înecat cu totul. Aceasta se întâmplase în una din rarele zile când Miroslava a venit la primărie. Chipul suav al
fetei îmi sta în gând, buzele care schiţau un dans, prinse în joc, mă chemau să le ţin companie, le visam adesea.
I-aş fi luat mâinile delicate în mâinile mele pentru a mă conecta cu fericirea. În puţinele zile în care aveam
ocazia să o văd la primărie, de regulă, la chemarea tatălui ei, purtarea de nimfă era atât de orbitoare că uitam să
primesc localnicii, aceştia stând în uşă îmbulziţi, iar eu, de cealaltă parte, cu ochii plecaţi, eram cufundat în
iubire. Miroslava pleca. Iubirea rămânea, rămâneau oamenii cu nevoile lor. Dar îmi plac localnicii din Skopje,
sunt drăguţi, în majoritatea cazurilor, nu deranjează fără pricină.
În aceste momente de reflecţie, Miroslava îmi lua din timpul rămas până la ora spectacolului, care,
după ultimele informaţii primite de la ceas, era în mai puţin de o oră. Pe semne că o parte din timp am dormit,
nu îmi amintesc să fi dat plapuma din pat jos. M-a înnebunit fata asta. Dar îmi plăcea. Totul îmi plăcea la ea,
doar primarul nu îmi era pe plac. Acesta era unicul ei cusur.
Iau hainele deja pregătite, mă îmbrac şi privind încă odată în oglindă, aşez căciula. Era regulă la noi în
oraş ca bărbaţii, invitaţi la spectacole, să poarte pălărie. Nu cred că schimba omul înăuntru, dacă la exterior era
schimbat. Un obicei care trebuia respectat. Aş fi preferat să mă duc fără căciulă. Nu am văzut ca cineva dintre
cei care purtau pălărie să devenit peste noapte altfel de oameni. Mi-aş fi dorit ca printr-un simplu accesoriu să
văd o altă lume, una hrănindu-se cu fapte bune tot aşa cum îşi hrănesc pântecele cu bucatele dintre cele mai
alese. Domnul Filip, medicul cel mai cunoscut în oraş, de serviciile căruia am beneficiat, deseori este chemat
la asemenea reprezentanţe, festivaluri, petreceri, spectacole, dineuri. Poartă des pălăria. Consultaţia pe care mi-
a oferit-o m-a costat o sută dinari pentru două minute în care mi-a explicat că durerea de la picior va trece, e
doar un cârcel, nimic mai mult. Şi a avut dreptate, a trecut, după ce am fost operat în capitală, căci, paisprezece
zile la rând nu mai puteam nici să mişc piciorul. Cârcelul de care vorbea doctorul Filip era de fapt o infecţie
provenită de la hernia de disc. Domnul doctor la cât de des poartă pălăria ar fi putut lesne să devină chiar doctor
în sensul adevărat al cuvântului, dacă nu prin simpla purtare a acesteia, cel puţin studiind la o facultate de
medicină, cercetând despre anatomia omului, căci, cu banii luaţi din consultaţii, cred eu, reuşea, banii sigur îi
ajungeau. Medicina pe care o cunoştea el era ajutătoare pentru animale şi nici atunci, nu în toate cazurile.
Cu pălăria buclucaşă trasă pe cap, paltonul aranjat în aşa fel ca de sub guler să se vadă partea de sus a
cămăşi ies pe ușă, dar nu înainte de scotoci cu mâna în buzunar, găsisem invitaţia, era la locul ei.
A trebuit să mă întorc imediat înapoi. Aris, am uitat să îl hrănesc, repede în câteva minute aduc
mâncarea pregătită de mine, torn în vasul special pentru el. Mulţumit eu, cât și câinele, ies iarăşi din casă. Parcă
nu am uitat nimic. Căminul electric l-am lăsat conectat pentru a se încălzi Aris. Încui uşa, trag zăvorul porţii.
Sunt în drum. Nu am maşină, de aceea voi lua un taxi. Mă duc spre Casa de cultură, către ea, Miro..... În maxi-
taxi, când eram la jumătatea drumului, îmi amintesc de buchetul de crini albi, credeam că l-am uitat, când,
privind pe banchetă alăturată, îl văd. Îi luasem când m-am întors să dau mâncare câinelui. A fost o idee bună să
uit acest fapt. E o stare din copilărie să am scurte pierderi de memorie de câteva secunde. Probabil, l-am aruncat
acolo în timp ce şoferul mă grăbea să urc căci nu are mult timp la dispoziţie. Oricum îl plătesc pentru timpul
care mă duce, nu văd rostul să gonească. În curând ajungem.
La drept vorbind, nu îmi place baletul. Nu este genul de spectacolele la care ard de nerăbdare să mă
duc. Nici nu urmăresc evenimentele de acest gen. La televizor se mai întâmplă să arate diferite competiţii de
dans. Le urăsc. Mie îmi plac emisiunile sportive şi cele ştiinţifice. Cele sportive fiindcă trezeşte spiritul de
competiţie, de învingător, adevărat că doar stând în pat, iar cele ştiinţifice pentru că mă fascinează descoperirile
făcute de către omenire, în special legate de cosmos. Mi-aș dori să ajung acolo, măcar odată. Cosmosul este un
teritoriu încă virgin pentru omenire, iar eu ador locuri în care omul nu a pășit cu toată greutatea piciorului său.
De când sunt secretarul primăriei am fost la spectacole cu diferite ocazii. Festivaluri de iarmaroace,
baluri cu măşti, petreceri în stil medieval, la unele petreceri de dans, din acelea mai moderne. Petrecerile în care
trebuia să dansez încercam să le evit. Totuşi, au fost una sau două la care nu am putut refuza. Am dansat, încât
şi acum simt durerile la tălpi. Baletul era din acele stiluri de dans care cel mai mult nu îmi plăcea. Nu uram
oamenii care practicau acest stil, nici pe cei care frecventau spectacole de balet, iar din aceştia erau nu mulţi,
dar eu nu înţelegeam rostul acelor mişcări. O fi semnificând ceva. Cu siguranţă. Nu prea am stăruit asupra
acestui gând. Probabil sunt imbecil că nu am încercat măcar pentru onoare oamenilor care l-au creat şi îl
dezvoltă în continuare, să mă interesez. De dragul Miroslavei. Da, de dragul ei aş fi făcut-o. De dragul ei aş fi
învăţat să dansez. Ne-am fi plimbat pe scenă în văzul ochilor curioși aţintiţi asupra noastră, contopindu-ne,
înălţându-ne, iubindu-ne în jocuri de mişcări graţioase.
Imaginaţia mea despre îndrăgirea baletului se întrerupse atunci când şoferul maxi-taxiului mă anunţase
cu un rânjet de miel care ar cerşi îndurare:
- Am ajuns! treizeci dinari! O spuse de parcă știa că nu merită atât, dar, lăcomia din el îi solicita o
astfel de îndrăzneală.
- Poftim treizeci și cinci. domnule, Vă mulţumesc. Păstraţi restul, spun eu coborând din maşină.
Şoferul ceva bombăni în semn de mulţumire. Avea o faţă uşor uluită, ca şi cum, cei cinci dinari peste
suma cuvenită ar fi primii pe care i-a primit în toată activitate lui de şofer. A închis ușa după mine, apoi, se
pierduse cu autoturismul său după blocul de piatră a bibliotecii care se găsea vizavi de Casa de cultură.
Din buzunarul paltonului scot ceasul. Mai sunt încă douăzeci minute. E bine. Nu îmi place să întârzii.
Nu e nici o scuză pentru cei care întârzie. Poate doar dacă mor. Glumesc.
Urc scările învechite ale fostului spital de psihiatrie. Cu cincizeci ani în urmă, Casa de cultură era locul
de trai pentru pacienţii cu tulburări mintale din întreaga regiune de nord a ţării. A fost închis, iar după renovare
a devenit casă a artei. Se mai observă gratiile de la ferestre şi unele inscripţii pe care nici trecerea timpului nu
le-a dat uitării, inscripții ce dezvăluie secretele trecutului acestei clădiri. Puțin sunt cei care le mai observă,
poate fiindcă s-au obișnuit ori din indiferență.
La intrarea în Ca de cultură mă întâlneşte un domn îmbrăcat în frac. Cu eleganţă prea ieşită din comun,
măgulitor, îmi cere să îi prezint invitaţia. Nu era de ajuns că sunt secretarul oraşului şi că existenţa mea e
cunoscută de către toţi localnicii, el dorea să vadă actul solemn care-mi va permite să intru în regatul său. Mă
supun, totuşi, funcţia mea nu trebuie să-mi controleze viaţa, nici avantaje necuvenite nu-mi doresc să primesc.
Sunt o persoană ca oricare alta invitată, am legitimaţia cu mine. Mi-a dat-o Katerina, profesoara de dans. Vâr
mâna adânc în buzunarul pantalonilor, dar nu o găsesc. Mai încerc odată, dar ce nu este acolo odată, nu va fi
nici a doua oară. Caut în alte buzunare ale cămăşii, a paltonului. Dar ia-o de unde nu-i. Pe loc am pălit, nu atât
din cauza că nu aş putea să intru în Casa de cultură, cât de neputinţa să urmăresc din sală dansul Miroslavei.
Încerc să conving lacheul că am uitat-o acasă, deşi, ştiam că nu am uitat-o, pesemne, am pierdut-o pe drum.
Eram gata să lovesc, dar fără încă ca lacheul să înţeleagă asta, un domn mă atinge cu mâna pe umăr. Mă întorc,
cu o uşoară sforţare a minţii, îl văd în faţă pe şoferul maxi-taxiului. Mă întreb în sinea mea ce o fi vrut şi ăsta,
doar i-am dat banii, chiar cu un spor de cinci dinari, nu ar trebui să fie nemulțumit. Acesta a fost primul gând
venit în minte când l-am văzut. Aproape să îi dau o lovitură cu piciorul, fiind înfuriat pe lacheu şi vrând să las
exteriorului toată mânia mea.
- Ţineţi aceasta domnule? Se adresează şoferul către mine, arătându-mi o hârtie galbenă.
O recunoscuse-mi, era biletul meu de intrare, era cheia către regatul în care Miroslava va păşi în această
seară, regat al cărui paznic stă acest valet împopoţat.
Surprins, nici nu i-am mulțumit șoferului. Am luat invitaţia de la el. Am bombănit ceva în semn de
recunoştinţă față de acest șofer, după care, m-am îndreptat spre lacheu. Îi arăt invitaţia. Lacheul o luase, o trase
printre degete. Îi păruse că e autentică lăsându-mă să trec în interiorul clădirii. Cinci dinari, acesta a fost prețul
plătit să pot admira mișcările de cariatidă ale Miroslavei. Îi sunt atât de recunoscător șoferului, dar graba
acestuia nu mi-a permis să îi dau cei 20 dinari pregătiți drept mulțumire.
E prima dată când intru în Casa de cultură, adică, am mai fost atunci când m-a rugat primarul să
inspectez lucrările de renovare a sălii pentru banchete, dar asta a fost în cadrul serviciului. Acum, invitat, chiar
dacă tot de primar, totuşi, nu pentru a inspecta vreo construcţie, ci pentru a urmări un spectacol. În sală nu era
multă lume, fie atâtea invitaţii au fost trimise, ceea ce era puţin probabil, primarul nu s-ar fi consolat cu ideea
ca fiica lui să aibă doar câţiva spectatori. Mai degrabă, nu au venit toţi. Plimbându-mă prin sală pentru a alege
un loc cât mai confortabil să privesc, la un moment, o doamnă care după arătare era angajată a Casei de cultură,
mă întrebase ce caut. Eu îi explic. Ea, cu un zâmbet subţire şi fals, mă trase de braţ arătându-mi că sala în care
se va desfăşura spectacolul era în altă cameră a Casei de cultură. Jenat, o las să mă conducă pentru a nu mai
rătăci încă odată. Intrând în încăperea în care m-a ghidat angajata Casei de Cultură, văzui o mulţime de oameni,
primarul va fi mulţumit, mă gândisem eu. Sala destinată pentru reprezentaţia de balet era încăpătoare, cu piloni
rotunzi, pironiţi de fiecare cele patru colţuri a încăperii. Scena de asemenea era una largă şi puteai spune că
reprezenta un teren de tenis de câmp. Mă uit la lumea care se agita în sală, alegându-şi locuri cât mai comode,
unii chiar negociau pe seama asta. Îi salut pe câţiva dintre invitaţi, printre ei angajaţi ai primăriei. Nu îmi place
să stau la taclale, după salut, mă retrag să îmi caut un loc liber. În calitate de secretar, păstrarea integrității poate
fi făcută numai prin retragere socială. Câți mai puțin cunoscuți, mai puține încercări de corupere vor veni asupra
ta. Unii mă cred succesorul primarului, deseori încercând să intre în discuție cu mine, urmărind scopuri
personale. Ferindu-mă de privirile insistente, îmi căutam un loc cât mai comod din care s-o pot zări pe Miroslava
când își va face apariția pe scenă.
- Dragul meu secretar, aud deodată o voce din urmă, mă întorc şi-l văd pe primarul Tase.
- Bună seara domnule primar, zic eu cu o voce repezită. Frumos va fi spectacolul de astăzi.
- Da, aşa va fi. Ai venit singur sau cu cineva? Mă întreabă el.
- Singur, răspund. Invitaţia era personală aşa că nu puteam să fiu însoţit, altfel, mi-aş fi luat câinele,
îmi veni un gând, dar nu l-am zis. Primarul era arţăgos, nu îmi doream să intru în polemică cu el
nici când fac o glumă.
- Să te simţi bine, astăzi va fi un mare spectacol, stărui mai departe primarul. Astăzi vom avea invitaţi
de onoare, fără a menţiona cine anume, primarul dădea de înţeles că unicul invitat de onoare este
fiica sa, Miroslava, fapt ce îl aprobam.
Parţial îi dădeam dreptate, pentru mine mai puţin conta baletul şi participanţii. Prezenţa ei era deja o
onoare pentru mine. În semn de susţinere confirm spusele primarului:
- Aşa să fie domnule primar.
Nu m-a întrebat nimic de serviciu, era prima dată când o făcea. În mod normal, dacă mă vedea duminica
în zi liberă pe stradă neapărat ar fi început să îmi spună despre ideile sale privind viitorul orăşelului. Ideile erau
bune în opinia sa. Nu astfel credeam eu. Căci, greu ar fi să explici localnicilor de ce ar fi nevoie în oraş să fie
deschise încă două săli de cinematografie, cu magazine, încăperi pentru distracţii, atunci când oameni au nevoie
de o grădiniţă, o şcoală nouă. Cele care sunt acum nu fac faţă fluxului mare de copii, dar nici starea în care se
află nu promit să asigure o securitate celor care le frecventează și învaţă în ele. Primarul are propriile viziuni.
Dar oamenii îl aleg de fiecare dată în funcţie, poate pentru că e unicul candidat ori pentru că nu cred să fie altul
care să le audă necazul. Nu aud din partea lor nici o vorbă de rău, cel puţin eu nu am auzit. Deși, mulți au ciudă
pe el.
Primarul Tase plecase imediat în compania unor domni. Nu îi mai văzusem, o fi cunoscuţi personali de
ai săi, mă gândisem eu. Păreau foarte serioși la înfățișare. I-am salutat și pe ei, dar nu mi-au dat vreun răspuns
așa că mi-ar trecut interesul să-i urmăresc, mă retrag.
Îmi continuam cercetarea pentru a găsi un loc să mă aşez. Primele locuri erau ocupate, se înţelegea de
la sine. Aşa că trebuia să mulţumesc celor veniţi în urma mea căci situaţia se rezolvase destul de repede spre
deosebire de unii care pe lângă faptul că nu reuşise după grele încercări să se aşeze, când o făceau, apărea un
nou necaz şi anume, priveliștea scenei pentru a urmări reprezentaţia era redusă la minim, dar se împăcau cu
gândul când în semn de recunoştinţă pentru onoarea de a fi la acest eveniment, tuturor oaspeţilor li se oferise
prăjituri. Mare îmbulzeală a fost acolo. Fiecare dorea să ia din gustarea atât de ispititoare. Mulţimea se linişti
după ce toţi primiseră prăjituri, chiar şi cei care din prima încercare nu reușiseră. Organizatorul se pare că a
dorit ca toată lumea să fie îndestulată. Între timp, eu, aflându-mă în căutarea fotoliului a cărui spetează încă rece
aşteaptă să o încălzesc cu trupul lăsat să mă căptuşească, observ o mână care îmi făcea semn să mă apropii.
Mâna nu era independentă, aparţinea de corpul lui Bronislav. Îl recunoscusem după mustăţile sale creponate şi
albe. Demult nu îl văzusem, chiar mă întrebam câteodată ce o fi făcând. Ultima dată a venit la primărie să-şi
ridice autorizaţia de funcţionare. Bronislav era proprietarul unui lanţ de magazine specializate în vinderea
diferitelor ediţii periodice. Reviste, cărţi, ziare tot soiul de scrieri literare şi mai puţin literare, de care aveai
nevoie, Bronislav le avea. Magazinele sale se întind pe întregul bulevardul principal al orăşelului. Cu ziduri de
înălţimi mijlocii, dar dure, în stil gotic mă fascinau. De asta cred că mă duceam deseori să văd ce noutăţi vin de
la capitală, din lumea superioară cum era considerat tot scrisul ce venea din afara oraşului, cumpărând o revistă,
o gazetă. Ziarele periodic, o dată în săptămână aduse, se vindeau repede. Nu prea mă interesau noutăţile, nici
snoavele din reviste, simţeam, totuşi, o plăcere să le răsfoiesc vrând să înţeleg cine sunt omenii care le scriu.
Nu eram amici, aş spune că, nici nu ne cunoaştem, dacă nu ar fi cele câteva dăţi pe an care vine la primăria să
ridice autorizaţia sau să discute cu primarul Tase. La magazinele sale de cărţi, reviste, gazete nu l-am văzut
niciodată. Dacă nu aş şti că îi aparţin, mi-aş închipui că sunt ale unor persoane dubioase cu un trecut infam al
căror burtă zdravănă le deschide uşile cu o minută înainte să intre restul corpului, aşa cum îi vedeam eu pe cei
care aveau bani mulţi, prea mulţi, pentru un creier aşa de mic. Bronislav, cămătarul, deţinând pe lângă
magazinele sale, o mică casă de împrumut, era altfel, zvelt, cu o faţă lină şi părul de un negru sclipitor în lumina
lunii, elegant îmbrăcat, la vârsta de cincizeci ani cât făcea anul următor, părea că timpul l-a ocolit. Nu aş fi vrut
să intru în discuţie cu el, măcar nu în acea seară. Discuţiile cu el nu au rost, doar despre afaceri vorbeşte. Mă va
întreba cât se măreşte la anul taxa pentru autorizaţie, ori dacă s-au schimbat ceva reguli de obţinere a ei sau va
încerca să mă iscodească dacă nu sunt alţi locuitori care vor vrea să concureze în domeniul său de activitate.
Mă plictisesc asemenea conversaţii. Nici la birou nu le pot suferi, deşi, examinez cererile oamenilor, străduindu-
mă să le ofer un răspuns cât mai echitabil. Puţini sunt care ar discuta despre lumina care s-a văzut mişcându-se
luna trecută peste cerul oraşului, majoritatea au fost de acord că e luminiţa de presemnalizare a unui avion.
Oamenii sunt mulţumiţi atunci când au o explicaţie, fără a osteni asupra-i veridicităţii lămuririi în cauză. Doar
puţini gândesc că lumina de luna trecută care a luminat cerul peste Skopje e diferită de cea a unui semn de
presemnalizare a avionului. Şi mai puţini vor dori să-şi verifice supoziţiile. În rest, majoritatea sunt ca domnul
Bronislav cămătarul, vin la primărie să ceară o hotărâre dreaptă asupra unei bucăţi de pământ ce se vrea
împărţită între doi fraţi. Alţii îşi creează organizaţii de caritate şi au nevoie de certificat să le confirme existenţa,
apoi, nu se mai cunoaşte nimic despre actele filantropice pe care le-au făcut, prezentând nişte hârţoage la final
de an cu o serie de activităţi de binefacere bifate, explicit descrise în detalii toate actele de procesiune, știind
prea bine că o parte dintre activitățile din raport sunt numai pe hârtie. Pământul era punctul în care îşi găseau
începutul şi sfârşitul toate adresările parvenite în adresa primăriei. Dar seara de azi era pentru mine doar, pentru
mine şi Miroslava, cu ea aş fi vrut să stau acum, să discut, să discut despre orice. Toată vorba ei mă însuflețește,
așa cred. O văd în culise prin cortina neagră trasă.
Inspirat de farmecul Miroslavei, îmi găsesc ochii în privirea lui Bronislav. El îmi mai făcuseră semn
odată. Pricepând că îl văzusem, am fost nevoit să scurtez distanţa dintre noi încât în mai puţin de trei mişcări
printre scaunele ocupate de lume, cu scuzele de rigoare pentru deranjul de a-i ruga să-şi ghemuiască picioarele,
făcându-mi cale către cămătar, mă apropii:
- Bună seara, domnule Bronislav, ridic pălăria. În semn de respect îi întind mâna. Respectul e unul
de politețe.
- Bună secretare, bună, răspunse el ridicându-se pentru a mă saluta reciproc.
- Invitat, aşa-i? Zise el.
- Da, confirm eu şi mă aşez pe fotoliu alăturat celui în care stătea cămătarul. Cămătarul luase loc
asemenea. Îl ţineţi pentru cineva? Întreb eu cămătarul privind la scaunul în care m-am aşezat.
- Nu dragul meu. Adineaori, văzându-vă, îmi veni ideea că ar fi potrivit pentru dumneavoastră, spuse
cămătarul, arătând cu mâna la scaunul în care mă aşezasem. De asta îţi făcusem semn.
- Vă mulţumesc. Sunteți foarte amabil.
- Va fi un spectacol frumos, continuă cămătarul Bronislav, am fost alte dăţi la concerte de balet, în
capitală sunt frecvente.
- Da, aşa cred şi eu, înclin capul în semn de aprobare, nedumerit că o persoană care face bani din
cămătărie are pasiune pentru asemenea genuri de spectacole.
- Aţi aflat ceva de noua taxă? Mi-o reteză cămătarul.
Această întrebare îmi tăie respiraţia. Începuse bine cămătarul discuţia, dar nu durase mult. Oricum, am
căzut în capcana sa. Îndemnul de a veni alături de el nu era decât un mijloc de a mă face să mă apropii pentru
ca în două vorbe să-şi arate scopul.
- Nu, încă nu a fost aprobată la Consiliul Suprem, aşteptăm. Cred că va rămâne la fel, răspund eu.
Ştiam, se va modica, va creşte la 200 dinari, cu cincizeci mai multe decât anul acesta. Însă ura care-
mi cuprinse gândurile stăvilită cu greu pe buze, nu m-a lăsat să îi spun adevărul. În fond, nu-l
minţisem, taxa nouă nu era aprobată la moment. Era doar în fază de proiect.
Presupun că a vrut să îmi dea o idee în privinţa taxei care urmează să fie stabilită pentru anul următor,
ca şi cum eu, aş fi cel care decide în ultimă instanţă, cămătarul puse mâna pe umărul meu, dar în acelaşi timp
se ridicase. În picioare erau ceilalţi oaspeți din sală. Aud o vocea care venea din partea scenei. Era primarul
Tase. Mă ridic.
- ... zi importantă pentru mine. Fiica mea, Miroslava cât şi grupul de dansatori de balet ai localităţii
vor da o reprezentaţie pentru lumea bună a oraşului, spunea primarul, stând pe scena în faţa
spectatorilor, accentuând partea în care spusese despre fiica sa şi cea unde se adresa acelei lumi
bune în viziunea lui.
Nu mi s-a părut deloc ciudat, nici nu prea am tras atenţie la discursul liric al primarului, pentru că era unul din
rarele momente în care m-am bucurat de vocea arţăgoasă a acestuia. Primarul a pus capăt discuţiei mele cu Bronislav
cămătarul, o discuţie care abia începuse, însă a cărei opriri bruşte mă făcea în acele clipe să-l simpatizez pe domnul
Tase. Chiar îmi imaginam cum ies pe scenă să îi arăt recunoştinţă. Discursul de bun venit a primarului însoţit de o listă
a unor nume de ilustre personalităţi, cum a menţionat dânsul, cărora le adusese mulţumiri pentru suportul acordat în
organizarea acestui spectacol se încheie în câteva minute. Oamenii din sală aşteptau ca primarul cât mai repede să
termine cu omagiile şi să anunţe începerea reprezentaţiei. Pe chipurile lor se citea plictiseala de la vorbele domnului
Tase. La un moment dat, primarul, dându-şi seama că prea lungeşte cu introducerea sa, se apropie de o persoană ce
stătea lângă un aparat straniu, plin de butoane. Îi şopti ceva la ureche şi cortina de pe sală se ridicase, însoţită de o
muzică îndrăzneaţă pentru evenimentul la care urma să asist. Era o vocea de femeie, mlădioasă, fredonând ceva în stil
militar, cum mi se păruse la început, deşi, felul în care vocea ei elibera cuvintele pe ritm muzical semăna mai mult cu
un cântec de leagăn. Îmi plăcuse. Cortina era ridicată, iar pe scenă, sub aceeaşi piesă soldăţească, apăruse câţiva
dansatori. Lumea din sală se aşezase, toţi parcă aşteptând să privească o execuţie, cu ochii aţintiţi la scena impunătoare,
urmăreau jocul lin, teatral, de creaţii artistice ale balerinilor. Îmi întorc capul spre domnul Bronislav, acesta era atent la
scenă. Începusem să cred că, într-adevăr admira baletul. Trecuse cinci minute de când s-a dat start spectacolul de balet,
iar cămătarul nu mă iscodise şi era în continuare foarte atent la mişcările săltăreţe ale balerinilor. Mă uit în sală, mulţi
dintre invitaţi îi cunosc. Doamna Marta, femeie de o vârstă venerabilă, bibliotecară în generaţia a şasea cum îi plăcea
ei să-mi amintească de fiecare dată când intram peste pragul bibliotecii, stătea lângă doctorul Filip, veterinarul, a cărui
consultaţie mă lipsise de bani, dar nu de durerea de picior. Bibliotecara şi veterinarul au ceva în comun, ambii dau
sfaturi, Marta consulta oamenii în a găsi pentru vizitatorii bibliotecii cărţile cele mai potrivite acestora. La fel făcea
Filip, examinând starea de sănătate a pacienţilor, le dădea o hârtie în care se conţinea tratamentul pe care trebuie să-l
urmeze pentru a se însănătoşi. În ambele cazuri sfaturile se dădeau cu o sinceritate cât mai aproape de realitate,
condiţionată de a satisface aşteptările cititorului ori a pacientului care va oferi în schimb banii pentru cartea cumpărată
sau sfatul util acordat, deci toate părţile erau în situaţii de câştig. Doamna Marta, cam vreo două treimi din zi le petrecea
la bibliotecă. Știu, fiindcă dimineața drumul, care mă aduce la primărie, ocolea biblioteca din oraș, luminița stinsă a
becului de la intrare îmi dădea de știre când bibliotecara îşi aştepta vizitatorii. Noaptea acelaşi bec se aprindea şi veghea
uşa călită din oţel a bibliotecii, precum și perimetrul din apropiere. Intram la ea de două ori în săptămână, marți și
sâmbătă. Cum îmi spusese din prima zi de când purtasem o discuție despre sensul umanității, uimit de aptitudinile
oratorice a administratoarei bibliotecii, titluri noi erau aduse vinerea și în prima zi de luni din prima săptămână a lunii.
Acesta era cea mai interesantă parte a vizitei mele la bibliotecă, să văd ediţiile de cărţi noi, să le iau în mână, mirosindu-
le parfumul proaspăt concentrat, păstrând grija muncitorilor tipografiilor în a căror stăpânire se afla naşterea acestor
scrieri. O ascultam pe Marta cum îmi povesteşte despre noile ediţii sosite în bibliotecă, despre cele care vor veni. Îmi
promitea să mă anunţe în privinţa datei apariţiei. Era o femeie ajutătoare. Mie aşa senzaţie mi-a creat. Marta a studiat
la facultatea de filosofie, sperând că, într-o zi va ajunge profesoară în domeniu, cred de aici o fi având elocvenţă în
limbajul său. Îmi povestea cu o delectare abominabilă despre creațiile aristotelice, platoniene. Despre liberarea
sufletului de corp şi o viaţă trăită în libertate. La început vorbele ei îmi păreau atât de bizare. Cum să îmi imaginez o
lumea condusă de filosofi și înțelepți. Aceștia de azi, care-i vedeam eu, îmi păreau ușor deplasați prin felul lor de a se
exprima. Mai târziu, când vizitele mele la bibliotecă se întețise, gama largă de idei și noțiuni despre aspectele generale
a vieții, menirea pe care o avea ființa rațională, toate astea ieșite din gura blândă a Martei, se conturau într-o viziune
mai clară, iar obscuritatea, în al cărei plase mă prinsesem de la început, treptat se pierdea din jurul meu. A fost necesar
să studiez singur câteva pasaje din creațiile marilor îndrumători antici, cum îi plăcea bibliotecarei să spună, studiu
necesar în a dezghioca coaja spuselor Martei, să pot în vizitele ulterioare a întreține o conversație, presupunând că am
cunoștințe generale în domeniu. Acum, când o văd aici în sala de spectacole a Casei de cultură, mă stăpânesc sforțat să
nu o chem într-o discuție despre existențialismul german sau renașterea din stagnarea intelectuală medievală a omenirii.
O observ purtând un palton de culoarea verde, asemănător cu nuanţa unui brad, îl recunosc, era același care stătea atârnat
în cuierul de la bibliotecă unde obișnuiam să-mi las și eu căciula, haina și geanta de serviciu. O fi alt palton, seamănă
izbitor de mult cu cel din încăperea bibliotecii. Prima dată când i-am cerut o carte despre sistemul eliocentric al lumii
s-a îndreptat către acest palton, din buzunarul drept scoțând o cheie sfrijită cu rugina abia începută punând stăpânire pe
suprafața de metal. Aduse o carte dintr-o cameră care nu o observasem decât în acel moment în care bibliotecara a
deschis-o, apoi, a închis-o în prezența mea, strângând cu grijă cheia care părea a fi paznicul între două lumi, lumea cea
din holul bibliotecii cu două săli în care se aflau rafturile pline de cărți și o sală amenajată pentru cititori. Cealaltă lume
era cea din partea nevăzută, tainică, de după ușa, acolo de unde Marta îmi adusese cartea unui polonez și o altă cărțulie
prăfuită, scrisă, cum am văzut ulterior, de un necunoscut din Samos, o localitate din Grecia Antică. Marta semăna în
acele momente cu un gardian al paznicului, în care cheia mică, subțire, prinsă în plasa de rugină, străjuia misterul de
după ușa de unde mi-a adus cartea, având rolul de a păzi intrarea, iar bibliotecara supraveghea asupra securității acestei
chei cu înverșunarea unui luptător care își va da ultima suflare protejând-o cu prețul propriei vieți. Această imagine mi-
am creat-o atunci când Marta îmi dăduse cărțile, ascunzând, sub mâneca lungă a bluzei, obiectul de metal, cu o privire
ascuțită, de amenințare, care îmi dăduseră fiori. Cartea și cărțulia aduse de bibliotecară erau vechi, lucru observat de
ulei impregnant pe marginile și colțurile laterale mai îngroșate, îndoite de la răsfoiala cititorilor, cu unele foi ieșite la
un centimetru de sub coperta groasă și prăfuită. Coperta se ținea bine, dar unele pagini conțineau urmele unei substanțe
vâscoase de culoare albă, semn că, unii au încercat să le lipească. O am și acum, a trecut trei ani de când mi-a dat-o.
Ciudat că, trecând atâta vreme și atâtea ori fiindu-i oaspete, așa mă numea în ultima perioadă, când intram în bibliotecă,
nu mi-a aminti să o returnez. O fi din cauza vârstei. Stările de amnezie sunt frecvente și obișnuite la șaizeci ani îmi
ziceam eu. M-aș apropia acum să-i amintesc. Nu cred că este momentul potrivit. O las pentru o dată viitoare la bibliotecă.
Spectacolul pe scenă se încingea, fete și băieți, învârtesc în cercuri și spirale pe partenerii lor. Lumea aclamă la
o piruetă excepțională a unuia dintre dansatori. Am aplaudat și eu această plutire grațioasă în aer a jucătorilor de balet.
Muzica se auzea în boxele plasate în partea superioară a scenei. Sunetul compoziției muzicale păstra acustica în același
nivel de decibeli pe toată durata dansului, așa îmi păruse mie. Vocea de femeie a cărei versuri le fredona în stil soldățesc,
patriotic, care ne întâmpinaseră la ridicarea cortinei, își schimbase timbrul vocal, devenind mai grav, asemenea unui
tenor bărbătesc. De astă dată, melodia fredonată se auzea mult mai clar și venea din toate părțile sălii. Geamuri, pereți,
ușa de la intrare, decorul patriotic al încăperii, până și scaunele în care stăteam simțeam cum vibrează în ritmul lin, dar
cu puternică chemare la supunere către adevăr, asemenea unor indicații date de glasul bărbătesc sunând în aparatele
acustice care revărsau peste întreg spațiul camerei atmosfera unei stări militărești opusă ambianței liniștite a
reprezentației. Vocea groasă, liniștită, îngâna în difuzor un șir de cuvinte aranjate într-o ordine prozodică desăvârșită,
trimițând publicului mesaje cu un caracter de dispozițiune care însă nu mă deranjau, chiar îmi produceau satisfacție
lăuntrică. Îmi trezea un sentiment de devotament și de dragoste în a statornici o orânduială generală în minte, urmată
de o materializare în fapte. Semăna cu o chemare la ascultare, la eliberare a condiției mele de individ în mulțime.
Contopirea cu societatea. Volumul sunetului nu urca și nu cobora în intensitate, vocea fredonând clar. Probabil s-ar fi
auzit din afara sălii de cultură, îndeajuns fiind tragerea perdelelor de la geam care îmi creau senzația că se împotrivesc
ieșirii melodiei din această încăpere, vrând parcă să o înghite. În puținele momente de pauză dintre schimbul
participanților, melodia continuase să se audă în încăpere. Totuși, unica diferență în acest moment era că, nu se auzeau
nici vocea de femeie, nici cea de bărbat care să ne mângâie mintea cu un șir de versuri ritmice aranjate armonios pe
notele muzicale. Era doar o melodie albă, ce e drept foarte plăcută. Simțeam o stare de liniște. Vocea, fredonând pasajele
patriotice, apărea în timpul când scena oferea publicului reprezentația. Modulația, variația de înălțime, mișcările
ondulatorii a sunetului din sală aveau o intensitate și o tonalitate precisă, fără a se distorsiona, curgeau între cinci minute
de timp, revenind și continuând a veghea asupra urechii noastre cu aceeași frecvență. După trei sferturi de ceas a actului
teatral simțeam că melodia o cunosc de parcă aș fi știut-o din totdeauna, atunci am făcut experimentul cu măsurarea
duratei păstrării tonalității și modulației sunetului pătrunzător venit din boxele amplasate în întreaga sală. Pe peretele
alăturat, un orologiu mare, impunător, mi-a atras privirea încă de la intrarea în încăpere. După anvergura dimensiunilor
sale, era necesară o străduire puternică să nu îl observi. Orologiul mi-a indicat exact cinci minute interval în care melodia
își păstra modulația și tonalitatea, cu o revenire imediată la prima notă, apoi, urmând concordanța fonică a notelor
muzicale păstrată pentru alte cinci minute și revenirea la prima notă, succedată de același ostinato la unison a sunetelor
și a glasului muzical.
Primarul stătea în primul rând a sălii, la o distanță de trei metri de scenă, lângă câteva persoane a căror înfățișare
nu-mi permitea să deslușesc dacă sunt localnici ori străini. Aveau o îmbrăcăminte în totalitate de culoare neagră, cel
puțin atât îmi permitea priveliștea de la locul unde mă aflam să observ. Hainele lor avuseră un efect lugubru asupra
mea. Domnul Tase schimba vorbe cu ei la fiecare mișcare artistică aclamată de public, părând să ascundă în zgomotul
produs de loviturile palmelor spectatorilor tainele sacre pe care acesta și necunoscuții le împărtășeau reciproc. Oamenii
de lângă primarul Tase nu aplaudau. Mă gândeam că îmi va păstra un loc mai aproape de scenă. Sunt secretarul său de
trei ani. În cele trei decenii și jumătate de când este conducătorul executiv, între timp și deliberativ în anumite chestiuni,
al orășelului, sunt unicul care mi-am păstrat slujba așa o perioadă îndelungată. Ceilalți nu ajungeau să încălzească
fotoliul nici un an de zile. Trebuia să-mi dau seama că nu-mi va ține un loc, nu pentru mine. Mă crede un inadaptabil la
viața cotidiană. ”Trebuie să fii mai integrat cu oamenii”, îmi spunea adesea când refuzam să emit documentele pentru
construcția unor clădiri în centrul vechi al orașului pe motiv că ar duce la deteriorarea culturii artistice strămoșești păzită
cu grijă de monumentele arhitecturale ajunse până la noi. Era arțăgos primarul.
Gândul la Miroslava mă îmbuna, era fata sa, firavă și dulce cu mâinile pline de fericire. Fericirea mea. Calmul
venit care îmi pătrundea încet, dar sigur în acel moment când îl priveam pe domnul Tase își găsea explicare în cugetul
de a înțelege cum din sămânță îmbibată cu atâtea găuri a putut să iasă o floare de o frumusețe pură și senină, precum
este fata lui. Această idee îmblânzea efemer atitudinea mea ostilă față de primar. Dacă a făcut ceva frumos în existența
sa de șase decenii este că a adus pe lume capodopera în chip de zeiță a fiicei sale. Cred, rezistența a trei ani sub
bodogăneala și hărțuiala continuă a primarului e hrănită de sentimentul afectiv față de nimfa angelică sub chip de fată
întruchipată de Miroslava, iar prezența mea în primărie, supus mereu apucăturilor lui Tase, îmi oferea mici momente
divine să o văd venind la tatăl ei. Acele momente fermecate durând nu mai mult de câteva minute, pentru mine se
prelungeau în ani. Amintirea lor o păstrez vie și acum, după doi ani și jumătate de la prima arătare a Miroslavei în
sediul primăriei, când am confundând-o cu un turist. Părere care mi-a fost repede corectată de către servitoarea Elena
explicându-mi cine este zeița care m-a vrăjit de la prima vedere. De atunci, fata primarului reprezintă gralul de aur atât
de râvnit încât orice încercare a-l descoperi, cât de zădarnică s-ar dovedi, nu îți provoacă disperare, ci din contra, îți
inspiră o forță energetică intensă în ați concentra toată priceperea, toată ființa pentru a-l găsi. Descoperirea gralului este
ca o răsplata pentru chinul suportat în căutări, făcut uitat de splendoarea divină a vasului poleit.
Mă uit mai departe la edil, primarul purta haine asemănătoare cu a necunoscuților. De obicei, îl vedeam într-o
vestimentație lucie, haine îndrăznețe nu doar pentru calitate sa de primar, ci chiar pentru vârsta onorabilă pe care o
are.”Le-am cumpărat din capitală, am dat o groază de bani pe ele”, spunea domnul primar când toți angajații primăriei
se uitau uluiți la el. Deseori, era îmbrăcat în blugi, cămașa scoasă din pantaloni, purta ochelari de soare pe partea
superioară a frunții parcă vrând astfel să arate importanța veșmintelor sale. Credeam că azi va purta o cămașă înflorată,
pantaloni de o culoare albastră de catifea, croiți la comandă și o pălărie mov. Îmi imaginam astfel să-l văd, fiindcă la
precedentele petreceri, dineuri la care fusesem invitat așa era împopoțonat, diferită fiind doar nuanța de culori. Astăzi
însă era diferit, aducea cu el o atmosferă de înmormântare mai degrabă decât dispoziția potrivită pentru spectacolul de
dans printre al căror participanți se afla fiica sa cea mai mică.
Deodată, fără să bag de seamă, cu ochii ațintiți în direcția unde se afla primarul Tase, îmi simt mâna cum intră
în ceva moale, adâncindu-se. Deplasarea spre locul pe care mâna îşi plăsmuia calea fără a-mi da de știre, era lentă, dar
continua cu deplină încredere. Frica ce îmi apăruse trecuse repede. Atent la oaspeții din sală, mă sprijinisem cu cotul de
speteaza alăturată a scaunului, astfel mâna lunecase în vid. Corpul zdravăn al lui Bronislav oprise călătoria independentă
a brațului. Mâna mea se afla acum în partea de mijloc a corpului său. Repede o retrag, cerându-mi scuze pentru invadarea
spațiului personal al cămătarului. Nu răspunse. Bronislav era cuprins de o somnolență pudică cum avea să remarc. Să
nu îi fi cunoscut ocupația de comerciant, l-aș fi considerat un serafim îngenuncheat, stând zgribulit, cu mâinile trase la
piept, ochelarii acoperindu-i pleoapele care la rândul lor îi astupau ochii, odihnind în tihnă sub melodia repetabilă. Sub
mustăți un rânjet îi apăruse, probabil de la contactul de mai devreme cu mâna mea. Nu se trezi. Liniştit că deranjul meu
nu a fost sesizat de cămătar, caut scena. Văd două copile, doisprezece ani să fi avut fiecare, într-o sincronizare
desăvârşită cu mici ondulaţii fine ale corpului executau mişcări artistice. Cu mâinile ridicate, stând într-un picior fixat
bine de podea, să legănau amândouă asemenea unor bărci de hârtie puse pe apa curgătoare. Nu le înţelegeam
semnificaţia acestor mişcări artistice, deși, simpatizam tabloul apărut în faţa ochilor.
- Bună ziua secretare! strigă cineva. O voce femeiască. Mă întorc. Văd în direcţia scaunului în care
stăteam eu, doar că pe rândul din urmă, localnica Petra îmi făcea ochi dulci. Femeie în vârstă de
treizeci ani, cu cei doi copii ai săi neastâmpăraţi. Ronţăiau prăjiturile care fuseseră oferite de
angajaţi ai casei de cultură.
- Bună ziua onorată doamnă, spun eu. Ce faceţi? Aţi mai vândut pământul cela de pe moşie?
Mă interesez eu fără a aştepta răspunsul acesteia. Neştiind nici eu de ce am făcut-o. Constat
că era pauză între actele teatrale ale reprezentației. Asta m-a salvat de incomoditatea în care
mă aflam.
- Ce aş putea să fac? Mă tot chinui cu aceşti nătărăi, arătând către copiii care sfărâmau cu dinții
lor firavi prăjiturile.
- Aşa chin e o plăcere să îl ai, zic eu, vrând să argumentez avantajele trudei greutății care se
lăsase pe seama Petrei.
Era o fiinţă plăcută la vedere, îngrijită, cu o ţinută decentă potrivită cu rigorile vestimentare a
vremii. Vorba îi era simplă.
- Să ştiţi că am avut ezitare cu referire la persoana dumneavoastră. Este sau nu secretarul
Stankovic, îmi tot repetam în sinea mea. Dar până la urmă zic să verific, continuă să spună
Petra, iată-ne acum în această conversaţie.
- Alt secretar nu cred că mai este în sală, zâmbesc eu, amuzat de spusele ei.
- Nu, încă nu am scăpat de el, adăugă dânsa.
- La ce vă referiţi? întreb eu fără a înţelege vorbele femeii.
- Pământul, domnule secretar, pământul de pe moşie de care aţi întrebat. Încă stă scos la
vânzare. Oamenii se interesează. Dar din anumite motive nu oferă nimeni un preţ. Nu e grabă,
va veni timpul, rosti ea parcă vrând să fie convingătoare.
- Aşa să fie doamnă, o încurajez eu.
Aș fi continuat să discut cu Petra. O vocea ne anunțase să facem liniște în sală, începea următorul
act al spectacolului.
O salut încă odată. Îmi întorc purtarea spre scenă. Părea mai palidă ca alte dăţi această femeie pe a cărei
responsabilitate a rămas întreaga gospodărie, am gândit eu. Şi ce gospodărie. Câteva terenuri de pământ la
periferia oraşului, o casă cu trei nivele în cartierul de nord al localităţii, acolo unde îşi construise case alte
persoane înstărite din Skopje, inclusiv, Bronislav, cămătarul, care îşi avea locuinţa în acea regiune. Deținea un
restaurant în centrul orașului. Drumul la bibliotecă ducea pe lângă el. Am vizitat câteva ori acel local în
compania unor cunoscuți. Decorul avea un ornament interesant, în stil modern, o sală de banchet şi una pentru
ceremonii. Preparatele culinare şi băuturile alcoolice servite mi-au plăcut chiar dacă nu sunt un adept al
gastronomiei localurilor publice. Este văduvă. Se împlineşte un an de când soțul ei a fost victima unui accident
nefast. Trecând în grabă strada, uitase acasă cheile de la biroul său, se întoarse să le ia. Exact în acel moment,
de după colțul blocului pe lângă care trecea în fugă, apăruse un camion care livra pâinea la prăvăliile din
regiunea aceea din Skopje. Soțul Petrei, cu repeziciunea unui iepure după care gonește vânătorul, trecea în acel
moment strada, când mașina greoaie, apărută din extremitatea stângă a blocului situat la începutul străzii,
observându-l prea târziu pe acesta, îl înghiți sub privirile trecătorilor amuțiți de peisajul sumbru la care fuseseră
martori. Aceasta era versiunea oficială emisă într-un comunicat al poliției. Accident rutier. Se zvonea prin orășel
că, în realitate, concurenți de ai soțului Petrei ar fi înscenat toată întâmplarea în asemenea mod ca să pară un
accident. Dacă o fi fost așa, nu pot să afirm. Cert este că au talent acești scenariști. Plănuirea și reușita unei
crime de a cărei realizare depinde comportamentul viitoarei victime este o măiestrie. Cu aceste amintiri triste
privesc către reprezentația teatrală care începuse.
Melodia lentă, cunoscută deja, își continua zborul prin sală. Nu am reținut momentul când versurile
fredonate se schimbaseră, într-adevăr, de această dată erau alte cuvinte, alte rime, dar aceleași voci de bărbat și
femeie, succedându-se, cântând compoziția muzicală atât de cunoscută, care, straniu că nu mă enerva de a atâta
repetiție, ci chiar îmi producea un sentiment de satisfacție profundă. Trezea un sentiment de eliberare de sub
propriile gânduri, îmi producea o stare de smerenie, de ascultare. Vocea bărbătească groasă mă chema la trezirea
din somnul autonomiei personale, îmi poruncea să mă alătur comunității, îmi ordona contopirea cu mulțimea și
păstrarea unei supuneri față de regulile generale care sunt identice pentru întreaga plebe. Cu jocul teatral al
balerinilor în față, însoțit de sunetele muzicale ale celor două voci intermitente, îndemnând la respectul legii,
ordinii și păstrării unui comportament civic prevăzut în normele de conduită statale, așteptam ultimul act al
spectacolului de balet, anunțat de către primar chiar în acel moment.
Nu spuse cine este balerinul următor, a cărui prezență o așteptasem și o intuisem. Pe scenă apăruse o
dansatoare. Subțire la trup, cu părul prins în coc. Toată lumea aplaudase intrarea scenică. Cu mișcări lente,
mâinile întinse, asemenea unor aripi pregătite pentru decolare, dansatoarea se plimba săltăreț dintr-o parte a
scenei în cealaltă ridicând un picior sub un unghi de vreo nouăzeci grade. Era ea, o recunoscusem în mantia
albă care-i înconjura silueta angelică. Miroslava privea către publicul împrăștiat în sală, trimitea saluturi prin
mișcările mâinilor firave ridicate și îndreptate spre mulțime. Voiam să mă ridic. Să strâng toate atenția ei într-
o cutie, să o deschid seara sub plapumă, iar această să mă privească numai pe mine. Avea o aluniță pe față. În
partea de jos, sub buză. Miroslava se mișca sub muzica patriotică asurzitoare din sală. Un alt balerin își făcuse
apariția, o cuprinse de mijloc. Două piruete se executase în fața ochilor mei. Partenerul sincroniza mișcările, se
depărta, apoi revenea lângă Miroslava părând să ceară îndurare. Scena urmărită mă apăsa emoțional. Un chin
obsedant se năștea în mine. Mă înșela. Cred. Nu am vorbit niciodată cu ea, nu i-am spus despre sentimentele
mele, era o dragoste de a cărei existență știam numai eu. Nu are vreo obligație, e liberă să-și ofere iubirea oricui,
cămătarului sau doctorului Filip. Poate să se facă călugăriță. Ar fi onest față de sentimentele mele. Să nu fie a
nimănui, să nu îi atingă umerii rotunzi, plini de putere, coapsele senzuale, nici ochi să nu îi arate altora. Să îşi
găsească alinarea într-o mănăstire. Imaginându-mi aceste prejudecăți stârnite din teama de a o pierde, continuam
să plănuiesc și pentru partenerul ei de dans soarta. Mă credeam un făuritor de destine, un zeu înșelat. Mă
gândeam la camionul care luase viața soțului Martei, ar fi o ideea bună, îmi ziceam în sinea mea, o lovitură
precisă, fără prea mare efort, trupul partenerului va cădea ca secerat.
Prestația teatrală continua. Pe scenă apăruseră alți dansatori a căror înfățișare o sesizasem abia când
scârțâitul podelei scenei de la tropăitul balerinilor se auzea în jumătate cât avea volumul melodiei patriotice
care chema mai departe la trezirea în oameni a spiritului civic. Gândul la Miroslava, văzând-o cum partenerul
său o plimba pe scenă, fiind însoțitor în locul meu, gândul că, mâna ei era scălda în mâna partenerului, fericindu-
l, îmi reduse vizibilitatea și întunecase mintea. Acest fapt pe semne că a fost motivul lipsei de atenție la apariția
pe scenă a celorlalți dansatori. Eram liniștit acum. Percepeam că e o atmosferă artistică, dansatorii, Miroslava,
partenerul de scenă se aflau prinși într-o compoziție teatrală. Mintea mi se limpezea, conștiința alungase ideile
nelegiuite despre trimiterea la mănăstire a iubitei. Partenerul ei nu mai era pândit de camionul ucigaș care îl
ucise pe soțului Martei. Căldura de mai devreme pătrunsă în tot corpul se potolea. Eram iarăși eu. Reprezentația
continua.
Eram atent la jocul dansatorilor. Întâia oară urmăream, pe lângă muzica celor două voci perindate,
rolurile împărțite ale acestor balerini. Păreau a reda tabloul unei execuții. Miroslava stătea falnică în mijlocul
scenei, cu mâinile ridicate de o parte și cealaltă a corpului, forfecându-le, călcâiele înălțate de la sol, cu o privire
ascuțitoare, își întoarse capul spre partener. Dânsul, aflat la un metru distanță de Miroslava, cu o mână întinsă
în sus, iar cealaltă arătând spre un balerin așezat în genunchi, încercuit de alte șase persoane, se apropia de
acestea. Cercul se întrerupse, balerinul îngenunchiat era chemat afară de partenerul Miroslavei. Îngenunchiatul
refuzase printr-o mișcare de mână, întorcându-se cu spinare în direcția opusă a sălii. Cercul se refăcuse în jurul
îngenunchiatului. Partenerul, sprijinit pe un picior, puțin înaintat, își făcuse avânt, jucând două piruete pe lângă
Miroslava, apoi, revenise în poziția inițială. Atunci, Miroslava, întingând piciorul stâng, cu dreptul își luase
viteză și trecuse prin fața partenerului oprindu-se în dreptul cercului înăuntrul căruia se afla îngenunchiatul.
Stătea pe călcâie, un picior îndoit nițel la genunchi, privind la îngenunchiat, ridică mână la nivelul umărului.
Acest semn are o similitudine covârșitoare cu un gest foarte cunoscut la Skopje, pe care localnicii îl imită uneori,
în situații de conflict cu alte persoane, aceleași mișcări la nivelul gâtului le fac copiii în jocurile lor de război.
Deseori, gestul l-am văzut în filmele de acțiune urmărite cu atâta predilecție în copilărie. Pricepusem. Era o
sentință. Miroslava juca rolul unui reprezentat al puterii judecătorești, împuternicită să judece și să emită
hotărâri de condamnare sau achitare. Îngenunchiatul nu era de invidiat. Prin mișcarea mâinii la nivelul umărului,
aproape să atingă grumazul, Miroslava îl condamnase. Nu cunosc fapta pentru a cărei osândire este trimis la
moarte îngenunchiatul, dar puţin îmi pasă. Sancțiunea era lesne de înțeles, retezarea capului. Suntem în timpul
când pedeapsa capitală era abolită. Țara nu mai cunoștea asemenea grozăvii de cinci ani. Dar aici, în sală,
văzând ordinul Miroslavei, în acea clipă, doream să văd execuția. Voiam să fiu călăul îngenunchiatului, a cărui
nesăbuință a trezit mânia ființei pe care o îndrăgesc. Cercul în care se afla condamnatul se restrânse , Miroslava
și partenerul, poziționându-și ambii picioarele complet întinse, cu mâinile ridicate, încep sincronizat să facă
câteva sărituri pe călcâie. Partenerul, deși sincroniza mișcările cu cele alei Miroslavei, avea o ușoară întârziere,
semn că trebuia să aștepte executarea de către ea a unui exercițiu urmat de repetare exactă de către partener.
Cercul se desfăcuse, îngenunchiatul dispăruse. Dansatorii se așezaseră pe partea laterală a piciorului stâng, cu
fața întinsă în sus, capul tras puțin pe spate, iar celălalt picior întins în urmă. Semăna cu o închinare către
partener. Acesta, la rândul său, îi arătase Miroslavei admirația printr-o fluturare a mâinilor. Miroslava zâmbise
ușor. Făcuse câteva piruete, se aplecă publicului cu amândouă mâinile, întinse, coborâte treptat, în timp ce făcea
plecăciunea. Partenerul și ceilalți dansatori, al fel, se închinaseră. Zgomotul de aplauze din sală sfârșise opera
artistică. Primarul avea o purtare stranie totuși. Aplauda la reprezentația din sală, dar părea neliniștit. Ceva îi
comunicase unuia dintre necunoscuții de alături care, nici de această dată nu aclamase în vreun fel spectacolul.
Îmi amintesc că trebuia să fac ceva. Bronislav se trezise. Aplaudase.
- Florile! Exclam eu. Nu cred să mă fi auzit cineva în gălăgia împrăștiată în sală.
Crinii albi, cumpărați pentru Miroslava. Îi caut, da, sunt alături. Luându-i, mă ridic îndreptându-mă spre
scenă. Deodată, cortina se trase, primarul mulțumi publicului pentru prezența la spectacol fără a ține acel discurs
lung cum a făcut-o la început. Lumina se aprinse în încăpere. Lumea se îndrepta spre ieșire. Făcusem câțiva
pași, apoi, mă oprisem. Perdeaua care se lăsase ca un fulger peste scenă, astupând totul în zare, mă întristase.
Miroslava se ascundea în spatele draperiei de catifea.
Cineva mă salutase. Fără să dau prea mare atenție, automat, răspund politicos. Cu crinii albi în mână, știind
că aceasta trebuia să fie o seară a dezvăluirilor și nici cortina trasă nu mă va mai opri, mă furișez printre
mulțimea care dădea buzna spre ușă. Trec de un angajat. Mă uit la primarul Tase. Oamenii necunoscuți, în
veșminte negre, îi erau în apropiere. Primarul mulțumea unora dintre invitați. Văzând că nu sunt observat mai
fac câțiva pași și ajung lângă draperia monstruoasă care mi-a ascuns chipul mlădios al Miroslavei. Trag puțin
de ea, mă strecor înăuntru. Pe scenă nu mai era nimeni, dar încă auzeam melodia aceea din timpul reprezentației,
care, parcă îndemna lumea prin versurile fredonate să se supună. Nu îi mai dădusem atenția ca la început, toată
ființa mea era îndreptată spre Miroslava. Se auzeau voci de după perete. Mă îndrept după sunete. Ajung lângă
o ușă întredeschisă. În cameră se aflau mai mulți dansatori. La o privire mai atentă o observ. Comoara căutată.
Stătea într-un fotoliu, demachiindu-și fața. Am vrut să intru, dar gândul că prezența mea acolo ar fi greu de
explicat, precedată de un strigăt al dansatoarelor stârnind curiozitatea angajaților Casei de cultură, dar și a altor
musafiri, am decis să mă retrag. Totuși, nu puteam să mă duc acasă păgubaș, fără să-i ofer Miroslavei crinii
albi. Îmi venise o idee. Chiar fiind secretar timp de trei ani, nu eram o persoană deschisă publicului, oamenii
nu m-ar fi cunoscut dacă îmi schimbam vestimentația, purtând barbă și ochelari. Puțin probabil să fiu
recunoscut. Pe o masă alăturată zăresc mai multe costume. După felul cum arătau, semănau cu cele ale
angajaților casei de cultură. Mă îndrept spre ele. Aleg unele mai potrivite. Fac probarea din ochi și parcă mi-ar
fi dat cineva ordin, le îmbrac în mai puțin de două minute. Mă uit într-o oglindă rotundă, mică, îmi pun căciula
pe cap. Hainele mele le ascund sub celelalte haine de pe masă. Buchetul de crini îl pun după o fereastră a cărei
perdea am tras-o să acopere vederea lor. Ușa de la camera în care se aflau balerinele era întredeschisă în
continuare. Cât mai aproape eram de acea ușă, curajul se pierdea. Aveam dubii, frică, voiam să renunț, dar ușa
se deschis, de acolo apăruse o fată, în jurul a douăzeci ani avea. Sfiit ușor, mimica feței mele schițează un
zâmbet uscățiv și îngândurat:
- Mă scuzați, domnișoară, aș putea să știu unde se află dansatoarea Strumița? întreb eu.
Credeam că va scoate un strigăt de va dărâma clădirea casei de cultură.
- Da, e aici în cameră, răspunde ea pe un ton domol.
Apoi, deschizând ușa, spune:
- Miroslava! Fată, ești căutată!
Strumița era numele de familiei al primarului. Fata cea mică purta același nume și primarul deseori îmi
amintea că e mândru de asta, căci fata mai mare l-a schimbat după căsătorie cu cel al soțului. Miroslava îl
asigurase că nici o căsătorie nu îi va putea lua numele.
Acum, când prezența mea fusese adusă la cunoștința Miroslavei, nu mai puteam să întorc din cale.
Fata se întoarse spre mine, spunându-mi să aștept câteva minute căci “Mira”, cum zise dânsa, era ocupată.
Mira o fi prescurtarea de la numele Miroslavei, mă gândisem eu. E ceva obișnuit printre prieteni, cunoscuți,
colegi, să fii numit cu un apelativ familiar care denotă un caracter de amiciție .
Spunând aceste vorbe, fata plecase. Eu doar am îngânat din cap în semn de conformare la recomandarea
primită de la Miroslava prin mijlocitoarea sa. În situația de așteptare, două stări își croise drumul prin sângele
meu purtând în întreg corpul emoțiile succedate, repetate, de bucurie și teamă. Gândul că, fata a cărei frumuseți
a pus stăpânire pe întreaga mea ființă va fi în curând atât de aproape de mine, îi voi simți porii pielii cum respiră,
buzele pronunțate rostind vorbe pline de căldură răspândită peste ființa mea, ochii albaștri, sclipitori ca niște
cristale de smarald, transmițând o lumină puternică încât soarele trebuie să adune toată energia de la facerea sa
pentru a egala măcar jumătate din intensitatea luminii din privirea Miroslavei, îmi desfătau sentimentul de
dragoste, o satisfacție necontrolată în care m-aș rătăci și mi-aș dori să nu mă descopere nimeni. În contrast cu
acest amor, plăsmuit în mintea și trupul meu, se ivi o stare de neliniște, doritoare să sugrume complet
sentimentul de prețuire sublimă a Miroslavei. Hrănită din supoziția unei respingeri din partea Miroslavei a
sentimentelor mele pure pe care urma să le aduc la cunoștința ei, starea de tulburare, în opoziție cu dragostea
față de Miroslava, se înhăța de căile de acces prin care iubirea era transportată de sânge în organism meu, vrând
să închidă drumul, făcând cât mai limitată contaminarea corpului cu amorul iluzoriu.
Mă uit la hainele angajaților sub care le tăinuisem pe ale mele, apoi, la fereastra unde am ascuns crinii.
Imi aduc aminte de mănunchi, florile erau esenţiale în acele clipe. Le iau de acolo. Tensiunea creştea în
progresie geometrică în timp ce o aşteptam pe fermecătoare. Fata care mă anunţase că Miroslava ceruse să
zăbovesc un pic, închise uşa. Nu puteam să scrutez vederea dinăuntru. Mă nelinişteam. Mă bucuram.
Succesiunea de stări perpetua în interiorul meu, se simţea în năduşeala care ieşea de sub haine. Privesc pe geam.
Spionez după cortina trasă, nu-mi doream să urce intruși în culise. În sală era linişte. Primarul Tase,
necunoscuţii, Bronislav, bibliotecara, văduva Petra, mulţimea de invitaţi, dispăruse toți, încăperea se afla într-
o liniște suspectă, dar agreată de mine.
- Mă scuzaţi! se aude o voce în spatele meu.
Înțepenisem. Mă temeam să nu fi fost recunoscut de angajații casei de cultură.
- Domnule, dumneavoastră aţi dorit să mă vedeţi? continua vocea mlădioasă.
Năucit, las draperia a cărei margini o ţinusem strâns până atunci, pregătit să mă strecor şi să scap de glasul
omului a cărui vorbe i le auzisem în spatele meu.
Mă întorc încet spre fiinţa fantomă ca un inculpat care-şi aştepta sentinţa. Era ea, Miroslava. Nu am văzut-
o atât de aproape niciodată. Parfumul îmbătător al bluzei care îi acoperea trupul plăpând, firav şi atât de gingaş,
mă amuţiseră. Mintea părea să se desprindă de mine, să mă lase în voia sorții, căutându-şi alt corp pentru a trăi.
În acele clipe nu mai controlam nici propriile însuşiri. Eram prins ca un peşte în plasa amoroasă a Miroslavei.
Mănunchiul de crini albi mi-a căzut din mână. Mi-am dat seama de asta în clipa când am întins brațul să-i ofer
florile. Miroslava se uita uimită la mine, eu îi ofeream ceasul de buzunar. Scrâşnesc din dinţi. Respir adânc,
neremarcabil, cu o schiţare de zâmbet pentru situaţia amuzantă care s-a consumat. Ridic de jos buchetul de flori.
Era învelit în hârtie. L-am ascuns de ochii curioșilor. Sănătatea şi exteriorul florilor nu suferiseră. Dau la o parte
învelişul de celuloză și vrând parcă să fie o scuză pentru neînţelegea avută, întind mănunchiul de crini
Miroslavei.
- Da, doamnă. Vreau să vă înmânez aceste flori pentru delicateţea şi măiestria de a-mi încânta privirea
cu dansul dumneavoastră minunat, spun eu, dându-i, neîndemânatic, florile.
- Vă mulţumesc, a fost o onoare să dau o reprezentaţie pe scena casei de cultură a oraşului natal. Şi da,
vă rog, nu fiţi atât de oficial, mă puteţi tutui, spuneţi-mi Mira, rostise ea, în semn de gratitudine, vădit
surprinsă de intenţia mea de a-i oferi buchetul de flori.
- Dacă îmi permiteţi, spun eu. Mira!
Îmi dau seama că nu m-a recunoscut, de altfel, era de presupus acest fapt. Vizitele la primărie le făcea prin
uşa destinată pentru situaţii excepţionale, cheia o deţinea doar primarul. Stăteau în biroul lui câteva zeci de
minute, niciodată nu mai mult de jumătate de oră. O linişte absolută de ziceai că discuţiile lor se petreceau prin
semne. Biroul în care mă aflam eu era de partea opusă a biroului primarului Tase. Intrigat am fost de multe ori
să ascult, dar nu mi-am permis să spionez o asemenea conversaţie. O făcusem de dragul Miroslavei. M-
a văzut de cel mult trei ori, periferic, când i-am cerut servitoarei Elena să curăţe biroul. M-a zărit de două ori
când ieşeam de la tatăl ei, dânsa trecând grăbită pe lângă mine. Păstrez acel salut graţios pe care mi l-a acordat.
- Vă place baletul? întreabă ea.
- Nu pot spune că sunt cel mai mare admirator al acestui stil de dans şi nici nu am o pricepere trainică în
compoziţiile teatrale ale baletului, însă, seara aceasta în care am văzut artistismul dansatorilor pe scenă,
am fost încântat. Reprezentaţia pe care ai demonstrat-o mă vrăjise, răspund eu, permiţând să ţin cont
de sfatul ei de a o tutui.
- Numărul doritorilor care ar veni la un spectacol de balet descreşte în ziua de astăzi. Chiar printre cei
invitaţi la asemenea reprezentaţii s-ar ivi nu puţini care vor găsi mii de motive caraghioase să justifice
absenţa lor, adăugase Miroslava.
- Da, într-adevăr, susţin eu. Oamenii din vremurile de azi frecventează locurile unde distracţia şi educaţia
merg paralel. Le place amuzamentul şi interpretările uşoare. Mulți preferă distracțiile în care efortul
intelectual să fie minim. Cinematografele sunt un dușman de temut pentru teatre. Oamenii preferă întâi
de toate relaxarea trupească celei spirituale.
- Ziceți că va plăcut spectacolul? Mă întreabă Miroslava, parcă necrezând în vorbele de mai înainte spuse
de mine cu referire la spectacolul de balet, consumat în seara aceea.
- Da, a fost minunat. Aș vrea să aflu mai multe despre el? Mi-ar face mare plăcere să acceptați invitația
mea la o cafea. Am putea discuta despre acest stil de dans, o spun eu, vrând să prelungesc discuția care
începea să intre într-o fază de stagnare, intuind că ar fi mai bine să amân destăinuirea amorului ticluit
în file suprapuse una peste alta și păstrat cu grijă atâta timp.
Miroslava se uitase îndelung la mine, neștiind ce răspuns să dea.
- Știți, eu nu locuiesc la Skopje, tatăl meu este primarul orașului și am venit să joc acest dans în astă
seară la rugămintea lui. În ziua de miercuri plec înapoi în capitală. Voi sta două zile la tata, mă informase
Miroslava.
- Oooo, par a fi uimit. Sunteți fiica domnului Tase. Făurirea localității noastre e în mâinile tatălui
dumneavoastră. Doar o cafea, atât, marți seara, la cafeneaua văduvei Petra, cred că știți unde se află. O
oră v-aș fi recunoscător să îmi acordați, încerc eu să stărui în fața Miroslavei.
- Sunteți prima persoană care-mi cere o consultație în arta baletului. Nu sunt într-atât de inițiată să vă
prezint o descriere complexă a acestui stil de dans. Poate ar trebuie să vorbiți cu Magda, colega de
scenă, dânsa are o experiență cât pentru întreaga viață. Sfaturile ei ar fi de mai mult folos decât ale
mele.
Dorința mea este să o văd pe ea. Nici baletul, nici cât de frumoasă descriere ar face Magda, colega ei maestră
în arta acestui dans, nu mă va impresiona. Auzind aceste îndemnuri, mă apropii de Miroslava, vrând să îi ating
mâna, îmi iau gândul de la acest gest, ar putea să fie interpretat altfel decât potrivit intențiilor mele și uitându-
mă lung în ochii ei, îi zic:
- Știți, nu am fost chiar sincer cu dumneavoastră!
- Aha, știam eu. Nu vă place baletul. Și atunci ce doriți? Probabil vă este cunoscută funcția ocupată de
tatăl meu, primar al orașului. Vreți să obțineți anumite privilegii prin interpunerea mea involuntară? Nu
sunteți primul cu această șmecherie. Chem paza, mi-o retezase înainte Miroslava, fără ca eu să-mi duc
vorba până la capăt.
Surprins de conspirația imaginară în a cărei făurire eram părtaș, cel puțin în viziunea ei, schițasem un
zâmbet. Mă apropii de hainele de unde am luat costumul în care mă deghizasem. Scotocesc printre ele, împing
într-o parte cele mai multe dintre veșminte dibuind în pantalonul ascuns mai devreme acolo. Scot o fotografie.
O întind Miroslavei. Aceasta se uită atent la ea.
- Ce înseamnă? De ce îmi arătați o poză cu mine? Cine va dat-o? Întrebă Miroslava văzându-și chipul în
fotografia pe care i-am dat-o.
- Miroslava, spun eu cu o voce vestejită, părând să fie a unui osândit rostind ultima dorință, Vă iubesc!
Tăcerea străbătuse locul și puse stăpânire pe chipul gingaș al Miroslavei. Lumea aștepta lovitura călăului.
Miroslava s-a fâstâcit. După felul cum s-a schimbat cromatica feței ei, aș fi zis că, dacă destăinuiam că eram un
spion infiltrat să o descos în privința activității tatălui său tot și-ar fi păstrat soliditatea mai bine decât în acel
moment. Acum, când misterul se dezvăluise, conștiința mea se împotmolise într-o stare de nesiguranță. Cu
certitudine va striga, mi-am zis eu. Va crede că sunt nebun, că o urmăresc.
- Ce prostie! Of, încă unul. De ați ști câți asemenea admiratori apar după fiecare reprezentație. Chiar ne
gândeam cu fetele că, nimeni încă nu s-a apropiat și când acolo ați apărut dumneavoastră, zâmbind,
spuse Miroslava cu o voce surâzând.
- O, nu, minunato, spun eu, dezlegându-mi din tăcerea timpului cuvintele dragi ce aș fi vrut să i le spun
încă din prima zi când am văzut-o. Dragostea ce o am pentru dumneavoastră nu e un rezultat efemer
venit din reprezentația din această seară. Priviți fotografia pe care v-am dat-o. E făcută în anul trecut la
Teatrul de arte din capitală. A fost o competiție de balet printre tinerii balerini a căror creații artistice
în domeniu sunt abia descoperite. Un vechi prieten a asistat la acest spectacol. E amator de asemenea
reprezentații, venise în vizită la mine și avea cu el un ziar în care se relata despre acest spectacol. În
imaginile alăturate articolului descriptiv erați și dumneavoastră. Nu aș fi dat nici o atenție, dar îmi
amintise că v-am văzut anterior. Fusesem la primăria din oraș cu niște chestiuni personale și la un
moment a intrat o femeie cu purtări de zeiță. Erați dumneavoastră. Nu cunosc cum ați ajuns în orașul
nostru, cel puțin aceste întrebări nu mi le puneam atunci, acum înțeleg rostul vizitei la primărie având
în vedere că primarul e tatăl dumneavoastră.
Nu știam cum am găsit atâtea născociri, dar nu puteam să recunosc că sunt secretarul localității și știu prea
bine cine este Miroslava. Ar fi spus din nou că mă lingușesc pe lângă ea pentru a intra în grațiile tatălui ei. Poate
ar fi interpretat altfel, eu cel puțin așa credeam. Nu o mințisem, era doar un adevăr care se cerea explicat. Voiam
să-i arăt că mugurul iubirea mele pentru ea se înfiripase cu mult înainte de seara aceasta. În principiu, conta ca
dragostea mea să fie deschisă în ochii Miroslavei, să mă vadă ca pe amorezul ce a îndurat răgazul celor doi ani
şi jumătate. Denaturarea unor fapte cum ar fi cea cu prietenul fictiv mi se păruse potrivită. Mijloacele folosite
pentru a atinge un scop nu întotdeauna sunt la fel de cinstite ca țelul spre care se tinde și totuși, pot fi utilizate
dacă nu aduc rău.
- Sunt flatată domnule...?! rosti Miroslava, părând să-și revine din starea de surprindere în care se aflase.
- Novac, spuneți-mi simplu, Novac. Zic eu, dându-mi seama că nu m-am prezentat, deși, durata discuției
impunea o asemenea precizare.
- Cum mă puteți iubi pe mine? O fată care în viața ei trăiești prin balet. Nu trece o zi fără a exersa o
mișcare de dans și când mulți se află sub stăpânirea somnului eu mă aflu în clasa de dans învățând noua
coreografie a cărei repetiții va începe abia peste o săptămână. Suferința și bucuria mea sunt baletul.
Dumneavoastră m-ați văzut după cum spuneți câteva ori. Nici măcar nu am mai vorbit până acum. Ați
observat ca orice bărbat doar exteriorul. Mă iubiți. Mă iubiți pe mine sau purtarea mea? Înțelegeți
dumneavoastră această expresie? Pentru dumneavoastră spunând unei persoane că o îndrăgiți e la fel
cum ați împrumuta un pix căci aveți mare nevoie pentru moment. Sunteți aici, în fața mea, vă văd prima
data și îmi afirmați că sunteți îndrăgostit de mine. Considerați că trebuie să vă sar în brațe, poate să vă
îmbrățișez?. Sunteți un străin!
- Dar, dar eu….vrând parcă să aduc contra argumente la afirmațiile ei. Eu chiar sunt îndrăgostit, sunt
îndrăgostit nu doar de chipul gingaș cu o privire divină care-mi pătrunde cele mai ascunse gânduri, nu
doar de purtarea angelică. Sunt înamorat de ființa întreaga pe care o întruchipați. Vorbele, ideile care
le spuneți aici îmi luminează întunericul gândurilor mele, precum limba de foc a lumânării veghează în
obscuritate nopții.
Zicând acestea, o cuprind de mijloc, îmi lipesc buzele de ale ei. Am simțit o coeziune de emoții care
îmi treceau ca fiorii pe sub porii pielii. Ardeam în patul lui Procust. Potrivită pedeapsă pentru îndrăzneala
de a mă uni cu fericirea fără o permisie prealabilă. E recompensea mea pentru anii în care o iubisem în
taină. În clipita uniunii dintre trupurile noastre, prin sărutul pătrunzător, îmi imaginasem viața care mă
aștepta. Vedeam copiii noștri făcând peripeții prin casă. Vedeam plimbările nocturne sub clar de lună,
îmbrățișați pentru a face loc căldurii, luându-ne în împărăția ei, având grijă să ne proteje de aerul rece al
iernii. Certuri și apoi împăcări. Zâmbete și tristețe. Împărtășind secretele, succese și necazurile, treceam
prin tunelul timpului, împreună. Efectul sărutului fusese atât de halucinant încât citeam viitorul ca într-o
carte a cărei file se deschideau singure în fața-mi. Fenomenul nu își pierduse grandiosul caracter stupefiant,
arătându-mi pagini din viitorul atât de real trăit alături de Miroslava chiar și atunci când aceasta își dezlipi
buzele de ale mele împingându-mă cu o ușoară sforțare și dându-se înapoi. Privirea ei se revărsa peste
întreaga mea arătare, înecându-mă într-un ocean plin de rechini în care eu înotam cu ultima vlagă spre mal.
Va scoate un țipăt răsunător îmi ziceam eu.
- Îndrăzneala aceasta vă poate răni, mi-o retezase Miroslava pe un ton furios, dar fără răutate vădită. Aș
putea să strig și imediat veți fi încercuit de către angajații Casei de cultură.
- Urmările chinuitoare care mă pândesc, așteptând chemarea lucrătorilor, îmi par insignifiante pe lângă
sărutul neașteptat dăruit de tine. Mă simțeam ca un Cronos.
- Sunteţi nebun! zice ea.
- Da, sunt! Un nebun de iubirea care îmi învăluie corpul. Dragostea care o am pentru tine s-a transformat
într-o cămaşă ocrotitoare în care aş umbla viaţa toată, fără să mă dezbrac de ea. E o cămaşă care mă va
feri de gerul aprig al iernii, emanând o căldură mai arzătoare decât temperatura unui cuptor încins, tăind
frigul în două pentru a-mi face cale să trec prin el.
Miroslava mă scruta concentrată când spuneam toate acestea, degetele ei rafinate strângeau cozile crinilor
albi încât aceştia se desfăceau la vârf încercând să evadeze din mâna asupritoare. Se uita îndelung la mine,
cercetându-mă, ca şi cum în acea secundă apărusem în faţa ei. Nu îmi răspundea, nu mă întreba. Trăsăturile
feţei ei exprimau o atitudine echivocă, ştearsă, iar străduinţa mea să dau o semnificaţie acestei ambiguităţi de
însuşiri pe chipul ei îmbăiat de frăgezimea pielii fine îmi tulbura raţiunea. Sărutul pasional furat Miroslavei,
vorbele de lămurire a sentimentelor închegate în toată făptura mea le consideram indispensabile de a le înfăptui
demonstrând veridicitatea dragostei mele pure pentru ea. Credeam că am ofensat-o. Eu, un anonim, o fantomă
în haine străine, căzut în faţa ei, o divinizez, o mint, apoi, pentru a întări spusele îi fur sărutul aşteptând să mi
se supună cum lui Apollo i s-a dăruit Cassandra. Miroslava stătea în continuare înmărmurită.
- Nu vreau să te reţin, în curând trebuie să fac o vizită unui prieten căruia i-am promis să-l onorez cu
prezenţa. Vreau să ştiu dacă accepţi invitaţia mea? Întreb eu, gândindu-mă că, primarul şi-o fi terminat
obiceiul strămoşesc de a petrece invitaţii şi din clipă în clipă ar putea să intre în culise. Nu aş dori să-l
întâlnesc. Mi-ar trebui o explicaţie atât de credibilă încât zece ani să o inventez nu mi-ar ajunge.
Primarul pare năuc, dar nu e prost, are experiență. M-ar cerceta minuțios.
- Eu, nu , adică aş vrea. Vocea ei suna incert.
În acel moment aud pe cineva intrând în sală. Podeau scârţia puternic sub paşii greoi a misteriosului care,
pe semne, se îndrepta în locul unde mă aflam. Fără a mai aştepta un răspuns clar de la Miroslava îi zic ca într-
un ultimatul de care depindea soarta întregii lumi:
- Marţi, seara, cafeneaua doamnei Petra, ora opt. Te voi aştepta.
Între timp trec pe lângă ea, scotocesc în veşmintele de unde luasem costumul de angajat în care mă
deghizasem, cu iuţeală îngrămădesc propriile mele haine. O sărut cu pasiune, de această dată sesizând o
slobozire a buzelor ei.
- Ne vedem acolo draga mea, adaug eu, parcă aş fi cunoscut-o dintotdeauna.
Mă îndrept spre perdeaua trasă peste scenă, persoana a cărei paşi îi auzisem, o simţeam foarte aproape.
Aşteptând să tragă draperia pentru a intra, cu un avânt de prădător, mă reped în direcția ei. Fără a ridica ochii,
cu hainele proprii ţinute strâns sub braţul drept, ies în goană din culisele scenei.
- Mai atent, valetule, mă certase vocea necunoscutului.
Eu, fără a da vreo replică, grăbind pasul, caut să părăsesc cât mai repede Casa de cultură. Memorasem bine
ieşirea după toată confuzia avută când am luat drept sală de spectacole încăperea din hol. Pentru a nu trage
atenţia asupra mea pasul îl scurtez. Mă deplasez prin holul clădirii, trec pe lângă lacheii de la uşa centrală. Îl
zăresc pe cel care îmi ceruse invitaţia. Mă prefac ocupat cu transportarea bagajele unor oaspeţi la ieşire. Ajung
în stradă. Nimeni nu aleargă după mine. Am scăpat, zic eu în sinea mea. De astă dată nu mai căutasem un maxi-
taxi. Ar putea să mă recunoască şoferul. O iau pe ulicioarele mai ascunse de văzul lumii îndreptându-mă acasă.
Mă gândeam pe drum dacă primarul a fost persoana care intrase în culise spulberând clipele de magie create
între mine şi Miroslava. Îi va spune dânsa despre „valetul” care îi tăiase calea, va spune adevărul? Îi va destăinui
tatălui ei taina amorului consumat în culise cu câteva clipe înainte să dea el buzna? Erau doar unele dintre
frământările care îmi mocneau în minte. Cu această cugetare am străbătut străzile oraşului în luminile
muribunde ale felinarelor obosite să vegheze liniştea care domnea noaptea în localitate. Am ajuns acasă.
Aris mă pândește. Intrarea mea în casă fusese întâmpinată cu câteva sunete scurte de hămăieli. Mă
dezbrac de hainele în care mă deghizasem la casa de cultură. Îmbrăcămintea proprie am pus-o anterior pe un
scaun. Intenționam să duc înapoi costumul de lacheu, dar această idee se destrămase având în vedere că ar fi
fost necesară o explicație să dau angajaților de acolo cum au ajuns în posesia mea veșmintele lor.
Mă încălzesc la cămin. Noaptea rece, tomnatică, se înțepenise pe tot corpul în timpul cât am mers de la
casa de cultură până acasă.
Câinele îmi amintește că e timpul să ia cina. Scot din cutia cu mâncare ultima porție rămasă și i-o vărs
în vasul special pregătit pentru el. Îmi mulțumește cu o fluturare a cozii.
Iau hainele de lacheu de care mă dezbrăcasem, făcându-le cât un ghem, le pun într-un sac. Sacul îl
ascund în podul casei. Mă gândeam, în orice eventualitate, dacă va veni în vizită cineva, să nu le observe.
Probabil nu va ști că le-am furat de la casa de cultură, dar tot e mai bine să nu le observe nimeni.
Ascunzând de ochii lumii hainele, cobor, mulțumit de măiestria mea de a șterge urmele unei infracțiuni.
La colțul de jos al scării pe care urcasem în pod găsesc zăcând pantalonii cu care dimineața mă îmbrăcasem în
grabă să-l întâmpin pe oaspetele nerebdător în a cărui persoană îl descoperisem pe Panfil, poștașul. Straniu că
am dat de ei tocmai aici. Deschizătura podului era situată în colțul stâng de sus al camerei, partea mai retrasă
din odaie, iar dulapul în care păstram hainele se afla în direcția opusă. Se vede că, prin în iuțeala pregătirii
pentru seara de balet, am aruncat pantalonii în această parte a odăii și nu îi observasem până acum. Îi ridic, văd
o pată pe ei. Mă gândesc că e timpul să îi spăl, lucru însă care-l voi face mâine, azi sunt prea obosit, obosit de
atâtea peripeții. Cum îmi era obiceiu, scotocesc prin buzunare pentru a verifica dacă aceștia nu conțin careva
foi, documente, notițe. Primul buzunar era gol, din al doilea scot un plic de culoare roșie.
Plicul de culoare roșie îmi aduce aminte de poștaș. Abia acum, după câteva ore, acesta, stând în
buzunarul pantalonilor, unde îl băgasem mai devreme, fusese descoperit. L-aș fi citit mai înainte, dar se pare că
din cauza apelului primit, anunțat fiind de ora reprezentației de balet care fusese amânată, am uitat. Probabil,
nici nu a fost asta cauza. Da, sigur, nu a fost. Înștiințarea de către vocea din receptor că la spectacolul de balet
va fi Miroslava, dulcea și tainica mea sursă de apă vie, m-a făcut să-mi părăsesc orice gând care îmi dădea
târcoale. Toată ființa mea se concentrase pe seara reprezentației.
Când primisem plicul de la poștaș, curiozitatea de a-l deschide era așa de puternică încât aș fi vrut să o
fac chiar în fața lui. Acum, însă, destăinuindu-mi dragostea mea, când Miroslava știa de sentimentele mele, iar
sărutul ei cu gust de miere îmi muiase buzele cât apa unui ocean nu ar putea să o facă, tentația de a afla conținutul
ascuns de hârtia cerată netransparentă nu mă ademenea cum o făcuse mai înainte. Era doar o hârtie roșie.
Primesc multe asemenea la birou. Nu cred să fie ceva important. O fi de la vreun localnic care vrea să mă
înștiințeze despre importanța rezolvării problemei lui și cât de recunoscător îmi va fi. Am mai primit câteva
luni în urmă similar scrisori. Mi se cerea o intermediere în vederea grăbirii primarului să semneze un contract
privind luarea în arendă a două imobile din Skopje situate la periferie. Altă dată, am primit o scrisoare în care
expeditorul, tot un localnic, mă ruga să-i amintesc primarului Tase despre eliberarea documentului de
permisiune a montării în oraș a câtorva panouri publicitare, document, despre care expeditorul menționa în
scrisoare sa că, dacă va fi dat la timp, atunci, eu, cât și primarul îi vom face o deosebită plăcere să ne aflăm
printre oasepții de la vila sa din Cerns, o locație balneară renumită din țară. Nu am adus la cunoștința primarului
nici una dintre solicitările trimise în aceste scrisori. Astăzi, îmi imaginam că va fi una la fel. Mă gândeam ce
vor să mai ceară de data aceasta. Poate un nou restaurant pentru a cărei construcție e necesar avizul
departamentului de arhitectură din primărie. O linie de tramvai nouă ori poată permisia de a mai deschide un
magazin pe lângă sumedenia de localuri de acest fel. Gândurile astea veneau în contrast cu duminica de azi, zi
liberă, dar poștașul s-a trudit s-o aducă personal. Conținutul, spunea el, ar putea să nu mai aștepte. Aceste
incertitudini treziseră curiozitatea din nou în a pătrunde dincolo de foaia roșie înăuntrul căruia se afla tainicul
răvaș.
Într-adevăr, cum am presupus inițial, era o scrisoare. După prima observație, părea a fi scrisă în grabă,
neîngrijit.
Scrisoarea avea următorul conținut:
“Vechiul meu prieten, îmi cer scuze că te implic într-o asemenea situație, dar tu ești unicul în care mai
pot să îmi pun încrederea. Doar tu vei izbuti să lupți contra acestui sistem defect care a pus stăpânire pe întreaga
societate. Nu știu dacă citind cele scrise în acest răvaș mă vei considera nebun ori poate e un joc al minții mele,
dar te asigur de veridicitatea celor rândurilor scrise. Te înțeleg, dacă vei refuza să te avânți în această luptă a
cărei reușită nu pare să aibă izbândă. În aceste momente când îți scriu, frica de a fi descoperit nu mai e atât de
mare. Soarta mea a fost decisă. A ta însă va depinde de agerimea și toată iscusința obținută în calitate de secretar,
dar și experiența de viață. Sfaturile pe care ți le voi da aici să le urmezi în măsura în care realizarea lor este
posibilă.
Nu voi înșira toate cele întâmplate cu mine în privința a ceea ce vreau să-ți comunic, dar voi încerca să
îți fac cunoscute cele mai importante aspecte pe care vreau să le înțelegi, acestea să îți fie un ghid în lupta ta
contra mizerabililor, în cazul în care vei dori să alegi a fi un revoltat al națiunii.
Am fost colegi de facultate. Am petrecut multe zile, nopți discutând despre planurile de viitor, despre
familiile noastre care vor face vizite reciproce, despre afacerile pe care să le începem împreună și multe altele
am mai plănuit. Viața a regizat după un scenariu diferit de cel pe care noi îl gândisem. Tu, ajuns secretar al
primăriei într-un oraș cum este Skopje, e o realizare. Eu, devenit un poștaș de duzină care se plimbă pe străzile
localității livrând scrisorile expediate de către oameni. Ambii ne-am întors în localitatea natală. Îmi amintesc și
acum de sfatul tău de a nu lăsa studiile pentru o carieră în armată, atunci, când în penultimul an de studii, am
decis să mă alătur garnizoanei de soldați din unitatea nou creată a Unității Militare Naționale. Să pot întoarce
trecutul, știind ce mă așteaptă, aceeași alegerea aș face, diferența ar fi că, toată existența mea în acea garnizoană
ar fi îndreptată spre distrugerea ei, nu în a o face mai trainică.
După abandonarea studiilor, alăturându-mă garnizoanei de soldați, viața mea se schimbase complet. Nu
îți voi descrie toate împrejurările, vreau, totuși, să știi că acea trupă de soldați nou creată, lăudată de Unitatea
Militară Națională, a cărei scop era asigurarea securității țării, avea, cum ni s-a explicat mai târziu, alte scopuri
decât paza statului.
După antrenamente intense, nopți nedormite, un regim militar strict, am susținut examenele de admitere
pentru funcția de ofițer de rang inferior. Am reușit să trec testul. Am fost repartizat în localitatea natală având
atribuția de a verifica toate scrisorile, telegramele, alte scrieri ce ies și intră în localitate prin intermediul
serviciului poștal. Verificarea se făcea pentru a depista dacă toate aceste comunicări scrise afectează interesele
Consiliului Suprem. Dacă, în urma cercetărilor, se constata că o telegramă, scrisoare sau altă scriere conținea
amenințări la interesul Consiliului Suprem, acest răvaș era dat în adresa Comitetului Central al Poștei care,
ulterior, anunța Consiliul despre răvaș. Pot spune cu toată certitudine că soarta oamenilor care expediau
comunicări, vădit împotriva interesului Consiliului, nu era de invidiat. Furia acestuia se răsfrângea asupra
destinatarilor de cele mai multe ori. Mulți dintre ei au dispărut fără urmă. Pentru unii a trebuit să se inventeze
diferite povești cât mai plauzibile spuse rudelor care să creadă că tatăl, fratele ori copilul lor a pierit într-un
incendiu vrând să salveze o bătrânică din fața focului nimicitor care-i amenința viața, focul însă a fost mai rapid
decât el și l-a prins în mrejele sale, iar corpul acesta a fost mistuit de flăcări. Pentru alții se inventau scenele de
război în care au fost trimiși într-un contingent militar în regiunile de luptă pentru a menține pacea. Moarte
subită pe câmpul de luptă i se comunica familiei. Mort la datorie. Asemenea atrocități de a inventa destine de
către Consiliul Suprem se făceau prin intermediul Comisie de etică subordonată Comitetului Central al Poștei,
comisie care avea în plus menirea să primească de la ofițeri toate scrisorile, telegramele, comunicările din
întreaga țară și să le rescrie în limita permisă de către autoritatea superioară. Mulți dintre oamenii care erau
incomozi Consiliului Central au fost supuși unor experimente psihice îngrozitoare. Aduși erau, toți deopotrivă,
femei, bărbați și copii într-o încăpere specială aflată în custodia Unității Militare Naționale. Personal, am
escortat câteva persoane din localitatea noastră în acel loc al morții. Nu am participat la execuții, misiunea mea
era “livrarea” inadaptabililor. Am fost martor la unele dintre reprezentațiile abominabile. Scopul acestor
experimente, cum mi-a explicat unul dintre lucrătorii care îl descususem cu greu, era analiza studiului privind
transmiterea mesajelor subliminale care pot fi transportate în creierul uman prin intermediul muzicii.
Lucrătorul, un bărbat în halat alb, de vreo patruzeci și cinci ani, zâmbea strident când îmi oferea semnificația
faptelor sale înspăimântătoare. Ştiam că, presa de azi e la cheremul Consiliului şi a supuşilor săi, cunoșteam de
conținutul cărţilor în care se prezentau texte de manevrare a minţilor oamenilor astfel încât aceştia să i-a un
anumit comportament, dar mare fusese uimirea mea când văzusem că pentru a controla masele, Consiliul
Suprem a decis să lovească în arta componistică. Nu am înţeles exact cum făceau aceste experimente, dar din
ce am reuşit să văd, mă îngrozise. Omul adus de către ofiţeri era predat angajaţilor din Unitatea Specială a
armatei. Din puţinele amănunte știute, persoanele pe care se experimenta erau puse într-un cilindru transparent
confecţionat din sticlă laminată. Cilindru se conecta prin nişte tuburi la un calculator de la care se dădeau diferite
comenzi. Lucrătorul în alb trimitea prin canalele conectate cu cilindrul undele sonore. Sunetele erau de o
înălţime, durata şi succesiune diferită. Fiecare modificare de intonaţie, alteraţie în grafica muzicală, orice
interval melodic şi armonic transmis prin canale de la calculator la cilindrul în care stătea speriată persoana se
analiza de către angajatul Unităţii. Mă întrebam, uneori, cum aceştia pot să desfăşoare asemenea experimente,
crezând că, rezultat obţinut va fi unul realistic, dacă oamenii din cilindru erau într-o stare de teamă nimicitoare
a întregii lor conştiinţe, iar reacţia lor la melodiile auzite în corpul geometric ar putea fi alta decât cea avută
într-o împrejurare fără primejdie. Mai târziu avea să înţeleg că scopul pentru care era experimentul nu consta
atât în manipularea oamenilor prin muzică, or nu a oamenilor de rând, acest fapt era demult implementat.
Muzica ajunsese o unealtă în mâinile Consiliului Suprem prin care mânuia psihologic mulţimea. Versurile
patriotice armonizate cu stare economică, socială a poporului îmbinată cu gloria strămoşilor se auzea la orice
festivitate din ţară. Mesajele de slăvire trimise în urechea plebei prin vibraţiile acustice erau îndreptate în a trezi
dragostea de ţară a oamenilor, năzuinţa unității naționale în vederea prosperării societății. Versurile auzite de
mulţime pe străzi, la televizor, radio erau prelucrate de specialişti să pătrundă în subconştientul persoanei.
Numărul de sărbători a fost mărit, astfel ca muzica revoluţionară să răsune cât mai des în întreaga ţară, amintind
de spiritul patriotic al naţiunii. Toate aceste acţiuni erau îndreptate spre îndobitocirea maselor. Consiliul Suprem
voia ca lumea să fie subjugată. Să o facă complice la fărădelegile sale. Scopul experimentelor din Unitatea
Specială era însă unul foarte exact. Ajuns la putere prin voinţa poporului, Congresul Suprem se prefăcuse repede
din mielul blând care era în alegeri într-un despot de temut. Interesele de grup erau puse prioritare nevoilor
naţiunii. Relaţiile externe se înrăutăţise. Inamicul din Exterior cu care se încheiase un armistiţiu încă de fosta
conducere a Consiliul Suprem pornise cu război împotriva ţării noastre. Probabil, ai văzut prin ziare, fie radioul
ai ascultat, transmiţându-se discursuri înflăcărate a celor mai cunoscuţi reprezentanţi din Congresul Suprem
despre imperativul unirii poporului împotriva duşmanului. Despre faptul că împreună suntem o forţă a cărei
lovituri poate sfărma în bucăţi mici pe inamic. Războiul încă nu se începuse, oamenii nu doreau să-şi umple
mâinile de sânge, chiar mai mult, nici norodul Inamicului din Exterior nu ardea de bucurie să intre într-un
conflict armat. Se dorea rezolvarea conflictului în mod paşnic, aşezându-se toate părțile la masa de negocieri.
O propunerea în acest sens a parvenit de la Inamicul din Exterior, dar Consiliul Suprem nici nu a vrut să audă
de așa ceva. Între angajaţii inferiori ai Unităţii Militare Naţionale se ştia bine motivul. Nu putea Consiliul
Suprem să accepte vânzarea, cum propuse Inamicul din Exterior, a Insulei Florilor. Insula era situată la câteva
sute kilometri de cele două state vecine, care, printr-un pact al strămoşilor a fost împărţită între ţara noastră şi
a Inamicului din Exterior. Ţările din împrejurul insulei de multe ori au dorit să o cumpere, ofereau o sumă destul
de bună. Jumătatea care ar fi revenit statului nostru putea fi destinată redresării unor domenii ale economiei.
Dar nu, Consiliul Suprem intenționa să ia pentru sine insula propunând Inamicului din Exterior să îi cedeze
bucata nelocuită de teritoriu din partea de nord a ţării care era în dimensiuni egale aproape cu cele a Insulei
Florilor. Trocul nu fusese acceptat de către Inamicul din Exterior. Acum, când Consiliul Suprem înţelegea că
rezolvarea amiabilă nu va fi posibilă, fiindcă fiecare dintre părţi ţinea la poziţia sa, care, în mod deloc
surprinzător, în cazul ambelor state nu era susţinută de poporul dintre cele două ţări, se pregătea de luptă.
Experimentele din Unitatea Specială aveau scopul de a induce subiectului de experiment prin intermediul
muzicii mesaje subliminale de ordin patriotic. Subiectul era analizat cum reacţionează la diferite melodii. Dacă
subiectul se supunea anumitor ordine date de către un ofiţer, lucrătorul în alb nota aceasta într-un registru ţinut
pentru toţi oamenii aduşi și folosiți pe post de cobai. Erau trecute în registru toate aspectele necesare în a stabili
cu exactitate modelul perfect de muzică care ar permite manevrarea psihică a subiectului. Se nota muzica,
intonaţia, frecvenţa şi tipul versurilor fredonate, precum şi caracterul şi comportamentul arătat de către subiect
la ascultarea ordinelor venit de la ofiţerul care transmitea prin alt canal de comunicaţie poruncile. Subiectul de
cele mai multe ori nu răspundea nici într-un fel, nici nu se mişca, însă, după o anumită perioadă, începea să se
supună ordinelor. I se cerea să atace partenerul alăturat reprezentat de către un manechin, să aducă laudă
comandantului, să se retragă în poziţie de apărare. Toate exerciţiile măsurate cu ajutorul experimentului aveau
menirea să facă din subiect un om smerit, care, în faţa duşmanului va asculta cu fidelitate de ordinile
comandantului și le va aduce la îndeplinire. I se inducea în conştiinţă o stare de relaxare, nu trebuia să-şi pună
întrebări cu privire la necesitatea îndeplinirii ordinelor, la consecinţele oribile survenite, ceea ce era important
consta să săvârşească întocmai acele acţiuni pe care comandantul său i le dispunea. Subiectul trebuia să se
identifice cu un soldat ordinar, un soldat care îşi declară iubirea faţă de superiorul său. Fidelitatea soldatului era
dovedită prin supunerea necondiţionată, totală comandantului. Nu puţini au fost cei care au pierit în
experimente. Sunetele puternice, schimbările de melodii, ordinele ofiţerului durau uneori douăzeci ore, astfel,
oamenii erau epuizaţi psihic. Mulţi au murit ca urmare a pierderii unei cantităţi enorme de sânge rezultată de la
hemoragiile nazale şi cele auriculare. Aceşti decedaţi erau arşi într-un cuptor aflat în vecinătatea locului unde
se duceau experimentele. Celor care rezistau, nu li se dădea mâncare, doar apă la șase ore interval. Am uitat să
menţionez, oamenii care sunt aduşi pentru experimente sunt iniţial curăţiţi mintal. Toată memoria acestora este
ştearsă, înlocuită cu amintiri care în realitate nu au existat vreodată. Tuturor li se dă aceleaşi amintiri. Inamicul
din Exterior le ucide părinţii, iar ei, asistă la aceste atrocităţi. La acel moment sunt la vârsta de douăsprezece
ani, ulterior, în memorie le este plasată informaţia în care să urască inamicul, să dorească să se răzbune. Când
se află în cilindru, oamenii au senzaţia că ar fi supuşi benevol experimentelor de antrenament, în fapt, prin
aceste experimente, Consiliul dorind să găsească elementul muzical perfect care să-l utilizeze pentru întreg
poporul. Muzica se doreşte a fi un lider sub a cărui conducere oamenii inconştient sunt călăuziţi în luptă. În
lupta altora.
Secretare Novac, îţi povestesc toate acestea pentru a te preveni asupra pericolului care paşte poporul
nostru. Consiliul Suprem va înteţi metodele sale de manipulare a oamenilor, atât la nivel de întreaga ţară, cât şi
în particular, pentru a se asigura că, mesajul violent îndreptat spre a ridica oamenii la luptă va pătrunde până în
minţile celor care sunt răzvrătiţi. Se organizează des evenimente culturale, artistice, cinematografice şi de orice
fel, prin care în diferite localităţi se adună oamenii cei mai rezistenţi intelectual în cadrul unor localuri, spaţii
închise pentru a fi supuşi unor experimente manipulatorii prin cântece patriotice. Chiar eu am ajutat la
organizarea câtorva dintre ele.
Primarul Tase nu este persoana în care să te încrezi, ştii bine, în calitatea de secretar, funcție pe care o
deții. Dânsul este influenţat de către Consiliul Suprem să pregătească localnicii pentru lupta care urmează să fie
desfășurată. Durata lungă a mandatului său nu e datorită voinţei poporului, ci a dorinţei Consiliului de a-şi
păstra foştii ofiţeri fideli în subordine, chiar când aceştia nu mai fac parte din angajaţii Unităţii Speciale. Nu m-
am întâlnit dese ori cu el, dar ne-am atins din priviri câteva ori pe holurile din Unitatea Specială. Vine să prezinte
rapoarte despre activităţile întreprinse.
Localitatea noastră e cea mai complicată. E printre ultimele în care oamenii sunt atât de greu de
influenţat. Poate o fi din cauza că suntem într-o regiune ascunsă de ochii lumii unde elementul de manipulare
încă nu a pătruns atât de adânc.
Mi-a fost dat ordin să duc o telegramă primarului. Toată corespondenţa, Consiliul Suprem a ordonat să
fie transmisă între angajaţii Unităţii Speciale doar pe suport de hârtie. Mi-am îndeplinit misiunea. Nu cunosc
conținutul telegramei, nu era permis să o deschidem, dar îmi imaginez că iarăşi pun la cale ceva deloc folositor
oamenilor. Vreau să fii precaut la serviciu. Primarul pare a fi nu în toate minţile, uneori vorbind fraze fără sens,
dar te asigur, acesta e un joc pentru a crea o imagine falsă despre persoana sa, ascunzându-şi adevărata intenție.
Telegrama era de culoare albă, aceasta poate însemna că primarului i se comunică despre existenţa în localitate
a unui răzvrătit, care o fi scris ceva care a deranjat Consiliul Suprem, fie își punea prea multe întrebări despre
soarta ţării în aceste zile în care ne grăbim spre un război care stă din clipă în clipă să înceapă şi prin aceasta
făcând să insufle localnicilor îndoieli. Telegrama albă poate să aibă un alt mesaj. În localitate se organizează
iarăşi vreo manifestaţie unde va fi strânsă lumea cea mai dezghiocată intelectual, lumea care este potenţial
inamic intern al Consiliului Suprem. La manifestaţie se va încerca prin undele sonore aranjate într-o armonie
muzicală, însoţite de versuri fredonate cu grijă într-o anumită formă, să introducă spectatorilor mesajele de
patriotism, de evadare din propriul lanţ de gânduri şi contopirea în sistem. Resursele insuficiente de bani nu
permit ca întreaga ţară să fie trecută prin ştergerea amintirilor cum o fac în cadrul Unităţii Speciale. Războiul
de altfel, este pentru a aduna cât mai mulţi bani , necesari construcției un aparat enorm prin care ar urmări întreg
poporul ținându-l sub controlul Consiliul Suprem. Prin această maşinărie, Consiliul Suprem ar pune stăpânire
absolută pe ţară. Oamenii nu ar mai putea să-şi controleze propriile gânduri, propriile fapte. Apăsând pe un
buton, angajatul Unităţii Speciale va putea să joace cu destinul omului inconvenient, îl va transforma într-o
marionetă. Lucrările pentru a construi enormul aparat manipulator au început cu zeci de ani în urmă, dar a fost
stopată munca din lipsa de bani. Când intrasem în slujba Consiliului Suprem, nu ştiam despre acest lucru,
ulterior, ofiţerii din cadrul Unităţii Speciale vorbeau cu laude despre noul mecanism. Mulţi dintre colegii mei
sunt ca nişte fanatici, şi-ar da viaţa pentru înflorirea Consiliului Suprem. Acum, telegrama de care îţi vorbesc
era predestinată pentru una dintre aceste două situaţii. Fii atent, eşti printre oamenii care nu s-au contopit cu
sistemul, chiar dacă stai în curtea lui. În cazul în care este vorba de o manifestaţie în telegramă, certitudinea să
fii invitat se condiţionează de atitudinea ta nepărtinitoare în activitatea de secretar. Primarului nu îi sunt pe plac
asemenea oameni, dar nici nu te poate da afară din cauza actului semnat chiar de el prin care se prevedea că nu
va putea nici un angajat al primăriei din Skopje să fie concediat fără a i se imputa o infracţiune, dovedirea căreia
trebuie să o facă cel care aduce acuzaţii. Localnicii nu te vor acuza, eşti unul de al lor. Primarul Tase nu are
împuternicire să o facă. Îți rămâne să fii izolat sau să te supui Consiliului Suprem. Se va încerca supunerea,
Consiliul Suprem, un asupritor incurabil, pare să fie indulgent cu neascultătorii, oferindu-le şansa să se întoarcă
pe calea cea dreaptă, care, în viziunea Consiliului Suprem fiind închinarea în faţa sa.
Ştiu că nu te vei supune, dar ei te vor ispiti, pe tine, pe alţi localnici ale căror gânduri şi purtări încalcă
ordinea de robie. Cine va cere i se va lua totul, iar celui care va plecat capul va primi binecuvântarea Consiliului
Suprem.
Ţi-am fost oaspete de puține ori, dar am memorie fotografică, am reţinut aranjamentul din casa ta.
Ultima dată când te-am vizitat, a fost acum cinci zile, când ţi-am adus scrisorile expediate de către Autoritatea
naţională a Monumentelor. În toiul zile am trecut pe lângă casa ta, mi s-a părut straniu să găsesc poarta
descuiată, având în vedere că era zi de lucru şi tu, maestre, trebuia să fii la primărie. Am intrat să-ţi dau scrisorile
respective. Plănuiam să trec seara, dar cum mi s-a oferit posibilitatea să o facă atunci, m-am gândit să profit de
ocazie. Mi-ai explicat că ai uitat acasă un act important muncit cu multă trudă şi ai venit în pauză de masă să-l
iei. Fiind prea să găsești actului, m-ai poftit în casă, m-am uitat lung prin încăpere, prin locurile mai puţin
văzute, în momentul când tu scotoceai în sertar, concentrat în găsirea documentului cu pricina, ţi-am lăsat în
vasul adânc de pe fereastră o cheie. Material de plastic în forma unui cerc cu două puncte impregnate pe
suprafaţa acestuia, de culoare neagră şi albă. Semnul în formă de cerc dicromatic, cu o linie şerpuită despărţind
cele două puncte este simbolul de identificare a angajaţilor Unităţii Speciale. Cheia e unica modalitate de a intra
şi a ieşi de acolo. Nu ştiam dacă voi mai ajunge să am ocazia a-ţi oferi scrisoarea aceasta, de aceea, am lăsat
cheia în vasul dat. Mă gândeam că dacă atunci când se va afla de pierderea ei, vor veni în localitate să o caute,
s-ar putea până la urmă să înţelegi care este rolul ei dacă ai găsit-o. Te scutesc de acest fapt. Nu ştiu dacă ai
descoperit-o, dar să nu o arăţi nimănui. Cheia este personalizată, intrarea în clădirea Unităţii Speciale se face
sub strictă evidență. Scanarea întregului corp al ofiţerului. Zic ofiţerul, pentru că în afara lor nu le este permis
accesul la nici o altă persoană. Consiliul Suprem a dat ordin ca nici cei mai sus puşi reprezentanţi să aibă acces
în Unitate. Unica posibilitatea de a intra este să fii introdus în baza lor de date, am avut eu grijă de asta. Numele
meu este Novac Stankovic, acelaşi ca al tău. Aceeaşi vârstă, aceeaşi înfăţişare. Totul am pregătit până îl ultimul
detaliu. Am schimbat poza din baza de date cu a ta. Acum, tu figurez ca fiind unul dintre ofiţeri. Tu eşti băiatul
care a lăsat universitatea şi s-a alipit Unităţii Speciale, tu eşti cel care livrează scrisorile, tu eşti cel care a făcut
să dispară oameni. Date vor fi actualizate începând cu data de douăzeci noiembrie. E în ziua de luni când va
avea loc adunarea Consiliul Suprem. Din acea zi tu vei fi ofiţerul Unităţii Speciale, poştaşul din localitatea
Skopje. Înţelegi că trebuie să te grăbeşti dacă vrei să pătrunzi în interiorul Unităţii Speciale. Din douăzeci
noiembrie nu vei mai putea ocupa postul de secretar. La această dată trebuie să fii în Unitatea Specială. Găseşte
orice modalitate, dar nu întârzia. Te vor găsi. La fiecare două luni se convoacă toţi ofiţerii pentru a prezenta
rapoartele. Următoarea dată este doi decembrie. Nu ţi-am spus toate acesta atunci când am lăsat cheia, fiindcă
nu aş fi putut şti care va fi reacţia ta. Apoi, trebuia să îmi fac ultimele pregătiri pentru a părăsi localitatea. Mă
voi îndrepta spre sud. Mi-am închiriat un vas să plec spre America de Sud. Iartă-mă, te bag în bucluc. Sunt un
fricos…
Vreau să pătrunzi în această Unitate Specială, să distrugi sămânţa încolţită a răului. Ştiu că o poţi face.
Te vei întreba de ce nu am încercat să o fac singur. La început lucram pentru Unitatea Specială asemenea
celorlalți, fără a gândi asupra faptelor noastre, asupra cruzimii manifestată în interiorul cilindrul odios, mi se
părea firesc pedepsirea celor care au greșit chiar dacă metodele nu îmi erau pe plac. Apoi, au început mustrările
de conştiinţă. Prima stare de aversiune a fost când un copil şi mama lui au fost gazaţi în propria locuinţă, apoi
duși în Unitatea Specială unde au fost arși în cuptor. Da, unii dintre oamenii neascultători erau excluşi din viaţă
fără drept de apel. Am vrut să dau eu o lovitură sistemului, dar sunt slab, sunt fricos. Gândul că faptele mele
vor avea consecinţe supra familiei mă înspăimântau. Dar tu, tu Novac eşti altfel, tu ai lupta cu universul. Sunt
un laş, recunosc. Însă sunt un laş binevoitor. Îţi încredinţez ţie soarta localităţii. Mai mult de atât, soarta naţiunii.
Nu mă supăr dacă vei alege să treci cu vederea această doleanţă a mea. Este alegerea ta să lupţi contra unui
sistem puturos unde, sacul de la vârf este infectat şi se împrăștie contaminarea, cu repeziciune, înăuntrul lui.
Dar ştiu caracterul tău de fiinţă rebelă, o fiinţă a cărei sânge mocneşte , gata să sară în bătălie. Dragul meu
prieten, acceptând să înfrunţi tancul pe bicicletă înseamnă mare curaj împleticit cu un soi de iscusinţă mintală,
căci acolo unde toţi se pun de acord că brazii sunt verzi iarna, iar unul dintre ei se îndoieşte, spunând că, pot fi
galbeni, necesită să deţină o condiţie psihologică aparte.
Pe scrisoare este indicată o adresă greşită. Aceasta fiind făcută intenţionat de mine pentru a nu crea
suspiciuni. Plicul este eliberat de către Poştă şi nici o scrisoare, telegramă, altă comunicare nu poate trece mai
departe la destinatar, chiar cu avizul Comisiei de Etică, dacă acestea nu sunt puse în hârtia specială eliberată
conform regulilor Consiliului Suprem. La serviciu suntem verificaţi să nu deţinem la noi hârtie, pixuri sau alte
obiecte care ne-ar permite să rescriem scrisorile venite de la Comisia de Etică. Am intrat în joc şi am făcut exact
aşa să pară cât mai reală trimiterea scrisorii în adresa ta, maestre. Toate scrisorile sunt controlate, în ele nu
trebuie să fie critici vădite aduse la adresa Consiliului Suprem. Comisia de etică din cadrul Comitetului Central
al Poştei le avizează, apoi, sunt repartizate potrivit destinaţiei. Scrisoarea pe care ţi-o înmânez a avut şi ea soarta
pecetluită de către Comisia de Etică. Când o scrisoare vine la poştă, mai întâi este trimisă la Comisia de Etică
care o analizează cu avizarea pozitivă sau negativă. Avizarea pozitivă înseamnă că în scrisoare, telegramă nu
se conţin ameninţări îndreptate împotriva Consiliul Suprem, fie acestea au fost înlăturate, iar comunicarea poate
fi trimisă destinatarului. În cazul acesta, expeditorul va fi identificat pe baza datelor de pe plic şi soarta îi va fi
decisă de Unitatea Specială. Dacă o scrisoare sau o telegramă ori o altă comunicare primită la poştă va fi
îndreptată direct contra Consiliului Suprem aceasta va primi aviz negativ din partea Comisiei de Etică. Avizul
negativ înseamnă că atât expeditorul, cât şi destinatarul, fără a se ţine cont de explicaţiile acestora din urmă,
fără a ţine cont dacă este alăturat sistemului, va fi decisă de către Unitatea Specială prin eliminare. Eliminarea
constă într-o luptă corp la corp cu orice fel de armă din cele care se vor oferi de către angajaţii Unităţii Speciale
celor doi participanţi, expeditor şi destinatar. Învingătorul se va decide când unul dintre participanţi va fi ucis.
Dacă unul dintre participanţi nu va dori să lupte, atunci sunt ucise ambele persoane, acest fapt fiind adus la
cunoştinţa lor înainte de începerea bătăliei. În cazul în care lupta are loc, cel care câştiga bătălia nu se va bucura
de lauri, chinul era abia în fază preliminară. Nu vreau să-mi amintesc de eliminare, e îngrozitoare.
Revenind la scrisoarea mea. Vreau să o arzi. În plic am lăsat cealaltă scrisoare care ar fi trebuit să ajungă
la destinatar după prelucrarea de către Comisia de Etică. Păstreaz-o. S-ar putea să ai nevoie de ea. În ea s-ar fi
vorbit despre un localnic căreia o rudă din capitală îi comunica despre temerile că va trebuie să părăsească
capitala şi să vină la Skopje cu traiul din cauza insuficienţei resurselor băneşti, creşterii preţurilor şi tema de
consecințele revoltelor stradale. Acesta ar fi fost originalul, acum, după prelucrarea de către Comisia de Etică,
conţinutul ei se referea la dorinţa arzătoare a rudei din capitală să vină în vizită îndelungată la Skopje, fiindcă
îi este dor de locurile natale.
Iartă-mă, sunt dărâmat de propria condiţie umană. A fost alegerea mea, aşa cred. Iartă-mă.
Schema de pe partea inversă a hârtie indică calea spre Unitatea Specială.
P.S. Să nu îţi faci aliaţi, te vor înfunda la prima nereuşită. Ori singur, ori deloc. “
Cu aceste cuvinte de deznădejde, năucit de scrisoarea poştaşului, mă prăbuşesc pe canapea deformându-
mă în materialul moale al mobilei. Am întors scrisoarea să verific spusele poştaşului. Într-adevăr era o hartă
care arăta diferite străzi ale capitalei cu un segment de drum accentuat până la un X roşu. Am presupus că, aici
s-ar afla locul de teroare. Îmi imaginam chipul prostănac al poştaşului Panfil care îmi aducea scrisorile,
telegrame la poştă, uneori, livrându-le acasă. Un om nu foarte arătos la înfăţişare, purtând haine standard ale
Poştei, deseori asemănându-se cu un cerşetor înstărit. Acest personaj cunoscut, acest mijlocitor între primărie
şi cetăţeni este un ucigător de destine. Şi-a croit viaţa pe sorţi distruse. Părea atât de plăpând, dar sub purtarea
blajină se ascundea un monstru. Nu îmi venea să cred în veridicitatea celor citite. Poate doar partea cu scrisorile,
telegramele că ar fi corectate. Am auzit de metoda de eradicarea mai înainte. Dar nu mi-aş fi imaginat să există
o Unitatea Specială de recrutare a cobailor dintre oameni. Mă ridic iute de pe canapea pe a cărei suprafaţă se
formase o adâncitură lăsată de greutatea corpului când mă aşezasem ca o namilă de om ameţit de conţinutul
scrisorii citite mai devreme. Caut fereastra. Mă apropii, dar nu observ nicăieri obiectul cercetării mele. Îmi
amintesc. Cu două zile în urmă făcusem curat pe pervazul ferestrei. Erau câteva obiecte mari care-mi acopereau
lumina slabă tomnatică a soarelui să pătrundă în odaie. Printre ele se afla vasul înalt de care se vorbea în
scrisoare. Nu l-am verificat de conţinut, toate le-am dus în debara. Iau felinarul, aprind fitilul încins în petrol şi
cu o haină groasă prinsă din mers îmi acopăr corpul ieșind afară. Mă îndrept spre debara, o deschid, cheile erau
chiar lângă încăpere, în partea de jos, vârâte sub prag. Cotrobăiesc prin vechiturile aruncate de multă vreme
acolo. Găsesc vasul, se afla alături de o garafă, împreună fusese aduse aici. Zgâlţâi vasul de partea de sus de
lângă gură. Aud un sunet uşor troncănind în interior. Nu înnebunesc. Panfil o fi având dreptate. Întorc partea
superioară a vasului în jos, pe pământul rece, prăfuit, cade o bucată de plastic în formă de cerc care semăna
izbitor cu cheia despre care îmi vorbise poştaşul în scrisoare. O iau, mă uit atent la ea. Seamănă, rotundă, cu
două puncte de culoare neagră şi albă poziţionate pe unde dintre suprafeţe întretăiate de o linie şerpuită. Pun
vasul şi garafa la loc, închid debaraua şi mă întorc în casă. Aris mă salutase în felul său obișnuit. Era ora
unsprezece noaptea. Mi se făcea somn. Mâine la serviciu trebuie să intrăm în şedinţa privind aprobarea noilor
tarife la transportul rutier din localitate. Trebuie să mă odihnesc. Să mă odihnesc, dar somnul va fi greu știi că,
primarul este un ofiţer din Unitatea Specială, trecut în rezervă, care are misiunea să controleze apucăturile
localnicilor necontrolaţi. Nu cred să-l pot suporta. Trebuie, trebuie să o faci, îmi spunea o voce interioară.
Auzeam, parcă, vocea Miroslavei, fata mea gingaşă, îngerul meu păzitor. Ea oare tot joacă în acest teatru de
vieţi? Baletul, acum înţeleg, a fost o farsă. Scopul era să ne sugereze prin muzica repetată la unison însoţită de
acele versuri milităreşti, patriotice despre importanţa revoluţiei, versuri care intrau într-un contrast dur cu dansul
artistic al reprezentaţiei indicându-ne să ne îndreptăm de la căile strâmbe. Orice abatere de la normele
Consiliului Suprem se considerau nepotrivite pentru orânduirea societății. Tot ceea ce nu foloseşte Consiliului
Suprem, nu foloseşte nici comunității. De ce nu am deschis scrisoarea mai înainte? Mă căiam. Trebuia să o fac.
Dar poate e bine că nu am făcut-o, altfel, aş fi abandonat gândul de a mă duce acolo, aş fi ratat ocazia să îi spun
ursitei mele despre sentimente. Nu aş fi simţit sărutul dulce plin de graţie al iubitei. E bine că nu am citit-o, era
bine dacă aş fi citit-o. Îndoielile, încrederea șubredă mă încerca. Mă doboară. Miroslava nu poate să facă parte
din acest joc murdar al tatălui ei. Ea este o fiinţă pură. Da, ea a venit doar să prezinte dansul minunat pe scena
Casei de Cultură din localitate. A făcut-o însă la chemarea tatălui ei. Aşa mi-a spus. Poate, așa vreau să cred.
Mintea o lua razna. Neîncrederea creştea. Oboseam fără să mă împotrivesc. Îmi dau seama că în
repezeala cu care am venit în casă de la debara, am uitat să iau felinarul. Mă întorc. E acolo. Îl iau revenind în
casă. Aris mă salută iarăşi, de astă dată intrând într-un joc de mişcări împleticite printre picioarele mele. Îmi
place. Liniştea apare pe trupul meu. Lupta nu începe acum. Cad într-o somnolenţă care mă invita să urc în pat.
Cedez chemării, mă las purtat în împărăția somnului. Ochii se închid sub greutatea pleoapelor trase parcă
involuntar. Simt cum plapuma îmi acoperea corpul fără voia mea. Nu dau atenţie mare, am vedenii.
Cuprins într-un somn al nedreptăţii, lupt cu monştrii manipulatori, visul e atât de real. M-aş trezi să
verific.
Dimineaţa mă scol buimac, cu gândurile încă la scrisoarea poştaşului. Alături de mine stătea Aris. Se
deprinsese să doarmă alături. Deplasările autonome ale plăpumii fusese făcute de el căutându-și un loc cât mai
comod să se culc.
E prima zi a săptămânii. Mi-aş fi dorit ca ziua de ieri să nu fi fost. Mă uit în oglindă, încerc să mimez o
faţă obişnuită, să nu par a fi schimbat. Mă îmbrac şi în momentul când îmi strângeam patul dau peste de obiectul
sferic de plastic, cheia de la Unitatea Specială. O ascund în sertar, încuindu-l şi verificând cu o sforţare puternică
dacă acesta este bine închis. Îmi caut geanta maro care îmi servește pentru a păstra actele de la serviciu. Verific
dacă într-adevăr sunt toate documentele care îmi trebuiesc la şedinţa de astăzi unde pe ordinea de zi e o singură
întrebare, și anume, privind tariful pentru călătoria în transportul public. Erau toate actele aranjate, le pregătisem
din timp, nu cred să se fi pierdut ceva. Obişnuiesc să fac din timp activităţile a căror executare normală ar trebui
să fie precedată de alte acte indispensabile. Deseori, la primărie, întocmesc personal scrisori cu răspuns la
cererile localnicilor, deşi, acestea încă nu erau examinate de către primar. Aşa îmi e firea. Chiar dacă va trebui
ulterior să modific anumite hârtii, tot mai bine este să le am pregătite din timp ca la momentul oportun să
introduc numai modificările, în cazul în care este necesar, dar am grijă să nu fac corectări esențiale.
Cugetând asupra celor citite în seara din ajun, îl mângâi pe Aris, trecând cu mâna în răspăr pe capul
acestuia. Vioi, câinele fluturase din coadă. Latră în semn de recunoștință pentru gestul meu. În timpul
săptămânii, când sunt plecat la serviciu, îi las pe Aris în curte, nu atât să o păzească, cât să se plimbe şi să-şi
dezmorţească picioarele din starea de amorțeală în care a stat în casă timp de două zile ploioase din week-end-
ul trecut.
Închizând ușa casei, câinele ieșise înaintea mea afară. Îmbrăcat fiind în costum, cămaşa albă potrivită
eticii profesionale, dar mai mult dorinţei primarului şi cu pălăria în mână stângă, iar geanta cu acte în cealaltă,
mă îndrept spre primărie.
Drumul care dura nu mai mult de douăzeci minute pe jos, mi se păruse o veşnicie. Nu îmi puteam lua
gândul de la scrisoarea lui Panfil, mai ales făcând o similitudine între spectacolul de balet și probabilitatea că
acesta a fost un fel de manipulare. Un experiment. Primarul Tase a organizat un spectacol fals, la care fusese
adunaţi localnici să asiste la propria lor îndobitocire. Acest om mârşav şi îngâmfat care împuţise fotoliu de
primar timp de treizeci şi cinci de ani, în care oamenii şi-au pus încrederea că va lupta pentru interesele lor,
luptă, de fapt, contra cetățenilor. Miroslava, fata lui şi în acelaşi timp, întruchiparea angelică a fiinţei dragi, îmi
apărea pe panourile publicitare pe care se făcea reclamă la tot felul de produse cosmetice şi pe fundalul cărora
se regăsea un chip de femeie perfectă, perfecţiune redată, cum inspira anunţul publicitar, din efectul natural şi
magic al cosmeticelor. Acea imagine feminină, văzută în reclamă, amplasată pe marginea drumului, îmi părea
a semăna cu situaţia în care mă aflam eu. Pe deoparte, un secretar complice, încleştat în ghearele primarului
Tase, prin a cărui dispoziţiune s-a împăienjenit tot oraşul cu afişele publicitare mincinoase, ce voiau, totuşi, să
transmită oamenilor iluzia unei griji incomensurabile a producătorilor de cosmetică pentru ca oamenii să aibă
pielea şi părul sănătos, se opunea celeilalte părţi, şi anume, elementului decorativ al feţei femeii perfecte,
rezultată din întrebuinţarea acestor loţiuni şi creme înşelătoare identificată cu chipul suav al Miroslavei,
făcându-mă să cred că, participarea voluntară la fărădelegile primarului era condiţionată de dorinţa mea
permanentă de a o vedea pe fiica lui, tot aşa cum oamenii, privind la femeia desăvârşită din panoul publicitar,
se lăsau conduşi de efectul efemer şi fals al unei sănătăţi surprinzătoare a trupului lor scăldată cu loţiuni şi
creme nefolositoare, chiar dăunătoare, însă, încrezuţi că vor avea un chip asemănător cu al feţei femeii din
reclamă. În asemenea circumstanţe, unica încredere o au producătorii de cosmetică, la a căror joc murdar
participasem şi eu în calitate de secretar al primăriei, contrasemnând dispoziţiile primarului de autorizare a
amplasării afişelor publicitare, încrederea lor constând în faptul că, oamenii conduşi de efectul turmei se vor
lăsa seduşi de farmecul chipului din reclamă cumpărându-le produse netrebuincioase. Mă uram pentru aceste
fapte. Legea nu-i scuză pentru a justifica mizeriile făcute.
În drum spre primărie, cum se întâmpla deseori, dacă făceam călătoria pe jos, mă întâlneau diferiţi
locuitori. Un salut, o vorbă despre situaţia grea din ţară, întrebări despre posibile schimbări, solicitări personale,
toate astea îmi treceau prin pavilionul urechii. Le răspundeam cu sinceritate şi când îi salutam, dar şi când le
dădeam vreun răspuns la rugăminţile lor, cazul în care funcţia şi capacitatea cunoştinţelor mele la acel moment
îmi permiteau. Încercam să le dau un răspuns cât mai satisfăcător, dar realistic. Nu stăteam mult la vorbă,
motivând graba în care eram angajat să ajung la o ședință de urgență a primăriei. Nu îmi place să stau la taifas
cu oamenii. Poate când vorbesc despre astronomie, mă încântă asemenea conversaţii. Despre aştrii cereşti şi
vidul care se împrăştie în universul în care inclusiv planeta noastră, precum atomul unei picături de apă într-un
ocean se rătăceşte, aş vorbi necontenit. Solicitările oamenilor le rețineam în minte, la primărie încercam să le
dau curs în măsura în care era posibil. De-ar fi fost voia mea, aş primi cu mulţumire toate necazurile oamenilor
asupra-mi, oferindu-le în schimb doar bucurie. Trocul se merită, ar fi ca o răsplată pentru nelegiuirile primarului
Tase tolerate de mine în exerciţiul funcţiunii.
După vreo câteva discuţii cu localnici, drumul către primărie fusese parcurs. Cu zece minute înainte de
a-mi începe programul de activitate, mă aflam în biroul meu. Încă nici un angajat al primăriei nu venise. Doar
paznicul stătea trântit pe un scaun, mârâind ceva când am trecut pe lângă el. Ajuns în birou, scot din geantă
actele, le mai verific odată să fie în ordine. Îmi place când toate sunt la locul lor. Mă uit prin cererile parvenite
de la localnici, telegramele sosite prin poştă din exterior. Panfil îmi spusese că de azi se va aplica ultima fază a
eradicării, unde toate informaţiile scrise vor fi controlate cu rigoare profundă de către Comisia de Etică aflată
sub conducerea Comitetului Central al Poştei încât orice scriere să corespundă cu principiile morale ale
ideologiei Consiliului Suprem. Metoda eradicării trece în ultimul stadiu de aplicare. Regulile etice se refereau
la scrisori, la telegrame, la scrieri confidenţiale dintre persoane particulare, dintre cetăţeni şi stat şi dintre
autorităţile statale între ele. Până acum, eradicarea se aplicase la ediţiile periodice cum sunt ziarele, reviste şi
alte ediții de scrieri periodice asemănătoare. Cărţile editate în vremea ideologiei Consiliului Suprem aduceau
laudă acestuia. Mai mult decât atât, din unele surse auzisem că, se dorea rescriere cărților apărute înainte de
guvernarea Consiliului Suprem, lucru care însă era împiedicat de insuficiența de bani. Războiul era iminent. Cu
toate acestea, Consiliul Suprem a reuşit să ajusteze conform intereselor sale cele mai usturătoare cărţi din istorie
care îi pătau reputaţia de apărător al naţiunii. Lucrări apărute în epoca luminilor, criticând dur regimul despotic
al vremii, trecute prin eradicare, erau astăzi cărţile de căpătâi cele mai înflăcărate de susţinere a ideologiei
totalitarisme a Consiliului Suprem, instaurată în ţara noastră.
Imprevizibil ce ar putea să urmeze în ziua de astăzi, iau toate telegramele, scrisorile şi alte comunicări
parvenite în adresa primăriei, dar neînregistrate încă în jurnalul de corespondenţă şi le pun în geantă. Mă
gândeam că dacă tot am fost introdus în luptă de către Panfil, atunci, să încep bătălia cu orice ocazie. Geanta o
ascund în sertar încuindu-l şi pe acesta cum am făcut cu cheia de plastic acasă.
Aşteptam să vină primarul. Ceasul arăta puţin trecut de ora opt. Vremea când programul de activitate a
administraţiei se începea. Priveam la uşa centrală care era vizibilă prin geamul transparent al biroului meu,
aceasta se deschise şi intrase contabilul însoțit de specialistul în arhitectură, apoi, parcă aşezaţi într-un rând la
cantină să fie serviţi, intrară multitudinea de specialiști în diferite domenii de interes public a căror îndeletnicire
nu îmi era prea înţeleasă. Iniţial, când am fost ales secretar al primăriei, nici nu le puteam reţine profesia.
Credeam că, toţi parcă ar avea aceeaşi ocupaţie. Vorbeau mult şi rost nu găseam decât rareori în exprimarea lor.
Probabil, avem interese diferite. În exercitarea atribuţiilor de serviciu, deseori trebuia să intru în discuţii cu ei.
Erau chestiuni asupra cărora se cerea un aviz de la specialiștii în domeniu. O foaie în care se cerea o avizare a
posibilităţii acordării unui ajutor material casei de copii din localitate era târâtă prin toată primăria ca până la
urmă să nu mai primesc răspunsul. Duceam personal foaia la secţia de finanţe, aceştia spuneau că mai întâi e
necesar avizul departamentului juridic. La departamentul juridic îmi explicau că înainte de a da ei avizul, ar fi
necesar un control din partea direcţiei de protecţie socială, ultima, când îi prezentam solicitarea de ajutor pentru
casa de copii, îmi spunea că nu e de competenţa lor să decidă în asemenea privinţă. Şi azi, după un an şi jumătate,
solicitare nu a fost examinată, iar casa de copii stă să se dărâme. Uneori, mă gândesc că, toţi aceşti învăţăcei,
veniţi de pe băncile universităţilor, sunt puşi de Consiliul Suprem, fără ca aceştia să-şi dea seama, să creeze
probleme cetăţenilor, ulterior, tot ei fiind cei care să le rezolve. E necesar să motiveze cumva în faţa localnicilor
existenţa lor.
După intrarea contabilului şi a specialistului în arhitectură, observând venirea şi a celorlalţi angajaţi,
am tras jaluzele peste geamul transparent din birou. Nu vreau să le văd feţele posace.
Obişnuiam să ascult muzică la radio în timpul aşteptării venirii primarul Tase. Astăzi nu o fac. Nu vreau
să cad în plasa manipulatoare a Consiliului Suprem. Mi se crea o senzaţie că orice piesă, orice compoziţie
muzicală cât de mică, copilărească chiar, care ar suna în ureche, mă va transforma într-un miel ascultător al
ordinilor pastorului suprem. Mă confundasem într-o stare de amorţeală psihică a cărei mreje m-ar fi inundat în
oceanul de însuşiri iluzorii a luptei contra unui sistem parabil unde învingeam şi eram învins de propria făptură
dacă nu aş fi auzit lovituri la uşă.
- Domnule secretar, sunteţi? se auzi o voce.
- Da, răspund, gândindu-mă cum l-aş fi anunţat pe cel care bate la uşă că nu mă aflu în birou în cazul
când chiar nu m-aş fi aflat acolo. Zâmbesc de ideea avută.
Uşa biroului meu se deschide şi de după ea își face apariţia consilierul local Mircovic, autorul proiectului
de decizie privind majorarea tarifelor pentru călătoria în transportul public din localitate. Fără a insinua ceva,
menționez că, el este un cunoscut apropiat al lui Bogdanovic, proprietarul liniei de autobuze destinate călătoriei
publice din Skopje, unicul, de altfel, proprietar din localitatea noastră.
- Bună ziua dle Novac! Ce bine că v-am găsit aici. În legătură cu proiectul meu de decizie vreau să ştiu
dacă nu s-a amânat şedinţa ori poate au survenit ceva schimbări? Subtil, mă întreabă consilierul.
- Nu vă faceţi griji domnule Mircovic, şedinţa va avea lor exact cum a fost programată. Aşteptăm să vină
primarul Tase, îi zic, uitându-mă la mutra şireată a consilierului.
Ştia prea bine consilierul că nu s-a produs nici o schimbare în privinţa şedinţei de astăzi. Orice modificare
a orei, zilei sau altă chestiune care ar necesita precizări asupra proiectului de decizie se putea face doar cu trei
zile înainte de şedinţă. Nu i-am amintit de acest fapt. Scopul acestei întrebări era mai mult o formalitate pentru
ca Mircovic să intre în birou, să-mi amintească de importanţa petrecerii şedinţei, precum și că, nu şi-ar dori o
amânare a ei. S-a întâmplat ca primarul să vină chiar în ziua examinării unor proiecte de decizie cu ideea
scoaterii de pe ordinea de zi a şedinţei a unor puncte din chestiunile care urmau să fie examinate. O fi şi aceasta
o cauză pentru care Mircovic a dorit să precizeze dacă şedinţa programată avea să aibă loc.
- Vă voi anunţa pe toţi consilierii când vine primarul, adaug eu, liniştindu-l pe Mircovic.
- Am înţeles. Mai este jumătate de oră. Mă duc să mai cercetez odată proiectul, vreau să fiu convins în
necesitatea aprobării lui. Nu vreau să sufere oamenii, majorarea tarifelor la călătorie în transportul
public este condiţionată de creşterea cheltuielilor la întreţinerea personalului angajat pentru reparaţia
autobuzelor, după cum şi insuficienţa de bani pentru a achita ultima rată pentru unităţile de transport
cumpărate anul trecut.
- Sunteţi grijuliu, răspund eu, însetat în gură de la aceste cuvinte. Vă urez succes. Identificaţi folosul
pentru localnici. Totul pentru ei și numai pentru ei! stăruiesc eu, parcă vrând să îi insuflu prin această
credinţă că tot ce face consilierul este numai în beneficiul locuitorilor din Skopje chiar dacă nici pe
departe nu era așa.
- Da, o voi face secretare, trâmbițase consilierul, scoţând un rânjet de şacal, gata să mă rupă în bucăţi.
Înainte de a ieși din birou, Mircovic, îmi strânse mâna, gest pe care uitase să-l facă când intrase, lucru
care nu m-a deranjat. Își luase rămas bun, apoi ieșise pe uşă, închizând-o convingător.
Un om josnic este acest consilier. A mai fost autor de proiecte pentru reparaţia unor străzi din oraş. S-a
votat în favoarea sa. După jumătate de an de la adoptarea deciziei de încheiere a unui contract de prestare a unor
servicii care constau în lucrări de reparaţie a drumului de către o companie străină, Mircovic, devenise peste
noapte deţinătorul unui automobil de lux, al cărui preţ îmi imaginam eu că ar egala cam toată averea de care
dispun la moment, cât şi cea risipită de părinţi pentru a-mi purta de grijă. Drumul și astăzi, la mai bine de un an
de când a fost încheiat contractul prin care compania străină se ocupa de reparaţie, se află în stare de agonie,
aşteptând veşmântul promis, un strat gros de beton asfaltat de cinci centimetri, cu un pavaj în două coloane
alăturate de fiecare dintre cele două margini ale străzii pe care să meargă localnicii. Nu cunosc cum a intrat
Mircovic în proprietatea automobilului, cert este că, veniturile sale din ocupaţia de vânzător de bilete la teatrul
de păpuşi din localitate nu îi sunt suficiente pentru a-şi întreţine familia compusă din trei feciori şi soţie, precum
şi măria sa. Cred, a găsit o comoară peste noapte când cerceta starea lucrărilor de reparaţie împreună cu angajaţi
ai companiei de construcţie pentru care se pare avea un interes foarte mare. La cât de des îl vedeam pe consilierul
Mircovic veghind asupra mersului lucrărilor credeam că, într-adevăr acesta își face griji de soarta drumul aflat
în reparație. După pricopsirea cu automobilul de lux, prezenţa lui Mircovic la strada cu pricina s-a făcut uitată.
Astăzi, la şedinţă, nu aştept să fie război de replici dure între consilieri. E ca un bumerang. Fiecare dintre
cei care votează chiar dacă nu sunt întotdeauna de acord cu proiectele de decizie pe care le aprobă o fac din
dorinţa ca pe viitor să-şi asigure ei însăși câteva voturi. Ideea e una simplă şi se aplică cu regularitate. Consilierul
votează un proiect de decizie pe care nu-l va afecta personal, însă, pentru localnici nu va aduce în mod cert
beneficii, favorurile fiind culese de către nişte dolofani mârşavi a căror interesele meschine le reprezintă autorul
proiectului de decizie, inspirându-le celorlalţi consilieri necesitatea aprobării de utilitatea publică evidentă.
Consilierul cu pricina trebuie să asigure reuşita votării proiectului de decizie al cărui autor presupus este.
Ulterior, când alt consilier vine cu un proiect de decizie care nu pare să mulţumească pe ceilalţi consilieri,
aceştia sau cei mai mulţi dintre ei, îl aprobă chiar dacă dezbat fiecare cuvânt din textul proiectului, doar pentru
a întoarce răsplata autorului proiectului de decizie care şi-a dat anterior votul când a fost rugat. De menţionat
că cel care e autorul unui proiect de decizie nu are dreptul să voteze pentru propriul proiect. Toţi aceşti consilieri
sunt precum un fermoar la pantaloni pentru bărbați. Vrând să urinezi, deși, parcă nu ești sigur, trebuie să ridici
mâna în semn că eşti de acord cu dorinţa trupului şi îi permiţi să se sloboade de lichid, altfel te umezi înăuntru
şi pute.
Voinţa mea este ca toate proiectele de decizie să fie supuse opiniei publice, oamenii să cunoască textele,
să-şi exprime părerea în privinţa lor. Nu e neapărat să se facă plebiscite locale. E îndeajuns să fie ţinut un
registru la primărie în care localnicii să noteze propunerile, sugestiile, recomandările privind îmbunătăţirea
calităţii vieţii. Toate soluţiile prezentate în registru ar urma să fie analizate de către angajaţii primăriei. Primăria
este o creaţie a oamenilor, ea se sprijină pe suportul financiar, cât şi uman al localnicilor şi trebuie să-şi îndrepte
activitatea spre bunăstarea oamenilor. Cea mai mare problemă observată de mine în primărie şi felul cum se
lucrează în interesul locuitorilor din Skopje este atitudinea lucrătorilor. Interesul personal domină. Dacă s-ar
interzice proprietatea, păstrându-se toate bunurile în comun, ar fi altfel, căci atunci, interesul personal ar fi
interesul tuturor. Dar oare s-ar fura de la toţi pentru toţi?
Reflectând la toate acestea, aud ceasul de masă sunând ora opt şi cincizeci minute. L-am fixat aşa ca să
mă anunţe din timp. Acest fapt îmi arată că au mai rămas zece minute până la începerea şedinţei. Mă ridic şi
mă îndrept spre biroul primarului. Acesta se află în camera alăturată biroului meu prin al cărui hol se intra, dar
primarul Tase poate pătrunde şi prin ieşirea de rezervă, destinată stării de incendiu, aşa că, multe ori îşi face
apariţia pe acolo. Iar în puţinele situaţii când domnul Tase intră prin biroul meu în camera sa de serviciu dacă
aş fi concentrat pe unele activităţi fără a-l observa, atunci, tot nu aş şti când a venit. Acesta nu obişnuieşte să
mă salute, dar o face cu o politeţe bănuitoare în cazul când eu primul îl salut. Primul sunt de fiecare dată.
Mă apropii de uşa biroului, trag clanţa, uşa este descuiată. Fac cinci lovituri urmate una după alta cu
frecvenţă mărită între ele. Intru. Într-o mână ţineam actele pregătite pentru şedinţa care urma să aibă loc în
curând. Nu erau multe documente, iar o hârtie conţinând chestiunea de pe ordinea de zi avea doar un punct ce
se referea la aprobarea majorării tarifelor pentru călătoria în transportul public din localitate, altă hârtie conţinea
lista consilierilor. Mai aveam o foaie albă pentru notiţe. Uneori, notam cele spuse de consilieri, deși, nu aveau
mare importanță. Nici primarul Tase nu le revedea ulterior chiar dacă la ordinul lui am obligația să fac aceste
însemnări.
- Bună ziua domnule primar! zic eu acestuia. Când am intrat, îl văd cercetând în interiorul unui sertar.
Nu am ştiu că sunteţi pe loc!
- Bună, onorabile secretare. Cum a fost la spectacol? mă întreabă primarul, continuând să controleze cu
mâna în interiorul mesei, fără a da vreo replică la aluzia mea că ar fi putut să mă înştiinţeze de prezența
la primărie.
- A fost minunat, spun eu acestuia. A fost o seară pe care o voi păstra vie în memorie multă vreme.
- Ar fi de dorit, mi-o întretăiase primarul Tase cu o exclamare de mulţumire căci, găsise obiectul
căutărilor sale în sertar. Ai dispărut repede din sală, voiam să vorbesc cu tine.
- Mă sunase un prieten, trebuia urgent să plec, răspund eu, mințindu-l pe primar. De ar ști el adevărul.
Scoate o ţigară de acolo, o aprinde în faţa mea, deşi, ştie că nu îmi e plăcut acest fapt. O face însă
demonstrativ, pufăind fumul eliberat prin dezlipirea bruscă a buzelor. Nu fumez. Am lăsat fumatul nu din cauza
că mi-ar dăuna sănătăţii, ci din cauza că într-o seară uitasem o ţigară aprinsă pe masă, mi-am dat seama repede
de acest fapt, am stins focul care îşi pregătea atacul asupra proprietăţii mele, dar această victorie a fost făcută
cu sacrificii. Focul mi-a mistuit câteva acte importante, toate fotografiile părinţilor mei şi o carte dăruită de
bunicul când împlinisem cincisprezece ani. Era o carte dragă mie. Am încercat să găsesc vreun exemplar de al
ei, nu am reuşit. Din acea seară nu mai fumez.
Mă dau mai într-o parte pentru ca fumul ucigător să mă atingă cât mai greu, iar durata sa de călătorie spre
mine să fie cât mai lungă. Ultima vorbă avidă a primarului Tase prin care îmi spusese ca replică că e necesar să
păstrez în memorie reprezentaţia de balet a sunat ca o ameninţare. De ar ști el că îmi e cunoscută legătura sa cu
Unitatea Specială, cred că, pe loc eram înşfăcat cu mâinile sale durdulii, legat zdravăn de un scaun aşteptând să
vină ofiţerii Consiliului Suprem. Acest lucru însă nu se întâmplase. Tot în acel moment îmi adusesem aminte
că la despărţirea grabnică de Miroslava am dat peste cineva la ieşirea din culise fără a-l identifica. Nu era
primarul, altfel, prima întrebare ar fi fost aceasta. Primarul nu are obiceiul să ţină în el ceea ce îl macină, iar
dacă Miroslava i-ar fi spus că am fost acolo, deja, eram snopit în bătaie. Deci, draga mea amoreză a tăinuit
discuția pe care o avusem cu ea.
Printre fumul de ţigară împrăştiindu-se în toată odaia și al cărui miros era insuportabil de urât, îi aduc
aminte primarului în cele cinci minute care mai rămăsese până la începerea şedinţei despre ordinea de zi.
Primarul îmi dăduse ordin să anunţ consilierii, ordin care mă bucurase, fiindcă aşa scăpam de emanaţia fumului
de ţigară dezagreabil. Nu a fost necesar să anunţ consilierii, aceştia i-am găsit aşteptând plictisiţi în sala de
şedinţe a primăriei. Şaptesprezece feţe de bărbaţi şi femei împrăştiate la masa dreptunghiulară din sală. Intru
lin în odaie, îi salut pe toţi cu o mână ridicând-o. Mă aşez pe scaunul cel mai alăturat de la uşa de intrare acolo
unde stăteam de obicei, lângă fotoliul primarului. În calitate de secretar aveam obligaţia să întocmesc procesul-
verbal al şedinţei consiliului, să anunţ despre ordinea de zi şi să previn consilierii asupra faptului că trebuie să
păstreze liniştea în sală. Mă limitasem să le atrag atenţie asupra ordinii de zi, fără a le aminti despre menţinerea
ordinii şi sancţiunea posibilă, căci, acolo unde turma a scăpat de sub control, cu un răcnet nu se educă oile.
Mă uit la uşă, primarul încă nu-şi face apariţia, deşi, ceasul indica că ar fi trebuit să o facă. Consilierii
stăteau în faţa mea, împrăștiați pe cele două rânduri ale mesei. Urmăream cum aceştia s-au aşezat în aşa mod
încât să fie aproape de un alt consilier cunoscut lor putând discuta între ei. Mircovic, făuritorul acestei şedinţei,
se afla la o distanţă de un metru de scaunul primarului. În şoaptă conversa ceva cu ceilalţi doi consilieri, un
bărbat şi o femeie între care stătea. Nu cunosc aceste două persoane. Nu reţin numele consilierilor, aceştia sunt
aleşi odată la trei ani. Puțini sunt cei pe al căror nume le-am memorat, iar acest fapt se datorează gălăgiei fără
rost pe care o fac în cadrul ședinței. Mandatul consilierilor de acum expiră peste două luni, semn că, şedinţele
care se organizează tot mai des în ultima perioadă sunt condiţionate de dorinţa de a reuşi aprobarea tuturor
proiectele de decizie a căror amânare nu ar fi în folosul lor.
Uşa de la intrare se deschisese, primarul Tase, în straiele sale colorate cum îi era obiceiul, cu o cămaşă
mov şi blugii îndrăzneţi pentru vârsta sa, se iveşte în sală. Făcuse un gest care presupunea că ar fi o formă
uzuală de politeţe însemnând un salut de dezvinovăţire pentru întârzierea sa. Acesta ia locul pe scaunul apropiat
de lângă mine.
Consilierii se uitau unul la celălalt, pălăvrăgeala se sfârşise, inclusiv Mircovic îşi astâmpărase fiinţa
înflăcărată când discuta cu ceilalţi doi consilieri alăturați. Primarul se uita la mine.
Sala de şedinţe era încăpătoare, pe lângă masa dreptunghiulară unde se aflau consilierii, primarul şi cu
mine, mai în spate, la câţiva metri, aranjate în câteva rânduri, se găseau scaunele destinate doritorilor să asiste
la şedinţă. Scaunele erau toate goale. În toată perioada cât am fost secretar nu am zărit pe cineva să vină să
asiste la şedinţe. Oamenii sunt prea ocupaţi cu necazurile lor, mă gândeam eu, ca să-şi mai facă timp pentru
urmărirea unor scene teatrale nereuşite jucate de către aleşii lor locali. Consilierii reprezintă interesele
localnicilor, aceştia din urmă desemnându-i prin alegeri în această calitate. Probabil, au destulă încredere că în
absenţa lor la şedinţele consiliului, reprezentanţii vor decide întru bunăstarea localităţii. Se pare că interesele
localnicilor şi interesele consilierilor nu sunt compatibile în toate situațiile, iar şedinţa de astăzi cu siguranţă e
o dovadă a acestui fapt.
Primarul Tase se uita în continuare cu atenție la mine, semn că vrea să anunţ despre deschiderea
şedinţei. Eu mă ridic, iau o foaie pe care era notată ordinea de zi, adică, punctul cu referire la majorarea tarifelor
pentru călătorie, autorul proiectului şi menţiunea cu privire la recomandările pe seama acestei propuneri de
decizie. Mă adresez consilierilor:
- Stimaţi consilieri, domnule primar, vreau să aduc la cunoştinţa dumneavoastră că şedinţa a douăzeci şi
patra extraordinară a Consiliului orăşenesc din Skopje se declară deschisă. Rog angajații mei se împartă
consilierilor proiectul de decizie.
Două fete zvelte se perindau printre consilieri împărţindu-le hârtia cu propunerea de decizie. Acestea erau
ajutoarele mele în a căror sarcină era să ofere suportul necesar pentru îndeplinirea lucrărilor de secretariat.
Dânsele erau deja în sala de şedinţe când intrasem eu, probabil, tot, ele au fost cele care îi anunţase pe consilieri
să se adune, după cum le dădusem eu recomandarea în ziua de vineri când le prevenisem să înştiinţeze consilierii
, caz în care, mintea mă va da de gol. Am pierderi de memorie şi încerc să mă asigur preventiv că nu am trecut
cu vederea peste ceva important şi prin asta complicând lucrurile la birou.
Proiectul de decizie se afla în faţa fiecărui consilier. Aşezat în rânduri capricioase, ajustate cadrului
normativ, acestea pecetluiau soarta de mai departe a buzunarelor localnicilor din Skopje. Pe peticul de
celuloză se propunea ca tariful pentru călătoria în transportul public să fie majorat cu cel puțin jumătate de
preţul actual. Astfel, dacă această propunere va fi acceptată, locuitorii din Skopje vor trebui să achite pentru
călătoria cu transportul public cinci dinari. Şmecheria care era strecurată în acest proiect de decizie stătea
în felul cum s-a stabilit majorarea. Cu un an în urmă, Consiliul Suprem a anulat emiterea detrimilor, aceştia
fiind unităţile diminutive a denarilor având valori de cinci, zece şi cincizeci. Preţul călătoriei era de trei
denari la acel moment, iar în proiectul de decizie se indica că, tariful nou să crească cu jumătate din preţul
actual, adică să ajungă la patru denari şi cincizeci detrimi, lucru care era imposibil în situaţia dată pentru că
detrimii erau scoşi din uz. Prim urmare, tariful nou fie urca la cinci denari, fie se limita doar la patru denari.
Mircovic, un lingău cunoscut în oraş pentru potlogăriile sale, ştia bine că, cinci denari ar fi fost prea mult
pentru locuitori, mulţi dintre consilieri ar fi împotrivă, dar patru denari nu ar fi îndeajuns după cum se arăta
în propunere, să acopere cheltuielile de întreţinere şi de personal. Acesta nu a indicat în proiect tariful de
cinci lei, ci doar că, tariful nou care ar fi acoperit cheltuielile utilizării în continuare a mijloacelor de
transport nu trebuie să fie mai mic de cincizeci procente din costul călătoriei din prezent. Cu alte cuvinte,
Mircovic voia să iasă câştigător chiar dacă nu ar fi trecut proiectul său în varianta pe care o propuse. Pe de
o parte, cetăţenii sunt nemulţumiţi de starea proastă a autobuselor, fiind necesară o reparaţie de urgenţă a
lor, dar care presupune cheltuieli suplimentare neprevăzute în bugetul Agenţiei locale de Transport. Deși,
proiectul lui Mircovic fiind prevedea acumularea de bani, prin majorarea tarifelor, bani din care să fie
reparate autobusele, aceşti bani puteau fi obţinuţi doar dacă se va aproba tariful propus de el, iar un tarif
mai mic ar fi insuficient să se poate aduna suma necesară, argument de care s-ar folosi pentru a arăta
cetăţenilor că primăria nu este în stare să asigure mijloace de transport public confortabile, el încercând să
găsească soluţii, însă fiind împiedicat. Pe de altă parte, dacă tariful propus de el ar fi acceptat la consiliu,
iar aici vreau să amintesc că, dânsul nu îl poate vota, atunci, costul călătoriei trebuie să fie de cinci denari,
or patru lei şi cincizeci detrimi nu e posibil să fie aplicat, așa cum se sugerează în proiect, Mircovic va ieși
în faţa oamenilor cu demagogii în care s-ar arăta profund îndurerat de soarta cetăţenilor, va explica acestora
că dânsul a fost împotriva acestei majorări, la care nici nu a votat, dar ceilalţi consilieri au aprobat noul
tarif. Oamenii nu vor sta să cugete prea mult la spusele lui Mircovic, dând crezare minciunilor lui.
Majoritatea localnicilor consideră că atunci când primăria aprobă un tarif ridicat, o face împotriva lor, fără
a stărui să înţeleagă rostul. Oamenii se plâng că primăria cheltuiește prea mulţi bani pentru activităţi care
nu sunt în interesul comunităţii, cum ar fi construcția azilului pentru câini, reparaţia sediului bibliotecii,
crearea librăriilor. Tot aşa se plâng că nu se organizează concerte la toate sărbătorile naţionale, acolo, lipsa
banilor contând mai puţin. Ce importanţă are că suntem săraci dacă este sărbătoare şi trebuie să ne veseli,
să cântăm, să dansăm. Iar ziua următoare îi aud văietându-se de mizeria și sărăcia în care se află. Cheltuiala
banului public nu e o povară atunci când poporul e vesel după cum se observă în această vreme la Skopje.
Mai degrabă lumea ar fi de acord cu ridicarea unei biserici decât construcţia unui spital. Se pare că, la
majoritatea localnicilor, salvarea trupească e mai presus de cea spirituală. Nu e aşa peste tot în ţară. Sunt
localităţi pe care le-am vizitat şi unde oamenii erau mai cumpătaţi în folosirea resurselor. La noi e altă
cultură probabil.
Primarul ia cuvântul:
- Onoraţi consilieri, vă rog să examinaţi proiectul de decizie oferit referitor la majorarea tarifului
călătoriei în transportul public. Secretare Novac toţi consilierii sunt prezenţi? Mă întreabă primarul,
deși, după mimica feței sale, nu părea foarte interesat de acest aspect.
- Nu, domnule primar, lipseşte consilierul Kozimir şi consilierul Dragovic. Aceştia nu şi-au anunţat
motivul absenţei lor, răspund eu, uitându-mă în lista pe care cele două ajutătoare ale mele mi-au lăsat-
o pe masă când le rugasem să împartă propunerea de decizie.
- Am înţeles. Vreau să ştiu dacă consilierii acceptă să examinăm chestiunea în lipsa acestor două
persoane? se adresase primarul Tase reprezentanţilor cetăţenilor localităţii, acestor mutre de aleși locali
care-l priveau pe edil, fiind gata să năpustească peste el. M-aș bucura de o asemenea priveliște văzându-
i cum se nimicesc între ei.
- Domnule Tase, răspunde unul dintre ei, a cărui înfăţişarea nu o puteam distinge din cauza staturii pitice
costelive pe care o avea, auzindu-se în sală numai un glas răspicat. Domnule primar, accentuă
consilierul pitic, pesemne, dorind să atragă atenţia asupra sa, ţinând cont de dispoziţiunea legală cred
că, şedinţa este deliberativă şi poate să aibă loc. Suntem şaptesprezece consilieri din totalul de
nouăsprezece, chiar dacă cei doi ar fi împotriva deciziei luate de majoritate, tot nu pot să schimbe nimic
în folosul lor.
- În folosul cetăţenilor, în întrerupse un alt consilier.
- Da, da în folosul cetăţenilor, continuă primul consilier. Propun ca şedinţa de astăzi să aibă loc.
- Într-adevăr domnule Tase, cu această formulă de politeţe era obişnuit să se adreseze primarului
iniţiatorul proiectului deciziei de majorare a tarifelor, șmecherul consilier Mircovic, susţin ideea
propusă de predecesorul meu vorbitor.
Eu mă uit la Mircovic asemenea unui vultur care-şi pândeşte prada. Sigur este de acord, amânarea şedinţei
pentru odată ulterioară ar putea să ducă la imposibilitatea acestuia de a mai face propunerea, fiindcă se apropie
sfârşitul mandatului său.
- Bine domnilor, am auzit opinia dumneavoastră, acum pun la vot. Cine este pentru ca şedinţa de astăzi
să îşi continue lucrările şi să examinăm proiectul de decizie privind majorarea tarifelor călătoriei în
transportul public? exclamă primarul, întorcându-se către mine, adăugase:
- Secretare, numără voturile!
Ridicându-mă de pe scaun, încep să merg în jurul mesei la care stăteau consilierii. În timp ce socoteam
numărul mâinilor ridicate ale călăilor, mă întrebam în sinea mea privitor la felul cum a fost formulată
întrebarea de către domnul primar. Dânsul nu a cerut să ştie cine este contra petrecerii mai de departe a
şedinţei, ci doar a vrut să vadă pe cei care doresc să continue. E o tradiţie la primăria noastră să se pună
astfel chestiunile de pe ordinea de zi la vot. Întotdeauna primarul spune să ridice mâna cei care sunt pentru
aprobarea unui anumit proiect de decizie, ori cine sunt pentru a introduce anumite modificări într-un
regulament, ori cine este pentru a declara o zi liberă în localitatea noastră. Niciodată, dar niciodată primarul
nu s-a adresat consilierilor cu propunerea de supunere votului a unei probleme, a unei preocupări de interes
local în care să ceară a vota cei care sunt împotrivă. Se creează o senzaţie că cei care sunt împotrivă nu ar
conta, chiar dacă formează majoritatea, iar votul minorităţii ar fi îndeajuns pentru adoptarea deciziei.
La fel se proceda în manifestaţiile Consiliului Suprem, discursurile acestora evidenţiau dorinţa
poporului pentru o viaţă mai bună, pentru o viaţă liniştită, pentru o fericire comună. În cuvântările lor era
omisă negarea, chiar dacă sensul ar fi acelaşi, nu vorbeau despre dorinţa poporului de a lupta contra
corupţiei care împânzise sistemul, ci despre aspiraţia naţiunii la o satisfacţie egală tuturor cetăţenilor, o
naţiune pentru unitate, un popor pentru durabilitate economică dezvoltată. Făcând aceste comparații între
ședințele consiliul și discursurile neghioabe ale reprezentanților Consiliului Suprem, mă dusesem la gândul
că pentru autorități contează doar acei care sunt susținătorii lor. Este de ajuns să știe cine e de partea lor,
restul fiindu-le dușmani. Luările de cuvânt ale reprezentanţilor Consiliului Suprem se petreceau pe un
fundal muzical popular caracteristic muzicii strămoşilor noştri, tot aşa, era la şedinţele consiliului din
primărie.
În şedinţa de astăzi a primăriei, la una din boxe, se auzea o muzică pe ale cărei versuri se oglindea un
mesaj de dragoste şi devotament faţă de ţară şi cetăţenii ei, asemănătoare cu cea a Consiliului Suprem.
Numărul de voturi a fost aflat:
- Cincisprezece voturi pentru a continua şedinţa domnule primar, spun eu din colţul opus al mesei la care
stăteau consilierii, apoi, mă îndrept spre locul unde şedeam inițial.
- Cu un număr de șaisprezece voturi pentru, şedinţa se declară valabilă şi chestiunea de zi poate fi
examinată, spuse domnul Tase.
Nici nu a încercat să vadă consilierul care nu votase, nu avea însemnătate dacă acesta a fost împotrivă
sau s-a abţinut de la vot. Este îndeajuns votul majorităţii. Cei care sunt puţini trebuie să se conformeze
superiorităţii numerice, aşa gândea primarul, aşa gândeau consilierii, numai nu aşa gândeam eu. L-am zărit
pe abţinut, era un om înaintat în vârstă, cărunt, stând la marginea opusă celei unde mă aflam eu şi primarul,
cred că l-a observat şi domnul Tase. Nu a spus nimic domnul, doar a făcut o mimică a feţei plină de mânie.
Primarul, adresându-se consilierului Mircovic, zise:
- Respectabile consilier Mircovic, sunteţi rugat să ne prezentaţi motivele care stau la baza necesităţii
adoptării unei decizii de majorare a tarifelor pentru călătoria în transportul public.
Adresarea primarului crea o impresie că îi păsa atât de mult de acest proiect de decizie de parcă l-ar fi
propus el. Aşa e în firea oamenilor, să ungă ochii celorlalţi cu tandreţe falsă, fie din complezenţă, fie din
cupiditatea. Primarul ştia să manevreze şi având în vedere că acum cunosc despre trecutul lui de ofiţer al
Unităţii Speciale, era o condiţie imperativă pentru mine să fiu mult mai vigilent decât înainte în ceea ce
vorbesc şi înfăptuiesc.
- Vă mulţumesc pentru posibilitatea oferită! spuse Mircovic, uitându-se viclean la primar. Domnilor
consilieri, cunoaşteţi că în localitatea noastră sunt multe unităţi de transport a călătorilor a căror utilizare
este periculoasă pentru pasageri. Au fost mai multe iniţiative de a redresa situaţia. Locuitorii sunt
nemulţumiţi că primăria nu face nimic să asigure securitatea acestor autobuse. Noi, în calitate de
consilieri, am încercat să găsim soluţii pentru rezolvarea situaţiei, dar în toate tentativele noastre ne-am
lovit de aceeaşi problemă, lipsa banilor, domnilor consilieri, lipsa banilor! a accentuat Mircovic.
Autobusele pot fi reparate, însă sunt necesare alocarea mijloacelor băneşti care nu se găsesc în bugetul
Agenţia locale de Transport, de aceea, vin cu propunerea ca, începând cu săptămâna viitoare, să
majorăm tariful călătoriei în transportul public cu jumătate din preţul care este la moment, astfel, din
banii acumulaţi după majorare, să se repare autobusele, de asemenea pot fi procurate câteva unităţi noi,
dacă resursele băneşti vor fi îndeajuns. Am găsit vânzătorul, ne oferă o reducere considerabilă.
- Dar cum vom explica oamenilor că sunt puşi în situaţia să plătească mai mult pentru un serviciu care
se presupunea că va fi gratuit, oare nu asta aţi promis în campania electorală domnule Mircovic? Sau
poate vreţi să spuneţi că aţi uitat? îl întrerupsese bătrânul de la colţul opus al mese, cel care nu a votat
pentru continuarea şedinţei, dar nici nu s-a abţinut. În orice caz nu la întrebat nimeni, votul său fiind
validat de primar fără nici o remușcare.
- Mă scuzaţi, dar aici se pune în discuţie protecţia cetăţenilor. Oamenii vor să ştie că sunt în siguranţă
atunci când călătoresc în transportul public, replicase Mircovic, fără a da vreun răspuns la aluzia
bătrânelului privind anterioarele făgăduielile populiste electorale ale consilierului.
- Nu mi-aţi răspuns la întrebare, stimabile! Mai spune odată omul în etate.
- Vă rog domnilor, nu am venit aici să ne certăm! rosti primarul, văzându-l deranjat de tupeul de care a
dat dovadă bătrânul consilier. Acum se discută proiectul de decizie privind majorarea tarifului. În
calitate de preşedinte al şedinţei vă cer să păstraţi ordinea. Dumneata ai niţică răbdare, îţi vei spune
păsul la runda de întrebări, însă, doar cu privire la oportunitatea aprobării propunerii de majorare a
tarifului, să nu mai aud trăncăneala…
- Dar eu am vrut doar să îi amintesc... interveni consilierul care anterior s-a abţinut de la vot.
- Gata am spus! să răstise primarul la bătrânel, încât acesta, intimidat, tăcuse imediat. Domnule Mircovic,
mai aveţi ceva de adăugat întru susţinerea poziţiei dumneavoastră? se uită primarul către autorul
proiectului de decizie.
- Pentru moment nu am nimic de adăugat domnule Tase. Aştept sugestiile celorlalţi consilieri! zise
Mircovic cu o față plină de fericire. Primarul îi luase partea.
- Onoraţi consilieri, dacă aţi examinat proiectul, vă rog, să vă expuneţi pe seama acestui fapt în cazul în
care aveți careva sugestii, întrebări, recomandări! se adresase primarul consilierilor.
În tot acest timp, la laptop, eu redactam procesul verbal al şedinţei deliberative a consiliului. Ascultam cu
atenţie schimbul de păreri din sală. Primarul îmi făcuse semn să nu indic în actul de consemnare dialogul
referitor la consilierul revoltat. Mă supun ordinului. Cei doi consilieri între care se afla Mircovic dădeau din
cap la fiecare cuvânt a acestuia în semn de acord cu vorbele lui. Smerenia nu era nici pe departe starea care mă
incita. Opiniile în cadrul şedinţei, ura faţă de primar şi suita lui de aliaţi hapsâni, trezeau în mine demonul. Un
demon care ar lua sabia şi dintr-o lovitură ar zdrobi căpăţânile acestor consilieri infami. În glasurile primarului
şi ale consilierilor, atât de cunoscute, constatam o nepăsare totală faţă de interesele cetăţenilor, lupta lor era o
luptă a prădătorilor gata să se fărâme între ei pentru pradă. Cu gândul la întâlnirea de mâine de la restaurantul
Petrei, unde o voi vedea pe drăgălaşa mea Miroslava, încercam să-mi curm firul de idei satanice pătruns în
măduva oaselor şi care mă aţâţau să fac un act de justiţie prin uciderea consilierilor. Nu aveam nici o dovadă că
Miroslava, fata graţioasă căreia i-am destăinuit iubirea cu o seară înainte, va accepta invitaţia, va veni la locaţia
ce i-am spus-o la despărţirea repezită în culisele scenei de la casa de cultură, însă, cugetând la șanse,
imaginându-mi formele ei de zeiţă pe care le voi atinge cu braţele, apropiind-o lângă pieptul meu, stând uniţi
prin amorul neprihănit, îmi astâmpăram apucăturile diabolice cuprinse de mintea care mă chema la nimicirea
consilierilor şi a primarului. Diabolice îmi păreau, totuşi, nu gândurile, ci faptele prin care mă îndemnau să
stârpesc toţi aleşii dezgustători care mi se arătau în faţă.
- Care e tariful nou propus spre aprobare? întrebase acelaşi bătrânel, auzind îndemnul primarului de a se
expune pe seama proiectului de decizie. E legat de tariful aprobat, nu caut gâlceavă! adăugă acesta,
părând să informeze primarul că nu e necesar să-l prevină despre neabaterea de la subiectul discuţiei.
- În hârtia care vi s-a dat stimabile consilier este indicat! răspunde Mircovic cu o ură evidentă faţă de
întrebarea celuilalt consilier.
- Ştiţi prea bine că un asemenea tarif nu poate fi aprobat chiar dacă ar fi de acord toţi consilierii, inclusiv
eu! continuase bătrânul consilier.
- Cum adică să nu fie posibilă o asemenea majorare? în proiectul de decizie este clar indicat, noul tarif
va fi cu cincizeci procente mai mare decât cel din prezent, care este de trei denari pentru o persoană,
sări în ajutor consilierul din dreapta lui Mircovic, un bărbat scârbos la înfăţişare, probabil la fel fiind în
interior. Nu am nimic cu exteriorul oamenilor, a fost doar o legătură între felul cum arată și caracterul
său.
- Domnilor, vă rog să vă cumpăniţi în replici. Într-adevăr, cum a spus consilierul de mai înainte, tariful
nou propus nu poate fi de patru denari şi cinci detrimi, așa cum există o interdicție dată de păzitorul
nostru, aceasta era dezmierdarea prin care primarul făcea referire la Consiliul Suprem care a scos din
circulație detrimii. De aceea vreau să vă expuneţi suplimentar pe acest pe subiect! zise primarul,
uitându-se direct la consilierul care stătea în dreapta lui Mircovic.
- Eu propun, ca majorarea să aibă efectul scontat, noul tarif să fie de cinci denari, venise cu recomandarea
consilierul din stânga lui Mircovic, o femeie trecută de a doua tinereţe, fostă director de şcoală în
localitate.
- E prea mult, de unde să aibă oamenii bani de a achita o călătorie de trei minute pentru care trebuie să
scoată tocmai cinci denari din buzunar? o retezase ascuţit iarăşi acelaşi bătrânel.
- Banii acumulaţi sunt pentru folosul lor. Se vor repara autobusele vechi, se vor cumpăra unităţi noi de
transport. Un tarif mai mic nu ar ajunge decât pentru reparaţia a două treimi din numărul total de
autobuse pe care le deţinem, fără a mai pune la socoteală şi cele pe care urmează să le procurăm,
argumentase Mircovic propunerea de majorarea a tarifului de cinci denari, venită din partea
consilierului din stânga sa, privindu-l răutăcios pe consilierul abţinut.
- Se poate să reparăm doar o parte, restul să mai aştepte! Ripostează bătrânul domn.
- Nu cred că e o idee bună! Sunt învechite şi ar trebuie schimbate în totalitatea cele mai multe dintre ele,
intervenise în discuţie consilierul din partea dreaptă a lui Mircovic, același bărbat cu trupul respingător
la vedere.
- Domnilor, domnilor. Vă rog să păstrăm limita de vorbire şi să dăm permisiunea celorlalţi consilieri!
întrerupse primarul pe cei patru. Mai are cineva întrebări sau recomandări? Se uită primarul Tase la
aleşii locali, de parcă, avea în gând să le scaneze gândurile. Nu mă îndoiesc de o asemenea intenție din
partea lui.
Nimeni nu răspunse. Unii de plictiseală, aproape că închideau ochii, alţii se uita meditativ în foaia cu
propunerea de majorare a tarifului, iar alţii făceau o faţă curioasă dând impresia că sunt foarte atenţi la discuţiile
dintre ceilalţi consilieri, dar atenţia lor se îndrepta din două în două minute la ceasul de pe mână.
Procesul-verbal pe care-l întocmeam la calculator trecea peste trei pagini. Mă uitam la textul cules la laptop
şi mă gândeam că, dacă deprinderile de demagogie bine însuşite de către aleşii locali vor fi înşirate în continuare
în şedinţă, atunci, protocolul îl pot transforma cu uşurinţă într-o poveste. Şedinţa continua, eu notam.
Bătrânul consilier se agita în partea opusă a mesei la care stătea
- Vreau să fac o precizare domnule Tase, se adresă Mircovic primarului.
- Da, vă ascult, spuse primarul.
- Majorarea tarifului pentru călătorie în transport nu va afecta toate păturile sociale a oraşului. Pentru
pensionari, persoane cu dezabilităţi, studenţi, copiii până la vârsta de cinci ani, aleşii locali şi persoanele
care sunt şomeri se va face excepţie. Această categorie de persoane vor avea dreptul la călătorie gratuită
în transport. Până acum doar persoanele cu dezabilităţi puteau călători gratuit, dar de acum, în cazul în
care stimaţii consilieri îşi vor da acordul, li se va oferi dreptul tuturor celor menţionaţi de mine anterior,
îndreptându-se cu fața spre consilierul abţinut, mai adăugă Mircovic:
- … pentru că promisiunile făcute locuitorilor nu se uită! această ultimă completare era o aluzie la vorbele
critice a bătrânului consilier de la începutul şedinţei când îi amintea lui Mircovic de promisiunea
electorală.
Bătrânul nu spusese nimic. Stătea tăcut la locul lui, iar tensiunea nervoasă de mai devreme îi pierise de pe
faţă, semn că, propunerea ca pensionarii să călătorească gratuit, lucru care nu se mai întâmplase, îi limpezise
gândurile.
Propunerea lui Mircovic iarăşi avuse efectul aşteptat. Prin oferirea dreptului la călătorie gratuită
pensionarilor, dar şi consilierilor, el le atinse un punct slab, dorinţa omului de-a obţine beneficii fără să plătească
ceva în loc. Le trezise tuturor instinctul de aviditate.
- Mulţumesc pentru precizarea făcută domnule consilier! Vă rog domnilor pentru ultima dată, mai aveţi
ceva de adăugat la chestiunea pe care astăzi o discutăm? o spuse primarul Tase pe un ton sperietor
asemănător cu un ultimatum.
Toţi au tăcut. Consilierii, inclusiv bătrânul înviorat la începutul ședinței, aşteptau ca spectatorii ce va spune
primarul Tase.
În boxe se auzea aceeaşi muzică patriotică, cu elemente tradiţionale ale stilurilor strămoşeşti care ne striga
să fim uniţi, să păstrăm ţara integră, să distrugem duşmanul. Dorinţa de a influenţa oamenii prin orice mijloace,
oriunde, oricând era intens practicată într-atât în cât îmi crea o percepţie paranoică că aş fi urmărit. Consiliul
Suprem mă veghea în sală, veghea în permanență, iar eu nu puteam să mă ascund. Îmi venise în gând să
deconectez aparatul muzical de la sursa de electricitate, oprind în aşa mod controlul distrugător, dar această
idee se destrămase cum apăruse, frica de a fi descoperit, teamă că vor afla de Panfil, de cheie, de Miroslava, mă
făcuse să mă răzgândesc.
Văzând că aleşii nu răspund la adresarea sa, primarul Tase mulţumi încă odată pentru dezbaterile care se
petrecuse între consilieri. S-a ridicat de pe scaun, lucru care însemna un singur fapt şi anume că, urmează votarea
proiectului de decizie. Votarea care printr-o simplă ridicare a lăbuţei superioare a celor şaptesprezece călăi
semnifica cheltuieli mai mari pentru locuitorii din Skopje. În această încăpere, în mai puţin de două minute, se
decide soarta a celor treizeci mii de locuitori ai oraşului. Un simplu calcul arată că aprobarea tarifului nou la
preţ de cinci denari va însemna reducerea bugetului unei familii pentru fiecare membru cu cel puţin zece denari,
asta dacă persoana va călători numai dus-venit. Aceşti derbedei nu încercau să ajute la îmbunătăţirea condiţiilor
de trai a oamenilor din localitate, pe ei îi interesa să-şi căpătuiască beneficii. Majorarea tarifului va duce la
obţinerea unor profituri mai mari de către apropiatul lui Mircovic, va da dreptul de călătorie gratuită
consilierilor, aleşii cei mai mulţi dintre ei au câte două case în zona de nord a localităţii unde locuiesc înstăriţii
din oraş şi pentru care călătoria gratuită nu semnifica nimic, având maşini care costă cât trei autobuse luate
împreună.
- Domnilor, dacă nu sunt alte întrebări, continuase primarul, trecem la vot. Cine este pentru a aproba
proiectul de decizie propus de consilierul Mircovic şi anume, majorarea tarifului la călătorie în
transportul public la preţul de cinci denari, vă rog, votaţi! Apoi, se întoarse către mine, adăugând,
secretare, numără voturile! Rosti primarul Tase pe un ton soldățesc.
Eu mă ridic și făcând un cerc prin partea laterală dreaptă împrejurul mesei unde stăteau consilierii, mă întorc
pe cealaltă parte din stânga, așezându-mă la locul unde eram inițial. În timp ce număram voturile, mă uitam la
mâinile înțepenite ale aleșilor locali, acestea se cârneau sub forma unui semicerc. Privirea mea le simțea pulsul
bătând. Dinții îmi scrâșneau, aș fi încercat să rup pielea albă îmbătrânită de pe mâinile ținute în sus. Mocnea în
interiorul meu o lava de vulcan care dorea să erupă din somnul amorțit în care se afla. Miroslava, iubirea mea,
tu îmi îmblânzești foamea de lup chemându-mă să o astâmpăr şi să nu sfâşii trupurile infectate de lăcomie ale
consilierilor. Tu ești răsplata mea pentru această cumplită durere a minții.
- Ai numărat secretare? mă întreabă primarul înainte ca eu să mă potrivesc în scaun.
- Da, domnule Tase! Sunt şaptesprezece voturi pentru a aproba tariful nou, în sumă de cinci denari, pus
în aplicare începând din săptămâna următoare.
- Am înțeles, spune primarul uitându-se fin la Mircovic. Vă felicit domnule Mircovic, proiectul propus
privind majorarea tarifului a fost acceptat în unanimitate de toți membrii consiliului, necătând la micile
disensiuni apărute pe parcursul examinării.
- Nu este nevoie domnule Tase să-mi mulțumiți, nu am făcut altceva decât să aduc în atenția aleșilor
locali că mărirea costului călătoriei în transportul public este condiționată de necesitatea oferii unei
protecții sporite călătorilor. Securitatea poate fi asigurată doar prin aducerea la o stare tehnică
satisfăcătoare a unităților de transport și achiziționarea, după posibilitatea financiară, a unor noi
autobuse, vorbise Mircovic, justificându-și inițiativa sa care fusese deja aprobată de toți consilierii,
vrând, iluzoriu, să arate prin aceasta că intențiile sunt îndreptate spre ocrotirea intereselor comunității.
Ceea ce uita să spună Mircovic era că bunul său prieten apropiat care deținea autobusele din Skopje avea
dreptul exclusiv, dat printr-o decizie anterioară a consiliului precedent, prin care devenea unicul transportator
de călători din localitate. Mircovic a fost ales consilier în adunarea aleșilor locali din precedentul mandat, tot el
fiind cel care a propus să se încheie un contract prin care se ceda de către primărie dreptul de a folosi liniile de
rută din oraș unui singur transportator, pe un temen de șapte ani, motivând că oferindu-i transportatorului așa o
responsabilitate va întreprinde toate măsuri necesare în a asigura transportarea pasagerilor în condiții sigure și
comode. Au trecut patru ani de la data cu pricina când consilierii acceptaseră ca șapte ani în orașul nostru doar
un singur transportator să aibă dreptul de a utiliza rutele de linie pentru călători. Anii au trecut, iar odată cu ei
se pare că a trecut dorința transportatorului să aducă îmbunătățiri unităților de transport, nemaivorbind să fie
procurate altele noi. În decursul celor patru ani tariful pentru călătorie a crescut de trei ori, motivându-se de
fiecare dată insuficiența de bani pentru a acoperi cheltuielile de întreținere a autobuselor. I-a reușit și de această
oară afurisitului să încline voința consilierilor în favoarea sa. Mișcarea a fost plănuită foarte bine. Acum, nici
acest bătrânel care părea cel mai deranjat dintre toți aleșii locali, nu s-a opus propunerii de majorare a tarifului.
Nu doar că nu s-a abținut de la vot, chiar a votat pentru ca tariful nou să se aplice. Mircovic a reuşit să pătrundă
până la sensibilitatea acestui consilier care cu câteva momente înainte era cel mai înverşunat adversar al său.
Lăsându-l să-şi prezinte poziţia, l-a atacat cu propria armă. Acum, căzut în plasa lui Mircovic, bătrânul consilier,
avea două opţiuni, fie să-şi menţină opoziţia faţă de majorarea tarifului, asta însemnând că el nu e de acord ca
pensionarii, din categoria cărora face parte, să circule gratuit, altă opţiune fiind acceptarea, or i s-ar reproşa că
se va folosi de dreptul de călătorie gratuită. Dar poate consilierul răzvrătit a fost un actor?
Zâmbetul pe sub mustăţi al lui Mircovic după votul unanim al consilierilor îmi crea o stare neplăcută.
Mâinile mele se pregăteau pentru a-i înroşi moaca perfidă. Pentru a îmi calma temperamentul, iau un creion şi
îl strâng în căuşul palmei încât se descolorase pelicula subţire care îl acoperea.
Primarul îmi face semn să consemnez în procesul-verbal numărul de voturi şi să scot la aparatul de xerox
protocolul şedinţei, urmând semnarea acestuia de către toţi aleşii locali, cu excepția lui Mircovic, autorul
proiectului de decizie. Iniţiatorul unui proiect de decizie nu are dreptul să voteze pe toată durata şedinţei în
privinţa propriului proiect, dar nici să semneze. Acest fapt era considerat de către locuitorii din Skopje corect,
democratic. Oamenii credeau că acel consilier care vine cu un proiect de decizie, neavând dreptul să voteze, va
încerca să convingă pe ceilaţi consilieri de necesitatea aprobării propunerii. Aşa credeam şi eu. Acum nu mai
am aceeaşi părere. Scopul acestei imitaţii de interdicţie democratică consta în a distrage atenţia publică de la
persoana consilierului care face propunerea, oferind publicului falsa senzaţie că autorul proiectului de decizie
va depune toată diligenţa în a prezenta consiliului o propunere prin care să convingă pe ceilaţi de efectul benefic
pentru localnici al acestui proiect. În realitate, ceea ce nu vedeau oamenii se afla în culisele primăriei, autorul
unui proiect, înainte de şedinţă, îşi aduna susţinătorii, iar cei reţinuţi erau convinşi prin avantaje oferite lor din
proiectul dat. Mai mult, proiectul conţinea propuneri în avantajul şi a altor consilieri, însă, pentru a îndepărta
suspiciunile de interes, se lăsa ca autorul de proiect să fie o altă persoană care, la prima vedere, nu ar avea nici
un interes prin aprobarea deciziei. Câte asemenea jocuri de culise am văzut, de câte ori voiam să scot fiara din
mine şi să sfâşii de marginea contondentă a peretelui trupurile muritoare ale consilierilor. Mă urăsc, nu am
făcut-o. Deja, îmi imaginam cum oamenii vor protesta împotriva noului tarif, dar, având în vederea experiența
din anii trecuți, s-ar putea ca locuitorii să se conformeze noilor reguli. Majoritatea nu înțeleg că, totul ce este în
primărie, le aparține.
Procesul-verbal al şedinţei consiliului a fost redactat, apoi scos la imprimantă. Consilierii, unul câte unul,
se apropiau de parte dreaptă a mesei, lângă stânga mea şi semnau, autentificând, prin iscălitura lor, veridicitatea
tuturor datelor conţinute în el. Protocolul se întindea pe şase pagini, scrise cu un font de mărime mică, unii
dintre aleşii locali vrând să semneze se aplecau să dea senzaţia că îi interesa ce era scris acolo. Nici unul dintre
ei nu a cerut măcar o singură dată o copie a procesului-verbal, mai mult, după ce semnau pe hârtie, păreau a fi
dezlegaţi de jurământul dat cetăţenilor în ai reprezenta interesele, în sala se auzeau hohote de râsete penibile
despre felul cum îşi va manifesta majoritatea locuitorilor atitudinea în privinţa majorării tarifului la călătorie
când acest lucru se va face cunoscut. Îi auzeam pe câţiva dintre ei şoşotind că iarăşi vor începe a hămăi de
sărăcie, lipsa banilor. Trebuie să muncească pentru a avea, chicoteau consilierii, asemenea vorbe îmi treceau
prin ureche din convorbirea lor înceată. Aceşti netrebnici, reprezentanţi ai locuitorilor oraşului, nu-şi puneau
întrebări despre starea economică proastă în care se afla populaţia, pe ei îi interesa să subjuge omul, să-l facă
să sufere, care, mai apoi, vine la primărie să ceară îndurare, iar aici este înjosit şi numai atunci, iar asta nu în
toate cazurile, îi aruncă un os pe jumătate ros.
Cea mai sigură metodă de spălare a creierului era prin organizarea concertelor, uneori, cu ocazii speciale,
gen ziua localităţii, festivalul roadei, iarmarocul strugurelui. Primarul, cu sprijinul consilierilor, aproba alocarea
banilor din bugetul local pentru asemenea festivităţi. Dacă oamenii sunt fericiţi şi vor concerte, atunci să le
dăm, pe seama şi pe cheltuiala lor. Prin aceste concerte, cu o muzică duioasă, însămânţând în mintea oamenilor
dorul de glie, chemarea la unitate, îndemnul de a se mândri de meleagul natal, le introducea cu ajutorul undelor
sonore melodice sentimentul de satisfacţie. Acum, când am aflat din scrisoarea poştaşului că eu personal am
fost subiect de experiment la spectacolul de balet de ieri seara, petrecut în casa de cultură, unde, alături de cele
mai renumite persoane din oraş, am fost supus unei manipulări muzicale, mă gândeam cum să mă feresc de
orice fel de sunet al creaţiilor componistice.
Se apropie ultimul consilier care urma să semneze procesul-verbal. Acesta e bătrânul care se împotrivise
la început să susţină deschiderea şedinţei ori se abţinuse, nu am înţeles nici acum. Distanţa dintre noi era redusă
la mai puţin de treizeci centimetri. Îi dau un pix , arătându-i locul de iscălitură.
- Îmi puteţi arăta încă odată? nu văd prea bine, textul este mărunt, iar vederea nu mai e cea fost în tinereţe!
zice interogativ consilierul pensionar în timp ce eu eram angajat într-o discuţie cu primarul care mă
întreba dacă toţi semnaseră.
- Da, aici jos! îi arăt eu. O semnătură cât pentru cinci, adaug, vrând să-i dau de înţeles bătrânului de felul
cum şi-a modificat părerea privind aprobarea tarifului de cinci denari când auzise de scutirea de taxă
pentru oamenii în etate.
- Îhâ, exclamă acesta cu o voce abia auzită părăsind sală. Nu i-a plăcut vorba mea.
În camera unde s-a decis soarta tarifului pentru călătorie rămăsesem doar eu şi primarul. Consilierii, după
ce semnau, îşi luau rămas bun, cu aere de erou, ţinându-şi toţi pieptul ridicat, cu o privire dură, şi un mers
ipocrit, încântaţi de fapta grandioasă făcută.
Primarul Tase luase protocolul semnat de către consilieri, după plecarea lor, trecuse cu ochii peste
pagini redactate, părând că le citește cu o memorie fotografică, apoi, mi-l întinde mie și zice:
- Am făcut-o și pe aceasta! Acum, hai să ne odihnim!
Eu nu răspund nimic la vorbele primarului, iau procesul-verbal punându-l lângă celelalte documente pe
care le aveam cu mine. Totuși, spusele primaului nu însemnau altceva decât pauza pe care și-o rezerva el după
fiecare ședință prezidată. Considera, cum îmi spunea deseori, a fost productivă adunarea consiliului, fără însă a
menționa pentru cine anume.
Mă ridic și mă îndrept spre ieșirea din sală pentru a înregistra protocolul în registrul de acte al primăriei.
Cele două asistente au curățit masa unde șezuseră consilierii. Strâng de pe ea foile lasate de către aceștia,
proiectul de decizie devenit regulă după aprobare, câteva pixui și cum era norma, subordonatele își însușise
rolul de servitoare, colectând diferite hârtii mototolite sub care se ascundeau resturi de semințe. Aleșii nu stăteau
degeaba nici când asta le era ocupația principală. Mari netrebnici mai sunt. Ajung la ușă, o deschid, vreau să
ies din sala de ședințe, dar imediat aud vocea domnul Tase, de care mă depărtam. Mă cheamă înapoi. Cât de
mult aș fi vrut să nu-l fi auzit, însă, nu cred că acest argument era potrivit pentru situația respectivă. Mă întorc
din drum spre primar. Acesta îmi face semn să mă așez.
- Am uitat să vă spun, secretare, zău că am uitat! A zis-o el pe un ton amuzant cu un râs frenetic
crezând că îmi este interesant ce vrea să-mi spună.
Orice vorbă a primarului Tase adresată direct mie nu poate să mă bucure, acesta nu are decât apucături
de a da ordine care să-i aducă foloase ori dă indicţii care nu au nici un rost vădit benefic pentru localnici.
- Am primit cu vreo câteva zile înainte o înștiințare despre adunarea generală a secretarilor, continua
el. Aceasta se va ține în scumpa noastră capitală, accentuase edilul Tase ultimile două cuvinte.
- Nu am știut despre acest fapt! zic eu, mimând o față surprinsă ca și cum dacă vedeam scrisoarea,
aș fi crezut că chiar îmi pasă de ceea ce spune primarul și de conținutul ei.
Muzica din sala de ședințe nu se oprise, încă îi auzeam tentativele de a-mi curma propriile gânduri
pentru a infiltra în mintea mea ideile cele de mărire a actului de patriotism, de supunere totală în fața autorității.
Auzind ce spunea primarul, un lucru mă nedumeri, orice scrisoare care vine în adresa primăriei, indiferent cui
dintre angajați i se va repartiza, urmează să fie înregistrată în registrul scrisorilor instituției. Anterior, când
verificasem acest registru, nu era nici o scrisoare referitoare la vreo adunare generală a secretarilor, chiar dacă
știam că anual se organizează asemenea întruniri. Invitația la această adunare, totuși, nu o găsisem în registrul
de scrisori pe care îl întocmeam personal. Anii precedenți calitatea de secretar o avea primarul, fiindcă el
considera că ar fi persoana adecvată să reprezinte primăria la așa un forum important. Se auzise zvonuri despre
această adunare. Discursurile despre viața socio-politică era ținută între două pahare de vin și unse cu un strat
gros de caviar întins pe pâine.
- Când mai exact a venit scrisoarea, domnule primar? întreb eu cu scopul de a constata data parvenirii
acestei invitații. O făcusem din complezență.
- Aaaaaaa, săptămâna trecută, cum am zis, de fapt, nici nu a fost trimisă prin poștă. Mi-a fost
înmânată personal de un angajat al Palatului poporului, acolo unde va avea loc adunarea. Știi,
secretare, am efectuat o vizită de lucru în capitală miercurea trecută în privința prezentării raportului
de activitate, iată, atunci mi-a fost înmânată.
- Înțeleg domnule Tase, înțeleg!
- Am uitat să ți-o dau pentru a o înregistra în evidența scrisorilor. Ține-o! spune primarul. Îmi întinde
hârtia.
Eu o iau, mă uit fugitiv peste textul ei. Într-adevăr, o invitație la adunarea generală a secretarilor care
va avea loc în capitală, la data de doi decembrie. Nu era obligatorie prezența, dar lipsa de la manifestație nu ar
aduce foloase primăriei. În invitație era indicat că, la adunare, se invită secretarul primăriei din oraș. Primarul
întotdeauna a știut acest fapt, însă el se ducea în locul meu. Nu mă interesa petrecerea organizată, voiam doar
să văd alți secretari, să fac schimb de experiență.
- Vreau să pregătești actele necesare pentru a efectua vizita! zise primarul, uitându-se la mine. Să nu
uiți nimic din documente obligatorii. Nu îmi place să mă fac de râs în fața colegilor mei, adăugă
primarul Tase, prin care vorbe îmi da de înțeles că în acest an tot el va fi delegat din partea primăriei
din Skopje să ne reprezinte la adunare.
Dându-mi seama încotro bate primarul, înclin din cap în semn că voi face așa cum își dorește.
Iau scrisoare cu intenția de a ieși din încăpere, dar apropiindu-mă de ușă, mai trag odată atenție la ziua
în care va avea loc întrunirea secretarilor. Era doi decembrie. În același moment pe fața îmi apăruse frisoane,
data respectivă coincide cu ziua în care Panfil îmi spunea în scrisoarea sa că ofițerii Unității Speciale prezintă
rapoartele de activitate. Eu sunt ofițer, poștașul m-a făcut. Prin urmare, nu pot să fiu la primărie, dar în absența
primarului toată activitatea instituției este lăsată pe responsabilitatea mea. Acest gând mă oprise din drumul
meu. Nu pot să absentez de la prezentarea raportului, sunt obligat să mă duc. Lipsa mea mi-ar punea viața în
pericol și nu aș putea să-mi realizez planul de a mă infiltra în Unitate pentru a distruge mașinăria manipulatoare.
Mă întorc spre primar, mă apropii de el și zic:
- Domnule Tase, vreau să-mi faceți o favoare! stau cu ochii aplecați în timp ce mă adresam
primarului.
- Ce este secretare? Ai vreo problemă? îmi răspunde el interogativ.
- Sunteți primar de treizeci și cinci ani în oraș, ați fost invitat la diferite manifestații, ați întâlnit
personalități marcante ale vremurilor noastre, vreau să-mi acordați mie dreptul anul acesta de a
reprezenta primăria la adunarea generală a secretarilor! Spun eu rugămintea cu jumătatea de voce,
așteptând ca primarul să-și iasă din fire auzind solicitarea mea.
- Nu sunt împotrivă să vă duceți! spune primarul.
Dacă sunt eu secreatarul invitat la întrunirea generală era firesc să-mi acorde mie dreptul de a mă duce.
- Sunteți tânăr, aveți potențial intelectual. Dar, secretare, ceea ce vă lipsește este flexibilitatea. La
adunarea care va avea loc trebuie să știi cum să accepți jocul și când să te abții de la el. Trebuie să
cedezi din mândrie pentru a obține o victorie alături de cel care te ofensează. Tu nu ești așa, tu poți
doar să te conformeze normelor morale. Reprezentantul primăriei la această manifestație este
obligat să fie pradă și prădător în același timp. Nu ești potrivit pentru aceasta. Ai aptitudini, cunoști
prevederile legale, îndeplininești atribuțiile de serviciu întocmai cu moravurile locului și asta e
problema ta secretare. Integritatea te ocolește de privilegiile acestei lumi! făcuse primarul această
descriere a condiției mele, părere care o cunoșteam.
- Aș vrea totuși să particip, domnule primar, ar fi o onoare să reprezint primăria la așa un nivel, insist
eu, părând că aș arde de nerăbdare să mă duc acolo.
În fapt, mă interesa doar să ajung în capitală la data de doi decembrie. Pe urmă, fac eu ce fac, dar mă
duc la Unitatea Specială, fiindcă adunarea secretarilor are loc în aceeași zi cu data prezentării raportului de
activitate, doar în așa caz voi reuși.
- Vă înțeleg dorința! Dar nu în acest an secretare, spuse primarul. Și nu vreau să mai discutăm acest
subiect. Ultima propoziție spusă de primar era suficientă să înțeleg că nu voi avea sorți de izbândă
în a-l îndupleca.
Primarul se ridicase și părăsise sala în grabă. Ura pe care o aveam față primar se înmulțise înzecit. Un
îngâmfat pentru care trudesc de trei ani, timp în care nu am cerut nici o favoare, nu îmi acordă măcar odată un
avantaj.
Reflectând la situația creată, înțelegeam că nu puteam să rămân la primărie în ziua de doi decembrie
când avea loc adunarea generală a secretarilor concomitent cu prezentarea rapoartelor la Unitatea Specială.
Începusem să fac planuri cum să lipsesc de la serviciu pentru a pleca în capitală chiar dacă primarul mă va lăsa
responsabil în locul său. Să mă îmbonăvesc, să îmi fracturez o mână. Nu, nu e potrivit, în ambele cazuri trebuie
să stau în pat și asta presupune că nu mă voi putea deplasa la Unitatea Specială. Mai mult, primarului nici nu îi
pasă de durerile mele fizice. A mai fost un caz când cu adevărat dintr-o dată mă apucase o durere îngrozitoare
de picior în dimineața zilei. Am anunțat pe primar personal prin telefon de intenția mea să îmi iau liber în acea
zi. Acesta nici nu vruse să audă. Îmi spusese că va trece durerea tot așa cum a apărut. A trebuit să mă supun
ordinului. Seara, totuși, am făcut prima vizită la doctorul Filip să mă consulte în privința durerii de picior.
Tristă experiență.
Mă gândeam în continuare că e absolut necesar să mă duc la acea reprezentare care îmi va masca planul
de pătrundere la Unitatea Specială. Atunci, pentu prima dată în viața mea eram de acord cu idea încolțită în
minte. O idee înspăimântătoare, sugrumându-mă, dar indispensabilă în viziunea mea. Primarul nu trebuie în
nici un caz să ajungă la această adunare. Eu, personal, voi avea grijă de acest lucru. Nu mai contează funcția
deținută, nu mai contează cariera, nu mai contează nimic altceva, decât să îndeplinesc misiunea data de fostul
meu coleg de facultate, ofițerul pocăit, poștașul Panfil. Voi ajunge cu orice preț în data de doi decembrie în
capitală în calitate de secretar invitat la întrunirea generală a secretarilor, chiar dacă va trebui… chiar dacă va
trebui să-l asasinez pe primar. Mâinile mele tremurau, protocolul și alte acte, pixul, toate le scăpasem jos.
Plănuirea unui omor, lipsirea de viață a primarului mă încremenise. Îmi imaginam cum lovitura de cuțit ori o
căzătură ori o împușcătură pune capăt existenței acestui ticălos. În același timp îmi era milă, milă de iubita mea
Miroslava, căci eu, prin fapta mea voi provoca atâta suferință ființei dragi. Nu cred că trebuie să duc la
îndeplinire ceea ce vreau să fac. Lasă să mă descopere cei din Unitatea Specială, să mă supună celor mai
chinuitoare experimente. Nu pot să decid asupra vieții unui om, nu. Măcar de dragul Miroslavei.
Prins între aceste contradicții psihologice care mă frământau, mă îndrept grabnic în direcția boxelor
unde muzica manipulatoare se mai auzea, scot din priză cablul, aruncându-l jos. Mă întorc la masă, iau toate
actele de acolo, laptopul îl las fără să-mi dau seama că ar fi trebuit să-l iau cu mine. Am strâns obiectele scăpate
mai devreme pe podea. Încecam să nu dau pe față planul diabolic născut în minte. Ies pe ușă, acolo, în hol,
primarul vorbea ceva cu un angajat, se pare că îi dădea anumite instrucțiuni. Discuţia se terminase, primarul
Tase se îndrepta spre biroul său. Eu îi sar înainte.
- Cred că m-aţi face fericit! zic eu edilului.
- Nu, nu de această dată! se răsteşte dânsul la mine.
- Nu am fost foarte multe ori în capitală! Se spune în oraşul nostru că acolo lumea e altfel decât la
noi. S-a schimbat în cei trei ani de când am terminat studiile. Mi-aş dori mult să mă duc, insist eu.
- Secretare, nu stărui asupra acestui subiect. Îţi ordon să pregăteşti actele. Foaia cu delegaţia să fie
întocmită. De asemenea, o comunicare de mulţumire pentru organizatorul reuniunii generale să îmi
scrii! ridică vocea primarul dându-mi dispoziţiunile.
- Atât de mult…, încep să-l rog, iarăşi, pe primar.
- Actele să fie gata! Pe masă până miercuri! pe un ton ameninţător m-a întrerupt primarul şi fără a
mai asculta ceea ce eu încercam stâlcit să spun, se retrase în birou său.
Încercarea mea nereuşită, din holul primăriei, de a-l îndupleca pe edil să îmi permită de a reprezenta
instituția la adunarea generală a secretarilor din data de doi decembrie mărise rapid sentimentul de duşmănie
faţă de primar. Acum, când străduinţa mea de a-l convige se destrămase, lovindu-se de un refuz categoric, ispita
mă ademenea. Revenirea la planul de ucidere a primarului Tase nu îmi mai părea atât de diabolică, iar realizarea
acestei fapte mi se părea o condiţie obligatorie de înfăptuire a binelui. Pentru a pătrunde în Unitatea Specială
este necesar ca la doi decembrie să fiu în capitală, acest lucru poate fi garantat doar prin participarea mea la
întrunirea programată la acea dată. Printre aceste cugetări îmi apărea cu intermitenţe chipul Miroslavei. Fantoma
ei mă ruga să nu întreprind acţiuni nechibzuite. Îmi promitea să mi se dea cu trup şi suflet în stăpânirea mea
pentru a-şi cruţa tatăl.
Nădejdea mea de a-l face pe primar să se răzgândească şi astfel să frângă uneltirea unei crime împotriva
lui se năruise. Toată ziua mai mult am stat închis în birou. Unica persoană cu care mai schimbasem câteva vorbe
a fost servitoarea Elena. Cu ea îmi plăcea să conversez. Era o femeie de vârsta a treia, cu forme pline, dar nu
cât să îţi sară în ochi. Îşi ştia munca. Deseori, glumea pe seama primarului Tase. Mă prevenea să nu îi spun
despre asta. Nu aş fi făcut-o nici dacă nu mi-o cerea.
În timpul amezii venise un domn cu o hârtie. Mi-o întinde spunând că are ordin să ia toată corespondenţa
din instituţie şi să o transmită poştei. Pe hârtia pe care mi-a dat-o era o ordonanţă emisă de Consiliul Suprem
precum că, din acea zi, nici o comunicare scrisă nu poate să fie examinată de primărie fără aprobare din partea
Comisiei de Etică din cadrul Comitetului Central al Poştei. Fără a pune întrebări, îi arăt să ia corepondenţa.
Scrisorile ascunse în sertar le pusesem în geantă. Nu i le-am dat. Omul ia toate hârtiile şi înainte să plece, mă
previne:
- Înainte să deschideţi o scrisoare, telegramă, oricare altă comunicare scrisă primită în adresa
primăriei, cât şi personală, pe care nu se conţine timbrul poştal nou, vă prevenim să o predați imediat
unui reprezentat al poştei din localitate.
În timp ce mă preîntâmpina, îmi arătase o imagine imprimată pe un plic, explicându-mi că aşa arată
toate comunicările scrise cu aviz pozitiv din partea Comisiei de Etică. Plicul fără un asemenea aviz nu trebuie
deschis în nici un caz, ci predat urgent la poştă.
- Am înţeles! mă prefac eu că voi urma sfatul.
- E lege! Închisoarea şi interzicere de a mai scrie pe un termen de cinci ani celui care va nesocoti
ordonanţa! Adăugă omuleţul uscaţiv, parşiv la vorbă. Trântind uşa de la ieşirea din primărie se
făcuse nevăzut cu toate scrisorile luate de la primărie.
Panfil mă avertizase asupra acestui fapt, vrând să-mi dea de înţeles că, oamenii sunt într-atât de naivi,
asemenea acelui verişor nâtâng al său care a devenit dintr-o data iubitor de a învăţa. Dânsul mi-a transmis subtil
să pricep că, metoda de eradicare presupune educarea oamenilor prin ajustarea gândului lor, aranjat pe hârtie,
într-o formă standard, la nivel naţional, formă care are de fapt menirea să înlătură orice critică din comunicările
scrise adusă Consiliului Suprem.
Sfârşitul zilei mă prinsese uitându-mă printre scrisorile parvenite în adresa primăriei, acelea pe care le-
am ascuns dimineaţa. Erau puţine, având acelaşi conţinut asemănător. Cineva solicita un ajutor material, altul
dorea să îşi prelungească autorizaţia de funcţionare, cineva voia să ia în arendă o bucată de pământ. Obosit de
şedinţa de astăzi, pun toate scrisorile în geantă, apoi, sting lumina în birou, trec pe lângă paznic, îl salut şi ies
din holul primăriei. Nu am verificat dacă primarul mai era sau plecase înaintea mea. La drept vorbind, nici nu
îmi pasă. Mă îndrept spre casă. Iniţial, doream să trec pe la bibliotecă, să intru în vizită la doamna Marta, dar
gându-l întunecat din minte în care se zămislise planul de ucidere a primarului mă împingea cât mai rapid spre
casă. Nu am pornit pe jos. Am luat un maxi-taxi. Acasă ajunsesem în cincisprezece minute. Plătesc şoferului.
Coborând, mă duc repede în curte. Aris mă întâlneşte. Cu botul mâjit de o culoare neagră, lipicoasă, sare pe
labele din spate să mă lingă. Îmi este drag, dar felul în care arăta la exterior nu mă atrăgea să-l îmbrăţişez. Iau
o cârpă şi-l şterg. Arăta mult mai bine după curăţare. Afară era întuneric, vizibilitatea redusă. Intru în casă, Aris
a intrat din urma mea. Conectez căminul electric să se încălzească în odaie. O făceam pentru câine, îmi e prieten.
Eu aş fi răbdat. Gândurile malefice mă torturau, corpul se încălzea emanând o căldură arzătoare în jur încât
frigul tomnatic, aşternut ziua în casă, în lipsa mea, s-ar fi înfierbântat şi fără a conecta aparatul electric.
Îmi aduc aminte de cheia de plastic. Scot din geantă un mănunchi de chei şi deschid sertarul. Era acolo.
Neatinsă. O pipăi să-i simt prezenţa, apoi, încui sertarul. Mâncarea mai era puțină, dar îi ajunge lui Aris, eu nu
voi mânca, nu mi-e foame. Am mâncat în pauză, la primărie, iar de atunci, sunt sătul cât pentru întreaga zi.
Mă uit în dulapul pentru haine căutând să văd dacă sunt printre ele unele care le-aş putea îmbrăca în
seara de mâine la întâlnirea pe care mi-o imaginam că va avea loc la cafeneau văduvei Petra, unde îi spusesem
Miroslavei că vreau să o văd. Acum, când în gând îmi apăruse ideea să curm viaţa tatălui ei, aş fi dorit să întorc
timpul înapoi, să şterg din memoria dânseia toate vorbele de amor pe care i le spusesem. Aşa consideram că
fiind un necunoscut, durerea ar fi mai uşor de suportat urmare a uciderii părintelui ei decât să afle că cel care i-
a omorât tatăl este o persoană atât de apropiată, un admirator care-i promisese dragostea pură, destăinuită în
casa de cultură. Suferinţa nu e atât de apăsătoare când a fost provocată de un străin ca atunci când aceeaşi
suferinţă e creaţia unei persoane cunoscute, desi, caracterul consecințelor faptei rămâne la fel. Sunt un călău
oferindu-i dragostea, o seduc, o îmbrățișez, o strângând la piept simțindu-i formele delicate, arâtându-i iubirea
pe care o port pentru ea, iar acum, plăsmuiesc să-i înfig un pumnal în trupul firav angelic prin crima zămislită
în minte. Mă urăsc. Totuşi, primarul nu a dorit să mă lase pe mine la adunarea secretarilor. Era dreptul
meu.…sufăr…să sufere şi el. Oh, Miroslava, de ce te-am cunoscut.
Oboseala intelectuală mi-a cuprins cu totul atât corpul, cât și mintea. Mă așez pe pat, ochii mi se închid,
Aris era pe aproape. Sunt sub stăpânirea totală a somnului.
Dimineața venise repede, probabil datorită faptului că avusesem o stare de osteneală psihică în ajun
care mă sugrumase cu totul dormind buștean. Fac procesiunea de igienă a trupului, obișnuit în fiecare zi să o
îndeplinesc. Ceasul îmi arăta că e timpul să plec la serviciu. Toată ziua la serviciu m-am gândit la ideea despre
uciderea primarului. Câtă îndrăzneală are un om care plănuiește așa o faptă amorală. Dar poate că nu e într-atât
de josnică o asemenea crimă, ori eu nu-mi doresc să o săvârșesc numaidecât, chiar am încercat să-l rog pe
primar să-mi permite să mă duc la acea afurisită adunarea din doi decembrie. Dânsul nu a acceptat, dându-mi
ordin să pregătesc actul delegației și scrisoarea de mulțumire pentru organizator.
Scrisorile care au venit în adresa primăriei, la fel ca în ziua precedentă, un bărbat posomorât la vorbă
le luase, spunând aceleași argumente ca data trecută despre necesitatea verificării conținutului lor. Nu am reușit
să ascund cât mai multe dintre ele fiindcă erau deja trecute în registrul de evidență a scrisorilor, deși, personal
nu notasem acolo așa număr mare. Probabil, cineva intenționat a făcut-o, presupunând că eu aș putea să mă
eschivez de la obligație. Când am întrebat, angajatele din subordinea mea au răspuns că ele sunt cele care au
făcut înregistrările pentru toată corespondența la ordinul dat de primar. Cu fiecare vorbă și faptă a sa, primarul
Tase părea că înadins îmi pune la încercare nervii. Nu am vrut să intru în conflict cu el. Până la sfârșitul zilei
am ascultat toată bodogăneala sa, în principiu, dânsul mă tot prevenea asupra îndeplinirii la timp a delegației și
a scrisorii de mulțumire în adresa organizatorului.
- Da, am făcut-o domnule Tase, așa cum mi-ați cerut dumneavoastră! Îi răspundeam eu foarte calm,
creându-i o senzație falsă că mi-a trecut dorul de a mă duce la adunare și mă conformase cu
indicațiile sale.
- E bine secretare. Vreau să o treci în registrul de evidență. Apoi, când va veni domnul de la poștă,
să îi atragi atenția că am dori cât mai urgent să transmită Comisiei de Etică delegația și scrisoarea
de mulțumire pentru avizare.
După cum era regula generală în țară, conținutul tuturor scrisorilor și a oricăror altor comunicări scrise
urma să fie aprobat de Comisia de Etică din cadrul Comitetului Central al Poștei.
- Așa voi face domnule primar! îi confirmam încrederea față de el fără a trezi careva suspiciuni în
intențiile mele criminale.
Această discuție se întâmpla dimineața, înainte să vină omul de la poștă să ea scrisorile pentru a le trece
prin sita de avizarea a Comisiei de Etică. Într-adevăr, cum i-am promis primarului Tase, când venise la amiază
persoana, care era aceeași ca în ziua de luni, ținându-mi lecții despre necesitatea executării legii, fiindcă legea
este unica să ne ofere protecție în fața inculturii, eradicarea urmând să curme pe cât de mult e posibil
analfabetismul din țară, după ce îi ascultasem demagogia, scot din sertar delegația și scrisoarea de mulțumire și
i le dau, spunându-i:
- Domnule! nu vă cunosc numele! Vreau să vă rog ceva din numele primarului!
- Numele sunt inoportune în asemenea cazuri, secretare Stankovic, spuse omul de la poștă, care totuși
îmi pronunțase numele meu. Spuneți care e rugămintea, dar vă previn că dacă intenția este să îmi
cereți o favoare contrar prevederilor legii, vă voi denunța.
- O, nu, nu! îl asigur eu. Primarul Tase dorește ca această scrisoare de mulțumire și delegația să fie
examinate de Comisia de Etică cât mai repede posibil, chiar mâine am dori să le știm dacă au fost
acceptate sau nu.
- Voi face tot ce pot secretare, dar nu vă garantez reușita încercărilor mele. E așa de important?
Întreabă omul de la poștă.
- Da, e o scrisoare de mulțumire pentru organizatorul adunării generale a secretarilor din data de doi
decembrie, săptămâna viitoare. Domnul Tase vrea să izbutească să o trimită la timp pentru a-i
mulțumi de invitație și totodată, să prezinte, cum i s-a cerut cu cel puțin o zi mai înainte de data
desfășurării evenimentului, lista cu persoanele care vor participa la întrunire. V-am dat scrisoarea
și delegația. Am fi recunoscători să știm că primim avizul Comisiei la timp. Când spusesem că vom
fi recunoscători aș fi vrut pentru dovadă să scot din buzunarul de la pantaloni o sută denari pentru
a-l asigura de promisiunea făcută. Dar felul cum se uita la mine îmi făcuse uitată ideea. Totodată,
m-am gândit că ar putea fi un ofițer al Unității speciale, nu aș fi dorit să intru în atenția sa. Îmi
amintea spusele din scrisoarea lui Panfil, unii dintre ei sunt adepți extrem de loiali încât ar putea
să-și dea viața pentru apărarea Consiliul Suprem.
- Am înțeles secretare, voi încerca. Dacă se aprobă, imediat o aduc. Dacă nu va fi mâine, cel mai
devreme joi, în orice caz, până vineri va fi gata. Comisia de Etică dă prioritatea actelor autorităților
publice, mă asigurase în privința rugăminții mele omul de la poștă.
Luând scrisoarea și delegația pe care i le dădusem, acesta nu le pusese împreună cu toate celelalte, dar
deschizând buzunarul hainei, le băgase înăuntrul lui. Gestul său îl interpretasem ca pe o ascultare la solicitarea
făcută mai devreme.
Înainte să plece, îi mai spusesem omului de la poștă că atunci când va remite scrisoarea cu avizul pozitiv
al Comisiei de Etică, să mi-o transmită mie personal. Omul mă asigurase că așa e procedura, de la cine primește
comunicările scrise, scrisorile, telegrame, acelei persoane, fără excepție, i se înmânează, dacă au fost avizate
pozitiv. Mai precizase dânsul, excepția poate consta doar în imposibilitatea efectivă a persoanei care predase
scrierile să le poate primi ulterior din cauza decesului, a îmbolnăvirii grave. Alte motive, prevederile metodei
de eradicare nu le lua în considerație. Mă mulțumi acest răspuns, cu o ușoară emoție de teamă să nu mă
îmbolnăvesc.
Domnul de la poștă luase toate scrisorile pe care le verificase dacă sunt înregistrate în registrul de
evidență a corespondenței primăriei, delegația și răvașul de mulțumire erau în buzunarul hainei. După plecarea
acestuia, l-am anunțat pe primar despre îndeplinirea ordinului pe care mi-l dăduse. Acesta părea mulțumit de
fapta mea. Mulțumit eram și eu. Doar că starea mea de liniște își găsea izvorul în imaginea Miroslavei care îmi
închipuiam că o voi vedea diseară. Atât de mult încercam să fac ca ziua respectivă să treacă într-o atmosferă
calmă, încât toate ordinile primarului le executam dacă nu cu plăcere, cel puțin fără a-i reproșa ceva, deși, erau
atâtea câte să-i spun. O făceam pentru iubita mea. O făceam pentru ea.
Ziua de muncă trecuse așa cum am vrut. Străduința în ați crea confortul depinde în mare parte de propria
ta persoană. Ora șaptesprezece mă găsea încă la birou. Trebuia să mă grăbesc. Să ajung acasă, să mă pregătesc
de întâlnirea de la cafeneaua văduvei Petra. Fără a primi un răspuns în seara de duminică, fără a ști care sunt
intențiile Miroslavei, eu încă credeam că dânsa va veni la locul în care îi spusesem că o voi aștepta. Înainte să
plece de la birou, îl văzusem pe primar, acesta era în toane bune, iar pentru a nu-i strica armonia care îi împlinea
corpul masiv, mă prefăcusem că îmi pare bine de ceea ce face, îi spusesem câteva bancuri auzite de la cetățeni
în timpul zilei. Apoi, la plecare, îi dorisem o seară bună în continuare. Toată ura acumulată o stăpâneam cu
greutate, dar îmi spuneam în sinea mea că trebuie să reușesc. Încă nu e momentul, dar când va veni, voi elibera
din lanțuri furia a cărei forță să nimicească nu doar trupul greoi, dar toată existența acestui jegos.
Pentru a nu întârzia la întâlnirea din seara care se apropia cu fiecare minută, verific în registrul de
evidență a scrisorilor dacă sunt unele comunicări scrise în adresa primăriei care încă nu au fost înregistrate, erau
doar două. Din păcate, subordonatele mele reușiseră să le înregistreze pe celelalte și acestea fusese duse în seiful
din biroul primarului la care acces avea doar el. Cele două scrisori neînregistrate le pun în geantă. Vreau ca
toate acele adresări venite pe adresa primăriei și care au scăpat pentru moment de înscrierea în registru, să le
feresc de soarta nemiloasă de a trece prin vizorul Comisiei de Etică. De aceea, începând cu ziua precedentă,
toate scrisorile, telegramele, alte comunicări scrise parvenite în instituție și care nu se găseau în registru, le
ascundeam în geanta mea, seara având scopul să le iau acasă pentru a putea să le studiez, dacă ar fi fost necesar,
modificam un pic conținutul pentru a nu se observa că destinatarul are nemulțumiri față de activitatea primăriei,
aceste nemulțumiri nu ar fi fost primite cu bucurie de Comisia de Etică. Iau geanta în care păstram mai multe
acte ale primăriei, scrisorile fiind în ea, mă uit la ceasul din hol care se vedea prin geamul transparent al biroului
meu, potrivindu-mi faptele de viitor să le fac cât mai rapid și cum era obiceiul, salut, cu o vocea domoală,
paznicul, trecând pe lângă el. Ies din primărie, la fel ca seara precedentă iau un maxi-taxi, însă, acum nu mai
eram fiara sălbatică care făurise un complot împotriva stăpânului său. Calmul îmi poseda ființa mea. Ajung
repede acasă, cu o minută chiar mai devreme ca în precedenta mea călătorie din seara de luni.
Aris mă salută prietenește. Mâncarea se terminase, alta nu am gătit, uitasem în ajun din cauza gândurilor
demonice de strivire a vieții edilului, făcându-mă să adorm repede fără a mai conștientiza realitatea. Era puțin
trecut de jumătatea la optsprezece, mai erau încă cel puțin două ore până la ora stabilită pentru întâlnirea cu
Miroslava. Caut niște haine potrivite, care însă să nu semene cu cele purtate la spectacolul de balet. Găsesc
unele ascunse adânc în dulap. Le curăț de praful care începuse să le schimbe culoarea. Materialul din care erau
confecționate se păstrase desul de bine, deși, la prima vedere s-ar părea că sunt vechi. După procesiunea de
curățarea arătau destul de bine. Cămașa, pantalonii și un pulover mai gros stăteau acum în fața mea, aranjate pe
masă, într-un rând. Le ridic, alături se plimba Aris și nu mi-aș fi dorit să îl văd că încearcă să le probeze mărimea
cu dinții săi. Am o experiență neplăcut de acest fel. Așa că învăț din greșelile proprii. Bine ar fi să învăț și din
erorile făcute de alții. Se pare că cel mai bun profesor pentru mine sunt eu. Câinele a stat ziua întreagă afară, e
o obișnuință să îl las în curte când nu sunt acasă în zilele de lucru. Dar seara stă în odaie. Timpul curgea, însă
rămăsese îndeajuns cât să mai pregătesc ceva de mâncare pentru Aris, totodată, îmi gătisem și mie o omletă.
De obicei, mănânc în timpul pauzei, în primărie, destul, iar seara nu îmi gătesc o cină copioasă, uneori, chiar
trec pe la un magazin și cumpăr ceva bucate pregătite deja. Prefer totuși, să cumpăr ingredientele, iar mâncarea
să o fac eu. Nu sunt un bucătar iscusit, dar dacă e să mă otrăvesc, aunci să o fac cu mâna proprie decât să mă
las pe seama comercianților care vând tot felul de produse dubioase aducându-mi pagubă dublă, pe deoparte,
cheltui bani mulți pe aceste produse, iar pe de altă parte, calitatea produselor este deseori dăunătoare sănătății.
Nu mă zgârcesc, plătesc cât se cuvine, fără vreo negociere, doar să nu fiu amăgit.
După ce am gătit mâncarea pentru Aris, cât și omleta, am mâncat. Mi-am curățat fața de substanța
uleioasă care îmi atârna pe buze. Scot pantalonii îmbrăcați mai devreme, îi pun pe masă, mă îndrept spre baie.
Îmi aranjez părul, mă spăl pe față. Sper să-i placă Miroslavei. Revin pur din baie. Era aproape ora nouăsprezece.
Mă îmbrac. Când să iau puloverul, iarăși, îmi amintesc că am uitat ceva foarte important. Crinii albi, florile
dragi Miroslavei. Îmi luase mai puțin de douăzeci și cinci minute pentru a face drumul încolo și înapoi de la
florărie, aceeași locație de unde procurasem anterior. De astă data nu uitasem să-i dau banii florăresei, dar și ea
fusese mai șireată, înainte să-mi dea crinii, mă atenționase cât trebuie să plătesc. Revin acasă, mai este jumătatea
de oră. Îmbrac cămașa și puloverul, pantalonii erau deja pe mine când mă dusesem după flori. Crinii îi leg la
coadă cu o panglică galbenă să se țină împreună. Îl mângâi pe Aris care între timp cât eu făcusem călătoria la
florărie, reușise să ia cina. Strâng după el, deși, aș vrea să o facă singur. Poate îl învăț vreodată. Zâmbesc, îi
reproșez că ar trebui să fie mai grijuliu când mănâncă. Dânsul flutură din coadă. Îi zic la revedere, dânsul pare
să fi priceput. Ies repede din casă. Anterior sunasem la o companie de taxi să îmi facă rost de o mașină cât mai
urgent posibil. Mașina mă aștepta lângă poartă. Urc spunându-i şoferului să gonească cât de repede poate, iar
pentru al convinge că se merită, îi arăt câteva bancnote. Acesta îşi făcuse misiunea cu dibăcie. Îl rugasem ca în
cazul în care pe drum se vor afla pietoni, să încetinească, în cazul când drumul era liber, să ia viteză cât mai
mare.
Ajunsesem cu cincisprezece minute înainte de ora fixată să aibă loc întâlnirea de la cafenea. Cobor din
maxi-taxi. Îi plătesc șoferului peste costul călătoriei, cum îi promisesem, dacă va conduce cu grijă, însă cât mai
repede. În graba în care coborâsem din mașină era să uit florile de crin alb. Șoferul mi le dăduse în momentul
când îi plătisem.
Mă uit iarăși la ceas vrând să fiu sigur că acesta nu mă amăgește în privința orei. Timpul se scurgea,
dar mai erau încă câteva minute. Intru în cafenea. Era multă lume. Acest fapt nu mă deranjase, chiar mă
gândisem că prin mulțimea de persoane din cafenea voi putea să mă strecor fără ca cineva să mă cunoască.
Acesta a fost motivul pentru care alesesem localul respectiv. Eram îmbrăcat asemănător cu veșmintele purtate
în seara baletului, dar cu o nuanță cromatică diferită a vestimentației, având aceeași înfățișare a feței, aranjarea
părului aproape identică cu cea de duminică seara. În cafeneaua dată vin mai mult tinerii, rar când să vezi intrând
aici persoane trecute de treizeci și cinci ani. Tinerii nu prea sunt interesați de treburile publice locale, unii dintre
ei nici nu cunosc că există funcția de secretar al primăriei. De unde ar ști, dacă mă vor vedea în seara aceasta,
cine sunt eu. Doream ca această seara în care eu cu Miroslava ne vom întâlni să fie doar pentru noi doi, fără
primar, fără oameni necunoscuți, fără muzica manipulatoare. Deși, se auzea în local sunetele muzicale,
caracterul lor era unul neînțeles pentru mine. Miroslava plecase din Skopje să practice baletul în capitală de la
vârsta de doisprezece ani, așa se lăuda domnul Tase. Vizitele ei la Skopje se rezumau în a-și vedea familia, nu
cred să o recunoască cineva. Chiar dacă ne va vedea vreunul și ne va recunoaște, îi voi spune că discutăm despre
chestiuni legate de primărie. Nu îmi pasă de zvonurile care ar putea să apară, dar nu mă încântă acest fapt.
Trebuie, totuși, să fiu precaut până în data de doi decembrie când primarul ar trebui să plece la adunarea generală
a secretarilor.
Intrând în cafenea, mă uit împrejur, multe fețe de adolescenți, dansează, scot hohote de râs. Trec printre
mesele ocupate de către aceștia. În mulțimea de oamenii se aflau, după cum avea să observ înaintând tot mai
mult în interiorul cafenelei, studenți, adolescenți stând la mesele pline de băuturi alcoolice. Alcoolul e un bun
analgezic de suprimare a tăcerii. Nu-I judect, nici nu-i laud. Mergând prin sală, scrutam încăperea în scopul
găsirii unei mese libere. La un moment, când căutările mele îmi păreau zădarnice, se aude o voce din spate:
- Vă pot ajuta, tinere?
Mă întorc, era un chelner al localului. Cel puțin așa am presupus uitându-mă la vestimentația pe care o
purta. Avea în partea stângă, la piept, un ecuson pe care era indicat numele Vladimir, iar în partea de sus a
plăcuței de plastic se vedea inscripționată denumirea cafenelei.
- Da, aș dori să știu dacă mai sunt mese libere? Răspund.
- Fumați?
- Nu, nu fumez.
- E bine. În acest caz să știți că avem mese libere! zise chelnerul.
Mă uit mirat la el, nu credeam, fiindcă în localul pe care-l cercetasem nu se mai afla nici o masa liberă,
mai mult, unii dintre clienți lipiseră două sau chiar trei mese la un loc pentru a ajunge întregului grup. Însă, fără
a spune ceva, îl urmez. Chelnerul se îndrepta spre o intrare de lângă locul unde se putea face comanda, apoi,
brusc o cotise la dreapta, dând la o parte niște jaluze care atârnau de sus până jos acoperind intrarea. Intru
înăuntru după angajat. Aici, deodată, îmi apare înainte o încăpere nu foarte spațioasă, dar plăcută la vedere. Cu
două rânduri de mese așezate paralel lăsând loc de trecere prin mijlocul acestora. Erau câte trei mese pe fiecare
rând, despărțite la o distanță de doi metri.
- Poftim! Aici e spațiul pentru nefumători.
- Vă mulțumesc! Răspund eu încântat de priveliște. Nu știam că aveți asemenea ofertă!
- A fost deschisă recent. Totul pentru comoditatea clienților, explicase chelnerul, deși, nu avea nici
o plăcere s-o facă. Doriți să faceți comanda?
- Pentru moment aș vrea un suc din fructe dacă e posibil? Mai târziu voi decide!
- Am înțeles, în cinci minute vă aduc sucul!
- Mă scuzați, Vladimir! Îi spun chelnerului pe nume potrivit informației de pe ecuson. Pot să vă mai
rog ceva?
- Da, vă ascult!
- Vreau să supravegheați în sala cealaltă, caz în care, o fată, optsprezece ani aproximativ, Miroslava
o cheamă, dacă o vedeți, spuneți-i, vă rog, că sunt aici. Vă sunt foarte recunoscător!
- Așa voi face! spuse chelnerul, asigurându-mă de câteva ori. Probabil, efectul venise de la bancnota
de douăzeci denari pe care i-o pusesem în buzunarul de la costumul său când îi cerusem acest
serviciu.
Chelnerul ieșise să-mi aducă sucul. Eu mă uit la ceas. În mai puțin de o minută se face opt. Mă gândeam
că așa cum e firesc pentru o femeie, va întârzia, nu e nimic ciudat. O jumătate de oră să stau în acest loc, să o
aștept pe Miroslava, e o nimica toată. Mă uit la celelalte mese, goale. Se pare că nu avem mulți nefumători în
această seară, mă gândisem eu. Aștept.
În sala în care mă aflam nu se auzea muzica. Dar volumul mare a sunetului din camera alăturată și plină
de lume, pătrundea, chiar dacă greoi, printre jaluzele de la ușă, făcându-și cunoscută prezența. Nu prea îmi
plăcea acest fapt, dar mă mulțumeam că stau aici, într-un loc ferit de ochii curioșilor care ar putea să mă
întâlnească. Dacă m-ar fi recunoscut vreun client ar fi fost necesară o explicație despre motivul vizitei mele.
Deranjul mic provenit de la zgomotul din cealaltă încăpere era mai simplu de trecut cu vederea decât să îi rog
pe angajați să micșoreze volumul muzicii.
Între timp, stand la masă, reapăruse chelnerul Vladimir. Ținea în mână paharul cu suc:
- Poftim, domnule! Era prima data când folosea apelativul domn, inițial mi se adresase ca unui tânăr,
iar acum, văzându-mi fața la lumina lămpii, observase că chipul meu nu e atât de juvenil.
- Mulțumesc! răspund eu.
- Domnule, aveți un mesaj!
- Eu? mă uit nedumerit la chelner.
- Da, o persoană mi-a transmis acest bilețel, a spus să vi-l dau dumneavoastră!
- De unde știți că mie trebuie să mi-l dați?
- Persoana care mi l-a înmânat a spus că e din partea Miroslavei!
- Da, da! dămi-l! iau eu din mâna chelnerului biletul fără a mai aștepta ca acesta să-l întindă mie.
Mă uit la chelner, acesta încă se holba la mine, înțelesem că pentru serviciul făcut era bine să-i
mulțumesc. Îi mai pun în haină câțiva denari, nici nu i-am numărat. Chelnerul se retrase.
Despăturesc cele patru părți în care era îndoit biletul. Neîndemânatic fiind, îl rup pe la margini. Cel care
a trimis biletul îi lipise cu o substanță vâscoasă marginile pentru a preveni pe destinatar că oricine va încerca în
afară de el să-l desfacă, îl va deteriora în așa măsură încât acest fapt se va observa. După marginile intacte pe
care le avea biletul se pare că nu a fost nimeni într-atât de curios să-l deschidă.
Îl desfac. Două rânduri scrise cu cerneală roşie, fără a fi menţionat autorul lor, mă anunţau: “La hotelul
Brovinco. Te aştept, nu mai târziu de ora douăzeci și unu, să fii acolo”. Din prima dată nu înţelesesem ce voia
să însemne aceste indicaţii de loc și de timp în care trebuia să mă duc.
Mă uit la ceas, arăta un sfert la ora nouă, adică patruzeci şi cinci de minute rămase până când
necunoscutul care mi-a dat biletul prin intermediul chelnerului spunea că mă așteaptă. Hotelul Brovinco se afla
la douăzeci şi cinci minute distanţă de cafeneau Petrei, aș fi plecat cu un maxi-taxi. Îmi imaginam că Miroslava
a transmis prin intermediul cuiva acest bilet, dar de ce a făcut-o nu înţelegeam. Poate voia să nu ne vadă nimeni.
Fără a mai sta mult pe gânduri, pun pe masă banii pentru sucul comandat, de care nici nu mă atinsesem, plus
un bacşiş pentru chelner, deşi, la cât i-am mulţumit, ar fi fost îndeajuns. Ies din sala de nefumători, mă strecor
printre mulţimea gălăgioasă. Ies afară. Cineva îmi rostise numele, pe semene, mă recunoscuse, însă, fără a-i
răspunde, ies grăbit din local. Uneori, să pari surd chiar te ferește de necazuri. De asemenea, chelnerul mă
strigase, nu m-am mai întors, am ieşit val-vârtej, mă uitam în jur unde aş putea să gasesc un maxi-taxi. De
regulă, şoferii de maxi-taxi stau pe lângă localurile cu program nocturn, aşteptând ca cheful necontrolat al
clienţilor să-i obosească într-atât încât să intervină maxi-taxiurile pentru a-i duce acasă. Cunoscând acest fapt,
mă uit împrejurul localului, unii care activează fără licenţă stau mai retraşi, însă, îşi fac apariţia îndată cum
observă că cineva ar avea nevoie de taxi. În jurul localului nu se vedea nici un maxi-taxi, am cutreierat cu
privirea în toate părţile. La un moment dat, zăresc o maşină de culoarea negră, una nu foarte pretenţioasă, se
apropia de locul unde eram eu. Deschizându-se geamul din partea unde stă în mod firesc conducătorul, capul
pleșuv al unui bărbat îmi zice:
- Unde mergem, şeful?
- La hotelul Brovinco!
- Patruzeci și cinci denari. Suntem acolo imediat, spuse şoferul mulțumit de sine.
- Bine, să mergem! Îi întind o bancnotă de douăzeci denari. Restul îi vezi la sfârşitul călătoriei! adaug
eu, vrând să-i arăt că nu mă las dus de nas. Şoferul acceptase, iar felul în care se uitase la mine
însemna că nu mă cunoştea. Poate ştie despre exeistenţa mea ca secretar, îmi cunoaşte numele, însă
nu are nici o închipuire că în acele clipe îi eram client. Ar putea să fie din altă localitate. E ceva
obişnuit la Skopje să vezi cum oameni din oraşele, satele vecine vin să muncească la noi în
localitate.
Şoferul porni la drum. Nu am scos nici o vorbă toată călătoria, mă gândeam la biletul misterios. Aveam
îndoieli în privinţa destinatarului său. Mă gândeam că ar putea fi o persoană care a aflat de invitaţia făcută
Miroslavei şi acum vrea să mă tragă într-o capcană pentru a mă şantaja cu acest fapt. Poate chiar Miroslava a
spus cuiva de asta. Nu, nu cred, gingaşa mea zeiţă nu poate fi în stare de aşa ceva. Şoferul îmi povestea despre
noua metodă de eradicare prin care scrisorile trimise prin intermediul poştei erau curăţate de ambiguităţi. Dânsul
considera aceasta un lucru bun, fiindcă, conform spuselor sale, eradicarea are scopul de a educa oamenii să-şi
formulize corect gândurile pe hârtie, să fie clar scrise şi să nu trântească pe foi tot ceea ce le trece prin cap. Nu
i-am reproşat nimic, eram cu mintea în altă parte. Doar îi făcusem semn să micşoreze volul la muzica pe care o
asculta, semăna foarte mult cu cea din sala de balet. Nu i-a plăcut că l-am rugat să facă asta, dar s-a conformat
solicitării mele mimate.
Am ajuns la hotelul Brovinco cu zece minute înainte de ora douăzeci şi unu. Îi plătesc restul din bani
şoferului, cobor, mă îndrept spre recepţia din hotel. Ajuns în interior, îmi dau seama că cel care a lăsat biletul
nu a indicat un loc exact unde-l voi găsi, doar a menţionat la modul general să vin aici.
Mă apropii de recepţie. O angajată îmbracată într-o bluză alba, sclipitoare, luxoasă, probabil era din
mătase, mă salută, întrebându-mă dacă îmi poate fi de ajutor.
- Aş vrea să ştiu dacă nu a lăsat nimeni un mesaj pentru mine, Novac S……? dar în acelaşi moment
mă opresc să spun numele de familie. Miroslavei i-am spus cum mă numesc, dar nu am menţionat
numele meu de familie.
- Novac Stankovic, da, domnule, aveţi un bilet, ţineţi-l! fata cu bluză albă îmi întinde o hârtie de
culoare roşie asemănătoare biletului transmis la cafenea. M-a rugat să vi-l dăm personal
dumneavoastră.
- Vă mulţumesc! zic eu, luând hârtia și uitându-mă sceptic la angajată. Cine vi la dat?
- Veți afla singur!
Dânsa mi-a rostit numele, probabil, mă cunoaşte că sunt secretarul. Nu înţeleg, pe biletul luat de la
recepţie era indicat numele meu întreg, Novac Stankovic, Miroslava nu putea să ştie despre acest fapt.
Deschid biletul. În el era scris să urc la etajul doi al hotelului, camera treizeci și trei.
Surprinderea mea trecea într-o stare de teamă. Nu era ceva curat la mijloc. Iar dubiile că persoana care
m-a chemat aici este Miroslava creşteau în intensitate. Totuşi, pun biletul în buzunar, mă urc la etaj, la camera
treizeci și trei. Odaia se afla în rândul din dreapta, ultima de la colț. Mă apropii, scot biletul, îl mai citesc odată.
“Camera treizeci și trei, etajul doi. Urcaţi domnule Novac Stankovic”. Da, era într-adevăr camera treizeci și
trei. Ridic mâna , fac câteva bătăi în uşă. Emoţiile de frică mă opresc din acţiune. Gândul că după uşă ar putea
fi Miroslava îmi producea o stare de bucurie enormă, în mai puţin de câteva clipe o voi strânge îmbraţe, o voi
săruta şi vom sta lipiţi alături cât o veşnicie. Stare de bucurie însă se împletea cu un sentiment de nelinişte, ar
fi absurd să cred că Miroslava m-ar chema aici. Însă, în afară de ea nu cunoştea nimeni despre invitaţia pe care
i-am făcut-o. Așa intuiam. Lipesc urechea de uşă, nu se auzea nimic în interior.
Mai ridic odată mâna, urmează alte câteva bătăi. Ușa se deschise. Aveam o senzaţie că cel care m-a
chemat aici, a lăsat intenționat intrarea deschisă. Intru. Deodată văd o siluetă de bărbat stând cu faţa spre geam.
După felul cum arăta, mi s-a părut cunoscut.
- Ai venit! îmi spune vocea groasă de bărbat.
În acel moment speranţa mea murise, nu e Miroslava, nu e drăgălaşa mea cea care m-a invitat aici. Cât
de naiv am putut să fiu, crezând că dânsa va fi în seara asta la cafenea, ori chiar aici, la hotel. În schimb, mă
aleg cu un bilet în care sunt rugat să vin la hotel, iar aici mă aşteaptă un bărbat. Tase.
- Mă scuzaţi! Am primit un bilet! mi s-a cerut să vin aici! spun eu bărbatului care stătea cu spatele la
mine. Pesemne spiona la geam.
- Da, aşa este. Ia loc pe scaun. Mi-a făcut semn să mă aşez pe un fotoliu aflat lângă o masă de sticlă.
Omul se uita în continuare pe fereastă. Vocea lui îmi era cunoscută. Din cauza perdelei care îi acoperea
corpul nu putea să-l văd. Acesta, îngânând ceva în sinea lui, mai privise odată pe geamul din camera de la etajul
doi. Pieptul mi se înfierbânta, spaima luase loc în corpul meu. Bărbatul trase jaluzele la geamul de unde scruta
împrejurimile. Ferise draperia la o parte ieșind din anonimat.
În fața mea era amplasată o oglindă. În ea se reflecta chipul surprins și înspăimăntat. Uimirea crescuse
în intensitate. Omul care se identificase în persoana necunoscutului de la geam era poștașul. Mă uit la el ca la o
nălucă.
- Panfil!? Ce cauți tu aici? întreb eu ridicându-mă din scaun.
- Nu are importanță ce caut eu aici, se uită strâmb poștașul. Panfil, lucrător al poștei sau ofițerul, nu
mai știam cine este. Eu sunt cel care ți-a trimis biletul la cafeaneau văduvei Petra și tot eu am lăsat
la recepție mesajul să te direcționeze aici. Am unele lucruri să ți le spun.
- Dar cum ai putut să știi că sunt la cafeaneau Petrei? Cu tine vorbisem ziua, apoi, ai plecat. E adevărat
ce ai scris în scrisoare?
- Ai găsit-o, totuși! Da, e adevărat. De astăzi tu ești ofițerul Novac Stankovic, membru al Unității
Speciale din cadrul armatei.
- Și de ce ai făcut asta?
- Eu nu pot să pătrund înăuntru. Am fost descoperit. Am uneltit împotriva Consiliului Suprem. Mi-a
fost găsită o scrisoare printre lucrurile din dulapul meu de la Unitatea Specială, am uitat la vedere
un răvaș în care se menționau niște informații secrete. Am fost urmărit. Cu greu am scăpat de ei.
Dar cu siguranță vor ajunge la mine. Nu mai pot să fac nimic pentru a distruge mașinăria din
Unitatea Specială, mașinăria de care-ți vorbisem în scrisoare, un monstru metalic destinat să
manipuleze oamenii. Această fiară care va face posibilă pătrunderea undelor muzicale în orice
localitate a țării pentru a subjuga conștiința oamenilor. Acest lucru nu trebuie să se întâmple.
- Și de ce nu ai spus că ești urmărit?
- Nu puteam, nu trebuia să dau de bănuit că aș avea complice. Chiar aici, la hotel, am înregistrat
camera pe un nume fals.
- Ce ține de vizită, totuși, cum m-ai găsit? Mai întreb eu odată cu o curiozitatea de copil?
- Îți spun mai târziu! răspunde poștașul.
- Nu am timp mult la dispoziție, trebuie să ne grăbim. Am aici un plan prin care poți să intri în
încăperea unde se află mașinăria manipulatoare. L-am luat duminica trecută.
- Spuneai că te grăbești să duci prăjiturile pentru copii? îi amintesc eu de ceea zise el atunci.
- Ți-am mai spus, trebuia să fac așa încât să nu pară că aș putea să am un ajutor din partea cuiva.
Ține planul.
Îmi dăduse o hârtie în formă pătrată, uzată. Pesemne, nu e prima data când o folosește. Îmi explică
modul de a ajunge în locul unde se afla mașinăria. Cheia pe care o aveam, mă preveni că, nu va fi îndeajuns să
trec de unele uși. Pe lângă cheie, accesul constă în a spune o parolă care se modifică în fiecare zi. Ușa de la
încăperea unde se află mașinăria îngrozitoare poate fi deschisă doar cu ajutorul parolei. Astfel, pentru a nu fi
nevoie de a afla parola, va trebui să mă furișez prin canalele de ventilație, așa îmi explicase poștașul.
- Și dacă nu vreau să fac asta? îl întrerup eu deodată pe Panfil.
- Vrei Novac, prietene, vrei! se uită el atent la mine. Dacă ai fi știut cine sunt eu cu adevărat, chiar
m-ai fi rugat. Acum, când acest lucru nu mai este nevoie, eu vin cu rugămintea să accepți această
misiune. Să faci tot posibilul să pătrunzi în Unitateaa Specială, în camera cu mașinăria ucigătoare
și să o distrugi. Nu vom câștiga războiul, dar fiecare pierdere adusă Consiliului Suprem este o
reușită pentru popor. Să o facem pentru țară.
- Așa să fie! spun eu, un răspuns neconvingător la mesajul patriotic al poștașului! Și totuși, puteai să
îmi spui mai devreme.
Poștașul nu răspunse.
- Ai ascuns bine planul? Mă întreabă poștașul.
- Da, e sub pază bună! arăt eu spre buzunarul de la haină.
- Să fii cu ochii în patru. E timpul să plecăm! Ar putea să vină!
- Cine?
- Oamenii Consiliului! Aceștia nu își pierd speranța dacă din prima nu reușesc să te prindă. Vor
încerca de atâtea ori cât va fi necesar pentru a pune mâna pe cel pe care-l caută. Să mergem!
- Am înțeles!
Panfil deschise geamul și îmi făcuse semn să îl urmez. Mă uit uimit. Credeam că voi ieși pe ușă așa
cum am venit. Acesta mă grăbește să nu stau pe loc.
- Hai, mai repede! mă îndemnă el.
Fără a pricepe rostul acestei evadări, mă las pe seama sa. Mă urc pe geamul deschis de poștaș, fiind la
etajul doi, nu era înălțimea mare, mai ales că în partea dreaptă sub fereastră stătea atârnată o scară.
- Pe scară, coboară cât mai repede! îmi spusese Panfil,
Insistența poștașului își avuse efectul dorit, în câteva secunde eram jos. Scara fusese dată într-o parte.
A ascuns-o într-un tufiș. Ne îndreptam grăbiți spre ieșirea din curtea hotelului pentru a nu trage atenția asupra
noastră din partea angajaților, deși, comportamentul nostru anume că suspecți ne prezenta. Panfil îmi făcea
semn să-l urmez. Eu, tăcând, mă lăsam condus de măiestria acestui ofițer, ori fost ofițer al Unității Speciale.
Am auzit pe cineva strigând în urma noastră, nu am întors privirea. Poștașul chiar în acel moment urcase gardul
hotelului, întinse mâna și mă ajutase să sar peste construcția din piatră care împrejmuise curtea localului. Eram
în stradă. Panfil se apropiase de o mașină. Mi-a spus să urc în ea. El s-a așezat la volan. Pornise motorul. Ne
facem dispăruți din preajma hotelului.
- Dar de ce a fost necesar să mă chemi la hotel? Oare nu putea să-mi dai planul personal, acasă? mă
uit eu la Panfil, adresându-i răspicat această întrebare.
- Nu mai era posibil, începând cu ziua de ieri, nu mai sunt angajat al poștei. Cum îți spusesem, planul
l-am luat abia duminică seara, în urma vizitei pe care ți-o făcusem. Să mă întorc la tine nu puteam,
eram urmărit. La hotel era o opțiune bună. Nu știa nimeni de identitatea mea. Un nume fals nu
deranja pe mine. A fost suficient să plătesc prețul cerut la hotel. Dacă cineva dintre ai lor ne-ar
observa împreună, atunci, suntem pierduți amândoi și asta nu cred că e ceea ce ți-ai dori! spuse
poștașul cu un chip satisfăcător.
- Sunt atât de răi?
- Mai mult decât răi! Pot să facă un om din nimic, ori pot să fac un nimic din om. Sunt ca vrăjitoarele.
Consiliul Suprem parcă ar fi o fântână de magie. Doar lipsa de bani îi mai stăvilește apucăturile.
Nu uita, războiul cu Inamicul cel mare este în scop de preluare a controlului total peste Insula
Florilor, Consiliul vrând să facă acolo o bază militară, fabrică de armamanet și terenuri de
antrenament pentru a instrui soldații în luptă. Mașinăria manipulatoare este pentru a le induce
oamenilor senzația la nivelul conștiinței că, războiul e cauza lor, lupta este iminentă și doar prin
unitate națională putem salva statul. Oamenii nu sunt de acord cu această luptă. Dar Consiliul
Suprem, prin metoda de eradicare, prin exeprimentele pe oameni în care se caută armonia muzicală
potrivită, va influența starea psihică a oamenilor. Cu ajutorul mașinării vrea să împrăștie uniform
pe întreaga țară mesajele subliminale cu caracter patriotic chemând poporul la luptă. Nu putem să
permitem așa ceva, răspunse Panfil la întrebarea mea cu acest discurs ademenitor încât credeam că
el însuși vrea să mă manipuleze.
- Suntem doar doi, ce am putea să facem? zic eu poștașului.
- Este îndeajuns să distrugi mașinăria, foarte mulți bani au fost investiți în ea. Va fi o lovitură
puternică pentru Consiliul Suprem. Fără ea, nu va putea să influențeze oamenii atât de ușor,
totodată, în lipsă de bani, cheltuiți pe aceste experimente, nu va putea să asigure echipament, hrană
și alte necesități armatei. Va fi o victorie mică, dar va fi o victorie.
- Pare atât de simplu!
- Pare, dar nu este așa! Asigură-te să nu divulgi la nimeni intențiile tale. Nu uita, singur sau deloc,
îmi amintise Panfil de ultimile cuvinte din scrisoarea sa.
- Am priceput.
- Acum, te voi lăsa la prima stație de autobus. De acolo pleci singur. E ultima noastră întâlnire. La
miezul nopții plec în Sud.
- Dar de ce să pleci?
- O fac nu pentru mine, o fac pentru ei. Familia, copii și soția mea.
- Înțeleg. Grija.
Între timp, ne apropiasem de locul unde poștașul îmi indicase să cobor. Mă uit cu o curiozitate
nestăvilită la poștaș.
- Vrei să-mi spui cum ai aflat că trebuia să fiu la cafeaneau Petrei? Chiar mi-ai lăsat un mesaj din
numele persoanei pe care urma să o întâlnesc? îl iscodesc pe Panfil.
- Fără a intra în detalii, reține, ofițer al Unității Speciale, când vrei să ieși din culisele casei de cultură,
apleacă ochii mai jos, dar bagă de seamă cine stă înaintea ta. Zâmbise. Coborâsem din mașină.
Poștașul, luându-și rămas bun, goni pe străzile localității într-o direcție opusă celei din care
venisem.
Acest răspuns nu mă mulțumise deodată. Ce a vrut el să spună nu pricepusem imediat. Reflectând la
vorbele lui, îmi amintesc de seara de duminică. Da, da, el este. Atunci când am plecat în grabă de lângă
Miroslava, crezând că vine primarul, de fapt, era Panfil, interesant cum o fi ajuns el acolo, probabil a fost printre
invitați. Eu vrând să nu fiu văzut am iești rapid din spatele scenei, lovindu-mă de o altă persoană. Înțeleg acum
de unde știa el că mă voi întâlni cu fata primarului. Acel bilet de la cafenea a fost o momeală pentru a mă face
să cred că e din partea dânseia, altfel, aș fi putut să nu vin la hotel. Ingenios acest poștaș, deși, în timpul facultății
nu demonstra calități atât de abile. Experiența te învață.
Era ora douăzeci și unul jumătate. Stăteam lângă stația de autobus. Dar nu-l așteptam să vină, căutam
un maxi-taxi. Mă gândeam să mă duc la cafenea, poate Miroslava a venit. Ilogic, chiar dacă ar fi fost, demult,
trebuie să fi plecat văzând că lipsesc.
Trecuse mai bine de jumătate de oră, încă nu găsisem nici o mașină de taxi. La un moment, lângă stația
de autobus vine o fată. Nu o cunoșteam, dar felul în care era îmbrăcată îmi atrase atenția. O rochie de seară,
colorată, albastră, a cărei prezență se vedea prin lungimea ieşită de sub îmbrăcămintea groasă. Fata care o purta
avea un palton îmbrăcat pe deasupra, dar de sub el se zărea rochia. Părul aranjat, o coafură de seară, șuvițe de
păr împletite care îi înconjurau asemenea unei coroane partea superioară a capului. Semăna cu o zeiță. Chipul
ei nu îl puteam vedea clar, dar se asemuia cu cel al Miroslavei. Mă uita la ea în continuare, maşina de taxi încă
nu apărea de nicăieri. Văzând-o la o oră aşa târzie pe străzile oraşului era ceva nu chiar atât de obişnuit. Lumea
din localitate nu ducea o viaţă nocturnă tumultoasă. Iar în localurile cu programul de noapte până târziu nu era
permisă intrarea persoanelor cu vârsta de până la douăzeci şi unu ani. Mai mult, conform unei dispoziţiuni a
primăriei, după ora douăzeci şi două locuitorii oraşului care au mai puţin de douăzeci şi unu ani ar trebui să fie
însoţiți de un membru al familiei cu vârsta peste douăzeci şi unu de ani când se află noaptea în oraş. Optsprezece
ani avea fata care îmi încânta ochii cu frumuseţea ei sclipitoare. Am presupus acest fapt auzind-o pe o altă
persoană care stătea lângă ea urându-i la mulţi ani. Persoana de alături, era o femeie mai învârstă decât fata.
Ambele stăteau apropiate una de cealaltă, pesemne, se încălzeau astfel în toiul întunericului friguros și tomnatic.
- Miroslava, sună fată la o companie de taxi! aud eu cum spune cea mai mare dintre ele cele două
femei. Nu mai am răbdare să aştept autobusul. Hai, sună!
- Mai aşteptăm încă zece minute, dacă nu vine, atunci voi suna! răspunde fata mai tânără.
- Cinci minute, doar cinci mai stau aici să îngheţ de frig! continuă supărăcioasă prima fată.
- Cinci, confirmă cealaltă.
Martor fiind la această discuţie, am rămas perplex. Auzisem îndeajuns de bine rostindu-se numele
Miroslava, acelaşi nume pe care îl poartă drăgălașa mea. Numele pe care aş fi vrut să-l rostesc eu în seara
aceasta la cafeneaua Petrei, dar în schimb l-am rostit pe cel al poştaşului. Să fie ea oare?Această fată, stând la
trei metri distanţă de mine, zgribulită, cu o înfăţişare de prinţesă, atrăgându-mi privirea spre ea, făcându-mă să
uit că aştept o maşină de taxi. Miroslava? Toată conştiinţa mea era îndreptată în a cerceta suava creatură
feminină.
O cunoşteam bine pe Miroslava, chipul ei îl memorasem, iar din seara de duminică faţa ei atât de mult
mi se întipărise în minte având senzaţia că o cunosc dintotdeauna. În această stare de uimire îmi spun în sine că
trebuie să-i văd chipul, numaidecât să o privesc în ochi. Ar putea fi ea, gingaşa şi graţioasa mea iubită. Voiam
să mă apropii, dar mă opresc, nu ştiam ce voi spune dacă acea persoană care stă smerită în faţa frigului de
toamnă va fi Miroslava. Aş putea să tac, voi întreba cât e oră. Cred că e o idee bună. Dar în cazul în care mă
recunoaşte, ar putea crede că sunt un spion. În toată această şovăială trecând pe lângă o piatră, pironită chiar în
staţia de autobuz, mă împiedic, cad. În timpul căzăturii m-am lovit la spate. Căzătura nu a fost atât de puternică,
nu am atins pământul decât foarte puțin. Cu mâinile reuşisem să mă sprijin de sol, dar totodată, am simţit cum
cineva îmi atenuează căderea. Fără să mă uit cine era, îi mulţumesc. Căutând cu ochii persoana care îmi acordase
ajutorul, o observ chiar înaintea mea. În interiorul meu totul încetinise să funcționeze. Inima se blocase. Cu o
siluetă evidenţiată de zeiţă, ascunsă în paltonul care îi acoperea corpul, deschis la doi dintre nasturii din partea
de sus, se afla Miroslava, întrebându-mă dacă nu m-am lovit prea tare. Eu mă uitam la ea, amuţit, durerea de la
căderea recentă se pierduse ca o amintire de la facultate. Ochii ei trimiteau raze de lumină spre mine, căldura
îmi încălzea partea corpului unde mai devreme mâna dânseia mă ținuse și-mi atenuase căderea.
- Sunteţi bine domnule? mă întreabă ea, cred, era a cincea oară.
- Vă mulţumesc! Nu e nimic, doar o pată pe pantaloni. Cu ajutorul dumneavoastră am învins forţa
de gravitaţie, voiam eu să fac o glumă inteligentă.
Dânsa nu zâmbise. Se uita la mine cătând parcă să vadă urma de murdărie lăsată pe pantaloni. Eu o
privesc. Nu cred să mă fi recunoscut. M-a văzut o singură dată în seara de la casa de cultură și în treacăt câteva
ori la primărie. Am întreţinut o conversaţie de câteva minute. Nici cei mai iscusiţi oameni cu o memorie
fotografică nu ar reuşi să-şi amintească de o persoană văzând-o aşa o perioadă scurtă. Persoana care o însoţea
îi aducea aminte că timpul se scurge, iar autobusul nu vine, rugând-o să sune la o companie de taxi.
- Pot să vă ajut eu! Voi chema o mașină să vă ducă la destinaţie! Îi spun eu Miroslavei, prin acest
gest urmărind să îi arăt recunoştinţa pentru faptul de a mă fi ajutat. Să fi fost alte persoane nu cred
că mi-ar fi venit o astfel de idee. Aici, acum, era vorba de drăgălaşa mea Miroslava.
- Sunteţi amabil, dar ne descurcăm noi, răspunse Miroslava.
- Hai fată că e o ideea bună, dacă vrea dânsul să ne ajute, de ce să nu acceptăm, zise persoana care o
însoţea, fără un sentiment de sfială în vorbele ei.
- Nu, soro, am mai spus, i se adresase Miroslav,a cu o vocea ridicată, celeilalte persoane care insista.
Acum înţeleg, persoana de alături era sora mai mare a Miroslavei, fiica cea măritată a domnului Tase,
de care se plângea în discuţiile de la primăriei că şi schimbat după căsătorie numele de familie, primarul nefiind
încântat de acest fapt.
- Ar fi o plăcere pentru mine să vă ajut! încerc să o conving eu pe Miroslava.
Aceasta însă nu îşi schimbase părerea, spunându-i surorii sale că mai aşteaptă autobusul. Sora sa se
supărase foc de data aceasta, îi smulsese telefonul din mână şi fugind cu el într-o parte, sunase. Miroslava nu
alergase după ea. A lăsat-o să își ducă până la capăt intenția. Înţelegea că apelează la cineva să vină după ea.
- De ce sunteţi atât de încăpăţânată, domnişoară? o întreb eu pe Miroslava. Sora dumneavoastră vă
sfătuieşte de bine.
- Aşa vreau eu. Nu e treaba dumitale! Se răsti ea la mine.
- E un gest de recunoștință pentru că m-ați salvat de la o lovitură zdravănă de trotuar, deloc plăcută,
care ar fi putut să aibă loc dacă nu m-ați fi sprijinit.
- Nu contează, răspunde Miroslava, uitându-se în direcţia unde se afla sora ei. Aceasta se apropia.
- Am sunat şi va veni paznicul, îi spune sora sa Miroslavei. În şapte minute e aici.
- Nu trebuia să suni. Ţi-am zis că aşteptăm autobusul, iar dacă nu vine, luam un maxi-taxi, o mustrase
Miroslava.
- În câteva minute plecăm, aşa că, mulţumeşte-mi surioară, altfel, dacă aşteptăm autobusul, vine
următoarea toamnă, râzând, sora mai mare îi întinse telefonul Miroslavei.
- Cum să nu, poate următoarea colecţie de haine! Că doar din cauza asta ne aflăm aici. Tu ai insistat
să ne ducem la deschiderea noului magazin de îmbrăcăminte. Tu ai vrut neapărat să vezi toate
colecţiile noi. Pentru plăcere trebuie să plăteşti. Rabdă acum frigul, o dojeni Miroslava pe sora sa.
- Gata soră, nu îmi spune tu mie ce să fac. Plecăm când vine paznicul.
Miroslava fusese cu sora sa la un magazin de haine. Înseamnă că ea nu a venit la cafenea, unde eu o
aşteptam. A dat uitării toate promisiunile mele. A şters amintirea unei întâlniri plină de pasiune. Nu poate fi
aşa. Trebuie să ştiu dacă într-adevăr nu îi pasă de sentimentele mele. Trebuie, o voi face acum, în această staţie
de autobus. Gândurile mele erau îndrăzneţe, pline de curaj, faptele însă nu păreau să fie de acord cu aceste idei.
Totuşi, mintea îmi ordona să dezleg acest chin care mă apasă pe conștiință. Îmi cerea să aprind izvorul dragostei
ori să-l înfund cu nămol pentru tot restul vieţii.
Sora Miroslavei era aproape de marginea drumului. Urmărea dacă vine paznicul cu mașina. Având în
vedere că se uita în ambele direcţii de sens, dânsa nu cunoştea din care parte va veni automobilul pe care îl
aștepta atât de mult. Miroslava stătea sub acoperişul din staţia de autobus. Pe chipul ei se observa un sentiment
de resemnare, părând să fie de acord cu ceea ce spusese sora ei. Stătea în întunericul creat de spaţiul închis al
staţiei, furişându-se cu privirea în direcţia din care ar trebui să apară autobusul. În jur mai erau alţi oameni care
aşteptau în staţie, iar după căutările lor, înţelegeam că aşteaptă cu aceeași intensitate mult doritul autobus.
Nicăieri în lume nu găseşti atâta dor şi pasiune pentru o maşină cum era staţia unde se află pasagerii.
Miroslava stătea pe un scaun. Sora ei continua să iscodească cu privirea drumul în ambele direcţii. Eu,
sub influenţa minţii mele neastâmpărate, îmi fac drum spre ea.
- Aş vrea să vă ofer ceva., în semn de recunoștință, îi zic Miroslavei.
- V-am spus că nu doresc să mă ajutaţi! îmi replică ea, crezând că insist cu propunerea de mai
devreme.
- O! Nu, nu domnişoară! Despre altceva vreau să vă rog! O preîntâmpin eu, dânsa vruse să se ridice
de pe scaun şi să plece. Crinii albi, ţineţi vă rog aceşti crini.
Scot de sub haina groasă buchetul zburlit, încercând să-l aranjez, îl întind Miroslavei. Ea se uită lung la
mine.
- Vă rog, domnişoară, acceptaţi aceste flori din partea mea în semn de recunoştință pentru că m-aţi
sprijinit să nu cad! mă uit în ochii ei, apoi, deodată, întorc privirea.
Dânsa se uită la flori, se uită la mine. Ia florile şi îmi spune:
- Parcă aţi fi ghicit, crinii albi sunt preferaţii mei. Vă mulţumesc!
Le încercase mirosul apropiindu-şi faţa de petalele lor.
- Cer scuze pentru aspectul lor nu chiar îngrijit! zic eu Miroslavei când aceasta le întorcea pe o parte,
apoi, pe cealaltă parte. A trebuit să le pun sub haină, îmi era frig la mâini.
- Nu contează, sunt frumoase. Totuşi, cred că ar trebui să le fi dat persoanei pentru care le-aţi luat?
Ce veţi spune acum dânsei, acelei femei pentru care erau pregătite? mă întrebă Miroslava. Pentru o
femeie sunt, da?
- Da, sunt pentru cea mai frumoasă femei, spun eu.
- Şi de ce mi le oferi mie? Oare e corect să lipsiţi pe altcineva de această plăcere? Ar trebui să le luaţi
înapoi! Adăugase ea pe un ton interogativ.
- Nu, nu trebuie. Florile şi-au găsit destinatarul potrivit. Acum, în acest moment, ele se află în mâna
persoanei căreia îi erau pregătite, spun eu sfiit..
- Mă faceţi să roşesc, ar fi bine, totuşi, să nu uitaţi de femeia căreia i le-ați cumpărat! Continuase ea,
fără a-şi da seama de ceea ce i-am zis.
- Nu domnişoară, nu mai este necesar să mă gândesc la altă femeie. Florile sunt pentru
dumneavoastră. Sunt crinii albi, preferatele tale, Mira.
Ultimele mele cuvinte avuse un efect năucitor asupra chipului angelic al Miroslavei. Dânsa strânse cu
putere mănunchiul de flori, mă privise atent.
- Cine sunteţi? mă întreabă ea uluită. De ce îmi spuneţi Mira, de unde ştiţi cum mă numesc? Se
ridicase de pe scaun, mă privea dubios.
Aş fi vrut să o privesc aşa mai departe, emoţionată, curioasă. Am vrut să o apuc de mână, să o ţin, să o
sărut chiar în acel moment.
- Sunt eu, Novac, cel care ţi-a dat vorbit despre dragostea pură care o are pentru tine. Acolo, seara,
în casa de cultură, îi răspund eu, punând capăt acestui suspans de împrejurări care o înconjurase pe
Miroslava.
- Mă urmăreşti cumva? zice Miroslava. Am înţeles din privirea ei că și-a dat seama cine sunt eu.
- O, nu draga mea, deloc, eu aştept un maxi-taxi să treacă pe aici. În cel mai puțin dorit caz, cu
autobusul voi pleca, dar întârzie și acesta.
- Nu vă cred, zise Miroslava.
- Dar e adevărat ce spun. Câteva minute înainte să veniți cu sora dumitale aici, sosisem eu.
- Şi iarăşi florile cu dumneavoastră? Parcă aţi ştiu că voi fi aici!
- Păi, Mira, ţi-am zis că te voi aştepta la cafeneaua Petrei astăzi seara. Atunci, când în grabă am ieşit
din culise, îţi făcusem invitaţia.
- Nu am crezut că vorbeşti serios. Un necunoscut să mă invite la cafenea.
- Am făcut-o cu toată sinceritatea, Mira, pentru că te iubesc, aşa demult, că aş vrea să respir aerul
care-l respiri tu. Te-am aşteptat la cafenea, florile erau pentru tine.
Deodată, conversaţia, atât de minunată, fusese întreruptă de strigătul surorii Miroslavei.
- Hai fată odată, Mira, a venit paznicul!
- Nu merg cu tine, pleacă tu. Eu mai aştept autobusul, zise Miroslava.
Refuzul Miroslavei de a urca în maşină, alături de sora sa, mă bucurase nespus de mult. Acum, îmi
doream ca autobusul să îşi facă apariţia cât mai târziu. Aş fi făcut o vrajă doar să-l opresc din drum.
- Cum vrei tu, eu nu insist. Am plecat. Îi voi spune tatei că nu ai vrut să vii! intrând în maşină, striase
sora mai mare la Miroslava..
- Nu îmi pasă! răspunse dânsa.
Am vrut să-i zic că ar trebui să o asculte pe sora sa, m-am abţinut. Era un moment de fericire lăuntrică
care îmi cerea să fiu de acord cu Miroslava, parcă şi ea ar dori să stea alături de mine. Sora s-a plecase.
- De ce nu v-ați dus cu ea? o întreb eu.
- Vreau să mai stau afară! M-am săturat de atmosfera închisă din casă. Vreau să respir aerul rece al
toamnei.
- Dar veţi răci!
- Nu mă deranjează!
Autobusul încă era într-un loc misterios, orizontul nu-l arăta. Mă apropii de ea. Scot haina groasă de pe
mine înfășurând-o peste corpului ei firav. Cu două haine groase frigul nu o va înţepa într-atât de mult.
- Nu faceţi asta! Nu îmi e frig, se împotrivise Miroslava vrând să scoată haina mea de pe dânsa.
- Căldura emanată de fiinţa ta, de corpul tău gingaș, Mira, care îmi stă în faţă e atât de puternică încât
mă încălzeşte cum nu o face soarele vara.
Stăteam atât de aproape de ea încât buzele s-ar fi lipit de ale ei dacă le deschideam. Frigul nu era
îngrozitor de rec,e cum aş fi crezut eu, când am scos haina de pe mine şi am acoperit-o pe Miroslava. Dânsa mă
privea atent. Eu cedez ispitei şi îi ating faţa cu obrazul meu, ea nu dă semn că ar fi împotrivă. Buzele mele se
apropie de ale ei. Sărutul se înfăptuise. Amândoi, uniţi, în gara de autobus. Observ cum ceilalţi oameni se uită
la noi, dar nu ţin cont de asta. Un sărut dulce mă legase de Miroslava, sângele alerga prin corp, iar în piept
auzeam bătăile înviorate ale inimi, deblocasem toate viața din mine.
Îmbrățișând-o, aşteptam să vină autobusul. Nu mai căutam vreun maxi-taxi, deşi, au trecut câteva dintre
ele. Răcoarea era tot mai simţită, dar dorinţa de a o ţine alături pe Miroslava, pe iubita mea zeiţă, nu mă lăsa să
plec de acolo. Miroslava îşi ridicase haina, o trase un pic peste mine pentru a-mi face loc sub paltonul gros pe
care îl dădusem ei. Acest fapt mă înălţase în al nouălea cer de fericire. Nu sunt atât de străin, Mira, drăgălaşa
mea are grijă de mine. Mă uit la chipul ei plin de frăgezime, pomeții rumeni mă chemau să-i ating.
- La mulți ani! Zic eu Miroslavei.
Dânsa nu răspunse deodată, uitându-se la mine cu un chip plin de veselie. Zâmbește, apucându-mi
mâna, îmi spune:
- Nu e ziua mea, glumea sora.
- Atunci, o fac cu anticipație pentru ziua când va veni!
- Mulțumesc, răspunde Miroslava, simțind cum corpul ei să apropie și mai mult de al meu. O îmbrățișez
cu tărie.
- Aş vrea ca acest moment să nu se mai oprească! îi spun eu ei.
- Aş vrea....Vine, vine. Vine autobusul., spuse dânsa cu un strigăt de bucurie, fără a mai duce până
la capăt gândul cel dintâi început.
La orizont îşi făcuse apariţia mașinăria. Ora era trecută de douăzeci şi doi. Se opreşte în staţie. Oamenii
urcau, pe feţele lor se citea nemulţumirea că au trebuit să stea atâta până a venit. Miroslava dă la o parte paltonul
meu, mi-l întinde. Urcă în autobus. Eu o urmez. Direcţia în care se ducea mijlocul de transport nu era chiar cea
unde se află casa mea, însă îi spusesem Miroslavei că locuiesc la ultima oprire de autobus. Ştiam unde locuieşte
primarul, de aceea, fără a cunoaşte unde va coborî ea, puteam să ghicesc.
- Urcaţi mai repede! îmi făcuse semn.
Într-o mână aveam paltonul pe care încă nu-l îmbrăcasem. Urc grăbit în mijlocul de transport. Erau
câteva scaune libere. Îi propun să ne aşezăm.
- Aş vrea să ne mai vedem, îi spun eu în timp ce ea lua loc pe scaun.
- Mâine plec din oraş, mă duc înapoi în capitală, îmi răspunde dânsa. Nu voi mai veni mult timp la
Skopje.
- Pot să te vizitez acolo. Doar să ştiu că îţi doreşti să mă vezi. Voi veni oricând. Spune-mi, Mira,
spune-mi că mă iubeşti.
Miroslava se uită în ochii mei, vedeam cum îi cade o lacrimă. Scot o batistă şi îi şterg picătura cristalină
care se prelingea pe faţa ei. Nu știu dacă lacrima care îi apăruse sub ochi era de la vorbele mele drăgăstoase ori
de la frigul tomnatic, dar mă făcuse să o îndrăgesc mai mult pe această ființă plăpândă. Își apropiase, mă
sărutase. În valul de emoţie care mă cuprinse scăpasem batista jos. Îşi întoarse capul spre geamul autobusului,
apoi, mă privise. Mi-a zâmbit copilărește.
- Mai sunt două staţii de mers. Apoi, voi coborî, precizase ea.
- Cât aş vrea ca acestea să fie lungi de un kilometru.
Miroslava, iarăşi zâmbi, mă ţinea de mână. Temperatura creştea. Chipul ei sclipea în lumina slabă din
salonul autobusului.
- Cum aş putea să te găsesc în capitală? o întreb eu .
- Chiar vei veni dacă îţi spun? îmi răspunde ea cu o întrebare retorică, obişnuit să o aud de altfel la
multe dintre femei.
- Dragostea pe care ți-o port, Mira, mă va conduce la tine oriunde ai fi. Spune-mi doar, mă vei aştepta
în ospeție?
Miroslava aplecase capul, îmi atinse pieptul. Părea că ascultă bătăile inimii. După care se uită în ochii
mei.
- Te voi aştepta, dragul meu. Era prima dată când dânsa mă numi cu un apelativ aşa de tandru. Îmi
plăcuse nespus, iar înainte ca ea să mai spună ceva, o sărut.
Se auzeau hohote în salonul autobusului. Erau nişte tineri în partea opusă a scaunelor unde stăteam noi.
Credeam că ne-au văzut şi fac glume pe seama noastră. Nu îmi pasă. Sunt fericit. Nimeni nu îmi poate lua aceste
clipe.
- Cunoşti capitala? mă întreabă Miroslava după sărutul pasional consumat.
- O cunosc îndeajuns cât să nu mă rătăcesc, răspund eu.
- Atunci notează adresa.
Nu aveam nici o foaie la mine cum avea să îmi dau seama când începusem să controlez prin buzunare.
Deodată, dau cu mâna de plicul şi biletul trimis de Panfil. Îl scot întorcându-l atent cu faţa scrisă în jos. O
problemă o rezolvasem, mai rămânea să găsesc un pix pentru a nota. Miroslava nu avea. La rugămintea mea, a
răspuns unul dintre puţinii pasageri, un tânăr dintre acei care râdeau mai devreme. Ciudat că anume la aceşti
adolescenţi am găsit unealta de scris.
Mă întorc la locul unde stătea Miroslava, aceasta dispăruse de pe scaun, încremenisem câteva clipe,
apoi, o văd că stă la uşa autobusului. Ea îmi făcea semn că a venit timpul să coboare la următoarea staţie. Alerg
repede lângă ea, îi zic să-mi spună adresa. Uşile se deschise, dânsa păşeşte afară pe treptele abrupte, se întoarce
şi îmi spune o denumire de stradă. Am notat, uşile s-a închis. Autobusul pornise. M-am repezit spre partea din
spate a salonului, prin geamul prăfuit încercam să-i văd chipul Miroslavei. Vizibilitatea era redusă din cauza
că geamul îngheţat nu permitea să urmăresc priveliştea de afară. Mă gândeam că ar fi trebuit să o conduc până
acasă. Da, acesta ar fi fost un gest demn de un bărbat îndrăgostit. Totuşi, nu aş fi vrut să dau ochii cu primarul.
Nici un număr de contact nu am cerut. Abia acum îmi dădusem seama că nu o făcusem, deşi, am avut atâta timp
la dispoziţie. Sunt un uituc. Mă uit la plicul pe care notasem adresa. Nici nu cunosc dacă există aşa stradă în
capitală. Probabil o fi. Miroslava nu m-ar amăgi, nu acum, când am văzut sentimentele ei.
Nu mă îndoiam în privința vorbelor pe care le spusese. Deși, într-o anumită măsură, îmi venea greu să
cred că ar fi îndrăgostită. Câteva întâlniri întâmplătoare nu sunt suficiente pentru a fi cuprinsă de patima iubirii.
Mă uit pe geamul lateral, acesta era mai curat şi puteam să observ locul unde se afla autobusul. La
următoarea staţie trebuie să mă dau jos. Aşa, voi merge doar două cartiere şi voi ajunge acasă. Autobusul se
oprise, cobor din el şi mă îndrept fugitiv pe una din străzile cunoscute. Drumul spre casă era anevoios din cauza
frigului care îmi bătea în faţă, dar cu gândul la drăgălaşa mea iubită, aş fi înfruntat gerul cumplit al munţilor.
Calm, treceam printre blocurile de piatră de unde se zăreau lumini la geamuri. Mă întrebam oare ce o fi făcând
acei oameni pe care îi văd la ferestre. Unii păreau ocupaţi. Alţii, îi vedeam stând aplecaţi lângă fereastră părând
să noteze ceva. Cel mai mult mă interesau oamenii pe care îi vedeam discutând între ei. Nu puteam să îi aud,
însă, pesemne că, erau discuţii aprinse dacă stăteau unul în fața celuilalt gesticulând foarte intens. Mi-aş fi dorit
măcar odată să pot intra ca o fantomă în casele oamenilor, să asist la aceste imagini curioase pentru mine.
Distanţa de casă se micşorase destul demult. Mai erau câteva blocuri de trecut şi ajungeam la destinație.
Puțini oameni pe care îi întâlneam în calea mea, nu m-ar fi recunoscut. Încercam să stau mai mult sub umbra
făcută de lumina lunii. Aproape să ajung acasă, când mai aveam un bloc să-l înconjor, mă opreşte un bărbat.
Cel puțin, vocea groasă mă făcuse să îl consider bărbat.
- Domnule, o ţigară aveţi!? Întrebase individul necunoscut.
- Nu! mă scuzaţi, nu mai fumez.
- Dar chibrituri aveţi? Continuase, pe acelaşi ton interogativ, necunoscutul. După vocea şi înfăţişarea
pe care cu greu am deslușit-o în bezna nopții, părea să aibă în jurul la patruzeci de ani.
- Nici chibrituri nu am. Îmi permiteţi să trec, mă grăbesc, îl rog pe necunoscut să se ferească din cale,
deși acesta se proptise înaintea mea
- Rău că nu aveţi. Atunci va trebui să iau altceva în schimb!
- De ce să vă dau eu ceva?
- Aşa trebuie!
Străinul scoate un cuţit din buzunar şi-l îndreptase spre mine. Acest fapt mă înfricoşase.
- Ce doriţi de la mine? Nu am nici ţigări, nici chibrituri! V-am spus odată!
- Scoateţi bani, bijuterii, tot ce e de valoare să îmi daţi, hai repede.
- Poftim, luaţi aceşti denari, e tot ce am la mine! Îi întind eu banii necunoscutului, întorcând
buzunarele hainelor pentru a-i demonstra într-adevăr că nu ascund nimic în ele.
Necunoscutul observase biletul şi plicul primite de la Panfil, unde era notată adresa dictată de Miroslava.
- Vreau aceste plicuri să mi le daţi! se înfuriase hoţul.
- Nu vă pot da, aici e o adresă care îmi trebuie!
- Nu îmi pasă, daţi-le acum! Vrând să pară convingător îmi arătase cuţitul. Îmi demonstra prin semne
că orice refuz va fi în defavoarea mea.
- Vă rog, nu îmi luaţi aceste hârtii, sunt importante pentru mine. Nu vă va ajuta cu nimic.
- Dă-le acum sau te omor! mă ameninţase individul, repezindu-se spre mine.
Eu încerc să fug. Mă întorc, strângând plicul și biletul, le pun în buzunar. Necunoscutul era la doi metri
distanţă în urma mea. La un moment dat, mă împiedic, Cad jos. Urmăritorul meu se apropiase cu un rânjet
înfricoșător, zicându-mi:
- Dă-mi imediat hârtiile şi paltonul!
Pretențiile sale crescuse în valoare. Acum dorea să mă lase fără haină.
- Ți le dau! Doar permite-mi să mă ridic.
- Hai mai repede! Nu mă face să te spintec ca pe un porc.
Mă ridic de jos. Îi întind plicul şi biletul!
- Haina, scoate-o! Individul ținea lama cuțitului spre mine. Se uita îm părți. Ironia soriții, însă, nimeni
nu își făcea apariția fapt care era în avantajul banditului.
Mă dezbrac de haina groasă! Uitându-mă la necunoscut, acesta era sprinten, dar nu părea să fie atât de
puternic fizic. Paltonul pe care îl purtam era destul de greu pentru o persoană cu un trup subţire așa cum îl avea
jefuitorul.
- Dă-mi odată paltonul! ameninţând cu lama cuţitului se agitase necunoscutul.
Eu, strâng paltonul cât mai mult, făcându-l ghem pentru ca greutatea lui să se mărească pe o suprafaţă
cât mai mică, formându-l ca un bolovan. Încerc în minte să mă concentrez, ca şi cum aş fi la o competiţie de
aruncat ciocanul, apoi, luându-mi niscai viteză, arunc paltonul spre necunoscut. Acesta încercase să-l prindă.
Imediat cum îl arunc, îmi fac avânt spre el. Hoţul reuşeşte să prindă îmbrăcămintea, dar în acelaşi timp, ocupat
cu această misiune, năvălesc peste el. Deodată îi apuc mâna în care avea cuţitul încercând să îi scot arma tăioasă.
Banditul opunea rezistenţă care era destul de mare şi mă surprinse, fiindcă la felul cum arăta, nu părea să fie
atât de viguros.
- Te omor, te omor! repeta necunoscutul, încercând să mă dea la o parte de pe pieptul său.
Eu nu spuneam nimic, doar gâfâiam cu greu timp în care mă străduiam să slobod cuţitul din mâna
hoţului.
Mâna era îndreptată în regiunea inimii mele. Pericolul ca viaţa să îmi fie curmată creştea. Mă zbăteam
şi împingeam sforțat înapoi braţul violent. Mă gândeam la Miroslava, chipul ei mă încuraja. Nu pot să permit
unui nemernic să mă lase fără adresa dată de ea. Deodată, îi înşfac mâna necunoscutului şi o întorc spre el.
Cuţitul alunecase încet spre gâtul acestuia. Vocea sa nu se mai auzea. Sângele începuse să curgă. În starea de
spaimă care eram îi vârâsem lama cuţitului în grumaz. După prima aparenţă, necunoscutul era mort. Imaginea
cadaverică mă îndemna voiam să fug. Nu puteam să fac asta. Vor afla că eu l-am ucis. Trebuie să ascund
cadavrul. Spaima mă dobora. Nu ştiam ce să întreprind. Voiam să-l sun pe Panfil. El e ofiţer, ştie ce să facă.
Mă răzgândesc, poştaşul chiar dacă va veni să mă ajute, va trece mult timp, iar până atunci pot fi observat de
cineva. În acel moment îmi dădusem seama că trebuie să ascund corpul neînsufleţit. Mă uit împrejur, văd un
capac de la instalaţiile de canalizaţie subterană. Trag capacul la o parte. Târăsc cadavrul acolo. Îl arunc în
interior. Capacul îl pun înapoi. Jos stătea paltonul şi cuţitul. Aud în depărtare pe cineva apropiindu-se. Îmi iau
haina, iar cuţitul îl arunc într-o urnă de gunoi.
Nu am mai tras atenţie dacă erau urme de sânge pe jos. Glasul de bărbat pe care îl sesizasem se făceau
tot mai deslușit. Fug în direcţia opusă. Casa mea se afla de partea cealaltă a blocului după care mă furişasem.
M-am pus la pândă, încercând să identific persoana care se apropia. Un bărbat, de vârstă înaintată trecea pe
alături de locul unde ucisesem hoțul. Mergea încet, semn că vârsta îşi arăta neputinţa. Ajuns chiar lângă gura
de canalizație, acesta se oprise şi se aplecase. De jos ridicase o batistă. Caut buzunarul paltonului, batista
lipseşte. Era batista mea, cea cu ajutorul căreia i-am şters lacrima de pe obrazul Miroslavei. Omul o ia, se uită
curios la ea. E sfârşitul pentru mine. Dacă acest bătrân va afla că aici s-a comis o crimă, va spune autorităţilor
despre bucata de pânză găsită. Îl spionez mai departe. Bătrânul băgase batista în buzunar şi se pornise spre
blocul unde eu stăteam ascuns. Cred că m-a văzut. Deschide uşa de la intrare în bloc. Intră în clădire. Eu ies de
după marginea blocului, cu viteză repezindu-mă, îl ajung pe bătrân şi-l opresc. Mintea îmi furniza informații cu
care nu eram obișnuit. Parcă aș fi fost un criminal cu experiență. Trebuia să șterg urmele.
- Vă rog, domnule, am pierdut o batistă, aici, în curtea blocului! Nu aţi văzut-o? îl întreb pe bătrân,
observând colţul batistei ieşind din buzunar.
- Nu! spuse dânsul vrând să-și continue drumul
Furia care mă cuprinsese s-a dezlănţuit. Întind mâna să iau bucata de pânză din buzunarul bătrânului,
acesta se împotrivise. Atunci, cu o lovitură puternică în coaste îl făcusem pe moș să cadă. Scot repede batista
din buzunarul acestuia și ies din scara blocului.
Gonesc cât mai repede acasă, în urma mea se auzeau strigăte de ajutor. Probabil, erau rugăminţile
bătrânului. Ajung la poarta, deschid în grabă zăvorul, intru şi o încui de cealaltă parte. Mă duc direct în casă.
Deodată, intrând, Aris începe a lătra. Mă apucase teama. Un om am ucis, iar pe altul era să-l lipsesc de viaţă,
urmare a loviturii zdravene pe care i-o aplicasem. Primul îşi merita soarta, dar bătrânul, minciuna acestui domn
nu justifica să îl lovesc atât de grav. Vor afla de ceea ce am făcut. Poate, nu acum, dar mai târziu vor afla. Mâine
nu voi putea să mă duc la primărie. Câinele stătea lângă mine. Dându-mi seama că vrea mâncare, i-am dat niște
resturi găsite în la bucătărie. Nici nu știu dacă a mâncat.
Scot din sertar cheia de plastic dată de Panfil, scrisoarea unde era indicată schema de pătrundere în
Unitatea Specială, iar din buzunar iau biletul şi plicul. Le pun alături, în batistă, o împăturesc şi legând-o cu o
aţă, deschid geanta de serviciu punând batista înăuntru. Din seara aceea am decis să le port cu mine. În orice
moment este posibil să am nevoie de dânsele.
Conştiinţa începea să se limpezească. Mă gândisem că mâine trebuie să mă duc la primărie. Absenţa
mea ar trezi suspiciuni. Trebuie să mă comport la fel ca până acum. Nu pot fi prins, nu înainte să ajung la
Unitatea Specială. Mai este o săptămână până la adunarea generală a secretarilor şi tot atât până la ziua în care
trebuie să prezint raportul de activitate. Speram să nu fi fost recunoscut de bătrânul pe care îl îmbrâncisem.
Chiar de va ieși totul la iveală, îmi trebuie răgaz de câteva săptămâni.
Nu aveam somn, conectez televizorul. Privesc ştirile. Nu se vorbea nimic de vreun omor la Skopje.
Cred că, încă nu aflase nimeni, ori nu se cunoştea în presă. Încep să râd, înnebunesc. Am ucis o persoană. Eu
care credeam că toate se pot rezolva prin discuţii, eu care îl consideram pe primar un nemernic, am curmat o
viaţă de om. Aud cum plouă afară. Mintea mea de criminal se bucurase. Va şterge urmele. Voiam totuşi să fiu
descoperit. Starea mea de deznădejde şi de chin mă ţinuse treaz până la ora trei dimineaţa când oboseala mă
doborâse. Înainte să adorm, îmi verific deşteptătorul, era activat. Somnul mă furase. Sper să nu visez vreun
omor.
Soneria deşteptătorului suna într-un zgomot asurzitor. Deschid ochii, vedeam în faţa mea pe
necunoscutul lipsit de viață prin fapta mea. Poate i-au descoperit trupul. Dau cu mâna printre lucrurile de pe
masă unde se auzea ecoul deşteptătorului, reuşesc să-l opresc după câteva încercări. Somnul a fost liniştit, nu
îmi aduc aminte să visat ceva. Totuşi, aş fi vrut să mai dorm, dar timpul îmi dădea de înţeles că e necesar să mă
scol din pat şi să mă pregătesc pentru apleca la serviciu. Câinele se zvârcolea pe lângă mine. Mă duc repede la
baie, aseară nici hainele nu le-am dat jos de pe corp. Fac un duș rece. A durat trei minute, deși, în mod normal
îmi lua cel puțin cincisprezece minute. Caut prin dulapul cu haine îmbrăcăminte curată. Găsesc un pulover
negru, pantalonii i-am luat cei de ieri seară, fără să mai caut alţii. Paltonul nu îl puteam lua, atunci când am vrut
să mă îmbrac, observasem pe el pete de sânge. O fi de la lovitura cuţitului când lichidul roşu ţâşnise din corpul
infam al necunoscutului. Am îmbrăcat o geacă mai puţin potrivită pentru timpul de afară, însă îmi păzea corpul
de frig. Pe Aris îl las de astă dată în casă. Cotrobăisem prin sertare. Cu mare greutate îmi amintisem că mai
rămăsese o singură cutie de hrană specială pentru câini. O torn în vas. Iau geanta, scot din ea scrisorile pe care
le luasem ieri de la primărie scăpându-le de cercetarea amănunţită a Comisiei de Etică, le pun în sertar alături
de celelalte. Vreau să le examinez când voi avea ceva timp liber. Verific dacă este cheia de plastic şi plicul cu
biletul, strâng batista înapoi şi o pun în geantă. Sun la o companie de taxi, cer o maşină. Nu vreau să mă duc la
primărie pe jos. Vreau să trec repede de împrejurimile oraşului fără a trage atenţia oamenilor. Mi-aș lua liber,
dar nu am un motiv suficient. Maşina sosise destul de repede.
Ies repede din casă, închid poarta şi mă apropii de taximetrist. Mă uit cu grijă la el. O fi ştiind că s-a
comis o crimă în localitate, mă întrebam în gând. Intru în maşină, şoferul voia să precizeze destinaţia. Nu am
vorbit cu el toată călătoria. I-aș fi cerut să dea la radio pe un post de ştiri, însă, îmi schimbasem părerea pentru
a nu-l face să bănuiască ceva. În timp ce eram dus la primărie, mă uitam pe geamul automobilului. În exterior,
localitatea nu se schimbase, un om a fost ucis, dar natura nu pare să sufere din cauza asta. Poate ar trebui şi eu
să fac la fel. În fond, îmi spuneam în sinea mea, nu a fost un plan pregătit pentru a-l ucide, am fost constrâns de
circumstanţele în care mă aflam. Totuși, omul era mort, însă martori nu erau. Îmi adusesem aminte de bătrânul
pe care-l îmbrâncisem în scara blocului, a fost josnic, dar era o faptă necesară.
Şoferul mă anunţase că am ajuns la primărie. Cobor, lăsându-i câţiva denari în plus pe lângă ceea ce îi
datoram. Intru în primărie.
Era liniște. Dacă s-ar fi aflat ceva despre fapta mea nelegiuită de seara trecută, poliția ar fi fost aici. Mai
mult de atât, m-ar fi arestat de mult. Mă uit printre geamurile de la intrare. Nu este multă lume. Intru în holul
instituției, îl salut respectuos pe paznic, ca și cum, mi-ar fi cel mai bun prieten. Acesta îmi răspunde cu un gest
asemănător. Așa face de fiecare dată, probabil, din complezență. Încă nu era opt, ora când se începea programul
de muncă. Pe hol, mă aflam doar eu cu încă o persoană care urcase pe scări. Nu am recunoscut-o. Mă duc direct
spre biroul de serviciu. Aștept cu nerăbdare să văd scrisori au mai venit. Poate este una să anunțe că a fost ucis
un om, iar autorul crimei se află în sediul primăriei. Erau în jurul la șaptezeci plicuri. Le numărasem. Mă uit
peste ele, nici una încă nu era înregistrată în registrul de evidență a corespondenței. Îmi venise în gând să le
ascund pe toate în geantă, dar asta ar fi fost prea dubios. Mă uit pe fiecare dintre ele, alegându-le pe cele care
păreau a fi de urgență. Jumătate dintre scrisori aveau în calitate de expeditor instituțiile publice din alte localități.
Printre restul scrisorilor care erau găsisem câteva trimise de localnicii din oraș. Am luat în jurul a douăzeci și
cinci dintre ele și le-am ticluit bine în geantă. Nu mai luam ca înainte actele de la birou acasă pentru a le studia.
Acum lăsam spațiul cât mai încăpător pentru a pune scrisorile. Acasă mă voi uita peste ele. Altfel, dacă nimeresc
în mâna omului de la poștă, s-ar putea ca destinatarii lor să sufere. Nici nu vreau să mă gândesc că cineva dintre
ei va fi dat pe mâna ofițerilor care îi va duce la Unitatea Specială. Îi va supune chinului din camera cu cilindrul
îngrozitor unde râturi de javre își testează ideile de manipulare.
Între timp, veneau ceilalți angajați ai primăriei. Îi salutam cu un zâmbet silit, apoi, aplecam capul să nu
le văd mutrele morocănoase, prefăcându-mă ocupat de treburile administrative. Totuși, privind la aceste năluci
din primărie care veneau în fiecare zi la serviciu, mă gândeam că, eu sunt mult mai prejos decât ei. Dânșii aduc
mult necaz oamenilor. Vrând să le rezolve o problemă, le creează altele noi. Aici trebuie să aducă un certificat,
acolo să ceară acordul unui vecin, în cealaltă parte să obțină dreptul asupra unui bun și multe asemenea acțiuni
trebuie să întreprindă un om pentru a i se da voie să trăiască liniștit în locuința sa. Da, ei fac ceea ce le spune
conducerea, chiar dacă nu e inițiativa lor, participă la nelegiuirile făcute de șefii lor. Însă, ei nu au ucis un om,
ei nu i-au pus capăt vieții unei persoane. Eu am făcut-o. O lovitură a fost îndeajuns pentru a opri un destin.
Sângele roșu mă urmărește și aici în birou. Angajații primăriei pun obstacole în calea fericirii localnicilor, eu
am pus capăt pentru totdeauna vieții unei ființe umane.
Privind ușa de la intrare, observ apariția primarul Tase. Era una dintre puținele dăți când acesta venise
pe intrarea principală. La viteza pe care o avea când intrase, mi se părea că, va scoate ușa din țâțâni. Se
îndreptase direct spre biroul meu. Teama mă cuprinse. Probabil a aflat că aseară am vorbit cu fiica sa, ori știe
că am ucis un om, ori cunoaște de ambele mele isprăvi. Dă buzna ca un atacator pregătit să atace.
- Ai trimis scrisoarea şi delegaţia? Întreabă primarul cu o faţă prea serioasă chiar şi pentru el.
- Da, le-am dat ieri la poştă. Când va fi examinate de Comisia de Etică ni le vor aduce la primărie.
L-am rugat pe poştaş să ducă cât mai urgent comunicările la verificare, aşa cum mi-aţi indicat
dumneavoastră, răspund eu, uşurat psihologic de întrebarea sa. Chiar i-am răspuns cu plăcere. Vă
voi anunţa imediat domnule Tase când le va aduce. După cum a spus poştaşul, le va înapoia azi sau
mâine cel târziu împreună cu avizul Comisiei de Etică, adaug eu, presupunând că dânsul îmi va
zice să îl anunţ cât mai repede.
- Direct la mine în birou să fie, ai înţeles? Se răsti primarul.
- Da, aşa va fi domnule primar.
Cu aere de mare conducător, ordonându-mi ca imediat ce primesc de la poştaş scrisoarea şi delegaţia
cu avizul Comisiei de Etică, avizul desigur pozitiv, să i le transmit, primarul ieşi din biroul meu îndreptându-se
la etajul de sus.
Primarul nu aflase de crima pe care am săvârşit-o, nici de Miroslava. Ea nu i-a spus. Cât de mult o ador
pe fata asta. Mă uit în geantă dacă este batista cu biletul, plicul şi cheia de plastic în ea. Sunt mulțumit, toate
stăteau înăuntru.
În primărie se aduna tot mai multă lume. Astăzi nu avem zile de primire. Asistentele mele intraseră
câteva ori în birou. S-au interesat dacă am nevoie de ceva. Nu o făceau pentru că voiau neapărat să muncească,
dar arătau prin acest comportament o înfățișare că într-adevăr așa ar fi. Mă uit la ceas, acesta arată ora
unsprezece. Se pare că timpul trecuse fără să-l observ. Gândurile mele erau toate îndreptate la informațiile
prezentate în buletinele de știri pe care le ascultam la radioul din birou. Nu se vorbea de nici o crimă la Skopje.
Probabil că, încă nu o fi găsit corpul. Îmi venise ideea ca seara, când voi pleca de la serviciu, să trec pe acolo
pentru cerceta dacă capacul de la gura de canalizare este la loc. Până la urmă, am decis că nu e o ideea bună.
Am eu alte chestii mai importante de făcut decât să îmi pun viața în pericol de a mă demasca cineva. Ar putea
să apară acel bătrânel de ieri, îmbrâncit de mine în scara blocului. Aveam remușcări că l-am lovit. Aș fi putut
doar să-i iau batista din buzunar. Însă, pentru a-i demonstra cine este mai puternic, l-am împins cu forță la
pământ. Sunt o fiară. Dar am un motiv. Bătrânul nu m-a recunoscut, aș fi fost reclamat la poliție. Indiferent de
gradul de vinovăție, poliția m-ar fi anunțat imediat de o plângere depusă împotriva mea. Dacă nu m-a reclamat
până acum, probabil, vrea să mă șantajeze.
Era trecut de miezul zilei când în holul primăriei își făcuse apariția un bărbat îmbrăcat la patru ace. Îl
recunoscusem. Stătea cu o cutie sigilată în mână și discuta ceva cu paznicul. Era poștașul. Acel care a fost ieri.
Acum aduce corespondența care a obținut avizul pozitiv de la Comisia de etică. Ies repede din birou în
întâmpinare sa, poftindu-l să intre la mine.
- Ați venit să luați corespondența? întreb eu, prefăcându-mă că nu îi știu adevăratul scop al vizitei
sale.
- Da. Însă astăzi vă aduc o parte din scrisorile pe care le-am luat luni. Comisia de Etică a examinat
cele mai multe dintre ele pe care le-a considerat urgente.
- Înțeleg.
- Poftim, luați-le. Sunt cu timbru special. Aceasta înseamnă că ele pot fi studiate de către angajații
primăriei. Nu uitați că atunci când veți da răspuns la ele, mai întâi, ni le dați nouă pentru examinare.
- Nu, nu vom uita! spun eu, luând de la poștaș cutia cu scrisorile avizate.
- Și încă ceva! În legătură cu rugămintea ceea!
- Care? încerc să par eu uimit, ca și cum, nu aș înțelege despre ce vorbește dânsul.
- Scrisoarea și delegația. M-ați rugat să le transmit la examinare cât mai repede!
- Da, îmi amintesc! Și au trecut?
- Da, au trecut.
Poștașul scoate din buzunarul hainei un plic și mi-l întinde.
- Înăuntru este scrisoare și delegația. Le iau. Acesta însă le retrage imediat.
Gestul său l-am înțeles. Fapta sa trebuie răsplătită. Scot atunci din geantă o sută de denari dintre care îi
dau cincizeci lui. Poștașul mă privește mai departe cu o față de cerșetor. Îi dau și ceilalți cincizeci denari. Ia
banii, mă întreabă dacă scrisorile care au venit astăzi la primăriei sunt gata de a fi luate. Eu chem asistentele,
acestea îl conduc pe poștaș la locul unde era corespondența și registrul de evidență pentru a le verifica. Înainte
de a ieși, poștașul se întoarce spre mine și îmi aruncă un disc optic:
- Să ruleze la toate ședințele consiliului. În toate încăperile primăriei. E obligatoriu. Se pedepsește
aspru nesupunerea.
Eu iau cd-ul, mă uit la el. Pe suprafața peliculei în care se afla discul era scrisă o indicație. La toate
ședințele primăriei și în încăperile ei să se audă piesa de pe acest suport. În descrierea de pe peliculă se menționa
că a fost aprobat un nou imn de stat. Oficial, acesta se va considera imn al țării începând cu ziua de mâine.
Pentru nerespectarea acestei legi, persoana vinovată nu va mai putea să ocupe funcții de stat niciodată.
- Imnul cel care este acum e destul de potrivit! îi zic eu poștașului care se afla după ușa biroului
unde îl așteptau asistentele.
- E lege, să faceți cum e indicat pe peliculă.
Înainte ca poștașul să ridice corespondența primăriei, îl întreb în privința scrisorilor care au fost respinse
de Comisia de Etică. Poștașul nu răspunse, dar făcuse un semn din care am înțeles că respectivele scrisori nu se
mai întorc la instituția noastră.
Poștașul plecase în compania subordonatelor mele. Eu iau discul și îl montez în dispozitivul de stocare
magnetică al calculatorului. Eram curios să aud noua creație a Consiliului Suprem. Am micșorat volumul
boxelor pentru a nu mă auzi alți angajați ai primăriei. Jaluzele erau trase la geam. Spectacolul muzical poate să
înceapă. La primul sunet se înțelegea că va fi o melodie cu înclinații de patriotism cum a fost la baletul de
duminica trecută. Melodia era una liniștită, apoi încerca să urce în intensitate. Trecuse un minut de când
începusem să o ascult. Apare o voce pe fundal. Un bărbat fredonează niște versuri despre gloria strămoșilor
noștri. Despre mândria națiunii. Dacă nu aş şti că acest aşa zis nou imn este una dintre metodele utilizate de
Consiliul Suprem pentru a manipula oamenii chiar mi-ar face plăcere să o ascult. Melodia nu avea o durată
mare. Acest fapt este un șiretlic. Oamenii nu prea trag atenție la cuvintele dintr-o piesă când aceasta e prea
lungă. Timbrul vocii semăna foarte mult cu cel al glaslui din melodia auzită în sala unde avusese loc baletul.
Vocea se adresa poporului ca unui stăpân, preamărindu-l, declarându-l unicul în drept să decidă asupra sorții
sale.
Imnul era diferit ce cel din prezent. Mă gândeam ce onoare am să îl ascult cu o zi înainte de data oficială
stabilită pentru a devein cântecul principal, simbolic al poporului. În birou intrase una dintre asistentele mele:
- Domnule Novac, scrisorile au fost data poștașului. Putem să le luăm pe cele pe care le-a adus?
întreabă subordonata mea.
- Da, sigur. Uite, aici lângă scaun, spun eu, arătând cu mâna la cutia neagră adusă de poștaș. Totodată,
opresc melodia care îngâna mai devreme la calculator.
Asistenta a luat cutia cu scrisorile avizate, plecase. N-am continuat să ascult imnul manipulator. Îl scot
din suportul special al calculatorului. Găsesc pelicula în care a fost adus CD-ul, îl pun în ea. Îl ascund în sertar.
Mă gândeam că-l voi da mai târziu primarului dacă îmi amintesc de el. Acum, am altă treabă importantă. Iau
scrisoarea și delegația pe care le adusese poștașul, acestea trecuse de Comisia de Etică a Comitetului Central al
Poștei. Mă îndrept spre biroul primarului. Plicul era sigilat, avea pe el timbrul sub forma unui cerc cu două
puncte alb-negru plasate pe el. Cercul era poziționat în partea stângă de sus a plicului. Punctele dicromatice
paralele se găseau în interiorul acestuia separate printr-o linie șerpuită. Îmi aduc aminte că am mai văzut acest
semn. Era pe cheia din plastic lăsată de Panfil. Ajunsesem la ușa primarului, nu mă puteam să mă întorc din
drum, deși, voiam să verific în geantă unde păstram cheia din plastic dacă semnul e același. Am vrut să mă
întorc, dar primarului în chiar același moment apăruse în fața mea venind de la etajul de sus.
- Ce e secretare? se uită el chiorâș la mine.
- O veste bună am pentru dumneavoastră! zâmbesc eu, fluturând din mână plicul avizat pozitiv de
Comsia de Etică.
- Este ceea ce cred eu? Chiar așa? Exclamă primarul de parcă aflase că va trăi veșnic. În același timp
se repezi spre mine și îmi smulsese plicul din mână.
Stăteam în fața ușii de la biroul lui. În holul primăriei angajații care se perindau din când în când pe
acolo se uita furișați la noi. Tabloul pe care îl vedeau nu era înțeles pentru dânșii. Eu aplaudam la dansul vioi
al primarului. Acesta, de bucurie că i-a fost avizată scrisoare și delegația, începuse să danseze pe un ritm
soldățesc, probabil unicul pe care îl cunoștea.
În câteva minute primarul Tase își reveni la comportamentul său dur, posac.
- Nu, nu se poate domnule Tase! strig eu, apucându-l pe primar de mână și luându-i plicul. Primaul
se uimise de îndrăzneala mea, dar nu ripostase:
- Ce faci secretare? se uită el holbat la mine.
- Nu o deschideți! Doar destinatarul are dreptul să vadă ce este înăuntru. Poștașul m-a prevenit asupra
acestui fapt. Dânsul mi-a spus că toate scrisorile care sunt trimise de primăriei având deja avizul
pozitiv al Comisiei de Etică nu pot fi desfăcute. Doar cel care primește scrisoarea poate face acest
lucru.
- Păi, noi le deschidem pe cele care ni le dă poștașul! Nu îmi amintesc de o așa normă, trebuie să
verific în regulament. Voi suna la centru! Centru, așa numea primarul capitala.
- Da, le deschidem, dar acelea sunt comunicările scrise parvenite în adresa primăriei, ulterior, după
aprobarea de Comisia de Etică, fiind reîntoarse instituției noastre pentru a le examina conținutul.
Însă, niciodată nu vom putea să le deschidem dacă sunt pregătite pentru a fi expediate altor
destinatari.
- Nu am știut de această prevedere, se miră primarul.
- Da, este așa cum vă zic. Se pedepsește grav. Foarte grav, inclusiv exilarea. Rostisem aceste vorbe
să par cât mai convingător.
Pe chipul primarului începuse să apară picături de apă. Transpirase auzind ceea ce îi spuneam eu.
- Și cum facem atunci? mă întreabă el.
- Ca de obicei, eu voi avea grijă ca scrisoarea de mulțumire adresată organizatorului adunării generale
a primarilor, împreună cu delegația, să fie expediată la timp în capitală. Chiar acum mă voi ocupa
de asta.
- O fac eu personal. Dați-mi plicul!
- Nu e momemtul potrivit, domnule primar! Chiar acum aveți o întrevedere cu o localnică în privința
unei cereri a sale legate de autorizarea lucrărilor de construcție a blocului locativ în partea istorică
a orașului. Dânsaa venit de ceva vreme și nu este în avantajul dumneavoastră să o faceți să aștepte.
Nici la imaginea de edil nu vă ajută.
- Cine este atât de importantă încât nu poate fi refuzată?
- E Mirka, sora dumneavoastră.
- Sora? suspină edilul, scoțând din buzunar un calendar mic pe care-l examina. Ca și cum căuta ceva
cu insistență.
- Da, chiar dânsa în persoană. Vă așteaptă.
- Atunci, spune-i să intre.
- Cu scrisoare și delegația rămâne cum am stabilit? întreb eu pentru a-i arăta primarului că vreau să-
l ajut.
- Da. Dar te duci chiar acum la poștă, ai înțeles?
- Da, am priceput. Mă duc să aduc la cunoștința surorii dumitale că o invitați!
Primarul Tase a intrat în biroul său. Eu pun scrisorile în buzunar, mă îndrept spre telefonul din biroul
meu. Formez numărul surorii primarului. Îl aveam în carnetul de note cu numerele de telefoane ale localnicilor.
O informez pe acesta că e așteptată de urgență la primărie. Dânsa, inițial, se împotrivise solicitării mele de a se
prezenta, considerând că, nu am eu dreptul de a-i spune ce trebuie să facă. Părerea i se schimbase atunci când
o anunțasem că e vorba despre construcția blocului.
În cincisprezece minute de când comunicasem cu ea prin telefon, Mirka, sora edilului, se afla în holul
primăriei. Îi arăt ușa biroului. Cunoștea ea bine locul. Petrecerile nocturne organizate de fratele său, primarul
Tase, l-a ajutat să se facă cunoscută cu încăperile din primărie. Este un om jegos ca și primarul. Îi arăt ușa
prevenind-o că primarul nu e chiar în toane bune astăzi, de aceea, să nu-l supere cu întrebări inutile. Să vobească
totul strict la subiect. Aceasta înclină capul în semn că a priceput ce i-am zis.
Eu mă întorc în biroul meu. Iau geanta și caut în ea cele două hârtii pregătite de mine în ziua trecută.
Cercetările mele erau tot mai insistente și dezorientate, nu dădeam de scrierile respective. Caut în buzunarele
celelalte ale genții, dar nici acolo nu le găsesc. Mă uit în sertarul de la masa de biroul. Printre teancuri de
documente, plicuri goale și niște cărți de specialitate prăfuite date la o parte, le descopăr în sfârșit. O scrisoare
și o delegație scrise de mine în ajun. Îmi amintesc că seara trecută intrase cineva în biroul meu în momentul
când am vrut să le pun în geantă și de aceea, fugitiv, le ascunsesem în sertar fără a le mai lua de acolo. E bine
că nu a dat nimeni de dânsele. Trebuie să fiu mai precaut pentru viitor.
Plicul în care era delegația și scrisoarea de mulțumire aduse de către poștaș cu avizul pozitiv al Comsiei
de Etică îl scot din buzunar, îl desfac atent pentru a nu rupe timbrul. Anterior, am încercat să mă antrenez pe
alte plicuri, să dezlipesc și să le deschid în așa fel încât să rămână cu marginile intacte. Reușesc să deschid
plicul. Știu ce se conține în el, doar personal, la indicația primarului, am întocmit această scrisoare și delegație.
Nu le citesc, ci le pun în geantă. Acum, de pe masă iau cealaltă scrisoare de mulțumire și delegația, redactate
tot de mine, dar fără a cunoaște acest fapt primarul Tase. Citesc repede, strecurând ochii printre rânduri, la
prima vedere totul se potrivește cum am scris. În noua scrisoare și delegație au fost modificate doar numele
unora dintre persoanele care urmează să participe la întrunirea generală a secretarilor. Reprezentatul primăriei
eram eu, iar din delegație făceau parte aceleași persoane pe care primarul îmi spusese să le includ în listă. Dar
pe lângă ei am adăugat asistentele mele. Voiam ca în lista persoanelor care mă vor însoți să fie cei pe care îi
cunosc cel mai bine dintre angajați. Celelalte persoane erau șefi de secție din cadrul primăriei. Pun scrisoarea
de mulțumire și delegația în plic. Lipesc marginile plicului la loc. Mă minunez de măiestria desăvârșită
executată în asemenea situație. Geanta o închid. Plicul însă îl țineam în mână. Mă furișez încet spre ieșire.
Anterior, pândind prin geamul din birou nu observasem nici un obstacol. Ușa de la camera de serviciu a
primarului era închisă așa cum fusese din momentul când acolo intrase sora edilului. A trebuit să inventez aceată
poveste cu vizita inopinată a Mirkăi, nu a fost chiar cea mai bună idee, dar la acel moment, când primarul voia
personal să ducă scrisoarea la poștă, nu îmi venise alte gânduri mai bune. În cazul când primarul va înțelege că
nu a fost stabilită din timp această vizită a surorii sale, mă voi gândi atunci ce să îi spun. Pentru mine era
important să duc plicul la poștă.
Ies repede din birou. Înaintea mea apare una dintre asistente.
- Trebuie să plec de urgență în oraș. Dacă mă caută cineva îi spui că voi reveni târziu. Poate să lase
un mesaj.
Nu am auzit clar ce spusese subordonata mea, căci, în timp ce o anunțam despre plecarea mea, ieșeam
pe ușa principală a primăriei. Poșta se afla peste trei cartiere de sediul primăriei. În douăzeci minute de mers pe
jos ajung acolo. Dar nu am timp să aștept atâta. Însă, nici cu mijlocul de transport în comun nu mă pot duce,
lumea mă va recunoaște și va începe să îmi tot pună întrebări. Dorința mea de a le răspunde îmi va prelungi
distanța până la poștă. Nu iau nici mașina de serviciu. Rămâne să chem un taxi. Taxiul venise în zece minute.
Urc. Îl rog pe șofer să conducă cât mai repede la poștă. Pe drum constatasem că, dacă aș fi plecat pe jos, tot
același timp l-aș fi făcut. Șoferul nu era amator de viteză. Ajung la poștă, imediat cobor și mă apropii de ghișeu
spunându-i angajatei că trebuie urgent să trimit o scrisoare din partea primăriei. Aveau o regulă nescrisă
instituțiile de stat de a deservi persoanele juridice în primul rând chiar dacă reprezentanții lor nu erau deloc
primii la coada care se forma de obicei la ușile instituțiilor statale. Prima dată mă folosisem și eu de acest drept,
nu îmi era comod să sar rândul meu de așteptare, trecând peste cinci persoane dinaintea mea, dar mă grăbea
dorința de a expedia cât mai repede scrisoarea și delegația, aflate în plicul avizat de Comisia de Etică. Gândul
că am schimbat datele din scrisoare, astfel ca eu să fiu cel care are dreptul de a reprezenta primăria la adunarea
generală a secretarilor, mă grăbea să scap cât mai repede de acest plic.
Aștept ca angajata poștei să primească plicul și să întocmească toate actele necesare expedierii. În acest
timp mă gândeam ce ar fi dacă se va afla că am schimbat identitatea reprezentantului primăriei la adunarea
secretarilor din capitală, adunare care urma să aibă în data de doi decembrie. Nu îmi este în fire să amăgesc
oamenii, dar în această situație nu am găsit altă cale. Era unica mea șansă să mă duc în capitală pentru a ajunge
la timp să intru în Unitatea Specială unde se presupune că voi prezenta raportul de activitate.
Ideea de a schimba numele reprezentantului primăriei care va participa la adunarea generală a
secretarilor mi-a venit în momentul în care primarul Tase îmi ordonase să pregătesc scrisoarea de mulțumire și
delegația. Primarul putea să verifice conținutul plicului dat de către poștaș, când mi la transmis mie, dar și acolo
am reușit să-l mint pe edil. Sigur, el avea posibilitatea să se uite în plic, dar asta însemna că ar fi văzut numele
său acolo. Mai mult de atât a fost necesar să-l amăgesc că sora sa îl aștepta.
Între timp, angajata poștei pregătise actele necesare de a expedia plicul. Când i-l dădusem, dânsa se
uitase îndelung la el. Îl trecuse printr-un aparat special de unde curgea o lumină de culoare roșie. Această lumină
era focusată pe timbrul pus de Comisia de Etică. Din ce am priceput eu, fără să o întreb, cred, verifica dacă e
autentic timbrul. Procedura se sfârșise, angajata luase plicul și îmi dăduse o altă hârtie în care se semnez că într-
adevăr am trimis acest plic. Ia înapoi hârtia pe care pusesem iscălitura, aceasta o rupe în două și îmi întoarce
partea de sus în care era indicată adresa destinatarului. Pe fața mea apăruse un zâmbet. Abia acum mi-am dat
seama că nu cunosc adresa unde va avea loc întrunirea anuală a secretarilor. Când l-am rugat pe primar să îmi
permită să duc plicul la poștă, acesta, de asemenea, nu m-a anunțat care este adresa unde trebuie să expediez
plicul dat. Curios, mă uit la angajată:
- Cum ați știut unde să expediați plicul? întreb eu, uitându-mă nedumerit la ea și așteptând să îmi dea
un răspuns surprinzător. Doar nu v-am lăsat nici o adresă așa cum o fac de obicei?
- Toate întrunirile generale a secretarilor se desfășoară în același loc din capitală! Răspunde dânsa,
continuând să caute ceva printre teancurile de documente împrăștiate pe masă.
- Înțeleg!
Înainte să plec precizez dacă nu mai este nevoie de alte documente să prezint pentru a fi sigur că plicul
va fi expediat. Angajata îmi spune că procedura a fost efectuată, garantând că plicul va ajunge în ziua de mâine
la ora doisprezece la destinatar.
Eram mulțumit că mi-a reușit să pun în aplicare planul. Mă îndrept spre ușă. Când însă să ies din sediul
poștei realizez că, dându-i plicul angajatei poștei, nu i-am spus de destinatar. Acesta este organizatorul adunării
generale a secretarilor. Mai mult, chiar dacă m-ar fi întrebat, nu i-aș fi răspuns pentru că nu știam cine este, nici
adresa sa. Iuțeala avută în al convinge pe primar să mă duc eu la poștă și totodată, șiretlicul cu sora sa Mirka,
inclusiv gândul la crima pe care am săvârșit-o, mă făcuse să uit a cere de la edil adresa și numele destinatarului.
Rândul care era la ghișeul poștei se formase înapoi cum fusese mai devreme să intervin. Oamenii începuseră să
facă gălăgie când iarăși mă apropiasem de ghișeul poștei. Încercam să le explic că e doar o întrebare și atât.
Nemulțumirea era tot mai mare, dorința de a cunoaște cum aflase angajata poștei cui i se adresează plicul, mă
făcea, totuși, să merg contra vorbelor arțăgoase ale celorlalți clienți ai poștei. Printre cuvintele și gândurile de
ocară a celor care-și așteptau rândul la ghișeul poștei, reușesc să ajung la ferestruică. Respiram adânc. Văzând-
o pe angajată, îi zic, cu o voce subțire, greu de auzit pe fundalul strigătelor de nemulțumire a oamenilor din
spatele meu care pe semne cunoșteau că sunt secretarul Stankovic:
- Cum ați aflat că expediez plicul la organizatorul întrunirii generale a secretarilor? Eu doar nu v-am
spus cine este destinatarul?
- Pe timbrul este indicat, îmi răspunde angajata. Următorul vă rog! Se adresă ea către oamenii care
scrâșneau din dinți în urma mea.
- Eu nu am văzut nimic să fie indicat pe el! Insist, nemulțumit de răspuns, fiindcă într-adevăr, primul
lucru la care am tras atenția pe plic când mi la dat colegul dumitale când a adus scrisorile avizate
la primărie, a fost să mă uit la timbru, acesta era doar un cerc cu cele două puncte negru și alb și cu
linia șerpuită despărțindu-le, iar sub el, cu niște caractere mărunte era indicat un număr pe care nu
am putut să-l pricep.
- Vă rog, plecați, nu deranjați pe ceilalți care își așteaptă rândul! se răstise angajata la mine.
- Trebuie să știu! Vă rog eu! Străduiesc cu rugămintea mea.
- Fiecărui timbru avizat pozitiv îi este atașat un număr, acest număr se introduce în baza de date și
după el se identifică adresa și destinatarul. Plicurile avizate de sus și apoi primite la poștă pentru a
fi expediate sunt anticipat atribuite cu acest număr pentru a fi sigur că nu vor fi trimise la o adresă
greșită! Sper că v-am mulțumit, acum, dați-vă la o parte! Spusese angajata și ceruse să se apropie
următoarea persoană care aștepta să-i vină rândul.
La început, nu pricepusem chiar totul din ceea ce mi-a spus angajata, apoi, când ieșisem, îmi amintisem
de alte scrisori aduse la instituție de poștaș cărora le era atribuit un număr. Acum îmi dădeam seama, metoda
de eradicare era mult mai sofisticată decât părea. Oamenii nu puteau să expedieze nici o comunicare scrisă fără
avizul pozitiv dat de Comisia de Etică, iar trimiterea scrisorii se făcea exclusiv prin intermediul poștei, aceasta
supraveghind tot procesul de expediere. Sigur, unii oameni s-ar gândi să o facă pe cont propriu, dar riscau
enorm, destinatarul s-ar putea să-i trădeze în condițiile în care nu l-ar fi mulțumit conținutul scrisorii. Pe de altă
parte, chiar dacă ar fi vrut să expedieze o scrisoare prin intermediul poștei, el nu putea să schimbe destinatarul,
avizarea pozitivă de Comisia de Etică însemna atribuirea codului numeric unic indicat pe timbrul aplicat pe
plic. La poștă se verifica în baza de date cărui destinatar îi este atribuită scrisoarea. Omul care trimitea
comunicarea respectivă nu îi rămânea decât să o aducă la poștă.
Ieșind din sediul poștei, mă îndrept spre primăriei. Îmi aduc aminte că demult nu am trecut pe la
bibliotecă. Chiar dacă nu erau zilele obișnuiam când mergeam, aș fi vrut să-i fac o vizită bibliotecarei Marta
dacă tot treceam pe alături. Întoarcerea la primărie hotărâsem să o fac pe jos. Nu erau mulți oamenii pe ulița
care ducea spre bibliotecă și dacă voi fi mai discret, am noroc să nu mă observe cineva. Primarul nu mă sunase
pe celular, totuși, pentru a-i aduce la cunoștință despre faptul că am expediat scrisoarea și delegația îi expediez
un mesaj pe telefonul său mobil, anunțându-l că, cel târziu vineri, plicul va ajunge la destinație, totodată,
spunându-i că, voi trece pe la școala din localitate să discut în privința solicitării directorului instituție de a-i
acorda un ajutor bănesc pentru cumpărarea materialului didactic. Am vrut să-l sun, dar atunci când mint, nu pot
să-mi formulez clar ideile, iar persoana căreia îi spun minciuni își va da seama, de aceea, am trimis mesajul
primarului Tase. La școala am fost, e drept, m-am întâlnit cu directorul încă săptămâna trecută, doar că nu l-am
anunțat pe primar. Bani în bugetul primăriei sunt. Mofturile consilierilor însă creează dificultăți, lucru despre
care i-am explicat directorului școlii. Totuși, i-am zis să insiste. Cât mai mult va stărui asupra acordării
ajutorului bănesc, va crește șanse să se pună în discuție la consiliu această chestiune. Așa e la noi la Skopje,
dacă nu e interes personal al consilierilor în a rezolva o anumită problemă, atunci, chestiunea nu se pune degrabă
pe ordinea de zi. La fel cu ajutorul bănesc pentru școală, cei mai mulți dintre consilieri și-au trimis odraslele la
studii în străinătate. Acolo, cică, se face carte. Cu cinci luni în urmă, a solicitat directorul școlii din oraș ajutorul
bănesc, dar chestiunea niciodată nu a fost introdusă pe ordinea de zi. De fiecare dată consiliul motivează că nu
e o problemă majoră, fiind alte chestiuni mai importante. Cu siguranță pentru ei e mai important buzunarul
propriu decât educația tinerilor. Tariful la călătoria în transportul public a fost aprobat într-o săptămâna de la
data când a fot propus, aici, pentru o școală de copii,nu se pot înțelege nici în câteva luni. Odraslele lor nu vor
suferi, aceștia se lăfăie pe la instituții celebre din străinătate, mizerabilii.
În urma mea, după orizont, se ascundea casa poștei. Eram satisfăcut de îndeplinirea cu succes a planului
meu de a mă introduce pe mine în locul primarul ca reprezentat al primăriei la adunarea generală a secretarilor.
În față îmi apăruse biblioteca. Erau câțiva cetățeni cunoscuți mie lângă marginea drumului pe care mă
îndreptam spre încăperea cărților. Pentru a nu intra în discuții cu ei, mă gândisem să înconjor blocul pe partea
cealaltă. Așa făcusem. Prin spatele zidului era o cărare îngustă cât să încapă doar un om. Nu prea era folosită
de oameni. Însă, în acel moment, îmi părea o cale perfectă pentru a scăpa de privirile localnicilor pe care-i
văzusem mai înainte. Aș purtat cu plăcere discuții. Le-aș fi auzit necazul, dar acum nu trebuia să mă vadă cineva
că mă îndrept spre bibliotecă. Ori i-am spus edilului că mă duc la școală.
Exact atunci când mă gândeam la motivele care mă făcuse să mă furișez pe cărarea din spatele blocului
unde se afla biblioteca, lucru care de altfel, nu era prima dată, primesc pe telefon un mesaj. Îl citesc. Era de la
edil. Nu obișnuia primarul Tase să îmi răspundă la mesaje. Rare erau situațiile când acesta îmi spunea că astăzi
va lipsi de la birou în a doua jumătate a zilei. Nu a explicat unde se duce, cum îi era obișnuința, doar mă prevenea
să găsesc în actele primăriei toate documentele referitoare la terenul unde urmează să fie construit blocul în
beneficiul surorii sale Mirka. Nu mă interesa unde pleca primarul, îmi păruse bine că nu și-a dat seama de faptul
că această întrevedere cu sora lui a fost aranjată de mine. Din păcate, am contribuit la o fărădelege. Primarul îi
va da autorizația de construcție. Drăcie. Bucuros, dar întristat că am ajutat sora primarului Tase să își pună în
aplicare planul de a construi blocul. În curând, cel mai probabil, voi afla despre introducerea pe ordine de zi a
ședinței consiliului a acestei chestiuni. Nu-s erou. Mă strădui, încerc.
Între timp, strecurându-mă prin cărare strâmtă, ajung la ușa bibliotecii. Îi zăresc pe localnicii de mai
devreme, încă erau acolo, dar mai puțini la număr. Fără a sta mult în văzul lor, intru în bibliotecă.
- Bună ziua, doamnă Marta! Chiar din pragul ușii o salut pe bibliotecară. Aceasta se uita pe rafturile
de cărți, parcă, spionându-le. Ce faceți?
- Ooo, cine a venit? Secretarul! Demult nu ați fost. Demult pentru ea însemna că nu am fost de lunea
trecută.
- Munca mă ține ocupat.
- Înțeleg, uneori, uit să mă duc acasă, deși, programul de lucru e terminat demult. Avem cărți noi!
Îmi spunea ea îndreptându-se, iarăși, în camera aceea de unde scosese odată niște scrieri vechi, dar
prețioase la conținut.
- Despre ce? întreb eu.
- Despre tot! Rostise mulțumită de sine. Se vede că e omul potrivit, la locul potrivit, făcând ceea ce
îi place.
- Dar metoda de eradicare nu va lovit și pe dumneavoastră? E lege ca toate scrierile, inclusiv cărțile
să fie avizate de către Comisia de Etică a poștei. Știați?
- Aha, iată de ce venise un om, arătându-mi o hârtiuță în al cărui temei zise dânsul că trebuie să ia
cărțile din bibliotecă, să le ducă la poștă pentru examinare.
- Da, da. Toate scrierile care vin și ies din localitate, prin intermediul poștei trebuie să treacă, pe la
Comisia de Etică a Comitetului Central al Poștei.
- Ce mizerie! exclamă ea.
- E rău pentru cei care nu vor respecta dispozițiunea. Pot fi exilați.
- La vârsta mea, nu mă mai sperie nimic. Cât timp pot să joc contra lor o voi face.
Spunând aceste vorbe, bibliotecara se apropiase de ușa misterioasă. O deschide și îmi face semn să mă
apropii. Eu mă supun indicației ca un slujitor fidel. Marta se întoarse. Se repezise în direcția ușii de la intrarea
în bibliotecă, a închis-o atârnând un anunț pe care scria că, biblioteca este închisă pentru motive tehnice.
- Vino secretare! îmi face semn Marta să intru după ea în camera tainică. Trebuie să vezi!E timpul!
O urmez. Stau în pragul ușii. Camera era încăpătoare. La prima vedere mă uimise acest fapt, fiindcă de
când vin la bibliotecă, apreciind din exterior dimensiunile blocului în care se află instituția, nu aș fi crezut că în
interior ar putea să existe așa încăperi spațioase.
- Ești primul căruia îi arăt toate astea secretare!
Eu o privesc pe Marta, apoi, scrutez tabloul înfățișat înaintea ochilor. Cărți, tablouri, câteva foi de
papirus, multe alte scrieri pe care timpul și-a lăsat amprenta acoperindu-le cu un strat de praf destul de gros.
Marta îmi zice, parcă intuind gândurile mele:
- Nu mai sunt așa tânără ca să pot a le curăți de praf! Mă vei ajuta, nu-i așa?
- Sigur doamna Marta, cu plăcere! Dar ce sunt toate astea? Vin la dumneavoastră de câțiva ani și nu
am știut că ar putea fi atâtea cărți în interior.
- Nu e vremea să stăm la taclale, secretare. Să știi că mult a trebuit să îndur pentru a păstra vie istoria
veritabilă depozitată pe filele acestor cărți. Vreau dumneavoastră să preluați misiunea.
- E o onoare pentru mine. Cum aș putea să vă ajut?Mă las de secretariat, mă fac bibliotecar, zâmbesc
eu.
- Secretare, a trecut război, au trecut inundații, au trecut incendii prin bibliotecă, însă, nimic din
acestea intemperii nu a dărâmat camera dată. Mă voi autodeclara un paznic al istorie, un gardian al
existenței noastre. Tot ceea ce vezi aici sunt scrieri, răvașe, notițe care au scăpat de sub teroarea
regimurilor vremurilor . Sunt cărți care își trăiesc viața liniștită încă din timpul spartanilor, altele
au fost torturate de inchiziție. Multora dintre ele le-am lecuit rănile primite de crunte lovituri ale
vrăjmașilor contemporani
- Vreți să spuneți, doamnă Marta că, toate aceste cărți, scrieri care sunt în această cameră, au fost
ascunse, păstrate cu grijă pentru a nu fi distruse de inamicii intelectualității?
- Da, secretare, așa este. Sunt a douăzeci și doua persoană care am preluat misiunea de a păstra istoria
noastră. În cărți existăm. Fără ele suntem goi. Argumentele verbale nu ne ajută într-atât demult cum
o fac vorbele scrise. Trebuie să păzim cu grijă aceste cărți. Ele ne spun cine suntem.
Marta se îndreaptă spre o cutie. Scoate de acolo o cheie. Mi-o dă mie.
- Ține această cheie. Cu ea vei putea să intri în această încăpere. Va veni ziua când eu voi muri.
Atunci, tu vei fi noul gardian.
- Dar de ce eu, doamnă Marta? Sunt un om al sistemului, fac parte din sistem!
- Știu secretare. Tu ești în interiorul sistemului. Dar nu ești parte din el. Te-am urmărit deseori în
luările de cuvânt de la ședințele primăriei. Am discutat atâtea ori la bibliotecă despre fărădelegile
ce se fac în țara asta. Te-am urmărit în vorbele tale, în gândurile tale. Tu nu ești cum sunt mulți alții
de vârsta și cătătura ta.
- Doamnă Marta. E o misiune foarte importantă. Credeți că aș fi eu capabil să o duc mai departe?
- Uită-te la mine, secretare! Sunt o femeie învârstă, timpul a fost nemilos cu mine. Am dureri de
coloană, dureri la picioare, iar jumătate a doua a vieții sufăr de diabet, totuși, am reușit. Ești un
vlăjgan de om. Ai putea cu ușurință chiar acum să mă imobilizezi. Mă poți preda autorităților pentru
că tăinuiesc aceste scrieri. Dacă ți-am permis să intri aici, înseamnă că am toată convingerea. Sunteți
omul potrivit de a fi următorul gardian al aceste încăperi în care se păstrează trecutul nostru. Țineți
minte, să nu destăinuiți nimănui despre aceste lucruri. Cât de apropiată va fi o persoană, rudă, iubită,
prieten, soție. În nici unul dintre aceștia să nu te încrezi. Cu priceperea și sfaturile mele vei izbuti
să înfrângi orice sistem putred care dorește să curme toate urmele de cunoaștere naturală, adevărată
și veridică găsită în aceste cărți.
- Doamnă Marta, voi face tot ce pot pentru a fi un bun gardian!
Timpul se scurgea. Nu putea să stau mult la bibliotecă, fiindcă ar fi simțită lipsa mea de la birou. Chiar
dacă primarul Tase plecase, cum spuse dânsul, sunt alți angajați care, cu o deosebită plăcere și satisfacție
mintală, așteaptă să mă vadă neglijându-mi obligațiunile de serviciu pentru a mă pârî edilului. Îi spun despre
aceasta doamnei Marta.
- Nu vreau să creez suspiciuni!
- Sigur secretare!
- Vă voi vizita mâine!
- Nu e neapărat. Veniți ca de obicei, doar să fiți precaut.
Ies din camera misterioasă punând în buzunar cheia pe care mi-o dăduse Marta. Înainte să ies pe ușă,
observ o cărțulie mică cu marginea copertei îndoită. Era așezată prima de sus pe o grămadă de alte cărți puse
una peste alta. O ridic și citesc în ea primele rânduri. Acestea se refereau la justificarea săvârșirii unei crime.
Nu mai citesc mai departe, deodată, îi fac semn Martei dacă îmi permite să o iau. Dânsa dă din cap afirmativ.
De prima dată când am văzut cartea mă gândisem la primar. Acest șarlatan care voia să se ducă la adunarea
generală a secretarilor în locul meu. Mă gândeam la planul meu de asasinare. Cartea părea că îmi va da o
justificare a intenției mele criminale. Iau cartea, o pun în geantă. Voi citi la birou sau acasă.
Înainte de ieșirea din bibliotecă, Marta mă oprește, arătându-mi noile ediții de carte apărute. O parte
dintre ele aveau timbrul sub formă de cerc cu cele două puncte alb-negru întretăiate cu o linie șerpuită. Comisia
de Etică le verificase. Restul care încă nu ajunsese pe mâna Comisiei de Etică, Marta, uitându-se la mine,
demonstrativ le luase și le dusese în camera misterioasă.
- Așa să faci secretare!
- Numaidecât!
Prin fereastra din salonul bibliotecii urmăresc priveliștea de afară. Oamenii care stăteau mai înainte la
marginea drumului dispăruse. În zare se vedeau câteva mașini și o mână de oameni grăbiți în drumul lor. Îmi
iau rămas bun de la bibliotecară promițându-i că voi veni intra în curând pe la ea. Cobor scările care dădeau în
jos spre ieșirea din bibliotecă. Îmi acopăr partea de lângă bărbie cu fularul în aș fel ca să par cât mai puțin de
recunoscut. Mă îndrept iute spre primăriei.
Ajung repede. Nimeni din cei care îi întâlnisem nu mă recunoscuse. Au fost doar câțiva copii care, pe
semne, veneau de la școală, îmi apăruse în cale. Primăria se afla la câțiva metri de bibliotecă. Intru înăuntru.
Lumea străină nu era. Doar angajații mulți dintre care se îndreptau spre ieșire. Mă uit la ceas. Înțeleg că se
apropiase sfârșitul zilei de muncă. Nici nu observasem cum a trecut timpul cât am stat la bibliotecă. Pentru a fi
sigur că primarul Tase nu mai este la biroul său, bat în ușă. Nu răspunde nimeni, încerc să o deschid, dar e
încuiată.
- E plecat, domnule secretar! aud o voce în spatele meu. A plecat pe la amiază și a spus să vă
transmit să căutați actele despre un anumit teren, a spus că știți dumneavoastră despre ce este vorba.
Paznicul era cel care mă informase. Acesta se așezase pe scaunul său din lemn amplasat în mijlocul
holului instituției. Să nu fi vorbit cu mine, nici nu l-aș fi observat. Dau din cap afirmativ la spusele lui. Intru în
biroul meu. Deși, când plecasem, am încuiat ușa, totuși, din obișnuință, verific dacă toate lucrurile sunt la locul
lor. Angajatele din subordinea mea nu au acces aici decât atunci când eu le permit. Primarul nu deține cheie,
ori așa cel puțin îmi zice el. Mă așez la masă, deschid geanta, furișându-mă cu ochii prin părți spionând dacă
stă cineva la pândă. Pe masa de birou așez câteva dosare astfel încât să formeze un zid care îmi acoperea restul
mesei. Zidul creat din dosare era destinat să ascundă de privirile inopinate ale cuiva care ar intra nepoftit în
biroul meu lucrurile care vreau să le scot din geantă.
Din geantă scot cartea care îmi păruse interesantă și pe care am împrumutat-o de la Marta, batista în
care se afla cheia de plastic dată de Panfil, plicul și biletul primite de la poștaș în seara de marți, la restaurant și
la hotel, iar acum, în geanta se mai afla scrisoarea și delegația originală adresate organizatorului adunării
generale a secretarilor.
Prima iau scrisoarea și delegația. Le mai citesc odată. Eu personal le întocmisem la cererea primarului.
Memorasem bine textul. În timp cel citeam, în minte îmi apărea chipul împuțit al primarului. Edilul voia să îmi
ia locul. Nu puteam să îi permit aceasta. Nu îi voi permite cu orice preț. Împăturesc înapoi scrisoarea de
mulțumire și delegația, de pe masă iau o altă hârtie și le pun în ea, apoi, o mototolesc puternic. Mă gândisem
să-i dau foc, distrug probele. Nu ar fi deloc în favoarea mea să le arunc într-o urnă de gunoi ca mai apoi, de
acolo, cineva să le extragă. Le voi da foc. Dar nu o fac aici, la primărie. Se va simți mirosul, urmând să se
activeze automat sistemul anti incendiu. Foaia mototolită, împreună cu scrisoarea de mulțumire și delegația, le
vâr în geantă printre scrisorile pe care le pusesem acolo mai înainte, erau acele scrisori și alte comunicări scrise
pe care le-am tăinuit de poștaș și care încă nu erau înregistrate în registrul de evidență a corespondenței.
Văzându-le, îmi amintesc că, ar trebui să fac același lucru acum. Mă ridic în grabă de pe scaun vrând să ies
pentru a întreba asistentele mele dacă au înregistrat careva scrisori astăzi după amiază când poștașul plecase
după ce îmi dăduse plicul cu avizul pozitiv al Comisiei de Etică. Însă, mă răzgândisem, ridic receptorul. Fac un
apel. Dânsele se aflau în camera opusă celei a biroului meu. Văzusem lumină în interior când am intrat în
primărie, se mai aflau acolo, cel puțin, așa credeam. Amândouă ascultau de indicațiile mele, ce-i drept, una
obișnuia să muncească mai mult cu vorba decât cu fapta. Cealaltă, mai tânără, știa să-și facă munca la timp.
Sun. Îmi răspunde una dintre asistente. Nu prea rețin vocile oamenilor, așa că nu știam care dintre ele a ridicat
receptorul. Ți-a dat seama imediat cine apelase:
- Da, domnule secretar, vă ascult? îmi răspunde vocea asistentei, iar după felul cum se adresase, îmi
dădusem seama că e angajata mai tânără, cealaltă are un fel specific al ei de a vorbi, nici nu găsesc
respect prea mult în vorbele ei.
- Vreau să știu dacă ați primit scrisori, telegrame, comunicări scrise astăzi după amiază? întreb eu,
prefăcându-mă. Primăria este organul local public din Skopje, aici mereu vin scrisori, în orice timp
al zilei.
- Da, sunt domnule, după plecarea poștașul în cutia poștală a primăriei au parvenit în jurul la o sută
de scrisori. Au fost înregistrate în registrul de evidență. Totul este conform regulilor.
- Chiar toate au fost înregistrate?
- Da, toate domnule. Nu mă credeți?
- Te cred Ildico! căci așa o chema pe asistentă. Doar am vrut mai întâi să mă uit peste ele. Dacă zici
că au fost deja înregistrate, e bine. Vreau, pe viitor, să îmi permiteți mie să le înregistrez. Să mă
anunțați când vor mai fi altele noi, o previn eu pe asistentă.
- Am înțeles, domnule secretar.
Uneori, chiar îmi doresc ca angajații să nu își facă treaba, iar faptul că Ildica a înregistrat în jurnalul de
evidență scrisorile era unul dintre acele momente când aș fi vrut să nu o facă. Dar era prea târziu. Astăzi, nu voi
putea să scap pe cineva de verificare. Însă, îmi venise în gând o altă ideea, idee care se înfiripase încă atunci
când eram la poștă și expediam delegația și scrisoarea de mulțumire. Aș putea singur să le ofer un răspuns
oamenilor acolo unde este posibil. Voi schimba scrisoarea dată de Comisia de Etică, înlocuind-o cu cea pe care
o voi scrie eu, apoi, punând-o în plic, va fi expediată la destinatar cu avizul pozitiv al Comisiei de Etică. Măcar
așa să încerc a le strica cât de puțin planul. Răspunsul oficial al Comisiei de Etică nu va putea fi neglijat de
nimeni. Așa că, acolo unde un om cere să îi fie acordat un ajutor bănesc, solicitarea lui ar putea fi respinsă de
Comisia de Etică, însă, dacă eu voi modifica textul încât omul să creadă că îi va fi aprobată cererea, acesta va
face gălăgie când va afla că nu primește nimic. Nemulțumirea lui față de sistem va fi o zgârietură neînsemnată
pentru Consiliul Suprem, dar, totuși, va fi o tăietură. Cu cât mai multe asemenea scrisori rescrise de mine se
vor expedia, cresc șansele oamenilor să-și arate nemulțumirea. Omul va răbda teroarea, omul va fi subjugat și
lăsat să moară în sărăcie, i se va fura proprietatea, va urla de durere. Omul devine sclav, însă, vine o vreme,
când omul, umilit în continuu, își poate pierde cumpătul, dezlănțuindu-se într-un monstru care vrea să-și ucidă
călăul.
Zâmbeam, mă întristam. Ideea cu transpunerea scrisorilor îmi plăcea, voi încerca să o pun în practică.
Mă gândeam în același moment la necunoscutul de seara trecută pe care îl înjunghiasem. Mâna nu mai ținea
controlul asupra sa. Începuse să tremure. Caut radioul. Încerc să ascult știrile. Nu eram prea concentrat pe
faptele proprii, nici degetele nu mă ascultau întru totul. Încercam să caut un post de radio schimbând frecvența.
Mă enervam că dau numai peste muzică. Muzica începeam să o urăsc. Tot ce era legat de ea mă trimitea cu
gândul la manipularea din sala de balet. Aproape să îmi pierd speranța, era ultima frecvență încă necontrolată.
Vocea de la radio anunțase că a prezentat deja buletinul de știri. Nu reușisem să ascult. Tot atunci, îmi spuneam
în sinea mea, când văzusem cartea luată de la Marta, de ar afla dânsa despre faptul că eu cu mâna proprie am
ucis un om, pe loc și-ar schimba părerea cu privire la cât de potrivită este candidatura mea să o înlocuiesc ca
paznic al camerei unde se păstrau cărțile și alte scrieri importante din evoluția lumii, scăpate de teroarea
regimurilor vremii. Nu trebuia dânsa să îmi dea cheia, nu mie, unui criminal care cu atâta ușurință a omorât o
persoană, apoi, ca un infractor cu experiență, a ascuns cadavrul într-o gaură de canalizare pentru a șterge urmele.
Aș fi vrut să mă întorc la bibliotecă, să returnez cheia, dar nu pot să o fac. Acum, când am intrat în acest rol,
urmează să joc până la capăt. Astăzi seară, când plec de la biroul, mă gândisem să trec pe lângă acel loc unde
am comis crima. Mă temeam să fac asta, dar voiam să mă duc într-acolo. Și o voi face, îmi spuneam în sinea
mea, nu îmi pasă dacă mă vor prinde, oricum, merit să fiu judecat pentru ce am făcut. Cine sunt eu să decid în
privința vieții unui om. Un secretar care slujește un sistem corupt și plin de oameni infectați de incultură. Da,
se justifică prinderea mea. Să îmi dea cea mai dură pedeapsă. Dar cine este în poziție să mă pedepsească?
În acest amalgam de idei dintre scrisorile ce aș vrea să le rescriu și amintirea de crima din seara trecută,
aud o bătătură în ușa. Tresar, o fi poliția, au găsit cadavrul. Vreau să încui. Intenționam să fug pe fereastră. Mă
ridic de pe scaun cu gândul să îmi pun planul în aplicare, dar când să mă apropii de ușă, aceasta se deschisese
iar în fața mea apare asistentele. Eram mai fericit ca niciodată când le văzusem. Le poftesc înăuntru, de parcă,
ar fi la mine în ospeție.
- Domnule secretar, astăzi ziua de muncă se sfârșește, ne permiteți să plecăm cu jumătate de oră mai
devreme?
- Sigur, dragele mele, plecați. Mâine puteți veni mai târziu la serviciu. Nu este nimic important de
făcut de dimineața, le zic eu, dându-mi seama că, prima dată mă adresam lor cu așa un apelativ.
- Mulțumim mult, domnule Novac. La revedere, spuseră asistentele. Ușa se închisese în urma lor.
Liniștea este departe de mine, nu reușesc să mă întâlnesc cu ea. Îmi dădeam seama că, dacă nu mă
calmez și nu încerc să îmi stăpânesc gândurile, atunci, voi face singur o greșeală, mă vor prinde. Beau un pahar
de apă. Astăzi, nici masa nu am mai luat. Voi cina acasă. Mă întorc la masa de birou, dar de astă dată încui ușa.
Mă uit printre celelalte obiecte scoase din geantă. În plicul lăsat la restaurant de Panfil se afla biletul dat tot de
el la hotel. Pe masă mai era acolo discul optic pe care mi-l dăduse individul de la poștă care venise să ia scrisorile
de la primărie pentru a le duce la avizare. Discul cu noul imn al țării. Poștașul îmi spusese că trebuie de mâine
să se audă în toată primăria. Nu eram foarte încântat de această idee. Oricum, mai întâi îl voi anunța pe primar
despre dispozițiune, dar cum primarul la moment nu este, o voi face mâine. Pe plicul lăsat de Panfil la restaurant
găsesc inscripționată adresa pe care mi-a strigat-o Miroslava în autobus. Abia acum o observasem. Nici nu am
încercat să caut vreo hartă pentru a găsi locul respectiv. Aveam acasă niște hărți păstrate încă din anii de
studenție. Demult nu le mai văzusem, le voi căuta. Pun biletul și plicul, precum și celelalte obiecte în geantă,
împreună cu foaia mototolită, cheia de plastic băgată în batistă. Se apropie ora de plecare, dar mai erau încă cel
puțin douăzeci minute, chiar dacă rămâneam peste program, nu ar fi fost ceva neobișnuit, era firesc în unele
zile să-mi petrec încă câteva ore la birou pentru a reuși să redactez anumite acte.
Iau cartea pe care o adusesem cu mine de la bibliotecă. O deschid căutând cu ochii printre rândurile
scrise mărunt. În text găsesc o frază plăcută. Trezise în mine un sentiment de satisfacție spirituală. Fraza spunea
că, orice faptă, inclusiv o crimă, nu e altceva decât o acțiune obișnuită, dar a cărei frecvență nu e atât de des
întâlnită în societate, oamenii, de regulă, considerând crima ca o abatere de la normele acceptate de comunitate.
Ce contează că a fost omorât un om, acum, dacă mai târziu îl va ucide timpul. Și apoi, nu are importanță motivul
pentru care se face. În orice circumstanțe, uciderea unei persoane are același efect, curmarea vieții acesteia, de
aceea, motivul pentru care a fost săvârșită această faptă nu prezintă însemnătate pentru cel ucis.
Aceste rânduri mă uimiră. Închid cartea. Mă uit pe coperta ei. Nu era nici un autor. Nici măcar anul
ediției sau denumirea editurii. Doar o simplă sintagmă pe post de titlu ”o crimă justificată”. Nu puteam să înțeleg
ce spunea cel care a scris-o. Cum să fie omorul o faptă ca oricare alta? Doar nu poți să spui că tăind iarba din
jurul casei este echivalent uciderii câtorva oameni din fața mea. Viața e totul ceea ce are omul, gândurile și
faptele sale sunt atâta timp cât el există, pierderea vieții îl lipsește de cuget, de puterea de a înfăptui ceva. Se
descompune în alte substanțe.
Deschid iarăși cartea, continuam să citesc. Trecând unele pasaje mai atent, altele păreau mai puțin
interesante, le săream. În unul dintre fragmente se istorisea despre un om care și-a înjunghiat fratele pe motiv
că acesta nu i-ar fi dat înapoi banii împrumutați. Judecătorul îl absolvise de pedeapsă pe ucigaș fiindcă acesta
nu a intenționat să-și ucidă fratele, ci a voit doar să-și recupereze banii, iar unica modalitate găsită a fost
omorârea rudei sale pentru a putea pune mâna pe averea lăsată de părinți. Judecătorul menționa în hotărâre că
viața omului nu e mai presus de alte lucruri din lume. Toate sunt egale, diferența o face viziunea fiecăruia dintre
ființele umane. Pentru el, viața de om echivala cu suma de bani împrumutată. Odată ce fratele care luase cu
împrumut bani nu voia să îi întoarcă, a plătit cu viața proprie, astfel, a întors datoria fiind înlăturat de la
moștenire. Legea prevede că cei morți nu pot moșteni.
Această istorioară era și mai înspăimântătoare decât descriere despre crimă ca o simplă faptă. Aceste
rânduri încercau să îmi spună că nu este viața o valoare supremă, așa cum consideră majoritatea umanoizilor.
La fel de importantă pentru omenire ar putea fi considerate tăierea frunzelor de pe copaci. Contează ca oamenii
să creadă așa. Viața e doar o simplă sinteză a proceselor biologice, fiziologice a organisemelor.
Mă gândeam la necunoscutul pe care îl omorâsem. Eu i-am luat viața. Să fie asta o faptă asemenea
celei care mă duc să cumpăr crinii albi pentru Miroslava. Cred și eu acum, da, așa este. În ambele cazuri este
voința mea să fac asta, ce mai contează motivul pentru care o fac. Reușita executării unei fapte nu constă în
motivul care îl determină pe om să o îndeplinească, ci în îndemânarea acestuia de a-și atinge scopul. Motivul
poate doar impulsiona dibăcia omului de a strădui cât mai mult să-și ducă până la capăt fapta începută. Totul
depinde de măiestria sa. În cazul meu, l-am ucis pe necunoscut, dar nu pentru că mă amenința. Aș fi putut să îi
iau cuțitul, să strig după ajutor, eram în curtea unui bloc, m-ar fi auzit cineva, venea în ajutor, cel puțin chemau
poliția. Eu mi-am dorit să îl ucid. Am făcut-o conștient, nu aveam un motiv cert. Era ceva firesc să omor, ceva
care natura mi-a permis. Tu poți să creezi ființe, poți să le distrugi. Aceste reflecții mă potoleau în interior.
Cartea dinaintea mea nu îmi părea atât de înfricoșătoare, chiar mai mult, cât înaintam în paginile ei, autorul
anonim avea acordul meu total în privința scriereii sale. Am vrut să mai răsfoiesc prin ea, curiozitatea mă chema,
dar era timpul să plec. Astăzi, lui Aris, nu îi dădusem mâncare, îmi făceam griji pentru el.
Sting lumina în birou, nu înainte să pun toate lucrurile în geantă. Ies din primărie lăsându-l pe paznic
singur stăpân pe casa poporului care în timp se transformase într-o casă a ororilor, semănând mai mult cu un
tribunal menită să osândească localnicii. Cel mai trist pentru mine este să fac parte din acest clan de lăcomiți.
Afară, aerul tomnatic al sfârșitului lunii noiembrie se făcea simțit. Îmi amintesc de seara trecută când
stăteam alături de Miroslava, era același frig, același în care eu tremuram, cum o făceam atunci, dar spre
deosebire răceala prezentă în acele clipe, lângă Miroslava eram protejat. Aș fi vrut să o văd. Îmi imaginam că
mă așteaptă undeva după colțul străzii, chiar am țintit privirea la un moment dat. De după bloc își făcuse apariția
o femeie în vârstă înaintată, se îndrepta spre magazinul din apropiere. Ce mult aș fi dorit să o văd pe drăgălașa
mea. Astăzi, a plecat, nici nu m-am dus să o petrec. Aș fi făcut-o, cred. Probabil că nu, am avut de expediat
scrisoarea și delegația la poștă, acestea erau de asemenea importante. Gândindu-mă la Miroslava, îmi amintesc
de domnul Tase, acesta spusese că, restul zile va fi pleacat de la primărie. Posibil, s-a dus s-o conducă pe fata
lui în capitală. Nu mă gândisem la asta atunci când primisem mesajul de la el.
Îmi închei nasturii de la palton, toți până la bărbie, așa încât să las loc cât mai puțin de pătrundere a
frigului sub haină. Afară era întuneric, acest lucru mă bucurase. Îmi place când e noapte, poți să te furișezi
printre localnici fără a te recunoaște. Dar cel mai mult îmi place noaptea fiindcă îmi dă o senzație de libertate.
Pot să mă plimb liber pe străzile orașului, nu vor fi mulți oamenii, iar cei pe care îi întâlnesc sunt atât de grăbiți
că nici nu mă observă trecând pe alături. Pe unii îi salut din treacăt, nu toți răspund, cred, fie că nu mă cunosc,
fie că nu aud sau consideră că mă adresez altcuiva. Noaptea mă încurajează, mă face să mă contopesc cu natura.
Aș ascunde soarele, aș lăsa bezna peste întreaga lume împărăteasă, cel puțin, peste Skopje. Un alt motiv care
mă face să îmi placă noapte este capacitate ei uimitoare de a face să dispară toată mizeria pe care o văd în timpul
zilei. Nu se mai zăresc atât de deslușit panourile publicitare amăgitoare, nu văd fețe de oameni a căror înfățișarea
cunoscută îmi provoacă dezgust știind ce draci zac în ei. Să fie noapte, îmi zisem eu în gând, zâmbind.
Îmbrăcat în negru, geanta în mână și cu fularul tras peste față, mă pornesc acasă. Am decis să merg pe
jos. Deși, biblioteca nu era chiar pe direcția unde eu mă deplasam, am trecut pe alături, voiam să văd dacă mai
e deschisă. Lămpile de afară erau stinse, semn că, doamna Marta încă este la locul de muncă. Mă gândeam să
intru pentru a mai discuta despre camera tainică. Nu străduisem mult asupra acestui gând, fiindcă știam că,
astăzi seară, vreau să mă duc acolo unde avusese loc crima, iar o vizită la bibliotecă mi-ar fi luat din timp. Eram
la doi metri de ușa bibliotecii, apoi, m-am oprit brusc. Am făcut câțiva pași înapoi. Aș fi continuat să mă depărtez
de bibliotecă dacă nu auzeam un zgomot puternic înăuntru, venit de după ușa metalică întredeschisă a
bibliotecii. Mă întorc imediat. Inițial, nu observasem interiorul bibliotecii cufundat în beznă, deși, având în
vedere că era noapte dea binelea, firesc era Marta să lase lumina aprinsă. Nu îi stă ei în fire să facă economii.
Pe de altă parte, dacă dânsa nu mai este la serviciu, atunci, lumina din colțul de sus a ușii de la ieșirea din
bibliotecă, care mereu stătea aprinsă noaptea, era un semn că biblioteca nu activa la moment. Această
îndeletnicire a bibliotecarei o pricepusem când am început să frecventez regulat biblioteca, trecând aproape în
fiecare seară și dimineața pe lângă ea. Dimineața, dacă lumina de la intrare era stinsă, însemna că Marta e la
serviciu, iar seara, dacă lumina era aprinsă, era lesne să înțeleg că programul de astăzi al bibliotecii s-a sfârșit.
Acum însă, e foarte ciudat, lumina din fața ușii este stinsă, la fel, în încăpere este întuneric. Mă apropii de ușă,
trag de mâner. Am deschis-o. Aș fi zis că poate a plecat pentru câteva minute în oraș, doar că nu ar fi lăsat ușa
descuiată. Intru înăuntru, cu vocea domoală o chem:
- Doamnă Marta? Sunteți aici? Aveți vreo pană de curent?
Nu răspunde nimeni. Scot telefonul. Încerc să fac cât de puțină lumină pentru a nu mă lovi de rafturile
de cărți printre care mergeam, căutând-o pe bibliotecară. Făceam pași mici, cât mai puțin zgomotoși. Mă opresc
după fiecare mișcare de picior pentru a ascultat în încăperea dacă se aude vreun sunet. Iarăși fac câteva încercări
de a o chema pe Marta, nu răspunde nimeni nici de această dată. Mă uitam la rafturile pline de cărți de odinioară,
acum erau mai mult pline de păianjeni și praf. De când s-a pus în aplicare metoda de eradicare, au fost luate
toate cărțile care nu trecuse prin Comisia de Etică. Cele rămase aveau inscripționate pe ele semnul în formă de
cerc dicromatic cu punctele în alb și negru cu linia șerpuită separându-le. Îmi dădeam seama că acestea fusese
deja avizate. Am numărat în jurul la o sută de cărți cu simbolul pe ele. Din cele peste zece mii volume au rămas
numai o sută. Îmi era interesant cât timp le va lua să examineze fiecare carte în parte. Ori poate, vor aduce altele
noi, cu titlul vechi, dar conținut diferit. E Consiliul Suprem, acesta poate să întreprindă orice măsură pentru a
subjuga conștiința oamenilor. Dacă prin rescrierea cărților, Consiliul Suprem va putea influența poporul,
făcându-l slugă închinată de bună voie, atunci, va cheltui resurse enorme pentru a-și atinge scopul. Mare mârșavi
ajung unii oameni, mă gândisem eu.
Tot uitându-mă printre rafturi, observ o rază foarte slabă de lumină. Raza dată forma un dreptunghi care
începea dintr-un colț de sus mergând uniform pe o linie dreaptă cam o distanță de vreo șaptezeci centimetri,
apoi, cobora în jos vreo doi metri, ca ulterior, să întoarcă perpendicular și să continue iarăși vreo șaptezeci de
centimetri paralel cu linia de sus. Nu pricepeam de unde vine lumina. Am fost multe ori la bibliotecă, dar nu
memorasem atât de bine încăperea. Între timp, mă apropii de raza palidă de lumină. Telefonul pe care îl aveam
în mână, îl aduc spre dreptunghiul luminos. În fața mea apare o ușă. Forma dreptunghiulară a razei de lumină
era proiectată de construcția ușii întredeschise. Din interior ieșeau pâlcuri mici de lumină. Am lipit urechea de
ușă. De cealaltă parte părea să fie liniște. Mă aplec și mă uit prin deschizătură, era greu să observ clar interiorul,
dar reușisem să deslușesc câteva imagini. Niște teancuri de documente răsturnate pe jos, o cutie mare lângă ele,
deschisă, în care tot cădeau de undeva cărți. Îmi dădusem seama că este cineva înăuntru. Se vede că arunca în
cutie aceste cărți. Aș fi crezut că este Marta, însă, se auzise o vocea de bărbat.
- Vin imediat cum termin aici de curățat! spusese vocea groasă. Într-o oră e gata!
Atât auzisem. Prin deschizătura ușii vedeam același tablou de mai înainte, cărți care păreau a cădea de
nicăieri în cutie.
Încerc să deschid ușa cât să pot a-mi strecura capul, dar aceasta scârțâise ușor. M-a retras repede după
un raft de cărți din vecinătate. Din cameră se auzeau pași, cineva venea spre ușă. Stăteam tupilat după raftul de
cărți, frica îmi dădea târcoale. Din cameră iese un bărbat zdravăn, îmbrăcat într-un costum albastru. Atât
observasem în momentul când acesta deschise ușa și lumina din cameră îi arătase înfățișarea. Lumina dispăruse
de astă dată cu totul după ce ușa fusese închisă de necunoscut. Am încercat să închid telefonul dându-mi seama
că lumina emanată de acesta poate fi văzută în bezna din salonul bibliotecii.
- Cine-i acolo? Arată-te acum, nu mă face să te caut, va fi mai rău!
Omul se îndreptase repede în direcția ușii de la intrare în bibliotecă, o încuiase. Această faptă mă
înspăimântase. Nu cred că e o rudă a Martei și nici nu pare să fie un client al bibliotecii.
Încuind, s-a întors la rafturile de cărți. Între timp eu închisesem telefonul și mă ascunsesem în dosul
altui raft, aflat mai aproape de ieșire, având de gând să fug când necunoscutul se va îndepărta de la ușă, lucru
care însă nu mai era posibil, fiindcă, acesta îmi stricase planul când a încuiat-o. Nu puteam să-i știu locul de
aflare, întunericul din salonul bibliotecii era prea dens pentru a-mi permite să-l văd. Voiam să strig, însă, chiar
dacă mă va auzi cineva, nu voi reuși să-i rezist acestei namile până vine vreun ajutor. Să-l atac direct ar însemna
să mă zdrobească. Arăta ca o gorilă flămândă gata să înfulece orice numai să-și potolească foamea. Auzeam
cum se apropie, îndemnându-mă să mă predau. Orice clipă trecută mă apropia de momentul când necunoscut
va da peste mine. Îi simțeam respirația puturoasă în ceafă. Aș fi crezut că e doar o senzație, dar, dintr-o dată,
primesc o lovitură zdravănă în coastă. Cad jos. Namila de om mă apucă de un picior, târându-mă, cum observam
cu greu printre ochii obosiți, în camera de unde el ieșise mai înainte.
Îmi era dificil să conștientizez ce se întâmplase, probabil, în urma căzăturii, mă lovisem la cap. Impactul
prea puternic îmi provocase o comoție cerebrală. Simțeam cum urcă niște furnicături în jurul corpului. Stăteam
așezat, iar matahala omenească se tot învârtea în jurul meu. Furnicăturile erau tot mai dese și mai dureroase cu
cât dansul lent al acestui monstru continua mai mult în jurul meu.
Treptat, conștiința începea să își revină. Vrând să mă ridic de pe scaunul de care namila m-a legat,
căzusem înapoi. Mă răsturnasem. Eram legat cu o funie de speteaza scaunul și nu m-aș fi putut mișca decât
odată cu el. Capul îmi era la podea, corpul prins între scaun, iar mâinile legate strâns de spătar. Mă târâiam pe
covorul roșu care acoperea podeau. Nu puteam să mă ridic, deși, mă sforțam din toate puterile. Auzeam pașii
necunoscutului. La un moment, simt cum apucă de scaun. Îl întoarce în poziție verticală.
- Ce vrei să faci, piticanie? mi se adresează o voce de bărbat.
Aș fi vrut să-i răspund, însă, în loc de cuvinte, mârâisem ceva nedeslușit. Gura îmi era astupată cu o
bucată de bandă adezivă.
- Nu poți să vorbești, piticanie? continuă să râdă necunoscutul în hainele albastre. Își făcuse apariția
în fața mea.
Eu, iarăși, bombănisem ceva cu buzele lipite de pelicula lipicioasă care îmi ținea gura închisă. Omul se
hlizi și mai tare decât înainte. Apoi, apucase scaunul în care eram și îl întoarse spre peretele lateral. Durerea de
la lovitura primită mai devreme nu era atât de mare cât suferința era suferința provocată de priveliștea care se
arăta lângă perete. Jos, în colțul stâng, stătea întinsă la podea, cu aceleași haine în care eram obișnuită să o văd,
bibliotecara Marta. Semăna cu o statuie rigidă, așteptând să fie expusă în public. Începusem să lăcrimez. Marta
era moartă. Acest individ a ucis-o, iar eu voi avea aceeași soartă. Dar de ce o fi făcut-o? Încerc să mă zbânțui
cu tot cu scaun, vrând să-l lovesc pe necunoscut. Acesta se rânjea la mine, timp în care îmi arăta trupul
neînsuflețit ca pe o demonstrație a măiestriei sale de a curma vieți omenești.
- Stai cuminte, secretare! În curând vei pleca după dânsa! Îmi spusese bărbatul în haine albastre și
lăsându-mă cu fața la corpul neînsuflețit al Martei, se îndepărtase de mine.
Auzeam aceleași sunete intermitente asemănătoare cu cele când priveam prin deschizătura ușii.
Înțelegeam că necunoscutul era cel care arunca cărțile în cutie și acum continuă să-și ducă munca până la capăt.
Știe cine sunt, a făcut referire la funcția deținută în primărie. Îmi era frică, teamă pentru că nu voi mai
putea să o văd pe Miroslava, nu voi ajunge la Unitatea Specială și tot ce mi-am pus în plan să fac se năruia în
acele clipe. Nu va dura mult, iar corpul meu va fi pus lângă al Martei. Reci, ambele trupuri vor fi duse în vreun
cuptor, cum e cel de la Unitatea Specială, unde ne vor arde cu tot cu haine, făcându-ne dispăruți pentru
totdeauna. În ziar nici nu se va scrie despre noi. Iar, dacă, totuși, se va spune ceva, vor înscena niște povești
deocheate în care am pierit într-un incendiu. În câteva minute voi fi mort. Îmi imaginam metoda prin care
bărbatul în haine albastre mă va ucide. Va fi un cuțit, așa cum făcusem eu cu hoțul de seara trecută, va fi o armă
de foc, poate va incendia biblioteca ori mă va îneca într-un vas plin cu apă. Toate aceste gânduri mă înfricoșau,
dar în același timp, mă îndemnau să caut o cale de scăpare. Oricât de mici șanse aș avea să scap de aici, trebuie
să încerc. Primul lucru era să mă calmez, mintea să îmi fie limpede pentru a cerceta împrejurimile din cameră.
Înaintea mea era o oglindă nu foarte mare, însă, prin ea abia acum observasem că pot să-l văd pe bărbatul
necunoscut care într-adevăr, cum am presupus, aduna cărțile din cameră și le punea în cutie, de astă dată însă
erau mai multe cutii, pesemne că a mai adus câteva ori erau acolo, dar eu nu le văzusem. Îi sesizasem corpul
năzdrăvan care se mișca destul de vioi prin încăpere. Ideea de a-l înfrunta direct nu o luasem în calcul din cel
puțin două motive. Primul motiv fiind neputința de a mă mișca din cauza imobilizării mele în scaun, mi-ar fi
fost dificil să mă ridic, iar al doilea motiv, chiar dacă mă ridicam, nu aș avea șanse să-l înving cu mâna goală.
Astfel, primul gând mi-a fost să caut prin cameră ceva care să folosească drept armă pentru a-l ataca ori să-mi
servească pe post de scut. În oglindă nu putea să văd întreaga cameră, iar ceea ce se reflecta erau în mare parte
cutiile pline cu cărți. În fața mea, pe lângă corpul Martei, se mai găseau două umbrele vechi. Nu pricepeam
cum le-aș putea folosi. Mai în depărtare se afla o masă pe care erau așezate niște farfurii. Aș fi putut folosi
farfuriile ca pe niște proiectile aruncându-le spre omul necunoscut. În rest, nu erau decât cărți, reviste. Din
priveliștea care îmi apărea înainte nu aveam mari sorți de izbândă. Cea mai mare problemă era să scap de funia
care mă ținea captiv în scaun. Sunt legat de el, chiar dacă aș avea o armă mai sigură, cum ar fi un pumnal, tot
nu ar fi mare rost în el. Este necesar să găsesc o modalitate de a scăpa de legătoare. Nu aveam la mine nici un
obiect contondent, iar să-l fi avut, nu m-ar fi ajuta prea mult cât timp mâinile îmi sunt prinse în speteaza
scaunului. Aveam brațele prinse într-un laț puternic încât se formase o adâncitură pe piele. Încrederea mea că
voi reuși să scap din ghearele acestui individ se năruia în fața ochilor. Dar nu puteam să cedez așa simplu, o
cale de scăpare cât de mică ar fi, o voi găsi. Nu mă las ucis cu ușurință. Mor, dar nu mor fără să mă împotrivesc,
nu îi voi juca după cum își dorește acest netrebnic. Întotdeauna îmi spuneau părinții să nu mă las niciodată
înfrânt chiar și atunci când aceasta e unica alegere.
- Te-am făcut să mă aștepți! Cer scuze, piticanie! aud vocea omului în haine albastre.
Aceștia oameni, plini de mușchi, dar goi la minte sunt cel mai des folosiți pentru a aduce la îndeplinire
cele mai multe orori ale Consiliului Suprem. Rațiunea e simplă, are condiție fizică bună, ceea ce face ca reușita
unei operațiuni să crească în șanse, totodată, având creierul mic, întrebări nu își vor pune despre necesitatea,
scopul, consecințele misiunii îndeplinite.
Nu puteam să răspund din cauza materialului care îmi astupa gura. În semn de negație, am început să
mă legăn cu tot cu scaun. Oscilațiile le făceam tot mai mari.
- Nu fi așa neascultător. Ai răbdare să termin ultima cutie de împachetat, apoi, mă ocup de tine, zise
individul, punând piciorul pe speteaza scaunului și oprindu-l. M-a lovit pe umeri preîntâmpinându-
mă să nu fac vreo mișcare greșită. Ce bădăran. Oricum mă va ucide, parcă conta împotrivirea mea.
Aceste vorbe mă înfuriase, iar în momentul când bărbatul luase mâna de pe mine și se întoarse cu
spatele, am încercat să mă ridic, chiar dacă acest fapt însemna să fiu tăiat pe corp în locul în care funia mă
împrejmuia. Îmi fac avânt spre oglinda din fața mea și mă las cu toată greutatea corpului pe speteaza scaunului
căzând împreună cu el pe spate. Nu eram o persoană plină, dar nici subțire ca un fulg, așa că, speram în urma
căzăturii să rup spătarul scaunului la impactul cu podeaua. Nu aveam altă ieșire, acesta a fost unicul gând de
scăpare, îmi pusesem toată încrederea în el. Nici nu m-am gândit la consecințe, caz în care, nu îmi va reuși.
Scaunul atinse podeau. Se auzise o scârțâitură, mâinile le simt slobode chiar dacă restul corpului încă mai era
prins în scaun. Cu mâinile întinse îl apuc de un picior de bărbatul în haine albastre care în acel moment stătea
cu spatele. Nu reușise să se întoarcă sincronizat când auzise zgomotul provocat de ciocnirea mea cu suprafața
dură. Îl trag de picior cât de tare pot, încât acesta își pierduse echilibru și se tăvălise cu toată greutate pe podea.
Am crezut că se va ridica, dar dânsul stătea culcat, parcă fusese secerat. Nu înțelegeam ce se întâmplase cu el,
dar mă bucuram că nu se mișcă, aveam timp să scap de funia care încă era încolătăcită în jurul trunchiului.
Corpul omului în haine negre stătea împietrit în continuare, eu trăgeam de nodurile strânse pe care acesta le
făcuse când mă legase. Nu reușeam să dezleg funia. Timpul trecea, iar bărbatul se pare că începea să dea semne
de viață. Văzând asta, mă târăsc încet spre el. Ajung lângă grumazul său. Cu tot cu scaunul din jurul trunchiului
mă lipesc de gâtul acestuia. Muchia piciorului scaunului i se lipise de gât. Începuse să se zbată, deși, nu avea
încă forța deplină pentru a se opune. Capul său stătea rezemat de câteva cărți. La frunte era o pată de sânge. Din
câte am reușit să-mi dau seama, omul necunoscut se lovise în momentul când eu l-am tras de picior. În cădere,
acesta atinse cărțile din cutia în care tot el le-a pus. Iar după cum am observat pe una dintre cărți, la colțul ei se
zăreau câteva pete de roșii. Probabil, s-a lovit cu capul de colțul ascuțit al marginii cărții, iar în urma impactului
puternic, își pierduse conștiința. Acum, însă, omul își revenea din somnul inconștienței, acest fapt însemna că
șansele mele să îl birui scădeau cu fiecare clipă scursă. Apăs cu putere piciorul scaunul. Acesta se lăsase adânc
pe gâtul înfierbântat al haimanalei de om. Din cauza încetinirii pătrunderii oxigenului în organism, tipul nu avea
putere să mă respingă, se smuncea încercând să mă dea la o parte cu mâinile, aproape reușise să mă doboare
dintr-o lovitură, dar apăsasem și mai tare, parând cu propriul corp pumnii dați de namila întinsă jos. Loviturile
lui scădeau din intensitate. Pe grumaz se crease o adâncitură în formă de linie, acolo, pe locul unde țineam
muchia piciorului scaunului. Se învinețise.
- Mori odată, afurisitule, strigam eu în timp ce pielea necunoscutului era străpunsă de așchia de lemn,
iar din trup începuse să curgă sângele.
Bărbatul dădea din cap, avea frisoane, zbânțuiala sa mă făcuse să mă rostogolesc cu tot cu scaun într-o
parte. Îl privesc în faza de agonie în care se afla. Îi vedeam ochi înroșiți privindu-mă. Părea că cere să fie scăpat
de suferința în care își dădea ultima suflare. Voia să se ridice, dar cu fiecare străduință, sângele îi țâșnea tot mai
tare din tăietura lăsată de muchia de la piciorul scaunului. Nu doream să văd priveliștea. Mă îngrozea spectacolul
acesta al executării. Vedeam sala de balet unde Miroslava juca rolul judecătorului care condamnase balerinul
neascultător, vedeam bărbatul în haine albastre care stătea îngenunchiat și aștepta să fie pedepsit. Încerc încă
odată să mă ridic, izbutesc, dar făcând doi pași în urmă, mă rostogolesc peste o geantă mare. În urma căzăturii
scaunul se sfărâmase cu totul. Funia se dezlipi de trunchiul meu. Eram liber. Agonia în care stătea namila de
om îl mai ținea încă în viață. Mă uit la el, mă apropii și privindu-l în ochi, îl întreb:
- De ce ? arătându-i cu degetul spre trupul neînsuflețit al Martei.
Omul nu răspundea, sângele îi colorase tot gâtul și începuse să crească o baltă roșie alături de corpul
său. Buzele lui atingeau lichidul roșu împrăștiindu-l cu aerul respirat prin nări. Îi era tot mai greu să respire.
Încerca să tragă aerul prin gură, această încercare îl făcea să soarbe din propriul sânge care îi pătrundea în
cavitatea bucală urmare a sforțării de a inspira aerul. Nu îmi era milă de chinul în care se găsea matahala de om.
Însă, nu puteam să văd această imagine a neputinței. Iau o așchie ruptă de la scaunul pe care îl sfărmasem în
căzătură și mă apropii de monstrul în haină albastră. Mă uit în oglindă, îmi zăream toată ființa mea, cu mâinile
tremurânde, pline de bătături, ochii scăldați în răzbunare, mă transformam în monstru. Voiam să-l privesc în
ochi, să mă vadă cum îi dau ultima lovitură. Doream să ceară îndurare, să roage să-i cruț viața. Dânsul nu își
îndreptase ochii spre mine, se zbătea mai departe în agonie, fără a-mi solicita un act de clemență.
- Asta e pentru Marta, javră împuțită ce ești, strig eu mânios, lucru nu tocmai potrivit caracterului
meu.
Ridic așchia, cu toată puterea îi străpung gâtul. Bucata de lemn intrase în grumazul plin de echimoze al
matahalei, asemenea unui cuțit băgat într-o felie de unt. De data asta, sângele nu mai țâșni cum se întâmplase
mai devreme când apăsasem gâtul cu muchia de la piciorul scaunului, ci ieșise ca o scurgere dintr-o cascadă,
împroșcându-mă în față. Se auzise un scâncet pustiu din gura bărbatului întins la podea. Acesta a fost ultimul
său răcnet, fără a mai scoate așchia din gât, mă îndepărtez înfricoșat de corp. Dădeam în urmă fără a mă ridica
încât m-am lovit de perete. Apoi, vrând să mă ridic, mă împiedic și cad peste piciorul înghețat al bibliotecarei.
Voiam să fug din sala morții. Nu îmi mai părea acea încăpere tainică cum era mai înainte când mi-o arătase
Marta.
Stăteam în mijlocul camerei și mă uitam la amândouă corpuri neînsuflețite. Nu trecuse nici o zi de când
cu mâna proprie am curmat o viață, pe cea a necunoscutului hoț, apoi, i-am ascuns trupul într-o groapă de
canalizație, după care, am îmbrâncit un bătrânel pentru a lua o batistă prăpădită, iar acum, am mai comis o nouă
crimă. Cadavrul bărbatului era scăldat într-o baltă de sânge. Priveam înmărmurit la el. Cine o fi fost și ce căuta
la Marta, nu aveam idee. Am stat așa vreo jumătate de oră. Mintea încerca să mă liniștească. Îmi reveneam cu
greu la starea de stăpânirea pe sine. Timpul este un vraci al minții mei. Scotocesc în hainele bărbatului. Nu
găsesc nimic. Scrutându-l, pe îmbrăcăminte observ semnul în formă de cerc cu cele două puncte alb și negru
despărțite printr-o linie șerpuită, identice cu cele fixate pe cheia mea de plastic, cât și cu simbolul de pe timbrele
cu avizul pozitiv date de Comisia de Etică. Îmi dau seama că e un om al Unității Speciale. Însă nu înțeleg cum
a ajuns aici. Să mă fi urmărit cineva ori poate Marta a fost spionată de ei? Nu mai conta atât de mult acum,
omul e mort și trebuie să scap de trupul lui. Dacă cineva va descoperi corpurile bibliotecarei și a acestui ofițer,
vor urma cercetări, sigur vor găsi amprentele mele pe aici.
Mai devreme ori mai târziu, vor afla de această camera, nu pot să o țin în taină la nesfârșit. Nici ajutor
nu am. Trebuie să rezist cât mai mult până ajung să plec în capitală la adunarea generală a secretarilor, iar de
acolo, la Unitatea Specială, unde, pătrunzând în interior, să distrug mașinăria manipulatoare care are scopul de
a subjuga poporul prin sunetele ei supunându-l mai rău ca un sclav intereselor Consiliul Suprem. Aceste două
crime nu mă pot opri din cale. Orice mijloc e bun dacă mă apropie cât mai mult de Unitatea Specială. Începusem
să intru în rolul de ucigaș. Iau corpul bărbatului și îl dau mai aproape de mijlocul camerei. Covorul, care se afla
pe podea, îl folosesc pentru a pune trupul individului în el, dar mai întâi ferisem cutiile. Înfășor în covor cadavrul
bărbatului, împingându-l cu greu spre perete, acolo unde era trupul fără suflare al Martei. Nu pot lăsa să se
descopere nici unul dintre trupurile lor. Nici să le scot din bibliotecă nu voi reuși, chiar dacă e noapte și nu m-
ar vedea nimeni, nu am o mașină să le duc în taină de acolo. Iar apelarea la un maxi-taxi nu consider o idee
bună, șoferul ar cere explicații. Nu doresc încă o crimă să mai fac. Totuși, nu puteam să le las nici aici, mirosul
neplăcut de la descompunerea trupurilor s-ar răspândi în urma putrefacției. Lipsa Martei de la serviciu, ar da,
de asemenea, de bănuit. Îmi venise doar o idee în gând, dar aveam nevoie de Panfil, iar acesta dispăruse, zicând
că pleacă din țară. Altcineva nu aveam încredere și dintre toți cunoscuții mei nu îmi imaginam pe cineva în
stare să mă poată ajuta. Trebuia să fac rost de un mijloc de transport. Nu pentru a duce cadavrele din bibliotecă.
Acest fapt nu este folositor, chiar îmi punea în pericol misiunea mea de a lupta contra Consiliului Suprem. Mă
gândisem să scot din camera tainică cărțile, toate acelea care păstrează cunoștințele veridice ale umanității,
acelea care încă nu au căzut în mâna Comisiei de Etică.
Îmi trebuia un mijloc de transport, dar de unde să îl iau acum, nu aveam idee. Unica modalitate de a
găsi unul era la primărie. Intenționam să iau una din mașinile de serviciu. Am mai folosit câteva ori mașina în
afara orelor de program, știu că nu era corect, însă am făcut doar pentru că tot mă afla în situații în care nu
aveam alte variante. Acum, o fac pentru oameni. Nu pot permite să se afle despre cărțile care sunt aici, acestea
vor fi duse la examinare la Comisia de Etică, ceea ce înseamnă că, vor trece prin metoda de eradicare. Marta, o
femeie plină de grijile vieții, a reușit să țină piept atâta timp. Pentru ea, pentru acest popor asuprit informațional
merită să îmi dau toată silința de a păstra aceste cărți. În ele se găsesc informații folositoare pentru lume. Cărțile
din ziua de azi sunt atât de standardizate conținând doar ceea ce i se permite redactorului să arate publicului.
Oamenii în marea lor majoritate nu-și dau seama de acest fapt, luându-le drept exemple de urmat. Trebuie să
vadă lumea care sunt cărțile adevărate. Cărțile pot fi păstrate în memoria celor care le citesc.
Caut telefonul. Nu îl găsesc. Mă duc în camera din salonul bibliotecii lăsând ușa deschisă pentru că nu
voiam să aprind în cealaltă cameră lumina, dar și dacă aș fi dorit, oricum, nu știam unde este întrerupătorul.
Telefonul îl găsisem în locul unde am căzut, se vedea o pată mică de sânge alături. Îl iau, lângă intrare stătea
geanta cu care venisem. O iau, întorcându-mă în camera tainică și o las lângă ușă. Sting lumina, scot cheia pe
care mi-o dăduse Marta, încui ușa. Ies din bibliotecă, adică, încerc să o fac, dar, deja ușa metalică de la intrare
era închisă. Necunoscutul în haine albastre o încuiase mai devreme. Cred că o fi la el în buzunare. Mă întorc,
iarăși, în încăperea tainică, aprind lumina. Aceasta mă orbise când intrasem din bezna salonului. Cu pleoapele
închizându-le, deschizându-le, și frecându-mă la ochi, mă îndrept spre cadavrul namilei. Scotocesc prin
buzunarele sale. Găsesc un mănunchi de chei. Le iau, mă duc să le probez. După câteva tentative inutile, reușesc
să găsesc cheia potrivită. Repede mă întorc să sting lumina. Ținând în mâna cheia, ies din bibliotecă. Încui cu
aceeași cheie ușa de la intrarea în bibliotecă. Fug repede în direcția primăriei. În holul instituției se vedea o
lumină slabă la geamul de lângă intrare. Pesemne era lumina veiozei de pe masa sa. O uitasem aprinsă. Bat la
ușă de parcă aș veni în ospeție la primărie. Paznicul nu a răspuns, deși, unicul om care putea fi întâlnit la primărie
era dânsul. Mai lovesc câteva ori, de această dată mai puternic. Se pare că sunetele ultimilor ciocnituri în ușa
de la intrarea în primărie avuseră efect. În fața mea, pe partea opusă a geamului, se arată paznicul. Avea un chip
somnoros.
- Cine este? întreabă acesta fără a se uita la mine.
- Sunt eu, secretarul Stankovic!
La auzul răspunsului meu, paznicul devenise imediat atât de vioi că părea a fi plin de energie cât pentru
o săptămână înainte. Deschide ușa.
- Bună seara, domnule secretar! Ce căutați la ora asta aici? Adineauri, o oră în urmă ați plecat! se
uită paznicul la mine cu o înfățișare de uimire a feței, dar și o privire de ură pentru că i-am stricat
somnul dulce de mai devreme.
- Am venit să iau mașina de serviciu. Trebuie urgent să mă duc la spital să duc o rudă apropiată, îi
spun eu paznicului, făcând o față întristată, colorând-o cu o lacrimă sforțată. Am pișcat pielea de la
mână cu unghiile de la cealaltă pentru a da o atmosferă cât mai realistică situației chinuitoare în
care mă aflam. Pișcăturile mă dureau, chiar începeau să-mi cadă lacrimi.
- Dar ce s-a întâmplat? întreabă paznicul, speriat și el de soarta mea ori prefăcându-se foarte bine.
Intrați, nu stați în prag.
- Nu am timp de vizite prietene, îi zic eu paznicului, vrând să-l fac aliatul meu, verișorul meu a căzut
de pe o scară în timp ce urca în podul casei când a vrut să ia niște scânduri pentru a mă ajuta să
repar o fereastră. Săracul, văd parcă, cum strigă de durere. Mă sunase și striga să mă duc cât mai
repede acasă. Nu am încredere în ambulanță, apoi, cu tot acest trafic, va dura până vine. Arată-mi
unde sunt mașinile.
Paznicul, cu o ușoare strângere din nas, m-a crezut. Îmi spune să îl urmez. Ne îndreptam spre garajul
primăriei. Deschide poarta mobilă și îmi arată că pot să iau oricare din mașini doresc, exceptând cele două
vehicule mari, spațioase, aflate în partea stângă a garajului. Nu am străduit să-l întreb de ce nu am voi să aleg
dintre cele două, eram mulțumit mi-a permis să iau oricare dintre cele trei rămase. Mă uit la ele, era una mai
învechită, dar avea, totuși, un salon încăpător.
- Pe asta o iau, e largă și îl voi putea transport în poziție culcată! arăt eu cu degetul spre un autoturism
de culoare maro, ruginit pe marginile geamului.
- V-aș recomanda să îl luați pe acesta, e mai rapid! îmi spune paznicul apropiindu-se de o mașină
mai mică în dimensiuni decât cea pe care o alesesem eu, dar după exterior părea mai tânără.
- Nu e cazul. Asta care am ales-o e potrivită.
Pentru mine conta mașina să fie cât mai spațioasă pentru a încăpea un număr mare de cărți, poate chiar
toate odată.
Paznicul înclină din cap, își dăduse acordul. Mi-a aruncat cheile. Urc la volan și ies din garajul primăriei.
Ajungând în stradă, apăs pe accelerator pentru a arăta paznicului că mă grăbesc spre casa mea. Nu cunosc dacă
știe unde stau, am luat-o în direcția bibliotecii. Biblioteca nu era departe de primărie, se afla între alte două
blocuri înalte. Ajung la bibliotecă. Totul era liniștit împrejur. Trag mașina lângă intrare, dar o întorc așa încât
să fie portbagajul îndreptat pe direcția ușii. Cobor din mașină, mă uit prin bezna lăsată peste localitate, nu se
vedeau oameni foarte mulți. Era ora nouăsprezece la ceasul pe care-l scosesem din buzunar. Deschid ușa
bibliotecii și intru repede. Mă duc în camera tainică. Aprind lumina, totul era așa cum lăsasem. Corpurile celor
doi stăteau rezemate de perete, al Martei și al bărbatului înfășurat în covor. Geanta mea era lângă ușă, iar cutiile
cu cărți stăteau așezate într-un rând așa cum le dădusem eu atunci când am înfășurat în covor trupul namilei.
Erau puține cărți rămase în cameră, matahala de om le pusese aproape pe toate în cutii. Nu cunosc dacă a reușit
să ducă ceva din cărțile care erau odinioară în cameră, dar cel puțin am să salvez pe cele care au mai rămas.
Cutiile erau grele, mi-a trebuit multă îndemânare pentru a le căra la mașină. În total, șapte coșuri de carton pline
cu cărți am dus. Pe jos se mai găseau câteva, le-am luat și pe acestea. Încăpuse toate în mașina spațioasă luată
de la primărie. După ce am încărcat toate cărțile în mașină, intru înapoi în bibliotecă, mă duc să îmi iau geanta.
Mă apropii de cadavrul Martei:
- Știu că nu am reușit să îi opresc, dar îți promit, Marta, aceste cărți pe care le-am luat de aici, vor
ajunge la oameni. Îi închid ochii care abia acum observasem că sunt deschiși. De astă dată îmi
căzuse câteva lacrimi. Erau lacrimi firești.
Corpul namilei, învelit în țesătura de bumbac, prea mare făcea să i se vadă picioarele. Îl trag lângă
trupul bibliotecarei, voiam să pară că a fost o luptă între cei doi. De fapt, cred că a fost, doar că numai unul
dintre dânșii fost omorât, celălalt stă acum și îi privește. Mă îngrozesc de propria persoană, de propriile cugetări.
În câteva zile am reușit să devin un criminal cu sânge rece. În gând îmi revenea ideea pe care o aveam încă în
anii studenției, să curm orice nelegiuire, cu orice preț, dar, privind la trupul matahalei, se pare că nu mai aveam
același curaj ca odinioară.
Înconjor cu privirea întreaga odaie ca pentru ultima dată, nu lăsasem nimic din ce ar putea să dovedească
prezența mea în această încăpere. Sting lumina, ușa nu o încui, chiar o las deschisă pentru a crea senzația că a
fost lăsată așa de unul dintre cele două persoane care stau acum moarte înăuntru. Ies din bibliotecă. Urc în
mașină. Când am vrut să pornesc, observ o mașină parcată la vreo cinci metri de bibliotecă. Nu părea să fie
cineva înăuntru. Geamurile erau de o culoare neagră ca tăciunele. La fel de negru părea autoturismul. Lumina
felinarelor alăturate trăda locul în care se ascundea vehiculul. Numerele de înmatriculare nu semănau a fi de la
noi din localitate. Mă gândisem că ar putea să fie ale namilei de om. Dânsul vorbise la telefon cu cineva atunci
când punea cărțile în cutii, nu am văzut să mai fie cineva înăuntru, am deslușit clar discuția telefonică. Fug
repede spre ușa bibliotecii. Deschid, intru în camera tainică, cotrobăiesc prin buzunarele bărbatului, dar nu
găsesc nimic. Mă uit prin camera, dar nu se vede telefonul său. Încerc să merg pe urmele pe unde fusesem eu
târât, poate o fi căzut undeva. Nicăieri nu este. Mă conformez cu acest gând, ies din cameră, dar în același
moment se aude un sunet asemănător unui ton de apel. Ascult atent de unde vine semnalul melodios. Era foarte
aproape de mine, dar tot nu îmi dădeam seama de locul exact. Cu cât mai mult mă apropiam de ușă, sunetul
devenea mai puternic. La ușă controlasem, nu era nimic acolo. Totuși, mai verific odată. În partea stângă, în
direcția în care se deschidea ușa, o cârpă prăfuită stătea aruncată. O văzusem mai înainte, dar nu dădusem nici
o atenție. Sunetul venea din direcția ei. Mă apropii, o feresc, găsind telefonul care suna insistent. Îl iau de acolo.
Răspund cu o voce groasă, prefăcută, pentru a părea că sunt namila de om:
- Da! altceva nu zic nimic.
- Ai terminat cu babornița? întreabă o voce ascuțită de bărbat.
Nu răspunsesem. În receptor se auzea respirația vocii necunoscute.
- Ce naiba taci acolo? Ai terminat sau nu?
- Da, am terminat, de astă dată răspund cu o vocea gravă. Îmi intram în rolul de ofițer al Unității Speciale.
- Atunci, hai mai repede, vino!.Trebuie să plecăm în capitală, nu avem mult timp la dispoziție.
- Am înțeles!
- Te aștept!
- Unde? Spun eu fără a-mi da seama că ar fi trebuit să cunosc acest aspect dacă aș fi fost bărbatul pe care
l-am omorât.
- Cum unde? Lângă casa de cultură din oraș! Ai uitat, ce dracu! Mișcă-te mai repede.
- Vin!
Îmi dau seama însă că dacă mă voi duce cu mașina de la primărie, acesta ar putea să-și dea seama că e ceva
în neregulă, de aceea, îmi venise ideea să-l anunț de necesitatea schimbării autoturismului, dar înainte să îi spun
acesta, necunoscutul, care se afla încă la telefon, mă întreabă:
- Ce e cu vocea ta? Pare mai domoală!
- Aaaa, mhm, nu știam ce să zic. Am mâncat niște prăjituri și era cât pe aici să mă înec, mă doare gâtul
un pic, dar va trece!
- Care prăjituri, idiotule? Tu trebuie doar să strângi cărțile de la babă, fără mare gălăgie. Vin-o, altfel
plec fără tine, iar șeful nu va fi încântat de treaba aceasta.
Aș fi vrut să îi reproșez să nu mă facă idiot, însă, nu era cazul.
- S-a schimbat un pic planul!
- Ce? Ce s-a schimbat?
- Planul s-a schimbat!
- Cum s-a schimbat? Ce ai mai făcut?
- Nu e nimic grav, doar că nu pot folosi mașina noastră? A trebuit să iau alta mai mare!
- De ce ?
- Nu încăpeau toate cărțile în a noastră!
- Puteai să mă chemi pe mine!
- Ai spus că în nici un caz să nu te deranjez! Inventez eu această scuză.
- Când am spus eu asta?
- Atunci când ne-am despărțit.
- Nu îmi amintesc, în fine, nu îmi pasă dacă am spus sau nu. Cu mașina noastră sau nu, trebuie să ducem
cărțile la Unitate.
Acest ultim cuvânt al necunoscutului mă făcuse să înlemnesc. Acești doi indivizi lucrează cu siguranță
pentru Unitatea Specială, probabil, au calitatea de ofițeri, așa cum era odată poștașul Panfil.
- Gata, mă pornesc!
- Hai mai repede odată!
Începeam să înțeleg din discuția dată, aceștia doi aflase despre camera tainică a Martei și venise să curețe
locul. Ori o fac la comanda cuiva, trebuie să aflu. Sting lumina, telefonul îl iau cu mine. Ies din bibliotecă
închizând grijuliu și atent ușa de la intrare. Mă urc în mașina primăriei. Nu aveam nici un plan cum să apar așa,
deodată, în fața celuilalt individ cu care vorbisem la telefon. Aștept câteva minute cu motorul pornit, ideile nu
apăreau. Mă uit la telefonul pe care-l luasem din buzunarul cadavrul ofițerului ucis. Ies repede din mașină fără
a opri motorul, iarăși, intru în bibliotecă ducându-mă în camera tainică. Mă apropii de cadavrul bărbatului
necunoscut a cărui viață a fost întreruptă pe veci fapta mea. Mă uit la el. Îi măsor din ochi hainele. Nu îmi sunt
chiar potrivite, dar nu mă duc la o festivitatea. A trebuit efort mai mult decât îmi închipuisem eu la început
pentru a scoate vestimentația de pe corpul bărbatului. Mă îmbrac în hainele albastre. Iau acea oglindă mică care
tot în locul de mai devreme stătea, mă uit în ea, de parcă, conta aspectul fizic. Dacă ar fi fost cu două mărimi
mai mică, atunci, mi-ar fi venit ca o mănușă pe corp.
Îmi venise ideea să-l îmbrac pe bărbatul dezgolit cu haine proprii, însă, mi-am dat seama de prostia pe care
aș fi făcut-o. Cum aș fi explicat eu găsirea în acel loc a lucrurilor mele personale? Iau hainele cu mine și le duc
la mașină. Îmbrăcat în costumul albastru pe care îl țineam cu mâna fiindcă, la fiecare mișcare bruscă voia să mă
părăsească, închid ușa de la intrare în bibliotecă pentru a nu mai știu a câta oară. Urc în mașină și pornesc din
loc cât mai repede pentru a nu îmi mai aminti ceva care m-ar face să mă întorc. Îmbrăcat în hainele ofițerului
ucis mă îndrept spre locul de întâlnire cu partenerul lui.
Casa de cultură era la vreo douăzeci minute de bibliotecă, aceasta dacă m-aș fi dus pe jos. Cu mașină era
lesne de înțeles că distanța aș fi parcurs-o mult mai repede. Nu voiam să mă grăbesc. Supravegheam atent
drumul prin geamul automobilului urmărind siluetele tainice ale puținilor oameni care mergeau pe trotuar. Îi
priveam de parcă ar fi dușmanii mei. Credeam că mă spionau. În același timp, mă gândeam la faptul că, acest
drum pe care mă duc se va sfârși în curând, iar dacă nu găsesc o soluție pentru rezolvarea problemei în care mă
aflam, nu va ieși deloc bine pentru mine. Își va da seama că eu nu sunt colegul său. Chiar dacă e noapte, oricum,
luminile felinarelor mă vor descoperi. Mai am câteva sute de metri până la casa de cultură. Încă nu aveam nici
o idee cum să procedez mai departe. Eram pierdut, dacă persoana cu care am vorbit la telefon își va da seama
că nu sunt adevăratul ofițer mă va ucide așa cum s-a întâmplat cu Marta. Nu este exclus că acest coleg să fie
ucigașul, dar a plecat mai devreme de apariția mea acolo, punându-se de pândă.
Tot sfărmându-mi mintea, dau cu ochii peste telefonul luat de la bărbatul pe care l-am ucis și prin care am
comunicat cu celălalt ofițer. Îmi venise o idee. Nu voi ieși din mașină, ci îl chem pe el să vină înăuntru. Trebuie
să-l conving să o facă.
Distanța se făcuse tot mai scurtă. Curând ajunsesem la locul unde ar fi trebuit să se afle celălalt personaj.
Opresc mașina lângă colțul drept al casei de cultură. Motorul încă era în funcțiune. Prin geamul umbrit al
automobilului mă uit împrejur. Nu observ nici o persoană pe stradă, mă gândeam că poate se află într-o mașină.
Neliniștea se făcea tot mai simțită. Nu îmi place când mă aflu în situații incerte unde totul depinde de altă
persoană. Aș coborî, dar îmi e frică. Pe de altă parte, individul care ar trebui să-l aștepte pe bărbatul de la
biblioteca Martei nu cunoaște cine sunt eu, iar dacă aș ieși din mașină poate chiar nici nu își va da seama cine
sunt. Oricum, nu pot să risc. Iau telefonul, sun pe ultimul număr de la apelurile de intrare.
- Unde te-ai rătăcit! Te aștept deja o sută de ani! Strigă deodată vocea de bărbat.
- Eu am ajuns, tu unde ești? Întreb cu vocea groasă încercând să o prefac asemenea bărbatului pe care l-
am omorât.
- Ești idiot cu totul chiar? Nu văd să stai acum în fața mea!
- Dar am venit, te aștept chiar lângă casa de cultură cum ai spus!
- În care parte ești?
- Cea de nord!
- Cretinule, parcă ți-am zis să vii pe după bloc în partea opusă!
- Păi, nu ai menționat exact care parte opusă, așa că pentru mine locul unde ești tu și unde stau eu sunt
opuse.
- Taci dracului din gură! Vin eu imediat acolo. Cretinule!
Convorbirea telefonică se întrerupse. Aveam dubii că acesta încă nu și-a dat seamă cine sunt. Intrasem în
rol, nu puteam să cedez acum. Aș fi întors volanul mașinii și într-o clipă dispăream. Sunt slab, întotdeauna am
fost mai bun la vorbă decât la fapte. Nu am acceptat fărădelegile care le făceau cunoscuții mei, nici când eram
la studii, nici acum la primărie, însă, neintervenind, nu eram mai bun ca dânșii. Un complice, asta eram. Nu e
nimic mai grav să săvârșești decât abținerea de a face o faptă bună știind că ai toată puterea și priceperea
necesară pentru a o îndeplini. Cuvintele de duh bun nu sunt îndeajuns.
Pentru oameni, pentru Marta trebuie să lupt contra acestor scursuri ale societății care s-au infiltrat și
însămânțează cu pesticide manipulatoare pământul. Nu-mi pasă dacă voi birui, lucru care, recunosc, este
aproape imposibil, dar voi merge contra lor atât demult cât voi fi în stare. Dacă pentru a avea cât de mică
izbândă este necesar să ucid alți indivizi aflați în slujba Unității Speciale și care servesc intereselor Consiliului
Suprem, atunci, fie ca mâinile mele să le spăl în sângele lor ticălos.
Tresar în momentul în care se aude telefonul.
- Am ajuns în partea de nord a casei de cultură și tu nu ești! Îți bați joc de mine, afurisitule! Meriți o
bătaie zdravănă!
- Nu, nu! zic eu cu o voce plăpândă părând să cer iertare pentru incapacitatea lui de a mă găsi.
- Unde e mașina, nu o văd?
- E chiar la colț, nu ai cum să nu o vezi!
- Nu este, imbecilule! Unde te afli?
Apăs pe volanul mașinii, ușor, să nu fa mult zgomot. Se aude alarma. Farurile le sting, apoi, le aprind din
nou.
- Vezi o mașină care a semnalizat și a schimbat lumina farurilor?
- Da, ce e cu ea?
- Eu sunt!
- Nu e mașina noastră! E greu să o văd noaptea, dar nu seamănă cu a noastră!
- Ți-am spus că am luat o altă mașină, fiindcă a noastră era neîncăpătoare, iar eu nu vreau să mă duc încă
odată la bibliotecă.
- Drace! Și unde este a noastră?
- La bibliotecă am lăsat-o!
- Idiotule! Și dacă va fi găsită, apoi vor urma cercetările, nu crezi că ar putea să afle autoritățile că noi
am fost!
- Nu m-am gândit la asta, răspund eu. Îmi cer scuze de astă dată. În sinea mea, mi-aș dori să ne descopere
cineva. Poate ar afla lumea de aceste javre ordinare. Soarta mea e pecetluită, nu mă tem de consecințe.
- Ne ducem înapoi să o luăm de acolo!
Convorbirea iarăși se întrerupse, semn că vorbitorul necunoscut se îndrepta înspre mașina în care mă aflam.
Respirația începuse să fie tot mai puternică. Oscilațiile pe scaunul unde eram așezat își măreau frecvența. Aud
în urma mașinii o pălitură. Mă întorc, văd o negreață. Se aude bătăi în geam. Îmi trag fularul cât mai sus pe față
și sting lumina în salonul mașinii. Alături, pe scaunul din stânga mea era o vază. Aș fi cercetat-o atent, dar nu
aveam cel mai potrivit moment pentru acest fapt. O iau în mână. Nu vedeam chipul bărbatului care îmi bătea în
geam. Încet, apropii mâna de ușă, scot siguranța de blocare a ușilor, individul deschide cu putere, nervos, nu
glumă. Vrea să intre în automobil. Deodată, cum a deschis ușa, strigă:
- Ce naiba așa greu deschizi? E frig afară!
- Eu, eu , mă bâlbâiam... și fără a mai sta mult pe gânduri, ridic vaza lovindu-l cu o forță nimicitoare în
cap.
Impactul fusese atât de puternic că acesta căzuse cu o parte a corpului pe scaunul din salon, iar restul
corpului ținea deschisă ușa, de unde îi ieșeau picioarele. Sângele mi-a sărit pe tot corpul. Avea același costum
albastru ca partenerul său, poate avea culoarea neagră, nu deslușeam în bezna nopții. Nu aprind lumina în salon.
Aud zgomotul furios al altor mașini circulând pe stradă. Pun mâna pe umerii lați ai individului și îl trag cu forță
în interiorul mașinii. Mă smuncisem câteva ori fiindcă picioarele lui refuzau să accepte invitația mea de a păși
în salon. Pe semne, cât mai aproape era zgomotul autoturismelor care veneau pe stradă din depărtare, creștea
puterea mea impulsionată de frica unei eventuale descoperiri a faptei mele de către șoferii curioși. Înșfac încă
odată cu amândouă mâinile pe individ și trăgându-l cu o sforțare asemenea unui leu care își ucide prada târând-
o după sine, îi bag corpul în automobil. Pe bancheta din spate nu îl puteam pune fiindcă erau cărți, a trebuit să-
l las pe scaunul din față, așezându-l în asemenea mod încât să nu pară suspect. I-am cuplat centura de siguranță
rezemându-i capul de marginea spetezei scaunului. Aștept să treacă autoturismele de pe stradă. Piciorul era
pregătit să apese pe accelerație în orice moment dacă mașinile care veneau pe drum ar fi oprit lângă locul unde
mă aflam. Nu a fost necesară o asemenea faptă.
Mă uitam la corpul care stătea alături fără suflare. Nu știam dacă e mort ori doar a pierdut cunoștința. Încerc
să îi verific pulsul, dar mâna îmi tremura când am vrut să o lipesc de grumazul individului. Am ucis sau cel
puțin am încercat să ucid un om. Sunt un criminal. În fața oglinzii retrovizoare a mașinii îmi văd chipul. Pe el
se oglindea o înfățișare palidă, malefică. Mă înfricoșam de propria-mi reflecție. Nu îmi era caracteristică o
asemenea alură. Mă înspăimântam. Eram eu cel care îmi apare în oglindă. Poate sunt două persoane în corpul
meu. Amuțesc. Individul stătea mai departe rezemat în poziția în care îl așezasem. Încerc să fac ordine în minte,
cu cât mai puțin voi reflecta la faptele săvârșite, voi fi mai liber în a le duce până la capăt. Pornesc mașina din
loc. Nu știam unde mă duc. Cu un posibil cadavru pe care îl plimbam pe străzile orășelului, mă deplasam fără
o destinație precisă. Întorc capul spre cărțile aflate pe bancheta din spate. Ele sunt scopul pentru care a trebuit
să ucid, să mint, să săvârșesc atâtea fapte imorale. Nu voi putea să le păstrez, viața mea este tot mai mult în
pericol. Mergând pe una din străzile mai retrase din localitate, îmi venise o idee cum aș putea să duc la capăt
misiunea dată de Marta, chiar dacă va fi schimbată metoda de păzire a acestor cărți autentice. Cărțile luate din
camera tainică conțineau informații veridice, originale. Oamenii trebuie să cunoască adevărul obiectiv, natural
ori, cel puțin, să nu fie manevrați de cărțile manipulatoare ale Consiliului Suprem. Privind la publicitatea
amăgitoare a panourilor din oraș, oamenii trebuie să reflecteze asupra conținutului informației citite. Cărțile le
vor da noi cunoștințe în domeniul medicinii, cărțile îi vor ajuta să prevină alte boli. Cărțile astea sunt realitatea
în care trăim. Nu mai pot să las mișeii să manevreze mințile oamenilor. Vor fi multe asupriri peste popor, însă,
orice cauză nobilă va face sacrificiul cerut în numele unei fapte mărețe, chiar dacă înseamnă vărsare de sânge.
Eu pot acum să le ofer oamenilor informațiile care le sunt destinate și de care au fost lipsiți atâta timp. Aceste
cărți nu sunt retușate, nu conțin idei manipulatoare. Sunt scrieri libere, păstrate cu grijă de generația din care a
făcut parte Marta. Oamenii și-au dat propria viață pentru a salva gândurile sublime din aceste scrieri în care s-
au adunat ideile revoluționare ale vremurilor trecute până în prezent. Sunt obligat să duc misiunea mai departe.
Sunt vorbele Martei: Deschide cartea, trăiește viața celui care a scris-o! Nu am timp să le citesc pe toate, dar
pot oferi șansa altora s-o facă. Apoi, valoarea cărții nu în popularitatea ei se manifestă, ci în cunoștințele
cuprinse în paginile sale.
Aflând-mă pe o strada îngustă, opresc mașina lângă o cutia poștală. Mă uit la individ, stătea nemișcat mai
departe, dar acum, verificând starea lui, îmi dădusem seama că nu murise, era doar inconștient. Rana adâncă
din regiunea capului i-a umplut fața de sânge. L-aș fi ajutat, chiar aveam acest gând, dar a trebuit să mă ocup
de planul inițial pe care îl avusesem.
Ies repede din automobil. Scot două cărți din salon. Le pun în cutia poștală. În același mod am procedat
cu încă zece familii. De fiecare dată când punea o carte în cutia poștală îmi imaginam cât de uimiți vor fi gazdele
văzând acest obiect. Știu că nu toți le vor citi, dar, e suficient unul să fie răzvrătit împotriva curentului și apa nu
va mai curge liniștită. Dacă nu pot singur să am grijă de cărți, atunci, să o facă poporul, localnicii din Skopje.
Toată noaptea am dus cărțile pe la blocurile din localitate. Rămăsesem cu două, când acolo, individul se trezise.
Îl apuc repede de gât, amenințându-l să tacă, altfel, îi arăt cu mâna că îi voi reteza căpățâna. Încercase să se
împotrivească, dar vădit sleit de puteri, se potolise după câteva zeci de secunde.
- Cine ești? îl întreb eu pe individ.
Acesta nu putea să mă vadă clar, fiindcă sângele care curse de la lovitura dată în cap îi acoperea chiar și
ochii, formând o peliculă solidă în jurul și deasupra lor. Nu răspundea.
- Spune-mi, te rog, cine ești! Nu am poftă de a ucide, din nou, în seara asta!
- Du-te dracului!
- Ce căutați la Marta în bibliotecă?
- Nimic.
- De ce ați ucis-o?
- Când nu te supui ordinii meriți să fii omorât.
- Ești de la Unitatea Specială? întreb eu individul, apucându-l de haine. Sigur că ești, doar ai inscripționat
pe costum semnul caracteristic. Bilele alb-negru. Îi arăt simbolul în formă de cerc. Nu putea să-l vadă
din cauza ochilor lipiți.
- Fă ce vrei. Nu vei afla nimic!
Torturarea nu este o metodă pe care aș dori să o aplic pentru ai explica unei persoane de ce este bine să
răspundă la întrebările mele. Însă, în cazul de față, voi face o excepție. Cu degetul îi apăs pe ochi, încât, aceștia
se înfundase înăuntrul capului. Individul urla de durere, dar refuza să îmi dea răspunsuri la întrebări. Aș fi apăsat
și mai tare, însă mi se făcu-se milă, nu eram pregătit să-l chinui. În plus, strigătele lui ar putea aduna oamenii
în jurul mașinii. I-am astupat gura. Cotrobăiesc în buzunarul hainelor lui. Nu găsesc nimic. O fi ceva specific
acestora. Dacă sunt prinși, să nu poate fi identificați. Nu păstrează nici o dovadă la ei. Consiliul se gândește la
tot. Majoritatea ofițerilor, probabil, atât de îndobitociți sunt că nu-și dau seama de condiția și statutul pe care îl
au în fața Consiliului Suprem. Turma e ușor de condus. Sângele murdărise scaunul, iar asta însemna că am o
problemă în plus. Va trebui să explic paznicului primăriei apariția petei roșii. Voi încerca să-l mint că era de la
hemoragia puternică a piciorul verișorul meu transportat la spital. Acum, nu asta era problema cea mare. Acest
individ nu dorea să vorbească.
- Pentru ultima dată îți cer să îmi spui ce ați căutat la Marta și cum ați ajuns acolo? Cine va trimis?
- Nu vei afla asta, secretare! Sistemul este mai sus decât tine. Mă poți înlătura pe mine, dar nu vei distruge
toată rețeaua. Suntem mulți, suntem uniți.
- De unde știi afurisitule cine sunt eu?
- Noi știm totul, despre toți.
- Spune, luate-ar dracu, cine ești? strig eu la individ apucându-l de spete și lovindu-l puternic de marginea
metalică a ferestrei. Sângele țâșni împroșcând în toate părțile.
- Ne-ai ucis pe noi doi… dar …nu-și duse gândul până la capăt.
Atât de furios eram. Individul se împotrivea și mă provoca, încât, atunci, când am auzit că știe cine sunt,
fără a mă controla, îl pălisem de câteva ori de muchia ascuțită a marginii ușii. Pălitura fusese puternică și îl
ucise pe loc. Îmi dădusem seama de aceasta doar atunci când individul nu mai schița nici un rânjet cum o făcuse
anterior când îl interogam. Nici ultimele cuvinte nu a reușit să le spună.
Mâinile îmi tremurau. Sunt un criminal. Da, acum pot să fiu numit cu toată certitudinea. Experiența mă
recomandă. Scaunul pe care era cadavrul ofițerului s-a umplut de sânge. Mă uit involuntar la ora de la ceasul
amplasat la bordul mașinii. Încă nu era trecut de miezul nopții. Eu, pe una din străzile orașului, la o distanță de
trei sute de metri depărtare de primărie, stau în mașina luată fără știrea primarului, având un cadavru în salon.
Deși, noaptea în localitate este liniște, locul unde eram nu mă ferea de ochii trecătorilor care și-ar putea
face întâmplător apariția prin împrejurimi. Înțeleg că trebuie să găsesc o cale de a scăpa de cadavru, de petele
de roșeață din salon. Pornesc motorul, apăs pedala de accelerație, mă îndrept spre bibliotecă. Nu îmi venise în
gând altă idee decât să duc trupul în camera tainică unde se afla corpul neînsuflețit al Martei și al namilei de
om, partenerul celui pe care îl am în salon. Conduceam cu neîndemânare din cauza fricii de a nu mă prinde
poliția. Dacă aș fi privit din afară la felul cum se deplasa mașina, mi-aș fi închipuit că, șoferul ori nu are permis
ori nu știe ce înseamnă să conducă un automobil ori este beat. Suspiciunile erau evidente.
Spre uimirea mea, mersul încâlcit pe diagonală, trecând pe o bandă, apoi, pe alta a drumului, nu a fost
observat de nimeni, ori, cel puțin, eu nu am văzut ca cineva să mă urmărească. Probabil, unii dintre localnici o
fi văzut mașina ștrengară, dar au presupus că, așa cum se face de obicei, șoferul e beat, nu face de băgat în
seamă, se va ucide singur. În asemenea cazuri dânșii nu vor apela la autorități, mulțumindu-se cu priveliștea.
Mai degrabă ar aplauda la trucurile nereușite făcute de șofer, decât să se obosească a anunța organele
competente despre faptul că în trafic se află un conducător care nu respectă regulile de circulație. Nu agreez
această atitudine a populației din oraș, însă, în seara aceasta chiar îmi era de ajutor. Ajung la bibliotecă. Se pare
că aici totul a rămas așa cum am lăsat când plecasem. Pe strada alăturată stătea parcat același automobil de mai
devreme, aparținând ofițerilor, ori, mai corect spus, foștilor ofițeri. Tot nu am reușit să înțeleg de ce unul îl
aștepta pe celălalt la casa de cultură. Nu mai conta. Cobor din mașină și descui ușa de la intrarea în bibliotecă.
Intru, deschid ușa camerii unde erau cadavrele, însă, nu aprind lumina. Îmi foloseam numai telefonul mobil atât
cât era el în stare să lumineze calea. Pe stradă mă uit atent dacă nu sunt oameni, scot corpul fără viață din salonul
mașinii și îl car în bibliotecă. Nu mi-a fost ușor să o fac, de două ori căzând jos, m-am zgâriat la mână, iar
piciorul meu drept sângera. Până la urmă, reușesc să-l duc în încăpere. Îl las în mijlocul odăii, deși, inițial,
voiam să-l pun lângă celelalte două corpuri. Oboseala îmi schimbase planul. Aici, pe centrul camerei ori în colț
cu celelalte două trupuri nu schimba situația în care nimerisem. Am ucis doi oameni, dacă se va descoperi acest
lucru, tot pe seama mea va fi cel de al treilea cadarul, cel al bibliotecarei. Ies din bibliotecă, caut în salon dacă
sunt hainele și geanta mea. Le găsesc cu greu, deși, dacă m-aș fi concentrat, era deajuns să mă uit între cele
două scaune din față și le-aș fi văzut. Emoțiile înfricoșătoare nu mă lăsau. Cât de mult mă străduiam să par calm
frica reușea să mă stăpânească. Eram lucid în conștiința mea, înțelegeam că ceea ce fac este imoral, este
antisocial, dar simțeam plăcere de la aceste fapte săvârșite. Nu era o predilecție pentru a ucide, pentru a ascunde
urmele, ci era o dorință aprigă de a mă răzbuna pe Consiliul Suprem prin intermediul subordonaților săi. Oricine
ar fi fost în locul acestor doi indivizi, fie că îmi era cunoscut, prieten ori altă persoană apropiată, aș fi procedat
la fel. Toată viața mea am fost ținut să joc după cum îmi cântă întreg sistemul. Gândul acesta mă rodea din
interior. Mulți dintre cei pe care i-am întâlnit în funcții de stat purtau masca dreptății, în fapt, fiind niște jegoși
care lucrau pentru Consiliul Suprem, unii conștient, alții, mai puțin știau de acest fapt, dar își însușiau cu toții
rolurile de marionete. Banii, un loc de muncă călduț, fără mare trudă, precum și alte, le erau darul pentru
plecăciunea în fața Consiliului Suprem. Preferau să aplece capul decât falnic în lumea să trăiască. Vina ei o
poartă pentru starea mizerabilă în care se află țara. Nu am forța necesară pentru a intra într-o luptă directă cu
oamenii sus puși. În schimb, pot și o voi face cu deosebită satisfacție, voi mătura pe cei care păzesc scările care
duc la ei, chiar dacă asta înseamnă să mă îmbrac într-o mantie de sânge.
Nu era îndeajuns doar să mă gândesc la ura mea față de regimul manipulator asupritor al poporului, de
aceea, pentru moment, trebuia să scap de petele de sânge din salonul mașinii dacă nu vreau să fiu suspectat de
crimă. Știind că, nu am sorți de izbândă, încerc cu mâna să șterg scaunul, dar l-am murdărit mai tare. Mă
gândisem să găsesc o întreprindere specializată în reparații auto, cum ar fi cea a fraților Bronislavski, dar ideea
nu era chiar bună, aceștia cunosc mașina primăriei și m-ar lua la întrebări în cazul în care ar afla că cineva a
venit la atelierul lor pentru a curăța un automobil aparținând autorității administrative locale.
Mă duc la un magazin. Cumpăr de acolo niște soluție pentru spălat pete. Îi zisem vânzătoarei să îmi
dea cea mai folositoare dintre produsele pe care le are. Mașina o duc într-o zonă mai ferită de ochii lumii. Am
vrut să mă duc acasă, dar nu îmi permiteam să mă vadă vecinii, nu obișnuiesc să vin cu vreo mașină de serviciu.
Ar începe să vorbească prin localitate că secretarul se plimbă cu automobilul primăriei în afara orelor de
program.
La margine de oraș, între câțiva copaci de nuc, la oră târzie în noapte, cu două telefoane conectate
pentru a-mi face lumină, fac curat în salonul mașinii. Măcar ceva folos, îmi spuneam în sinea mea, mirat că am
avut grijă de telefonul ofițerului. Cel puțin, o oră mi-a trebuit până am șters petele de sânge. Apăruse altă
problemă, scaunul era umed și acest lucru chiar nu putea fi rezolvat seara, în aerul rece al ultimelor zile de
toamnă. Nu aveam timp la dispoziție pentru a căuta o cale de uscare cât mai rapidă a materialului care acoperea
scaunul din salon, așa că, am decis să duc mașina la primărie chiar dacă speteaza era umedă. Suit în mașină,
pornesc întra-colo. În trecere merg pe lângă drumul unde se afla biblioteca. În fața mea zăresc același automobil
parcat pe strada alăturată. Opresc mașina. Cobor și mă îndrept spre automobilul respectiv. Mă uit la el. Am vrut
să trag de ușă pentru a verifica dacă e încuiată, totuși, nu eram sigur dacă are activată alarma și mă gândisem
că nu ar fi potrivit să verific, o eventuală declanșare a alarmei ar putea trăda prezența mea acolo. Activarea
acesteia ar produce un zgomot răsunător, care poate fi auzit în blocurile învecinate. Chiar dacă ușa e încuiată și
nu are activată alarma, oricum, nu voi putea să deschid fără cheie. Dacă acest automobil este al celor doi indivizi,
înseamnă că ei dețin cheile. Dar am căutat în buzunarele lor. Nu găsisem nimic. E drept că primul individ avea
o geantă. Îmi amintesc. O zărisem. Se afla în bibliotecă.
Noaptea își făcea tot mai cunoscută prezența nu doar în bezna împrăștiată peste întreaga localitate, ci și
peste ființa mea. Oboseala mă amorțea încet, dar sigur. Ochii mi se închideau uneori, încât, nu vedeam unde
mă duc. Sper, pentru ultima data intru în bibliotecă și fără a mai ține cont dacă mă vede cineva, intru în camera
tainică. Corpurile erau acolo unde le lăsasem, nu mă deranjau de astădată. Parcă fiind obișnuit cu atâtea vizite,
scotocesc în geanta individului. Erau multe documente în ea. Nu reușeam să găsesc vreo cheie. Printre hârtiile
scoase erau niște foi de carton sau așa credeam eu, care aveau indicate niște nume și localitatea, iar în dreptul
lor litera X. Pe una dintre aceste foi am găsit numele Martei având același X în dreptul său. Nu aveam răbdare
să mai caut, iau geanta și încep cu putere să o flutur în aer întorcând-o în toate părțile, din ea căzuse tot ce se
afla în interior. Nu părea să fie undeva vreo cheie. Deodată, arunc geanta. Jos, între hârtiile căzute, zăresc un
obiect mic, rotund, asemănător cu acea cheie pe care mi-o dăduse poștașul Panfil. O ridic. Mă uit îndelung la
ea. Semăna foarte mult cu cea pe care o aveam. Diferența era numai în faptul că aceasta avea inscripționată, pe
lângă acele puncte negre și albe cu linia șerpuită separându-le, un desen sub forma unei chei tradiționale din
metal. Cred că asta e cheia de la automobil. Alerg repede spre mașina ofițerilor. Nu aveam însă nici o idee cum
să o deschid, nu era vreo deschizătoare în ușă pentru a introduce plasticul în ea. Încerc să lipesc plasticul de ușa
mașinii, să îl întorc pe o parte, apoi, pe cealaltă. Îl introduc în poziție verticală prin crăpătura ușii, dar fără
success. Poate că nu este cheia care crezusem eu. Stăteam aplecat în timp ce mă chinuiam să deschid ușa
automobilului, aproape să îmi pierd speranța. Mă ridic, vrând să-mi dezmorțesc spinarea. Observ un desen
sculptat în partea de sus la marginea acoperișului automobilului. Avea forma asemănătoare cu bucata de plastic.
Introduc în adâncitură obiectul rotund. Am făcut-o fără să mă gândesc prea mult. Norocul meu. Ușa se deschise
lovindu-mă în partea de mijloc. Dacă aș fi știu că aceasta e metoda de a o deschide, aș fi stat mai la o parte de
locul unde mă aflam. Poziționarea mea pe direcția de deschidere a ușii nu a fost potrivită. De asta m-am trezit
cu dânsa în față. În salon nu era nimic deosebit, semăna cu o mașină obișnuită. Nu am scrutat prea mult
interiorul. Mă întorc la mașina primăriei. Îmi iau lucrurile din ea. Geanta, cele două cărți și telefoanele, al meu
și cele două ale indivizilor. Mașina primăriei era în aceeași stare în care o luasem, cu excepția umezelii de pe
scaunul banchetei din față adăugată prin contribuția mea. Se pare că nu a trebuit să fiu prea ingenious pentru a
închide ușa de la mașina indivizilor pentru că a fost îndeajuns să introduc cheia iarăși în acea adâncitură, aceasta
închizându-se la loc. Mă urc în mașina primăriei și mă îndrept spre locul meu de muncă. Ajung la garajul de
unde o luase. Parchez, dar fără a scoate motorul din funcțiune. Cobor. Mă duc să chem paznicul. Când l-am
întâlnit, acesta era și mai somnoros decât data trecută, însă, făcuse o înfățișare că nu îl deranjează vizita mea, ci
era mai mult surprins.
- Am adus mașina înapoi! spun eu cu o atitudine măgulitoare. Vă mulțumesc pentru ajutorul acordat!
- Așa repede? Ați fi putut să o aduceți mâine, oricum, nu se folosește nimeni de ea.
- Nu am vrut să creez probleme, apoi, am reușit la timp să îmi duc verișorul la spital, a intrat în
operație, iar eu nu aveam cum să-l mai ajut la acel moment și m-am gândit să aduc înapoi
automobilul.
- Mă voi ruga să fie totul bine cu ruda dumitale, zice paznicul, pe un ton care, mie personal, nu mi
se păruse foarte convingător.
Scoate el un mănunchi de chei din buzunar făcându-mi semn să îl urmez. Ne ducem spre garaj. Deschide
poarta. Intenționa să urce, vrând să tragă mașina în interior. Eu îi sar înainte spunându-i că mă ocup singur de
asta, nu vreau să-l deranjez. La început, nu voia să cedeze, zicând că sunt prea obosit și îmi va face un serviciu
de a da el mașina în garaj. Până la urmă, l-am convins să o fac eu, iar asta pentru că am reușit să intru în salon
înaintea lui. După ce am lăsat mașina înăuntru garajului, paznicul închisese poarta cerându-mi cheia. O arunc
spre el, mulțumindu-i încă odată. Pentru ca mulțumirea să fie cât mai solidă, am înfrumusețat-o cu douăzeci și
cinci denari. Paznicul nu se împotrivise. A luat banii, apoi, pierzându-se în întunericul nopții, reiterase că ar fi
fost mai bine dacă aduceam mașina mâine, oricum, nu mai e transport la ora asta cu care să pot pleca acasă. O
puteam folosi, exclamase el, ca și cum, ar fi fost stăpânul vehiculului. L-am asigurat că nu e nici o promblemă
dacă mă duc pe jos. Chiar nu este.
Mașina nu a fost verificată de paznic. Totuși, dacă până mâine nu se va usca scaunul, nu va putea să
demonstreze că eu l-am umezit. Pe de altă parte, nici paznicul nu cred că dorește să afle cineva că mi-a dat una
din mașinile primăriei. Sunt acoperit de complicitatea sa, căci, e în interesul nostru comun.
Văzând că paznicul dispare din vizor, mă întorc spre drum. Alerg la sediul bibliotecii. Mă uitam la
bibiliotecă, vedeam cum aceasta se transformase dintr-o casă a cărților în una a morților. La exterior era tot
același bloc din piatră cu lumina aprinsă la ușa de la intrare și anunțul din hârtie lipit pe geam, prevestind că
programul de activitate este închis la moment. Se pare că cele trei cadavre din interiorul bibliotecii nu schimbase
cumva aspectul exteritor al clădirii.
Mă uit la bibliotecă ca pentru ultima oară. Și chiar va fi ultima. Planul schițat de a ascunde urmele
crimelor săvârșite încă nu se terminase. Mă duc la mașina indivizilor și caut printre lucrurile din interior. Găsesc
o brichetă. Îmi mai trebuia combustibil ori alt material inflamabil. Aș fi scurs din rezorvorul mașinii doar că nu
mă pricepeam cum să o fac. Nu trăgeam deloc atenție la cele din jur. În depărtare auzeam uneori scâncete de
voci omenești. Îmi era indiferent. Am cheltuit ultimii bani pe care îi aveam pe o butelie de benzină luată de la
o stație de alimentare. Doar că nu m-am dus personal, ci îl găsisem pe un om al străzii lângă o margine de drum
căruia, în schimbul unei recompense pe măsură, i-am încredințat misiunea. Nu m-a dezamăgit, deși, foarte ușor
ar fi putut să dispară cu banii. I-am dat recompensa promisă, mărimea ei fiind suficientă cât să se hrănească
pentru o lună, fără a cerși.
Acum, cu butelia de benzină în mâna, stau în fața bibliotecii. Mă îndoiam că planul trebuie să-l duc
până la capăt. Bibilioteca era amplasată astfel, încât nu era legată de alte blocuri. Acest aspect a fost unul dintre
motive pentru care am decis să îi dau foc, iar împreună cu arderea ei, să ardă cadavrele. Intru înăuntru. Stropesc
mai întâi corpurile celor trei, asigurânud-mă că, până vin cei de la protecția împotria incendiilor, focul va avea
grijă să le ardă îndeajuns de mult îngreunând încercările pompierilor să identifice corpurile, cât și cauzele și
felul în care murise. Protecția contra incendiilor se află la zece kilometri distanță, în altă localitate, aveam ceva
timp la dispoziție. Primarul refuzase să deschidă o filială în orașul nostru, deși, localnicii nu o singură dată se
rugase de el. Va trebui să dea explicații de ce nu acceptase. Mă bucur. Am aruncat lichidul incolor inflamabil
peste toată încăperea, pe unele locuri chiar turnam cu atenție, vrând să fiu sigur că focul va pătrude acolo. Doar
la intrare nu am stropit. Voi da foc în camera tainică, iar de acolo focul se va răspândi pe întreaga clădire. Înainte
de a aprinde încăperea, ies în stradă, cercetez în părțile din împrejurimi. Nu am observat nici o suflare
omenească. Unicii martori descoperiți erau greierii. Prezența lor era cunoscută prin țârâitul gălăgios. Nu cred
că vor fi chemați la tribunal să depună mărturie împotriva mea. În depărtare se auzeau zgomote de mașini, dar
nu le vedeam. Aveam de gând să plec în mașina ofițerilor. Pornisem motorul. Ușa o lăsasem deschisă pentru a
intra cât mai repede înăuntru. Chibrituri nu aveam. Îmi dădusem seama abia în momentul când eram pregătit să
dau foc la bibliotecă. A trebuit să caut ceva timp prin împrejurimi până găsisem un om care fuma îngândurat.
L-am rugat să-mi împrumute pentru câteva minute cutia cu chibrituri. Din nefericire, cele luate din mașina
ofițerilor le pierdusem. Fumătorul nu refuzase să îmi acorde ajutorul solicitat, dar parcă nu era dispus s-o facă
gratis. Îi arunc cinci denari. În aceeași clipă îmi aruncă chibriturile. Nu mă cunoscuse. Nu e corect să judeci
oamenii după aparențe, în mod special, atunci când îi întâlnești prima dată persoana, dar privind la vestimentația
acestui nefumător, nu aș fi spus că e unul dintre oamenii cu o educație aleasă. Nu conta acest aspect doar că am
tras atenție pentru a înțelege dacă m-ar recunoaște. În orice caz, eu încercam să îmi ascund fața. Prinzând
chibriturile cu mâna, îmi iau rămas bun de la el. Mă îndrept înapoi la bibliotecă. Intru repede în clădire. Nici nu
am mai ținut cont dacă era cineva prin apropiere. Trecuse de miezul nopții, dar încă nu am dus până la capăt
planul pe care îl făcusem. Slăbiciunea fizică se făcea tot mai simțită, nu doar pe trup, ci în mintea mea. Stând
înaintea ușii din camera tainică unde se aflau cele două corpuri fără suflare, aprind chibritul. Mă uit la trupul
celui de al doilea ofițer care îl lăsasem în holul bibliotecii. Voiam să renunț, nu atât pentru că se îmbunătățise
sentimentele mele sau îmi era teamă de ceea ce fac, ci pentru că nu îmi doream să distrug acest loc. Atâtea ori
am fost aici, am avut discuții plăcute cu Marta, luam cărți care încă nici nu apăruse în alte librării. Iar acum am
devenit un criminal care vrea să ruineze toate amintirile acestea frumoase. Conștientizez, nu este altă cale. Vor
veni alții în locul acestora pe care i-am ucis. Trebuie să șterg orice urmă.
Ținând chibritul aprins în mână, am făcut un pas greșit și mă împiedicasem de țesătura groasă de
bumbac așezată pe podea. Covorul avea o denivelare, iar eu mă lovisem cu ascuțitul botului încălțămintei de
ea. Îmi pierdusem echilibrul, căzând, am scăpat din mână chibritul aprins. Combustibilul împrăștiat se aprinsese
instantaneu. Focul înconjurase cu flacăra roșie demonică întreaga încăpere. Flacăra începuse tainic să vuiască.
Își croia cale tot mai îndrăzneț în salon chiar pe locul unde eu căzusem. Mă târâii cu greu pe jos, cad pe scările
de la ieșirea din bibliotecă. Avusesem în plan să încui ușa, n-am mai făcut-o. În grabă intru în automobil gonind
cât de repede pot, fără a mai privi în urma mea. Lumina care venea dinspre clădirea cuprinsă de flăcări începea
să fie tot mai vizibilă. Nu cunosc care a fost soarta de mai departe a ei. În mai puțin de zece minute ajunsesem
acasă. Mașina o dădusem în ogradă. Am pus peste ea niște plăpumi vechi luate din debara, așa consideram că
nu o va zări nimeni. Pieptul mă durea de la atâta alergat. Poarta o încuiasem pe dinăuntru. De vreo douăzeci de
ori am tras de mâner pentru a fi sigur că lacătul este închis. Din dosul porții am privit în stradă. Nu se auzea
nici o voce, nici un scâncet, nimic care să prevestească despre incendiul de la bibliotecă. Părea că acesta nici
nu a avut loc. Mă dezbrăcasem de palton atunci când am adus plăpumile să acopăr mașina, însă, nu simțeam
frigul sfârșitului de toamnă. Am supravegheat o jumătate de oră tabloul întunecos de cealaltă parte a porții.
Liniștea continua la fel cum era mai înainte. De aici, din cartierul unde stau eu, era o distanță de câțiva kilometri
față de bibliotecă, chiar dacă a fost observat incendiul, fapt care cred că ar fi trebuit să se fi întâmplat deja, ecoul
său va întârzia să ajungă până la vecinii mei. Acest gând mă bucură.
Aș fi stat la pândă în continuare, dar din casă se auzea un strigăt. Îmi dădusem seama că era Aris. Mă
auzise când venisem în curte, iar zgomotul produs de graba mea de a ascunde de ochii oamenilor mașina, îl
trezisem. Lătra. Iau în mâna geanta, telefoanele și hainele proprii pe care le lăsasem lângă prag când tăinuiam
automobilul. Sunt un criminal, dar această nouă îndeletnicire a mea nu schimbase ceva în comportamentul
câinelui. Dânsul, cum mă văzuse, se năpusti asupra mea cu o vădită bucurie. Îi eram foame. Mă uit în cutia cu
mâncare. Nu prea rămăsese ceva, totuși, nu l-aș fi lăsat flămând nici dacă venea poliția să mă aresteze. I-am
gătit câteva ouă prăjite, amestecându-le cu bucăți mici de pâine. O senzație de mâncare consistentă. Lucrurile
pe care le adusesem în casă, le-am aruncat sub pat. Din cauza oboselii, nu eram în stare să le duc în altă parte.
Voiam să ascult radioul poate vor spune ceva despre incendiu. Ochii se închid involuntar. Cad alături de masă.
Nu mai înțeleg nimic. Stăteam întins pe podea. Noaptea puse stăpânire pe corpul meu. Mă împotrivesc
somnului, dar sunt slăbit. Cedez.
Un sunet puternic mă trezise din somnul profund în care dormeam. Mi se păruse că bate cineva la ușa.
Stăteam în pat cu ochii închiși. Sunetele se auzeau mai departe. Deodată, în pat sare Aris. Deschid ochii și îmi
dau seama că aseară am căzut jos toropit de oboseala care mă doborâse la podea. Nu îmi amintesc cum am ajuns
până la pat. S-a mai întâmplat și alde dăți ceva asemănător. Ațipeam pe unul dintre fotoliile din cameră, iar
dimineața mă trezeam în pat. Avea ceva misterios în sine patul acesta al meu. Și grijuliu, pe semne, era. Deși
dormisem buștean, încă simțeam o slăbiciune a corpului meu. Mintea nu îmi era așa de încâlcită ca atunci când
venisem acasă, totuși, gândul era numai la cele săvârșite în noaptea trecută. Mă uit la ceas. Observ de unde
venea acel sunet intermitent. Îmi place să am pregătite lucrurile din timp. Ceasul din odaie are activată alarma
de dimineață. Îmi dă de știre de luni până vineri că e vremea să mă trezesc. Nu este necesară setarea manuală
zilnică. E pusă în regim automat. Melodia deșteptătorului, intermitentă și zgomotoasă, mă trezise din somn.
Aveam jumătate de oră până se va începe programul de muncă. Cu greu strâng de jos lucrurile aduse
aseară. Le pun în dulap, de acolo scoțând altele curate pe care să le îmbrac. Nu putea să mă prezint la primărie
în haine șifonate. Îmi spălasem fața cu apă rece de vreo cinci ori pentru a șterge starea de adormire de pe chip.
Mă rad folosind o loțiune pentru piele care îmi dădea senzația de revigorare. Mi-am amintit de acele panouri
publicitare care fac reclamă la produsele cosmetice. Zâmbesc, deși, știu că sunt niște amăgeli, totuși, mă ajută
pentru moment. Nu am mai reușit să ascult radioul, televizorul nu am obișnuința să-l conectez dimineața, altfel,
îmi ia din timp, privind diferite emisiuni idioate. Geanta o verific, în ea stăteau câteva scrisori pe care le scot.
Le bag în sertar. Erau scrisorile luate de la primărie, cele care nu au fost date poștașului să le ducă la Comisia
de Etică. Batista cu plicul și biletul pe care era scrisă adresa Miroslavei, de asemenea, cheia de plastic dată de
Panfil, stăteau alături. Le las în geantă. Alături de servietă se mai aflau trei telefoane, al meu și cele două ale
indivizilor. Îmi iau telefonul meu. Îl verific, primisem un sunet de la primărie. Mă trecuseră fiorii. Am presupus
că au aflat de mașina luată fără voia primarului, ori știu că eu am dat foc la bibliotecă. Da, bibliotecă, aproape
să uit că am lăsat-o în flăcări. Lui Aris nu prea aveam ce să îi mai dau de mâncare, nici să stau pentru ai găti nu
aveam timp la dispoziție. Se va mulțumi cu o bucată de pâine. Îl las astăzi în curte. Trebuie să vegheze ograda
în lipsa mea și să prevină orice tentativă de pătrundere în curte. Va fi straja automobilului. Telefoanele celor
doi le iau cu mine, pe drum am să le arunc în vreo ladă de gunoi, nu înainte să le deconectez de la rețea.
Mă duc spre primăriei. Formez de la celular un număr al companiei de taxi. În patru minute mașina era
lângă casa mea. Cu o sută de metri înainte de a ajunge la sediul instituției, îl rog pe șofer să oprească. Cobor,
achitându-i pentru serviciu pe care mi-l făcuse. Vreau această sută de metri să o fac pe jos. Am înconjurat câteva
blocuri pentru a nu trece pe lângă bibliotecă. Mă deplasam pe o stradelă pe care la ora de dimineață nu întâlnești
oameni. Nu văd fum, nu văd gălăgie pe străzile orășelului. Nu-s proteste în fața primărie. O dimineață obișnuită.
Mai aveam vreo zece metri de mers până la locul de muncă. În buzunar dau cu mâna de un obiect dur, erau
telefoanele celor doi indivizi. Mergeam pe lângă o urnă de gunoi, le scot lovindu-le cu putere în asfalt, se pare
că sunt foarte rezistente. Mă uit în părți, nu se vedea nimeni. Încerc să le strâng de jos cu țăndările ce se dezlipise
de ele în urma impactului. Urna de gunoi era plină, așa că a trebuit să mă apropii de ea, am ridicat câteva pungi
și apoi am pus telefoanele sub ele. Le-aș fi păstrat, dar aceste aparate telefonice pot fi localizate de Unitatea
Specială, nu mi-aș dori să intre peste mine ofițerii.
Mă îndrept repede spre primărie. Lumea începea să apară pe străzi. Nu doream să mă zărească cineva.
Cât mai aproape eram de instituție simțeam un miros ușor de tăciune. Era cu siguranță de la bibliotecă ori de la
ce o mai fi rămas din ea.
Sunt în primărie. Paznicul mă salută și îmi face semn să mă apropii.
- V-am sunat astăzi! Spune el, arătându-mi o carte.
- Nu am văzut, cu atâtea necazuri avute ieri, nici nu-mi verificasem telefonul, zic paznicului
ascunzând celularul în buzunar.
- Iată, ați uitat-o, îmi spune paznicul, dându-mi cartea.
Eu mă uit la ea. Probabil era una dintre cele două cărți rămase. Seara trecută știu că am luat una dintre
ele. Cealaltă credeam că se afla în salonul mașinii indivizilor, dar se pare că nu am fost prea atent și am uitat-o
în automobilul de la primărie.
- Nu, nu cred că aș fi uitat-o! Nu am așa cărți!
- Păi am găsit-o în mașina pe care ați luat-o aseară!
- Dar nu am luat cu mine nici o carte. Eu doar l-am dus pe verișor la spital și atât. Poate cartea era
acolo!
- Ăăăăă, nu cred, adică nu cunosc. Eu am considerat că e a dumneavoastră și mă gândeam că e ceva
important când citisem că e legat de medicină. De aceea vă sunasem. Voiam să v-o returnez.
- Sigur cineva a uitat-o. Poate cel care ultima dată s-a plimbat cu mașina. Vezi cine a fost.
- Dar primarul e unicul care poate să o facă.
- Nu știu, nu știu. Ar fi bine să nu o vadă nimeni. Vă vor suspecta că ați furat-o și dacă vor afla că nu
ați dat-o la Comisia de Etică, vă vor pedepsi. Exilare, e aspră pedeapsa.
- Ce să fac? Doar nu cred eu în cărțile astea de doi bani. Nu le citesc și nici nu mă interesează.
- Nu îți fă griji, dă-o mie. Mă voi asigura că nimeni nu va afla de ea.
- Chiar mă ajutați?
- Cum ai făcut-o tu!
Paznicul învelește cartea într-o colie de hârtie și mi-o întinde, uitându-se în părți să nu vadă nimeni
gestul său. Eu o iau. O ascund sub palton. Schițând un zâmbet mut, mă îndrept spre biroul meu. În momentul
când voiam să intru, paznicul mă strigă din urmă:
- Ați auzit, ați auzit?
Eu nu mă întorc, stând cu fața spre ușa biroului. Înțelegeam că îmi va zice despre incendiu. Voiam să
deschid ușa, dar paznicul continua tot mai agitat să mă cheme înapoi.
- Știți ce s-a întâmplat azi noapte?
- Nu! mă întorc eu, uitându-mă mirat la praznic.
- Incendiu, incendiu! strigă acesta.
- La primărie, unde?
- Nu, nu la primărie, la bibliotecă! Aseară, după vreo oră când ați plecat, a sunat alarma. La primăriei
primisem apel că arde biblioteca. Văzusem în zare o lumină puternică, însă credeam că e vreo
petrecere ceva. Nu m-am gândit că ar fi un incendiu.
- Cum? A ars biblioteca? Întreb eu paznicul cu o nedumerire pe chip. Cine i-a dat foc?
- Nu cunosc prea multe. Lumea spunea că s-a aprins de la o țigară. Alții zic că Marta, bibliotecara, i-
a dat foc. Pompierii au reușit să stingă focul după vreo trei ore de muncă.
- Și Marta, ce spune?
- Oameni zvonesc că au fost găsite niște oase arse în încăpere. Nu se cunoaște ale cui sunt.
- Of, ce grozăvie. Ce oroare!
- Da, așa e. Atunci când nu știi să controlezi focul, te controlează el pe tine.
Am vrut să îi dau o replică la aceste vorbe ale paznicului, dar nu voiam să continui discuția.
- Primarul știe?
- Cred că da. E la el în birou.
E ora opt dimineața. Primarul deja se află în birou. Nu cred că dorința aprigă de a veni în ziua de vineri
la muncă l-a făcut să se trezească la așa o oră devreme ca să vină la primărie. Trebuie să aibă ceva important de
făcut.
- M-a căutat? Îl întreb eu pe paznic.
- Nu. Cum a venit, s-a dus direct în biroul său. Nici nu a răspuns la salutul meu.
- Ocupat o fi fost!
Părăsesc discuția cu paznicul. Intru în biroul meu. Îmi las geanta. Cartea pe care o uitasem în mașina
primărie, și care mi-a fost returnată de paznic, o ascund într-un sertar. Când închideam sertarul mă gândeam
cum de paznicul nu m-a întrebat de scaunul ud din mașină. Poate s-o fi uscat sau nu a observat. În orice caz este
bine că nu a făcut referire la această situație.
Nu știam cum era mai bine, să mă duc la primar sau să mă fac că nu știu de prezența lui la această oră
în primărie. Aștept câteva minute. Lumea intra. Prin geamul de la biroul meu le vedeam aceleași fețe cunoscute
chiar dacă la mulți nici nu le știam numele. Posaci ca de obicei, de asta dată mulți dintre dânșii păreau agitați.
Îmi părea că toți vorbesc despre același lucru, adică, incendiul de la bibliotecă. O fi doar închipuirea mea.
Încă nu putea să îmi revin din stare de amorțeală trupească cauzată de peripețiile avute în noaptea din
urmă. Mă ridic, totuși, din scaun. Ies în hol. Salut câteva dintre persoane, printre ele se numărau asistentele
mele. Nu mă anunță nimeni de nici un incendiu. Poate încă nu cunosc. Oricum, angajații pe care îi întâlnisem
în holul primăriei nu erau printre cei cu care eu discutam cel mai des. Cu servitoarea Elena am schimbat mai
multe vorbe decât cu unii dintre colegi. Pe alții doar îi văd la chip fără a le cunoaște vocea. Nu este neapărat să
vorbesc cu fiecare dintre dânșii. Omul care-și face munca cum trebuie și fără a scoate o vorbă va fi lăudat pentru
faptele sale. Din păcate, la primăria noastră e invers, vorba e multă, însă faptele întârzie să apară.
Din hol mă îndrept spre biroul primarului. Bat la ușă, dar nu aud să fiu chemat din interior. Aș fi vrut
să mă retrag. Curiozitatea de a ști ce căuta primarul Tase la acea oră în biroul său nu mă lăsa să renunț. O parte
din minte nu mă lăsa să mă întorc în biroul de serviciu. E drept că ora la care stăteam în fața ușii de la biroul
edilului argumenta el prezența lui acolo, programul de muncă începea, însă, din experiența pe care o am, știu
că, nu îi stă în fire să vină așa de devreme. Doar atunci când sunt ședințe preconizate își face apariția dis-de-
dimineață. Astăzi nu avem ședințe, ședințele se petrec doar luni, azi e vineri. O altă opțiune ar fi că primarul
avea nevoie de anumite acte, obiecte sau informații aflate la primărie, în biroul lui. Stau în fața ușii, cineva
dintre angajații care după jumătate de oră de când se începuse ziua de muncă continuau să vină abia acum, mă
salutau. Eu ridic mâna ca pe un gest de politețe salutându-i reciproc. Mai fac o încercare de a intra în biroul
primarului. Bat la ușă de trei ori. Bătăile erau mai puternice decât data trecută pentru a fi sigur că cel care le
aude să nu se poate scuza că nu le sesizase. Nici de această dată nu răspunse nimeni.
Mă gândisem că primarul ar putea ști de isprava mea cu cei doi indivizi, precum și de faptul că am dat
foc la bibliotecă, căutând o cale să mă dea pe mâna Unității Speciale, ori a fost ofițer al Unității. Era doar
presupunerea mea, însă, îmi părea destul de realistică și nu aveam altă cale de a afla decât să intru fără permisie
la primar în birou. Deschid ușa. Intru în camera. Privesc cu o cercetare generală întreaga încăpere vrând parcă
să scanez orice colț cât de ascuns din odaie pentru a fi sigur că nu este nimic tăinuit de mine. Prima reacție a
fost să mă uimesc singur, fiindcă, nu era nici urmă de primar în birou. Cel puțin eu nu îl vedeam. Primarul nu
era un om cu trupul sfrijit ca să se ascundă după o perdea fără al descoperi. În încăpere nu erau obiecte cu
suprafață mare servind drept scut edilului pentru a se ascunde. Apoi, de ce să o facă, nu găseam justificări. Doar
e biroul său, masa sa de muncă, precum și vremea potrivită de a fi aici.
Merg cu pași domoli străduind să fac cât mai puțin zgomot. Mă uit la ambianța din odaie. Pe masă
stăteau câteva foi împrăștiate, cum era de obicei. O poză cu familia sa se zărea printre hârțoage. Mă apropii de
un dulap mic, transparent. În el se vădeau niște cupe. Erau indicați ani pe ele. Cred că erau trofee, semănau cu
niște cupe din alea care se oferă celor învingători în competiții sportive. Nu am priceput căror merite se datora
obținerea acestor cupe pentru că nu era arătată vreo informație cu privire la competiții, concursuri ori alte
întreceri. Cert stătea scris pe dânsele că posesorul lor era primarul Tase. Draperiile la ferestre erau trase peste
geam, oprind lumina să pătrundă în cameră. Abia atunci când mă uitasem la draperii, îmi dădusem seama că,
lumina în odaie este aprinsă. Dacă primarul nu ar fi fost aici în biroul său, atunci, lumina a aprins-o altcineva,
dar nimeni nu intră fără voia edilului în biroul său. Mă îndrept la masa lui de serviciu. Mă mai uit odată peste
actele răsturnate pe ea. Decizii, proiecte, cereri, scrisori cu avizul Comisiei de Etică, le vedeam pe toate acestea
în fața ochii când urmăream volumul mare de documente. Am vrut să iau câteva dintre ele să le citesc, însă, mă
temeam să nu apară primarul. Căci, vorba ceea, când de aștepți mai puțin, apare necuratul. Iar apariția primarul
Tase pentru mulți era o nenorocire, încât, și-ar fi dorit să-l vadă mai degrabă pe diavol.
Mă așez în scaunul de lângă măsuță. Aștept să vină primarul. În cazul în care mă va întreba ce caut aici,
îi voi spune că vreau să știu cine îl va înlocui cât timp el pleacă săptămâna viitoare la adunarea generală a
secretarilor. Nici nu terminasem bine gândul de mai sus, căci, înăuntru își făcuse apariția chiar edilul. Intrase
grăbit, încât, dacă nu aș fi căzut eu în fața sa, probabil nici nu m-ar fi observat. Avea în mână niște foi în care
se uita foarte atent părând să conteze foarte mult pentru el.
- Domnule Tase! Bună ziua!
- Ce e secretare? Aici stai. Eu te căutam!
- Păi și eu vă căutam!
- Ia foile acestea! Verifică ca toată lumea să fie pregătită.
Eu iau hârtiile și mă uit peste ele. Era o listă cu numele unora dintre angajații primăriei.
- Ce să fac cu ele, domnule Tase?
- Spune-le să se pregătească pentru călătorie. Ori ai uitat că plec săptămâna viitoare în capitală.
- Aaaaaaa, nu, sigur că nu am uitat domnule Tase. Îi voi anunța pe toți să fie pregătiți. E luni, așa-i?
- Da, luni. De asta și am venit mai devreme azi să îmi iau de la birou toate obiectele ce le pregătisem
pentru întrunire. Nu mă pot duce cu mâna goală. O vorbă bună e hrană pentru suflet, un coniac bun
e hrană pentru trup. Demult stă sticla la mine în seif, a venit timpul să o folosesc.
- Da, da! zic eu cu răutate, dar primarul nu observase acest fapt. Și când veți pleca?
- De dimineață. La ora șase să fie toți gata. În fața gării. Cu autobuzul ne vom duce. Totul este aranjat.
- Am înțeles. Chiar acum mă duc să le spun la toți.
- Să anunți așa cum este pus în listă. Nici o altă persoană decât cele indicate în delegație nu pot să
participe.
- Sigur, așa voi face. Doar personal am făcut delegația la ordinele dumneavoastră și știu care e regula.
- Ah, da. Spune-le să-și ia și ceva bani de buzunar. Pentru orice eventualitate. La asemenea întâlniri
se organizează acte de binefacere. Nu aș vrea ca delegația orașului nostru să stea la o parte de
asemenea acte de filantropie. Un denar sau cinci denari nu cred să îi sărăcească.
- Sunt de acord cu dumneavoastră, ar fi un gest frumos din partea noastră să facem cu toții așa. Să
ajutăm pe cei nevoiași.
În sinea mea, îmi ziceam că, dacă noi, care activăm în cadrul primăriei, ne-am face lucru întocmai cum
doresc cetățenii, cred, nu ar fi necesară organizarea acestor campanii de colectare a banilor pentru nevoiași.
Totuși, aici îi dau dreptate primarului, fiecare contribuind cu o sumă cât de mică ajută enorm pe cei limitați în
posibilități financiare. Pentru a-l face pe primar să înțeleagă că, într-adevăr îi împărtășesc ideea, scot din portofel
câțiva denari și îi dau, arătându-mi intenția de a contribui cât de puțin la această campanie minunată. Primarul
nu refuzase, îi luase și doar dăduse din cap fără a-mi mulțumi pentru gestul pe care îl făcusem.
- Bine secretare, acum du-te mai repede să îi anunți. La ora șase să fie la gară. Toți. Eu azi nu voi sta
mult la serviciu, după ce îmi iau toate obiectele care îmi trebuie, voi pleca.
- Și nu veți mai veni până luni?
- Nu voi mai fi decât după această adunare. Am semnat dispozițiune. Tu rămâi în locul meu.
Supraveghezi întreaga activitate.
- Vă mulțumesc pentru încrederea acordată, domnule Tase. Nu vă voi dezamăgi! Spun eu primarului,
strângându-i mâna în semn de recunoștință. De fapt, încercam să par că nu am nici pic de supărare
pe el chiar dacă a refuzat rugămintea mea să mă duc la adunare.
- Aș vrea, totuși, să vă vorbesc înainte de a pleca. Acum nu e momentul potrivit, încă nu am toate
informațiile, dar le voi obține până duminică. Sunt importante pentru dumneavoastră.
- Ehhe Secretare, umbli cu intrigi, comploturi. Spune, dacă știi ceva?
- Nu am informațiile încă!
- Vezi secretare să nu intri în încurcături. Mie nu îmi trebuie probleme. Dacă faci ceva necurat să știi
că vei fi pedepsit aspru.
- O, nu primare. E legat de fiica dumneavoastră. Din seara aceea de la balet. Cineva o urmărește și
vrea să îi facă rău. Încă nu cunosc cine anume, dar am angajat niște persoane să caute informații
despre această situație.
- Cum? Cine? De unde știi tu? se răstise primarul la mine. De unde știi, spune odată?
- Am auzit la casa de cultură cum vorbeau două persoane între ele. Erau îmbrăcate în negru, nu le
cunosc. Stăteau lângă dumneavoastră în seara reprezentației.
- Ce au spus, au zis numele ei? Ești sigur?
- Da, domnule Tase! Au menționat că în curând vor trebui să o lichideze pe fiica dumneavoastră, pe
Miroslava. Ziceau că așteaptă să vină ziua raportului. Data de doi decembrie, ceva de genul dat. Nu
am înțeles exact la ce se refereau.
Chipul primarului se întunecase la auzul acestor vorbe.
- Ce știi despre asta? Despre raport? Despre doi decembrie? Spune odată!
- Nu cunosc nimic, eu doar am auzit aceasta când cei doi indiviz vorbeau. Spuneau că Miroslava nu
mai este de încredere și că este necesară o schimbare care se va produce în timpul apropiat. Cum
am spus, am auzit când unul dintre ei îi zicea celuilalt că o vor lichida. Atunci nu am vrut să vă
spun pentru a nu vă întrista. De asta, m-am apucat singur să cercetez cazul. Fiindcă nu puteam să
lipsesc de la serviciu, am angajat o persoană să investigheze. Duminică voi avea rezultatele.
Edilul înmărmurise. A scos din buzunar telefonul. Formează un număr. După câteva secunde care
pentru primar păreau a fi veșnice și pline de groază, se auzi un glas domol răspunzându-i.
- Ești bine, fiica mea? întreabă primarul auzind că apelantul i-a răspuns. Nu s-a întâmplat nimic cu
tine? Ai probleme?
Semăna cu un interogatoriu. Nu puteam să aud ce îi spunea cealaltă persoană în telefon, dar după fața
tot mai calmă a primarului, îmi dădeam seama că, răspunsul primit la întrebările sale era unul liniștitor și
satisfăcut.
- Dacă ai nevoie de ceva, să mă suni îndată, ai înțeles? adăugă primarul, apoi, legătura telefonică se
întrerupse.
- Ați vorbit cu Miroslava? Zic eu primarului când acesta puse telefonul pe masă.
- Da, e totul bine. Poate ați greșit secretare, ați înțeles cu totul altfel decât trebuia?
- Nu, deloc domnule Tase, sunt absolut sigur de cele deslușite. În timpul apropiat vor să facă așa
încât să dispară fiica dumitale.
Încercam să nu folosesc cuvinte ca omor, ucidere, chiar și pentru mine erau neplăcute, deși, tot ceea ce
spuneam erau minciuni.
- Nu ai chiar nici o informație acum? mă iscodise primarul?
- Nu, la moment aștept. Este o cale să aflu mai devreme, dar ar trebui să plec în capitală.
- Păi, ce aștepți, du-te!
- Nu pot, doar m-ați lăsat responsabil în locul dumneavoastră.
- Și ce dacă? E mai important ca fiica mea să fie în siguranță, înțelegi! Strigă primarul apucându-mă
de gulerul cămășii, zgâlțâindu-mă.
- Știți regula, dacă se va afla că nu sunt la birou, vor fi consecințe grave.
- Da, e drept și asta.
- Doar dacă...aș putea să fac asta.
- Ce anume? mă întrerupe primarul, uitându-se atent la mine.
- Dacă ați fi de acord să mă duc eu în locul dumitale la întrunire. Aș putea să mă duc de azi în capitală.
- Adică în locul meu? Unde?
- La întrunire primare, la întrunirea generală a secretarilor.
- Nici nu te gândi la aceasta. Toate actele au fost trimise și nu mai este vreo cale să facem modificări
în lista de reprezentanți.
- Doar am venit cu propunerea. Și dacă nu aveți altă idee, atunci, vă aștept duminică să vă prezint
informațiile. La hotel, ora șase seara.
Primarul ar fi vrut să mă oprească, parcă răzgândindu-se în privința propunerii mele. Dar nu zise nimic,
doar dădu-se din cap, spunând că, păstrăm legătura prin telefon. Ies din birou. În sinea mea, mă amuzam enorm
de propriile minciuni pe care le spusesem. Îmi amintesc de incendiu, mă întorc înapoi și fără a bate la ușă,
deschid și zic primarului:
- Mă scuzați, știți de incendiul de la bibliotecă?
- Da, m-au informat. Mare tragedie! aceste vorbe ale primarului nu erau chiar atât de pline de tristețe.
Părea că le-a spus cu indiferență. Nu am insistat să continuu discuția, văzând că efectul vorbelor
mele despre complotul împotriva fiicei sale îl copleșise. Mă bucuram să-l văd așa. Să sufere, să se
chinuie. Multe sorți omenești a distrus, e o javră ordinară. L-aș ucide chiar aici. Trebuie însă să mă
stăpânesc. Am încercat încă odată să-l fac să îmi permită mie să mă duc la adunarea generală. S-a
împotrivit.
- Ne vedem duminică! spun eu cu o voce apăsătoare încolțind mai adânc durerea în mintea și trupul
edilului. Ies din biroul primarului, acesta nu răspunse la ultima mea vorbă.
Îmi dau seama că nu a vorbit nimic de incendiu.
Mă întorc înapoi spre ușa primarului, intru fără să bat.
- Domnule primar, știți ceva despre bibliotecă, cum s-a întâmplat?
- Nu, nu cunosc? Se răstise din nou primarul Tase la mine. Îmi făcuse semn să dispar din cameră.
Reacția primarului la vorbele mele despre incendiu nu avuseră un efect atât de năucitor cum îmi
imaginam eu. Pentru a nu continua monologul propriu, îmi iau rămas bun, închid ușa biroului, mă retrag.
Prima parte a zilei ascultam ce zic oamenii despre incendiu. Deși, nu aveam nici o treabă să discut sau
să cer anumite acte de la unii dintre angajați, oricum, îmi făceam drum chiar și pe la cei pe care îi vedeam sau
cel puțin discutam prima dată. Nu îi întrebam direct despre focul mistuitor, ci în timpul care mă aflam la ei în
birouri, trăgeam cu urechea să văd dacă vorbesc despre aceasta. Biblioteca nu era cea mai vizitată locație din
Skopje, totuși, lumea știa că există. În copilăria noastră, deseori, ne duceam acolo. Din ceea ce am auzit pe la
angajații primării se zvonea că focul a fost pus intenționat de cineva care avea ură pe bibliotecară și voia să îi
fure afacerea. Alții ziceau că a fost un scurt circuit. Unii vorbeau între ei că ar fi chiar mâna bibliotecarei. Nu
intram în discuție cu ei, deși, aș fi dorit să le aduc contraargumente. Totuși, eram mulțumit că nu se știa despre
adevărata cauză. Poliția, iată unde ar trebui să mă duc să aflu. Nu cred însă că e o ideea bună. Îmi voi continua
munca mai departe, ca și cum, nu aș avea nici o legătură cu incendiul. Nu au cum să mă suspecteze, eu doar mă
duceam la bibliotecă. Chiar dacă se va afla, măcar să fie după ce ajung la Unitatea Specială. Acesta e cel mai
important scop pe care trebuie să reușesc al atinge. Misiunea mea este să distrug mașinăria manipulatoare din
Unitatea Specială prin care Consiliul Suprem dorește să îngenuncheze populația, să arunce cu undele sonore
peste întreaga țară făcând din oameni niște zombi care vor servi intereselor personale ale membrilor din
Consiliu. Nu pot permite acest lucru. Orice jertfă necesară, o voi aduce. Va trebui să mai ucid câțiva oameni,
așa să fie. Primarului i-am mai dat o șansă să mă lase pe mine să mă duc la adunarea generală a secretarilor.
Deși, dânsul nu cunoaște, în delegație este numele meu și eu sunt cel autorizat să reprezint primăria la întrunirea
din doi decembrie. Chiar dacă nu îmi va reuși planul să mă duc, primarului nu îi va fi permis accesul la adunarea
fiindcă în lista persoanelor trimisă organizatorului nu se găsește numele său. Este numele meu, eu sunt unicul
care trebuie să fiu. Îmi pare rău că toate acțiunile mele îi vor produce durere Miroslavei, o iubesc, o iubesc atât
demult că aș renunța la gândul de a mă duce la Unitatea Specială, aș renunța la lupta contra unui sistem putred,
purulent. Pentru Miroslava chiar aș încerca să-l îndrăgesc pe Tase. M-aș contopi cu obiceiurile vremii să fiu la
fel ca ceilalți. Dar, conștientizez, nu pot, nu pot cât de mult aș îndrăgi-o pe Miroslava. Ființa e pregătită de
bătălie. Primarul nu va părăsi orașul. Nu va intra în capitală la doi decembrie. Totul este pregătit.
Ziua de vineri trecuse fără careva incidente. La amiază venise iarăși poștașul să ia scrisorile cele primite
la primărie după ultima sa vizită, aducând în loc, comunicările cu avizul pozitiv al Comisiei de Etică. Eu, cum
eram obișnuit, am ascuns câteva scrisori care nu au fost trecute de asistentele mele în registrul de evidență a
corespondenței primăriei. Am făcut câteva încercări de al iscodi pe paznic dacă știe ceva în legătură cu
incendiul, poate a mai aflat ceva noutăți. Acesta mi-a răspuns că poliția caută martori care ar fi putut da niște
informații în legătură cu noaptea trecută, dar că din ceea ce cunoaște dânsul, autoritățile nu au detalii prea multe
despre felul cum s-a aprins blocul.
Primarul Tase plecase în prima jumătate a zilei. Tot cu fața aceea posacă apărută pe față când i-am zis
că fata lui e în pericol. Dacă nu aș fi știu că e minciună chiar și eu aș fi crezut aceasta. Când plecase nici nu mă
preveni asupra acestui fapt. L-am zărit pe geamul de la biroul meu când ieșise fulger din cabinetul său încuind
ușa și asigurându-se că e închisă.
I-am anunțat pe toți cei care erau în lista de persoane delegate să meargă la adunarea generală a
secretarilor din capitală despre locul și ora de îmbarcare. Erau acele persoane care le pusesem eu în lista. În
fapt, lista nu se modificase față de cea pe care mi-o dăduse primarul să o întocmesc. Doar că eu am mai adăugat
două persoane. Așa cum mă anunțase primarul, i-am rugat pe toți să vină dimineața, la ora șase în gară. I-am
prevenit să nu uite să- ia bani pentru a face o donație. Nu cred că partea cu înștiințarea când le-am zis că ar fi
de dorit să aibă bani la ei, i-a bucurat, însă, din complezență, s-au arătat binevoitori. Le-am mai spus la toți că
primarul nu va veni. El se pornește în capitală mai devreme cu o zi pentru a se întâlni cu fiica lui. De aceea, eu
voi fi cel care îi va însoți. Toată responsabilitatea pentru activitatea primăriei este lăsată în seama adjunctului
primarului. Un om de vreo cincizeci ani. Rar vine pe la birou, dar des întreabă când este salariul. Primarul are
ceva legături de rudenie cu el, acesta e motivul pentru care l-a desemnat în această calitate. Este numai de formă,
încă niciodată nu l-a înlocuit pe primar în absența sa. De fiecare dată mă numea pe mine ca locțiitor. Primarul
însuși îmi dădea de înțeles că adjunctul său face mai mult bine când nu vine la primărie, decât atunci când este
prezent. L-am chemat personal pe adjunct. Înainte de plecarea de la serviciu îi aduc la cunoștință că el va fi
locțiitorul primarului pe perioada cât acela este plecat la adunarea generală a secretarilor. De asemenea, îi spus
că eu voi fi plecat cu delegația. Îi încredințez cel mai important post din primărie. Trebuie să aibă grijă ca
activitatea instituției să nu fie perturbată. Aveam îndoieli că acest om e persoana potrivită care să conducă
primăria în absența edilului, însă, conform prevederilor normative, el este una dintre cele trei persoane cu drept
de a înlocui primarul în absența sa. Celelalte două persoane eram eu și specialistul juridic, însă, ambii vom fi
plecați în delegație, respectiv, unica opțiune rămasă era să-l numesc locțiitor pe adjunctul primarului. Nu prea
mă interesa ce va face acesta, doream ca cineva să poate continua activitatea instituției fără a crea probleme
cetățenilor. Grija cea mai mare o aveam pentru localnici care nu merită să sufere din cauza mea. Aș fi rămas eu
să conduc instituția, însă, nu aveam de ales, trebuia să mă duc în capitală. Îi urez succes adjunctului care se pare
că intrase repede în rol, căci, dădea deja indicație paznicului să-l anunțe imediat dacă ceva se va întâmpla în
primăria în absența sa. Două zile instituția nu va activa, e sâmbătă și duminică. Delegația se va întoarce din
deplasare în ziua de miercuri. Oamenii vor răbda apucăturile adjunctului doar trei zile. În documentul prin care
l-am împuternicit pe adjunct să fie locțiitorul primarului, am menționat că dânsul își exercită atribuțiile doar pe
perioada absenței specialistului sau a primarului, iar îndată cum unul dintre aceștia vin la muncă, adjunctul va
fi eliberat automat de atribuțiile de locțiitor. Acest fapt l-am făcut pentru a nu-i permite adjunctului să se mențină
la conducere prea mult. Eu nu am șanse să mai revin, primarului i-am pecetluit soarta, rămâne doar specialistul
juridic care îmi place că știe bine treaba să o facă. Îmi iau rămas bun de la adjunct, de la paznic, de astă dată era
altul, venit la schimb cu cel de seara trecută. Ies din sediul primăriei. Era jumătate la optsprezece. Voiam să
trec prin fața bibliotecii pentru a-mi vedea tabloul pictat, însă, mă înfricoșa numai gândul că aș putea să mă
vadă cineva prin preajma ei. Nu vreau să văd, nu trebuie. Plec deodată spre casă. Era întuneric afară și mă
pornisem pe jos. Ajung pe strada unde cu câteva nopți în urmă ucisesem hoțul necunoscut. Curiozitatea mă
făcuse să caut în groapa de canalizare să văd dacă mai este corpul acolo. Mă uitam în împrejurimi dacă este
cineva. O senzație ciudată. Lumea care ar apărea acolo, poate să-mi cunoască intențiile. Se auzeau în depărtare
zgomote. Nu mă deranjau. Mă apropii de gura de canalizare. Inima îmi bătea tare în piept, vrând să iasă din
corp și să fugă pentru a nu o mai supune la atâtea încercări chinuitoare. Trag capacul de deasupra găurii de
canalizație, însă era greu de văzut în interior. Mă uit iarăși prin părți, parcă nu se zărește nimic. Din cauza
întunericului de afară îmi era greu să observ dacă pe fundul gropii de canalizare se află vreun corp neînsuflețit
de om. Scot telefonul și îndrept lumina în adâncul găurii. Fiindcă mâna îmi tremura atât de la frig, cât și de
teamă să nu mă vadă cineva, m-am lovit cu palma de peretele gropii. Telefonul a căzut din mâna. Strălucea
slab pe fundul găurii de canalizație. Tremuram și mai tare. Am scăpat telefonul în groapa adâncă de trei metri.
Cum îl voi lua de acolo nu îmi puteam imagina. Totuși, nu pot să-l las aici. Trag capacul înapoi peste gaura de
canalizare. Mă duc repede acasă să caut un obiect pentru a putea coborî în groapă. Locul unde era groapa se
afla la câteva blocuri de casă. O funie lungă sau o scară era potrivită la moment. În debara era o funie, ce-i drept
demult, nu o folosisem și nu știam dacă va rezista sub greutatea corpului meu. În orice caz, nu aveam opțiuni
variate. Acasă, când ajunsesem, am lăsat geanta, lui Aris îi dădusem o bucată de pâine pentru a-l face să intre
în casă. Lătra. Zgomotul nu mă avantaja în acel moment. Îmi schimbasem hainele pentru a nu fi recunoscut de
localnici. Iau funia întorcându-mă la groapă. Lume nu era. Stradela, pe care mă aflam, este puțin cunoscută,
utilizată cel mai des de oamenii din zonă, de aceea, rar întâlneam drumeți pe aici. În schimb, puteam să merg
în tihnă. Îmi plăcea. Dar când de aștepți mai puțin, apare cine nu trebuie.
Venind spre groapa de canalizare, mă uitam furișat pe toate drumurile care se intersectau în calea mea.
Nu era o oră târzie, având însă în vedere că se apropia iarna și frigul se făcea tot mai simțitor, rar ai fi întâlnit
la Skopje om care să se aventureze pe o așa vreme. Deși, de multe ori când veneam noaptea de la serviciu, mi-
aș fi dorit să văd lume afară. Astăzi era una din zilele când pustietatea din jur mă bucura. Doar luminile din
geamurile blocurilor arătau iluzoriu fețe de oameni.
Ajung la gura de canalizare. Capacul avea găuri în el, semn că viața sa se apropia cu pași rapizi de
sfârșit. Venise oameni la primărie cu solicitarea de a schimba capacele la multe asemenea guri de canalizare,
probabil printre ele se afla aceasta. Consiliul amânase chestiunea pe motiv că sunt alte probleme mai importante.
De doi ani rezolvă probleme mai importante, iar oamenii sunt puși în fața unui asemenea pericol încât ar putea
să cadă în canalul de canalizare, eventual, pierzându-și viața. Cui îi pasă de o groapă amărâtă când interesele
personale sunt cu totul altele.
Găurile din capacul de canalizare vor folosi drept loc pentru a-mi atârna funia. Mă uit în jur, tot nu se
vedea nimeni, e drept că groapa nu stătea chiar în mijlocul drumului, fiind amplasată după o urnă de gunoi,
anume acea urnă în care aruncasem cuțitul, faptă regretată mai apoi. Căutarea lui nu îmi aduce folos.
Leg funia în câteva noduri, cu picioarele mă urc pe capac și trag de un capăt al frânghiei pentru ai
verifica rezistența. Se ținea bine. Am legat-o în două rânduri așa încât să cobor legat de două capete de funie.
Jos, pe fundul gropii de canalizare se vedea lumina slabă a telefonului. Acest fapt îmi ușura munca de al găsi.
Dau capacul într-o parte. Intru în groapă. Greu mi-a fost până am pătruns în ea, fiindcă nu aveam de ce să sprijin
capacul și acesta se apropia de gura de canalizare când încercam să cobor. Totuși, am reușit să intru, dar a
trebuit să cad în gol aproape un metru. Vrând să cobor, am lăsat liber capacul, reușind să-mi trag mâinile. Mă
duceam în jos crezând că se va rupe funia. A rezistat. Stăteam suspendat în aer, legat cu funia atârnată de capac.
Se pare că, planul meu nu a mers cum trebuie. Nu știam care era exact adâncimea până la fundul gropii de
canalizare, cert fiind faptul că funia era mai scurtă decât crezusem eu la început. Mă dezleg încet de funie.
Ținându-mă cu mâinile de ea, mă las cu picioarele întinse tot mai jos. Nu cred să fie într-atât de adâncă groapa
încât întreaga mea înălțime să nu fie îndeajuns pentru a da de fundul gropii. Lumina telefonului se vedea foarte
bine de la distanța unde eram, întinzând picioarele am dat de un loc dur. Piciorul se sprijinea tot mai puternic
de obiectul dur pe care îl atinsesem. După, las al doilea picior. Am ajuns la fundul gropii. Iau telefonul. Mâna
mea intrase în ceva umed și lipicios. O putoare ucigătoare mă înconjurase. Încercam să-mi astup nasul pentru a
respira doar pe gură. Duhoarea era atât de puternică încât dacă aș fi zăbovit încă câteva minute cred că erau
ultimele clipe din viață. Trebuie să ies cât mai repede din acest loc. Numai că abia atunci mi-am da seama că e
o problemă și una foarte mare. Când am coborât, capacul l-am tras asupra gurii de canalizare. Acum, încercând
să urc, corpul meu va ține sub presiune capacul gurii de canalizare, iar eu nu voi putea să-l dau la o parte. Cred,
totuși că, sfârșitul nu-mi e așa depărtat. Putoarea o simțeam pe buze. Mă uitam la telefon, mă certam gânditor.
Dacă aș fi fost mai atent, nu s-ar fi întâmplat toate astea. Cu lumina de la telefon încerc să mă uit în interiorul
găurii. În afară de apă murdară scursă din blocuri și vărsată în acest tunel de canalizare, combinată cu duhoarea
nimicitoare a mirosului neplăcut, nu se vedea altceva. Măcar o cale cât de mică dacă ar fi fost. Am vrut să mă
ridic pe funie pentru a da capacul la o parte. Dar mâna îmi lunecase și căzusem. Acum, pe lângă mirosul
dogorâtor, m-am ales cu o lovitură puternică la picior. Șansele mele de a scăpa din groapa de canalizare se
micșorau cu fiecare clipă care stăteam în groapă.
În asemenea circumstanțe, trecea toată viața prin fața ochilor, în prim plan apărându-mi ultimele
evenimente. Îmi vedeam ultimele fapte, vedeam focul de la bibliotecă, crimele săvârșite, atâtea minciuni spuse
în ultima perioadă. Mă uimeam de măiestria cu care le-am uneltit. Trei oameni am ucis, plănuiam să-l lichidez
pe primar, iar asta încă nu era limita. Poate că soarta a vrut să mă oprească din activitatea criminală începută.
Deodată, îmi amintesc de trupul hoțului necunoscut pe care l-am aruncat în groapă. Deși, observasem că nu este
nimic în jur decât duhoare și mizerie, mai privesc încă odată, întorcând telefonul în bezna din groapă. Ambianța
contaminată cu rahat nu se schimbase. Însă, nu era nici urmă de corp acolo. Nu îmi dădusem seama de asta la
început. Poate pentru că nu am sesizat mirosul. Trecuse câteva zile de când corpul a fost azvârlit în groapa de
canalizare, ar fi trebuit să înceapă procesul de putrefacție. Oricum, corpul acolo nu mai era. Cineva l-a găsit.
Poate mă va șantaja, dar de ce nu o făcuse până acum, ce așteaptă? Începeam să cred că cel care luase corpul
de acolo mi-a întins o cursă. Parcă cineva intenționat m-a făcut să trec pe lângă groapa de canalizare, mi-a dat
peste mână să-mi scape și să cadă telefonul în groapă, apoi, tot acel cineva mi-a ordonat să cobor după el.
Dacă corpul nu mai este aici, înseamnă că cineva fie a dat peste el din întâmplare, fie m-a văzut. Au
trecut trei zile de când a fost comisă crima. Nimeni nu m-a chemat la poliție, nu s-au auzit zvonuri prin oraș că
s-ar fi găsit vreun cadavru în groapa de canalizare. Mai mult decât atât, dacă cineva l-a ascuns pentru a mă
șantaja cred că, ar fi trebuit să aflu până acum. Nu m-a contactat nimeni, nu am primit nici o scrisoare, nimic.
Nici o amenințare. Mai mult, chiar toate planurile pe care mi le-am făcut s-au realizat după cum am stabilit. Ce
mai conta acum dacă a fost găsit de cineva, doar eram prins între duhoarea îngrozitoare din canal care mă îneca
în mrejele ei pe de o parte și neputința de a ridica capacul care îmi închidea calea ca pe o temniță al cărui
deținut fusese băgat în celulă punându-i-se un lacăt cu autoînchidere. Așa vedeam eu acel capac, deși mi-a
folosit când legasem funia de el pentru a coborî, înțelegeam că, în același timp, greutatea corpului meu îl ținea
captiv deasupra gurii de canalizație. Am făcut câteva încercări să-l dau într-o parte, dar fără izbândă. Nu puteam
să mișc capacul de pe gura de canalizare ori acest fapt ar fi însemnat să mă ridic pe mine. Pereții canalului,
construiți în formă de cilindru, nu aveau nici o scobitură ori adâncitură în piatra din care erau făcuți. Paradox,
în localitatea noastră avem atâtea gropi la suprafață, iar aici, în această înfundătură subterană, cimentul este
așezat cu grijă și fără denivelări. Vedeam în această groapă de canalizație acel cilindru din Unitatea Specială de
care îmi zise Panfil în scrisoare, diferența fiindcă că în acest caz eu singur am nimerit în prinsoare.
Timpul care mă aflam în groapa de canalizare se mărea. Simțeam pe suprafața corpului. Din cauza
mirosului insuportabil mi se încrețea pielea feței. Am alergie la unele substanțe chimice, iar la Skopje oamenii
au obiceiul de a aruncat în canalele de canalizare material care conține substanțe dăunătoare la care am o reacție
adversă. E mai simplu să pui într-un lighean toată mizeria și să-i dai drumul în canal decât să aleagă cu grijă
substanțele dăunătoare pe care să le depoziteze în altă urnă. Ciudați localnici. Pe urmă, se plâng că sistemul de
canalizare a orașului e învechit, apa nu este bună de băut, mereu au loc inundări. Ne-o facem cu mâna proprie.
Ochii mi se închideau, pleoapele se făceau tot mai grele. Încercam să le țin cât mai ridicate, dar forța
scădea în intensitate. Nu cred că avea rost să stau cu ochii deschiși ori să ațipesc. Eram prins în groapa de
canalizare, o starea mea de somnolență, nici dârzenia de a rămâne treaz nu mă va ajuta să ies de aici. Bine ar fi
fost să ridice cineva capacul, iar de acolo o funie să-mi da.
Mă îngrozesc. Gândul pe care îl avusesem mai devreme se materializase de la sine. Aud cum deasupra
mea se mișcă un obiect destul de greu după zgomotul produs. Ridic capul să văd ce se întâmplase. Lumina
telefonului nu prea mă ajuta, distanța de câțiva metri era prea mare pentru a-mi permite să văd locul de unde
venea sunetul. Încerc să mă ridic. Conștiința nu îmi era de nedăjde la acel moment, totuși, încă eram în stare să
urmăresc realitatea din jur. Deodată, stând în picioare în groapă, simt cum ceva mă lovește în cap. Lovitura nu
era dură, nici nu părea să fie făcută intenționat, dar am simțit-o îndeajuns de tare încât nu îmi doream s-o repete.
Voiam să strig, credeam că cineva trecuse alături de gaura de canalizare. Din mers dădu-se peste vreo pietricică
pe care a împins-o, iar aceasta, rostogolindu-se, a pătruns prin orificiile capacului gurii de canalizație. Aș fi
strigat, dar gândul mă oprise. Poate cineva intenționat a făcut-o. Mă provoacă să strig. În acest mod verifică
dacă mai sunt aici, în viață. Nu, nu o voi face. La un moment dat aud o voce. Nu aveam halucinații. Cineva, mi
se adresa:
- Vrei să urci odată, ori mori aici? un glas subțire șopti. Vocea cobora din vârful gropii de canalizație.
Ridic privirea în sus, de astă dată puteam să văd liber conturul în formă de cerc a gropii. Capacul fusese
tras la o parte. Probabil, inițial, în starea de amorțire care mă strângea, nu reușisem să îmi dau seama că cineva
a dat capacul la o parte.
- Hai odată, mai repede! repetă vocea de mai devreme.
Nu înțelegeam ce se petrecea, dar îmi vorbea mie. Aici, în groapă, nu mai sunt alte persoane, totuși,
starea de incertitudine în care mă aflam, cerea o dovadă. Întreb:
- Cine, eu? îmi dădusem seama că întrebarea era stupidă, însă, am adresat-o oricum.
- Tu, tu, cine altcineva?! Urcă pe funie! Striga vocea de la suprafață. Grăbește-te!
În dreapta mea simțisem o atingere care, la mici intervale, revenea, lovindu-mă ușor pe la spate. Nu
părea aspru, însă, se îndârjea cu toată forța să mă lovească. Mă întorc. Prind cu mâna atacatorul. Era o funie.
Nu semăna cu a mea, funia pe care o adusesem eu fiind mai subțire.
Acest aspect nu prezenta mare importanță. Pe deoparte, eram bucuros că în orice moment pot să scap
din temnița gropii de canalizare, însă, în același timp, mă înfricoșam, căci, nu cunoșteam cine era la celălalt
capăt al frânghiei. Îmi imaginam imediat cum ies din groapă că voi fi dat pe mâna poliției. Nu acest gând mă
necăjea, da, sunt un criminal, am ucis, am ucis cu plăcere. Însă, nu voiam să se întâmple asta acum. Nu înainte
să ajung la Unitatea Specială. Mai sunt câteva zile. Ce mai conta dacă se amână încătușarea mea. Nu o fac
pentru mine, lupt pentru toți. Lupt pentru poliție, trebuie să mă lase liber. Îi voi ruga. Știind că nu mai este cale
de întors. Pun mâna pe funie. Vocea de deasupra era tot mai insistentă. Amenința că dacă nu mă urc voi putrezi
aici. Nu are timp berechet să mă aștepte. La auzul acestei amenințări care ar trebui să mă sperie, eu mă bucuram.
Nu e poliția. Agenții de poliție, de regulă, nu lasă criminalii să se chinuie singuri, întotdeauna vor ei să-și arate
măiestria în a le provoca dureri. Bag telefonul în buzunar, apoi, mă ridic încet pe funie. Omul care o ținea la
celălalt capăt avea forță. Eram eu subțire de fire, dar nici ușurel. Solicitam o sforțare bărbătească peste medie
pentru a fi tras la suprafață. Aș fi vrut să-l scap cât mai repede pe salvatorul meu de chinul de a-mi ridica
corpului, dar cât de mult încercam în grabă să urc pe funie, nu îmi reușea. După străduințe, câteva alunecări și
certuri ale salvatorului, ajung la gura canalului de canalizare. Întind mâna sprijinindu-mă de marginea ei. O
slăbiciune mă cuprinse în tot corpul răsfrângându-se puternic în brațe. Mirosul oripilant îmi devorase organele.
Mâna se desprinde de funie, cealaltă o țineam de marginea gurii de canalizare. Îmi închipuiam căzătura care
urmează, impactul m-ar fi zdrobi, precis. Eram la înălțimea de trei metri de fundul canalizației. Prăbușirea mi-
ar fi adus fracturi grave. Eram suspendat în aer. Unica mâna, atârnată de gura de la groapa de canalizare, mă
susținea. Înțelegeam că nu voi rezista mult timp în această stare de suspendare. Palma se mișcase. Rezistența
se reducea. Cedam. Se pare că aceasta e răsplată pentru toate faptele odioase comise. Soarta s-a gândit cum să
îmi provoace durerea cât mai puternică. Mai întâi, mi-a dat o speranță, o șansă de scăpare din groapa morții.
Pe urmă nu mă lasă să evadez de aici. Mă ține în suspans. M-a lăsat să ating libertatea știind că fără ajutor nu o
voi obține. Mâna începuse să se miște tremurând pe marginea gurii de canalizare. Am încercat să o ridic pe
cealaltă pentru a mă sprijini cu amândouă. Nu eram în stare să o fac. Parcă aș fi ridicat o tonă de pietre. Închid
ochii. Nu doream să văd luminile felinarelor. Mă las în voia sorții. Mâna se desprinsese de marginea metalică
a gropii. Corpul începuse să coboare. Brusc, căderea mea este oprită. În loc să cad, eram tras afară din groapă.
Nu voiam să deschid ochii. Visam că sunt salvat. Sunt trântit la pământ.
- Deschide ochii! Că doar știi să o faci!? Mă bătea ușor pe umăr prețiosul salvator.
Credeam că din cauza căzăturii aveam halucinații. Scuturarea corpului meu însă o simțeam ca fiind
foarte reală. Ca și cum aș primi o comandă, deschid ochii. În fața mea stătea aplecat un chip de bărbat. Se uita
la mine și încerca să îmi arate ceva cu mâinile. Gestul nu prea îl înțelegeam. Semăna cu o îndemânare sau o
chemare. Vocea i-o auzeam clar.
- Hai mai repede! Scoală, nu avem timp!
Nu aveam încredere în oameni. Totuși, mă lăsasem în voia lui. Dânsul îmi întinse mâna și mă ajutase
să mă ridic. Îmi făcuse semn să îl urmez. Nu îi puteam vedea fața, dar din înfățișarea pe care o zăream părea să
fie un om trecut demult de a doua tinerețe. Nu aș fi crezut că acest bătrânel are atâta putere cât să mă ajute a
ieși din groapa de canalizare. Nu străduisem prea mult să înțeleg. Dacă m-a ajutat, înseamnă că, avuse un motiv
suficient cât să își riște viața pentru a face acest lucru. Bătrânul intrase într-un bloc din apropierea gropii de
canalizare. Când să intru pe ușa, mă întorc spre temnița în care credeam că îmi voi găsi sfârșitul. Capacul era
tras deasupra. L-o fi pus la loc bătrânul.
- Vino! Nu sta acolo, poate să te vadă cineva! mă cheamă omul arătându-mi să intru.
Ascult îndemnul. Merg după el. Acesta urcase scările. Ne aflam la etajul trei. Se apropie de ușa unuia
dintre apartamente. Scoțând cheia deschide, mă invită în interior. Nu a fost chiar invitație semăna mai mult cu
un ordin. Aveam dubii că ceea ce fac e bine, dar intrasem în cameră. Bătrânelul a intrat în urma mea. Încuiase
ușa pe dinăuntru. Privise prin vizor.
Ne aflam în odaie. Bătrânul s-a apropiat de fereastră. A tras draperia de o margine. Furișat, s-a uitat pe
geam. Se pare că îl mulțumise priveliștea. S-a întors spre mine. Eu stăteam încremenit pe locul în care mă aflam
deja câteva minute. Omul s-a uitat grav la mine zicând:
- Nu sunteți prea iscusit în a ascunde urmele crimelor dumneavoastră!
- Nu înțeleg despre ce vorbiți? îi răspund eu, deși, adresarea lui nu părea să fie o interogare.
Omul nu stăruise. Își căutase o ocupație.
În apartamentul unde mă chemase bătrânul nu era ceva ieșit din comun, chiar aș spune că pe alocuri
semăna cu o locuință veche, de pe vremea bunicilor. Observasem un telefon din cele pe care le avea bunica. Pe
unul dintre pereți, un ceasornic stătea plasat. Fredona o melodie lină. Funcțional. Ceasul semăna cu unul dintre
multe altele văzute în cărțile de istorie pe care le luam deseori de la bibliotecă. Credeam că asemenea ceasuri
demult nu mai sunt folosite, dar se pare că, unii încă le utilizează. Mi-a atras atenția un radio. Nu mai văzusem
așa ceva. Aș fi vrut să-l întreb pe bătrân dacă e în stare bună. Deși, prima dată vedeam această persoană, nu mă
simțeam înfricoșată de ea. Aveam senzația că îl mai văzusem undeva. Scrutez odaia încă odată și apoi, văzând
că bătrânul caută ceva prin sertare, mă încumet să-l întreb motivul pentru care m-a ajutat să ies din groapă.
Credeam că va spune că a făcut-o pentru a primi vreo recompensă.
- Cine sunteți? Cum ați știut că în groapa de canalizare stă cineva acolo? Sunteți vreun spion de la
Unitatea Specială? Răspunde!
Vocea mea devenea mai aprinsă, bătrânul nu scotea nici un cuvânt, acest fapt mă neliniștea. Mă apropii
de ușa pe unde intrasem, însă, aceasta era blocată. Trăgând de mâner, înțelesesem că, fără o cheie potrivită nu
o voi deschide. Mă gândeam că acesta necunoscut, intenționat m-a fi ajutat pentru a mă chema aici, în aceasta
odaie, care poate că nici nu îi aparține și așteaptă să vină poliția ori ofițerii de la Unitatea Specială. Vreau să-
mi fac avânt spre dânsul. Îl dobor din prima. Prostul, nici nu m-a legat. Stătea în continuare întors cu spatele.
Cerceta aceleași sertare căutând ceva cu năzuință.
- Vreți să mă omorâți. Vreți bani? Spune odată, boșorogule, de ce taci?
Cu acest cuvinte care nu i-ar sta bine unui om să le spună celui care cu vreo cinci minute în urmă îl
salvase, mă reped spre bătrânel. Eram gata să-l înșfac de grumaz pe la spate, dar în acel moment, omul se ferise
brusc dinaintea mea, iar eu, cu toată viteza, mă prăbușisem în masă. În loc să-l înhaț, am primit eu la schimb o
lovitură puternică de marginile contondente ale mesei în care căzusem.
- Cum se vede, nici să atacați pe cineva nu prea știți. Nu veți avea succes astfel secretare, nu, nu. I-
am zis și lui!
- Despre ce vorbești? Cine naiba ești? Mârâi eu. Mă durea mâna.
Ce poate să știe despre faptele mele? cui i-a zis el despre mine? Să fie primarul? Să vorbit cu dânsul?
Asta cred că este. Primarul Tase nu era în toane bune când vorbisem cu el. Când i-am zis de incendiu, nici nu
prea a tras atenție. Chiar mai mult, nu a insistat să afle cât mai repede cine uneltește împotriva fiicei sale.
- Ești pus de primar să mă torturezi? Hai, fă-o! Zic eu bătrânului, vrând să mă ridic, dar durerea care
mă cuprinse în urma impactului cu masa, era atât de mare încât îmi amorțise picioarele.
Îndrăzneala mea , asemenea unui condamnat care-și recunoaște vina și acceptă orice fel de pedeapsă,
nu mă bucura. Bătrânul s-a retras, zâmbind. Apare peste câteva minute. Îmi dă să beau niște pastile.
- Sunt pentru dureri de cap, ia-le!
Mă uit la el cu o uimire năucitoare. Vrea să mă omoare, însă, înainte de asta mă vindecă. O fi vreun
mazochist. Îi dau cu mâna peste pumnul său în care se aflau pastilele. Acestea cad împrăștiindu-se pe podea.
- Se pare că va trebui să-ți vindeci singur boala!
- Cine ești, auzi, spune! Strig eu, sforțându-mă, iarăși, să mă ridic. De astă dată durerea era mai
puternică. Observ hemoragia apărută la unul dintre picioare. Pata de roșeață se contura pe pantalon
formând o umezeală tot mai lată.
Bătrânul nici de această dată nu răspunse. A scos dintr-un dulap o bucată de material alb. Era o bucată
de pânză., îndreptându-se spre mine. A luat din mers un foarfece. Nu pricepeam ce voia să facă, așa că, mă
dădeam îndărăt, împingându-mă cu mâinile. Bătrânul se apropiase.
- Stai! Nu te mișca atâta! Dacă pierzi mult sânge va trebui să te duci la spital! Nu cred că în planurile
dumitale se găsea un punct care să prevadă această situație.
Mă uit la el. Nu zic nimic. Oricum, nu aveam unde să mai dau în urmă, căci, ajunsesem în perete.
Privind la bucata de pânză și foarfeca din mâna bătrânului, credeam că, acesta îmi va astupa gura și cu obiectul
contondent îmi va sfârteca gâtul. Nu mai aveam scăpare. Omul stătea chiar în fața mea. Continuând să mă
îndemne să nu mă mișc. Dar cum să fiu calm când ucigașul stă înaintea ta pregătit în orice moment să te ucidă.
Cu mâinile încercam fără speranță să resping atacul. Bătrânul se dovedi cu o vlagă de invidiat. Mă apucase de
amândouă brațele și mă legase.
- Nu am vrut să fac asta, dar e spre binele tău, îmi spune bătrânul, parcă vrând să motiveze fapta sa
de a mă țintui cu bucata de ață.
- Nu puteai să îmi dai o lovitură deodată? Trebuie să faci ritualul tău cretin! Exclam eu, împotrivindu-
mă.
Bătrânul zâmbi din nou. Această veselie pe fața sa mă îngrozea. Omul se apleacă și îmi scoase
încălțămintea de la piciorul care sângera. Pantalonul îl desfăcuse și lăsase să se vadă rana. Într-adevăr, era o
hemoragie intensă. A rupt bucata de pânză în două părți, iar cu una dintre ele îmi ștersese rana. Apoi, unse cu
o alifie locul rănit. Cealaltă bucată de pânză a pus-o cu o margine laterală pe picior. Mi-o înconjurase peste el
până astupase rana în vreo șapte straturi. Mai rămăsese o parte din pânză. Cu foarfeca a tăiat-o în centrul ei,
astfel încât a obținut două capete. Unul dintre capete în întoarse pe cealaltă parte a piciorului, iar celălalt capăt
pe partea opusă. Legase capetele pentru a fixa bucata de pânză încolătăcită în jurul piciorului în locul unde era
rana. Hemoragia se oprise. Eu tremuram în timpul acestui proces. Bătrânul îmi ceruse, apoi, sprijinindu-mă, mă
ridicase. Începusem să îmi simt picioarele, dar șchiopătam la piciorul rănit. Mă îndrept spre un pat. Sprijinit
fiind de tip ciudat. Mă așez.
- Trebuie să te odihnești!
Eu vreau să mă ridic. Însă efortul făcut nu mă ajutase și căzusem înapoi pe pat.
- Spune-mi, te rog, cine ești? cu o voce domoală, mă uit spre bătrân și îl rog să îmi explice toate
acestea câte s-au întâmplat. Necunoașterea mă omoară.
Omul scoate din buzunar o hârtie. Mi-o întinde. Eu o iau și o deschid. Foaia era îndoită în două părți.
Doi decembrie, raport la Unitatea Specială, stătea scris în hârtie. Ochii mi se înnegrise. Corpul mă cuprinse de
o slăbiciune care mă făcuse să îmi pierd cunoștința.
Nu știu cât a trecut de când căzusem în starea de inconștiență. Când îmi revenisem, lumină pătrundea
năvalnic în casă. Omul nu se zărea. Mă gândeam că o fi plecat și m-a lăsat singur. De ce nu m-a omorât până
acum? Cu mâna dau peste o hârtie mototolită. Încep să îmi amintesc, era cea pe care mi-o dăduse bătrânul. În
ea stătea scris Doi decembrie, raport la Unitatea Specială. Nu a fost o fantezie a mea. Ce încerca să îmi spună
omul? Nu puteam să înțeleg. Vrusem să mă scol din pat. Încă nu eram întremat. Și chiar dacă aș fi putut să mă
mișc, oboseala m-ar fi oprit la un moment, fără a reuși nici să ies din odaie.
Se aude un sunet venit dinspre ușa de la intrare. Mânerul se mișcă. Aș fi vrut să mă ascund, dar nu
aveam forța îndeajuns să o fac. Stăteam încremenit și mă uitam la mânerul care se apăsase. Ușa se deschise, de
după ea își făcuse apariția individul care m-a adus aici.
- Te-ai trezit deja, credeam că încă dormi!
- Ce înseamnă asta? Îi arăt eu hârtia care mi-o dăduse!
- E o hârtie, ai uitat. Celuloză, știi tu! spune bătrânul, schițând zâmbetul caracteristic care mă
înfricoșase.
- De unde știi despre doi decembrie, despre raport, a? Spune-mi!
Bătrânul se apropiase de masă punând o pungă pe ea. Venise cu sacoșa. De acolo a scos o pâine, câteva
conserve și o sticlă de vin.
- Dacă tot vrei să știi, trebuie să fii sătul. Cunoștințele se obțin mai ușor când ai burta plină.
Cu aceste vorbe, omul desfăcuse două conserve. Conținutul îl puse într-o farfurie și rupând o bucată de
pâine, mi-o aduse mie. Eu nu refuz, foamea chiar mă cuprinsese și îmi auzeam stomacul cum mă roagă să-l
hrănesc. Omul deschise sticla de vin. În două pahare de plastic a strecurat licoarea. Îmi întinse unul la colțul
apropiat de masă. Eu mă uitam la el, apoi, la paharul de vin de pe masă. Încep să mănânc. De fapt, chiar
înfulecam cu o foame de lup. Omul ia un scaun. Se apropie de mine:
- Vrei să știi ce înseamnă toate astea? mă întreabă el, ridicând paharul în semn că ar dori să ciocnim.
Eram lihnit de foame. Somnul inconștient a durat mai bine de vreo șaisprezece ore. Venise sâmbăta.
Nu răspund la întrebarea bătrânului. Doar dau din cap în sens aprobativ.
Acesta se aplecase luând de sub pat o mapă groasă de doi centimetri. Mapa era de culoarea neagră. Mi-
o arătase fluturând-o demonstrativ:
- Cum vrei să te prezinți la adunarea din doi decembrie de la Unitatea Specială dacă nu ai pregătit
raportul!
La auzul acestor vorbe scăpasem bucata de pâine din gură. Eram aproape să mă înec. Omul îmi adusese
o cană cu apă.
- Ușor, nu te grăbi! Rosti bătrânul. Mă lovise câteva ori după ceafă până începusem să îmi revin.
Iau repede cana,. O sorb până o golesc de conținut. Cu glasul cam nedresat îi mulțumesc bătrânelului.
Dânsul iarăși zâmbește. Acum, însă, schițarea acesta veselă nu mă înfricoșa cum se întâmplase în seara trecută.
- Îl știi pe Panfil! începe să spună el pe un ton serios.
Eu îl întrerup spunând, oarecum, îndoielnic că, într-adevăr cunosc o asemenea persoană.
- Nu a fost o întrebare. Știu că îl cunoști. El mi te-a recomandat ca o persoană capabilă de a se
împotrivi sistemului.
- Ce vreți să spuneți, că nu prea înțeleg? mă uimesc eu, rupând din bucata de pâine, totodată, ungând-
o în sosul din farfuria unde se afla mâncarea conservată.
- Gata secretare! Nu mai juca cu mine. Că doar eu v-am ajutat și pentru mine nu e un secret tot ce ați
făcut. Nu voi lungi prea mult vorba, de aceea ți-o spun clar, scrisoarea pe care ai primit-o tu de la
Panfil, când venise în duminica trecută, cheia de plastic, chiar și invitația de la hotel, au fost ideile
mele.
Gura îmi era plină de mâncare. Încetasem să o mestec, mă uitam la fața bătrânului, parcă eram
înmărmurit. Abia acum îmi dădusem seama că deja câteva ori mi se adresase cu apelativul de secretar. Nu era
ceva neobișnuit, odată ce lumea mă cunoaște cât de cât cine sunt, însă, felul în care vorbea omul acesta era
diferit. O spunea ca și cum m-ar cunoaște din totdeauna.
- Dar nu am făcut eu nimic! mă apăr, deși, nimeni nu mă acuzase.
- Secretare, nu te teme. Sunt de partea ta. Mai corect ar fi, tu ești de partea mea. Aici ai raportul pe
care urmează să-l prezinți la Unitatea Specială. L-am întocmit cu grijă pentru a nu atrage asupra ta
careva suspiciuni. Va trebuie însă să îl citești măcar odată și să ai idee despre ce se vorbește în el.
- Vreți să spuneți că dumneavoastră luptați contra sistemului? Ce puteți știi despre regimul acesta?
- Mai multe cunosc decât ți-ai putea tu imagina, Novac, băiete! era prima dată când mă numise pe
nume. Nu te uita la constituția mea fizică ce se năruiește. Omul poate învinge cel mai mare dușman
când este pregătit psihologic, iar forța nu este niciodată îndeajuns pentru victorie. Nici o armată cât
de puternică ar fi, nu va avea sorți de izbândă dacă se vor năpusti asupra inamicului fără a avea un
plan, o tactică de aplicat. În turmă toți pasc aceeași iarbă. Asta vrea să facă din noi Consiliul
Suprem. Ești persoana potrivită să dai o lovitură usturătoare regimului. Nu vom câștiga un război,
dar o pierdere considerabilă și de durată, le vom pricinui. Ai harta pe care stă indicată locația
mașinăriei manipulatoare. Vor să o folosească în curând. De aceea, trebuie să ajungi înainte ca
faptul să se întâmple. Acest robot monstruos nu poate să fie pus în funcțiune. Va îngenunchea lumea
prin acordurile sale muzicale. Ne va face niște marionete în mâna Consiliului Suprem.
- Dar, dar?...încerc eu să-l întreb pe bătrân de unde cunoaște toate astea, despre Panfil, mașinărie,
raport, doi decembrie. Nu reușisem să dau întrebarea că omul pe semne intuise ce vrusem să-l
întreb:
- Am slujit Unității Speciale. Douăzeci de ani i-am dat pentru această organizație secretă mascată
pentru public sub forma unui regim militar de menținere a ordinii și securității.
- De ce v-aș crede? Poate sunteți anume unul dintre ai lor și vreți să mă iscodiți? mă uit cu îndoială
la bătrânel. Încetasem să mai mănânc. Un nod simțeam în gât. foamea nu putea să pună rezistență
curiozității mele de a afla ceea ce voia să îmi comunice individul în straie învechite.
- Nu îți cer să mă crezi, deși, după tot ceea ce am făcut pentru tine, ai putea cel puțin să te gândești
că am avut oricând posibilitatea să te dau pe mâna poliției pentru că ai ucis un om și l-ai aruncat în
groapa de canalizare și totuși, ești bine, liber stând în patul meu, halind din mâncarea mea. Eu zic
că e un început pentru a reflecta la aceste vorbe! spuse omul, ridicându-se de pe scaun. Își luase
paharul de vin, altul mi-a întins mie.
- Cum de știți despre omor? Nu era nimeni care să mă vadă, doar dacă…Stai, nu se poate. Sunteți el,
sigur sunteți el! mă uitam la bătrânel și arătam cu mâna spre abdomenul său. Aici, aici...
Bătrânul strâmbase din nas. Se uitase cu o mimică veselă la mine.
- Da, aici. Să știi că ai lovit rău de tot. E drept, mi-am dat seamă de intenție. Dar nu m-am ferit. Știam
că, mă vei lovi în acea parte a corpului așa că am încordat cât mai mult corpul pentru a nu simți
prea puternic durerea.
- Ați luat intenționat batista, așa-i?
- Păi, cum altfel să te ademenesc înăuntru? Nu puteam să mă apropii așa deodată de tine. Îmi era în
plan atunci să îți spun toate astea, dar nu tot timpul planul funcționează cum ar trebui.
- Nu am vrut să-l omor!
- Nu te condamn. Ai făcut ceea ce era necesar în asemenea cazuri. Nu a fost deloc ușor să-l transport.
- Adică, să-l transporți? Pe cine?
- Crezi că trupul s-a evaporat de la sine din canalul de canalizare? îmi răspunde într-un fel, retoric.
Îmi dădusem seama acum, dânsul, acest bătrânel pe care-l lovisem în seara cu pricina când mi-a luat de
jos batista și pe care-l îmbrâncisem, a ascuns trupul hoțului. A fost ofițer al Unității Speciale, îl cunoaște pe
Panfil, iar acum mă ajută să lupt contra celor pe care i-a slujit. Nu înțelegeam de ce o face. De fapt, cred că cel
care îl ajută sunt eu. Ne ajutăm reciproc. Avem ambii de câștigat. Sper să nu mă mintă. Îndoieli aveam încă
multe în privința intențiilor sale, totuși, scădeau din intensitate. Chiar nu vedeam cum m-ar amăgi, ce scop ar
avea, nu pricepeam.
- De ce ai făcut aceasta? A fost crimă. Conform dispozițiunilor legale erai obligat să chemi
autoritățile.
- Acum ai fi stat la dubă ori mai rău, în cilindrul de experimente muzicale ale Unității Speciale. Ți-
am zis că vreau să dai o lovitură dură sistemului, iar sacrificiile, fie ele amorale, perfide, nu sunt
decât niște fapte minore săvârșite pentru a înlătura orice obstacol din calea spre victorie.
Știe despre mașinăria manipulatoare, știe despre cilindru. O fi sau nu ofițer al Unității Speciale, dar era
bine informat. Vrea să ciocnim paharul. Aș fi refuzat, nu găseam un motiv pentru a o face. Ciocnim.
- Pentru libertate, pentru popor! zise bătrânul.
- Așa să fie dacă spuneți! Îl tutuiam, apoi, uitându-mă la fața lui plină de ani grei de viață, încercam
să-i vorbesc politicos.
- Nu fi modest, secretare! E o faptă măreață ce vrei să faci. Doar încercarea ta merită slăvită.
- De ce doriți să luptați contra celor pe care i-ați slujit?
- Nu le-am slujit. Adică, nu a fost neapărat voința mea să lucrez pentru mizerabilii de la Unitate. Am
fost pus în situația de a alege.
Spunând aceste vorbe, omul se apropiase de masă. A scos din sertar câteva fotografii. Mi le dăduse.
Erau trei poze. Trei femei. Una mai tânără ca alta.
- Mama mea, soția și fiica! rosti omul, arătând la pozele pe care mi le dădu-se. Au fost răpite de către
oamenii Unității. Eram tânăr fizician, dezvoltasem un mecanism de control al animalelor sălbatice
care, la acea vreme, se apropiau de oraș prea mult. Cu o undă electromagnetică ieșind dintr-un
dispozitiv special confecționat de mine și echipa mea, se răspândea un semnal făcând animalele
sălbatice să se îndepărteze de localitate. Mi s-a cerut să aduc modificări dispozitivului. Credeam că
vor să-l răspândească în întreaga țară asigurând astfel securitate tuturor localităților. Așa credeam
eu. Au început să fie aduși oameni în secția Unității Speciale, acolo unde fabricasem dispozitivul.
La început, mi s-a cerut să experimentez pe oameni aparatul. Voiau să vadă care sunt efectele față
de persoane. Mult sânge am văzut că nici la abatoare nu cred să găsești atâta. Neputând rezista
ororilor pe care le comiteam, am refuzat. Apoi, mi-au fost răpite cele trei ființe dragi din viața mea.
Nu am avut de ales. Am acceptat să le fac jocul. Îmi promiteau că, imediat ce vor reuși să
perfecționez dispozitivul, le vor elibera. La început a fost o lună, după, jumătate de an, au trecut
douăzeci de ani de atunci. Nu le-am mai văzut. Fotografiile sunt unica legătură cu ele. Am fost dat
afară după ce reușisem să construiesc aparatul. Nu era de rază mare, însă, s-au găsit alți oameni de
știință, mai capabili, mai docili, care se declarase dornici să continue creația malefică. I-am rugat
pe ofițeri să mă ducă la ființele mele. Au spus că mă vor anunța ulterior despre locul de aflare.
Aștept până în prezent. Mai vreau să cred că sunt acolo, undeva, așteptându-mă, iubitele mele.
Spunând acestea, vedeam în privirea omului furia care îl năpădise.
- Vreți să vă răzbunați pentru rudele dumneavoastră?
- Nu mai este o răzbunare. La început, așa credeam. Pe urmă, am înțeles că nu sunt cu nimic mai bun
decât ei dacă vreau doar să mă răzbun. Chiar dacă au fost circumstanțe în care am fost obligat să
construiesc aparatul de manipulare a oamenilor, aceasta nu justifică fapta mea. Acum, îmi doresc să
văd distrus acel aparat. Tu, secretare, tu poți să o faci.
În timp ce spunea aceste vorbe, bătrânelul se uita la mine. Privirea îi era blândă, dar destul de serioasă.
Sesizasem lacrimile prelinse pe obrazul lui palid. Încă nu eram sigur că tot ceea ce spunea este adevărat.
- Acesta este raportul pe care trebuie să-l prezinți! Luase o mapă din dreapta lui și mi-o dăduse.
- Nu cred că voi fi prea priceput să raportez! Zic eu, uitându-mă la mapa groasă de câțiva centimetri.
- Nu îți fă griji! Nu trebuie să-l citești. Doar îl vei prezenta în secția de primire a rapoartelor. Dar ține
minte. Imediat cel prezinți, ai la dispoziție două ore pentru a găsi mașinăria și a o distruge. Peste două ore
raportul va fi analizat deja. Nu este o operațiune manuală, totul se face mecanizat automat așa că, în cazul în
care vor depista neautenticitatea lui, iar acest lucru în vor descoperi cu siguranță, vei fi găsit imediat. Nu vei
mai putea ieși din încăpere, aceasta se va bloca la toate intrările. Pentru ca raportul să fie autentic ar fi fost
necesară hârtie personalizată de la Unitatea Specială, de care nu dispun la moment. A trebuit să improvizez una.
Nu vor descoperi la momentul primirii raportului.
- Văd că te-ai gândit la toate!
- Mănâncă, hai, mănâncă! Ai nevoie de puteri! Iar pe viitor nu te mai repezi așa sălbatic. Am coastele
frânte suficient, nu cel ajutor.
Ascultam ceea ce spunea bătrânul. Terminasem aproape de mâncat. Sorbisem din vinul oferit. Mă
simțeam ca într-un joc conspiraționist. O săptămână în urmă eram doar un secretar care își dorea să vindece
sistemul infect în care se găsea. E drept, nu am făcut prea multe în acest sens, deși, aveam posibilitatea. Însă,
nu mi-aș fi imaginat că de la omul bând și supus ca un miel cum am fost, voi ajunge să mă transform în bestia
care consideram că sunt. Am ucis trei persoane, am incendiat biblioteca, câte minciuni spusesem, iar acum, aflu
de adevăratul ordonator al schimbării destinului meu.
Eram încă obosit, totuși, îmi revenisem nițel de după ziua de ieri. Văzând cât era ora, îmi amintisem de
Aris, săracul, o fi flămând. Oare ce o fi făcut în lipsa mea? Cu o mână mă sprijin de marginea patului încercând
să mă ridic. În piciorul rănit simțisem un curent ușor fulgerându-mă.
- Trebuie să plec acasă! zic eu omului. Am un câine, îmi e drag. Am uitat să-l hrănesc.
- Nu cred că e necesar. Câinele este sătul.
- Adică, de unde știți?
- Eu l-am hrănit!
- L-ați ce...?
- Eu i-am dat să mănânce!
- Din ce îmi amintesc, l-am închis în casă când mă întorsesem înapoi la groapa de canalizare, așa că nu
știu cum ați fi făcut-o pentru că dacă e adevărat ceea ce spuneți, asta ar însemna că ați pătruns în casa mea fără
acordul meu. E o infracțiune!
- Să dai foc la bibliotecă fără a avea autorizație tot este infracțiune!
- Dar nu e tot una cu a intra...
Drăcie. Fața mi se înnegrise. Dânsul știe că eu am dat foc la bibliotecă, probabil, știe că am ucis cei doi
indivizi, cei doi ofițeri ai Unității Speciale. Dar cum a aflat? M-am uitat în toate părțile. Am încercat să nu fac
prea multă gălăgie. Începusem iarăși să tremur și nu era de la rana din picior. Mă îngrozeam de faptul că acest
om pe care cu câteva zile în urmă eram în stare să-l omor, stă acum în fața mea și îmi aduce aminte de toate
fărădelegile pe care le săvârșisem. Înțelegeam că nu era rost să ascund acest fapt, nici să mă prefac că nu înțeleg
despre ce vorbește. Curiozitatea și teama mă chemau să aflu răspunsul:
- De unde știți că eu am fost?
- Te urmăresc secretare. Nu reușesc peste tot, nu-s sprinten ca în tinerețe, însă, încă mai am vlagă
îndeajuns cât să spionez un infractor neîndemânatic cum ești, spuse omul aceste vorbe scoțând un
râs izbitor.
- De când mă urmăriți? De ce pe mine m-ați ales?
- Am avut alte opțiuni, nu au trecut testul! Ai rămas numai tu. A fost propunerea lui Panfil. E drept
că tu ai făcut mai mult decât credeam că ai fi în stare.
- Ce fel de test? Vrei să spui că bărbatul pe care l-am omorât, intenționat mă amenința? Te joci cu
viața unui om?
- Nu chiar așa, dar i s-a dat o fotografie, spunându-i-se că acea persoană este foarte bogată așa că ar
putea să o amenințe pentru a cere anumite bunuri. Dacă îți amintești, dânsul voia inclusiv biletul pe
care ți-l dăduse Panfil. Lăsându-te la stația de autobuz, m-a telefonat. Mi-a cerut să punem planul
în acțiune. Așa ai ajuns să te întâlnești cu acest bandit care însă trebuia doar să te sperie. Din
nefericire pentru el, nu a uitat de trecutul său mafiot și a început să improvizeze. Ție nu ți-a plăcut
improvizația sa. Drept răspuns, i-ai înfipt cuțitul în gâtlej. Atunci am înțeles că ești omul potrivit.
- Cum ați putut să faceți așa ceva, dacă m-ar fi omorât?
- Eram aproape, pistolul stătea țintit spre voi. Orice mișcare din partea lui care ți-ar fi pus cu adevărat
viața în pericol și-l doboram cu un singur glonte. Dar hai să nu discutăm prea mult despre asta. Mi-
a plăcut cum ai dat foc la bibliotecă, e drept că ai cam pus în pericolul blocurile din împrejur. Am
chemat repede pompierii. O făcusem imediat cum te văzusem plecat acasă. Totuși, nu puteam lăsa
oamenii fără case. Nu cred că ar fi stat ei să-ți asculte justificările care te-au împins să dai foc la
casa de cărți.
- Mă suspectează careva că am fost eu?
- Nu, dar pe primar îl vor suspecta!
- Cum adică, de ce să-l suspecteze?
- Păi, va trebui să explice de ce mașina primăriei se afla lângă bibliotecă chiar în vremea când a luat
foc încăperea.
Eu mă uit lung la el, nu prea înțelegeam ce voia să spună. Da, într-adevăr mașina de serviciu a
primarului a fost acolo, la bibliotecă, dar eu am folosit-o.
- Nu era primarul, eu eram!
- Nu tu secretare. Tu erai la spital, mai ții minte?
- Și asta cunoști, de unde?
Bătrânelul iarăși zâmbi.
- Paznicii știu să păstreze un secret.
- Ce vreți să spuneți?
- Vreau să spun că nu e frumos să minți, spuse omul și mă lovise nițel pe umăr. Oricum, să știi că
aproape te-am crezut.
- Nu înțeleg, vrei să spui că tu erai paznicul?
- Oo, pricepi...
- Dar cum, doar era paznicul pe care-l cunosc? Dacă ar fi fost altul, unul străin, mi-aș fi dat seama.
- Așa este. Era el cel cu care ai vorbit. Eu stăteam și ascultam de după un perete. Ziua intrasem în
primărie și mă ascunsesem acolo. Nu știam ce aveam în plan. Dar voiam să îți urmăresc faptele.
Apoi, când ai plecat seara de la birou, te pierdusem din vedere, dar nu reușisem să ies din primărie.
Așa că am rămas acolo. Gândindu-mă cum să mă furișez pe lângă paznic apăruse cineva .Ce noroc
pe mine, ai fost tu. Cât paznicul îți oferise mașina, eu am ieșit pe ușă, gardianul nu o încuiasem.
Așa ți-am văzut capodopera.
- Cunoști toate astea și nu m-ai dat pe mâna poliției?
- Nu, ai avut motive să o faci. Mai rămâne să scăpăm de mașina ofițerilor.
- Care mașină?
- Mașina care stă la tine în curte.
- Ah, da, da. Îmi aduc aminte că înainte să vin la gura de canalizare, am ascuns-o în ograda mea.
- Trebuie să o scoți de acolo.
- Bine, o voi face. Dar ce ai avut în vedere de primar. Ce insinuezi?
- Cât timp tu te plimbai cu mașina prin oraș și împărțeai cărțile. Apropo, o faptă remarcabilă. Nu m-
aș fi gândit la ea. Va fi o lovitură puternică pentru Consiliul Suprem. Păcat că abia la bătrânețe am
început să lecturez. Dacă o făceam în floarea vârstei, poate, nu ajungeam în situația de azi. Eh, să
uităm. Deci, cum ziceam, am avut grijă ca la bibliotecă să aduc niște lucruri care aparțin primarului.
Le luasem ziua când am intrat. Voiam să le cercetez.
- Ce anume ai luat?
- Am intrat în biroul său și acolo văzusem pe masă o fotografie, niște pixuri, câteva hârtii. Căutam
informații secrete care m-ar putea ajuta să dau de vreun plan ascuns pus la cale de primar. Dânsul
e fost ofițer al Unității Speciale, cred că știi, deja. Mă gândeam că oamenii de felul lui nu stau
departe de trecut chiar dacă nu mai făcea parte din corpul de ofițeri. Am luat fotografia, pixurile și
unul dintre documente care mi-au trezit curiozitatea.
- Stai, cum ai reușit să intri în biroul său? Ușa este încuiată, dânsul plecase devreme de la serviciu,
însă, niciodată nu lasă cheia cuiva.
- Intrarea de rezervă am folosit-o. E drept că acum necesită reparație. Aceste obiecte le luasem pentru
a scoate de pe ele amprentele. Știam, pe viitor ar putea să îmi trebuiască. Iar viitorul a venit repede.
Atunci când ai dat foc bibliotecii, tu, repede ai ieșit din bloc și urcând în mașină, ai plecat. M-am
apropiat și mă gândisem să sting focul, conștient de tragedia ce ar veni, dar, amintindu-mi de
lucrurile luate de la primar, mă răzgândisem. Zic să împușc doi iepuri deodată. Am sunat la unitatea
de pompieri așteptând ca aceștia să vină. Lumea se apropiase în jur. Am strecurat pixurile prin
mâneca de la palton lăsându-le să cadă jos, la ușa bibliotecii care, încă nu era cuprinsă în întregime
de flăcări. Nu le-ar trage nimeni atenție, e ceva firesc într-o bibliotecă să fie pixuri. Dar atenția
totuși se va acorda dacă pixul va fi prins de fotografia luată de pe biroul primarului stând pe
documentul cu antetul primăriei.
- De ce crezi că vor găsi aceste obiecte? Și de ce l-ar învinui pe primar?
- Cel puțin două motive. Unul, fiindcă eu le-am pus acolo chiar atunci când sosiseră pompierii, așa
că era greu să nu le vezi, stăteau în bătaia focului, iar lumina provenită de la acesta le arăta în bezna
nopții, iar a doilea motiv ar fi că persoana care sunase la pompieri, anunțase poliția că edilul a dat
foc la bibliotecă fugind de la fața locului cu mașina primăriei pe care a ascuns-o în garajul instituției.
- Tu ai sunat, deci tu ai anunțat poliția! Dar știi că nu este adevărat?
- Știu, la fel cum știi tu. Dar poliția nu știe! Mă rog, nu știa atunci.
Ura, dar și plăcerea se citea pe chipul bătrânelului. Vedeam cum acesta zâmbea, chiar râdea cu poftă
când spunea de primar că va fi suspectat de incendierea bibliotecii.
- De ce primarul? întreb eu, ridicându-mă din pat.
- Este fost ofițer al Unității Speciale, deci, a făcut lucruri rele. Merită să se curețe de păcate chiar
dacă o face pentru alții. Ai tu o idee mai bună? Poate vrei să fii parte din experimentul cilindrului?
- Nu, nu vreau. Totuși, își vor da seama că nu el a fost?
- Până vor înțelege asta, va trece ceva timp cu toată procedura de investigații, cercetări la fața locului,
verificarea ipotezelor, audieri, iarăși investigații fără rost, tu vei fi departe.
- Urma să mă întâlnesc cu el mâine seară, zic eu bătrânului.
- De ce să te întâlnești?
- Pentru a-l ucide!
Omul se uitase chiorâș la mine, parcă, mă văzuse prima dată. Îmi aduse niște haine să mă îmbrac. Se
ițise pe geam. Revenind, îmi zise:
- Cred că vrei să te joci cu propriul destin și nici nu străduiești să ții cont de unele norme. Ia hainele
și îmbracă-te. Ne vom duce să luăm mașina, mâine pleci în capitală.
- Dar nu pot să mă duc. Trebuie să-l întâlnesc pe primar.
- Bătrânul se retrase în sufragerie. Nu îl vedeam ce face,. Auzeam un zgomot. Am presupus că
cotrobăia prin dulapuri. Venind înapoi a adus un radio cu el. Îl conectează în priză. Caută frecvența.
Găsește.
- Ascultă atent!mă îndemnase dânsul arătând spre aparatul de radio.
“Vă reamintim că în după amiaza de astăzi a fost arestat primarul din Skopje pentru incendierea cu
premeditare a bibliotecii din localitate. Motivul nu se cunoaște la moment. Poliția cercetează cazul. Vom reveni
cu detalii. În continuare, prognoza meteo pentru următoarele zile”… Bătrânul închise radioul. Eu credeam că
mă aflam într-un vis. Dar nu, nu era vis, am auzit destul de bine, primarul din orașul nostru fusese arestat.
- L-au arestat? întreb eu omul, deși, pricepusem fără a mai avea nevoie de explicații.
- L-au dus în capitală. Acolo îl vor cerceta. Doi ofițeri morți găsiți în interiorul bibliotecii. Așa ceva
nu se lasă pe seama poliției din localitate. E caz de importanță statală. Nu îl invidiez pentru situația
în care se află. Însă, pentru meritele sale groaznice va trebui să primească răsplata corespunzătoare.
- Și atunci, cum rămâne cu adunarea, cu raportul? Ce mă fac, ce spun oamenilor?
- Ți-am închis telefonul că se înroșise de la atâtea apeluri. Nu se face nici o schimbare majoră.
Trebuie să îi anunți pe toți cei care vin în delegație că nimic nu s-a schimbat. Primarul e arestat,
asta însă nu modifică nimic din planul meu. Din planul nostru, accentuase bătrânul.
- O grozăvie. Unde am ajuns, mă vaiet eu, deși, însuși, am făcut atâta tărăboi. Ar trebui să stau în
locul primarului. Da, este el un om rău, are multe păcate pe seama sa, însă, nu a dat foc bibliotecii.
Cred, mă voi duce să fac un autodenunț.
Simt o lovitură puternică pe față, urmată de una în coastă. Cad jos pe pat.
- Nu te duci nicăieri. Ai înțeles?! El își merită soarta. Cum naiba nu înțelegi că am făcut asta pentru
a-ți permite să nu te ferești de la planul tău.
- Dar, dar eu...
- E Miroslava, așa-i? De ea îți faci griji?
- De unde știi?
Omul îmi povesti cum împreună cu Panfil au pus la cale acea întâlnire de la hotel, despre conținutul
biletului și despre întâlnirea mea cu Miroslava când stăteam în fața stației de autobus.
- Nu trebuie o femeie să îți stea în cale când la mijloc este soarta unui popor. Cu atât mai mult când
știi cine este primarul Tase pentru dânsa.
- Este o ființă nevinovată, de ce să îi produc atâta durere? zic eu, uitându-mă cu milostenie la fața
bătrânelului.
- Nu tot ce lucește este diamant, băiete.
- Ea este altfel. Nu o cunoști. Dacă ai fi văzut-o…
- Am văzut-o, crede-mă, știu cine este.
- Dar..
- Gata, am terminat discuția. Îmbracă-te, mergem la tine în curte să luăm mașina. Nici o vorbă despre
Miroslava sau primar. Vei suna pe toți cei care trebuie să meargă în delegație, anunțându-i că
planurile nu s-au schimbat. Totul va fi așa cum s-a stabilit. Șoferul autobusului voi fi eu.
- Cărui autobus?
- Celui care va duce delegația.
- Dar mi-ai zis că mâine plec la capitală?
- Așa este. Tu pleci mâine, eu voi veni luni cu delegația. Pleci, fiindcă sunt câteva lucruri care
urmează să le faci.
- De unde ai aflat despre delegație?
- La poștă nu ai așteptat în rând. Ai trecut peste toți noi. Ți-am auzit vorba care o spuneai poștăriței.
- Și acolo m-ai urmărit?
- Nu, acolo chiar a fost o coincidență. Să o numim așa.
- Dar de ce crezi că luni va pleca delegația, doi decembrie este marți, iar ora la care e adunarea ne
permite să ne ducem marți?
- Cândva făceam parte din delegație. Știu când trebuie să fie prezenți oaspeții.
- Dar cum voi explica oamenilor că mă duc fără ei?
- Le vei spune că a apărut o urgență, fără a le da prea multe lămuriri. Eu știu unde se va ține adunarea,
voi veni acolo. Nu uita să suni la gară,. Amintește-le că șoferul voi fi eu. Am avut grijă prin
cunoscuți să mă introduc în listă. Totuși, verifică acest aspect. Acum, hai să scoatem mașina din
curte. Cu ea vei pleca în capitală.
- Dar mă vor recunoaște!
- Nu-ți fă griji! O machiem. Lasă tu adunarea secretarilor .E o petrecere tâmpită la care se adună niște
mancurți care chefuiesc pe banii poporului. Nici nu vor observa lipsa ta. Chiar cred că vor fi mai
mulțumiți dacă vin mai puțini invitați. Au mai multă mâncare pentru ei. Dă-o dracului de adunare.
Discuția se încheiase. Poate, avea dreptate, nu era vreun rost din această invitație. Am decis să nu-mi
mai fac gânduri negre din cauza ei. Omul mă grăbea să mă îmbrac. Ieșim din casă. Parcă eram niște fantome
trecând printre oamenii de pe stradă. Hainele pe care le îmbrăcasem nu erau ale mele. Acestea mă strângeau pe
corp, iar pasul grăbit mă cam incomoda în veșmintele strâmte. Bătrânul, fost ofițer, mergea înaintea mea ca și
cum nu eu eram cel căruia îi aparținea casa, ci el, în calitate de gazdă, mă îndruma să-l urmez. Ajungem în
curtea casei mele. Intrăm. Mă duc deodată în încăpere să văd ce face Aris. Stătea liniștit pe podea. Mă salută
zburdalnic, fericit că prietenul său apăruse după o noaptea în care fusesem dispărut. Curios, m-ar da în căutare
dacă aș lipsi vreme îndelungată?
Fostul ofițer se apropiase de mașină, o dezveli nițel. O cerceta, am văzut că încercase să o deschidă.
Imediat ies din casă spunându-i că nu are rost să mai tragă atâta de mânerul ușii mașinii căci cheile sunt la mine.
I le arunc. Acesta le prinde din prima. Eu mă întorc în casă. Mă uit prin sufragerie, caut ceva de mâncare să îi
dau câinelui. Nu era cine știe ce, însă, am reușit cu o bucată de pâine cam uscată și niște ouă să îi gătesc repede
o mâncărică. În ultima perioadă asta e mâncarea ce i-o dau. Cât timp am stat în casă, nu știam ce face bătrânelul.
Ies, acesta pregătise mașina să o scoată din curte. Eu mă apropii, dânsul era la volan. Îi fac semn cu mâna vrând
să-l întreb ce are de gând să facă. Motorul era pornit, dânsul deschide mașina și îmi strigă că va pleca să o
picteze un pic.
- Diseară va fi gata! Să vii la mine în jurul orei opt. Strânge toate actele de care ai nevoie. Nu uita
cheia și harta de amplasare a Unității Speciale, fără acestea două nu ai izbândă din start.
- Unde te duci?
- Ți-am zis, mă duc să maschez mașina!
- Și dacă te observă cineva?
- Nu îți fă griji, a fost mai rău decât atât.
- Nu pot să vin, am câinele, nu vreau să-l las singur.
- Își va purta el singur de grijă.
- Nu, nu îl las.
- Dar nici nu îl vei lua cu tine în capitală! Va trebui să-l dai în stăpânire cuiva.
- Nu am cui să îl las, nici nu vreau să o fac!
- Nu am acum timp de certuri. Găsim noi pe cineva. Nu uita să vii la ora opt. Și sună la cei care fac
parte din delegație. Telefonul îți este în pantaloni. În buzunar, mai exact! subliniase cu un surâs,
fostul ofițer.
Mașina porni. Eu pipăi pantalonii pe care mi-i dăduse bătrânul, într-adevăr, am găsit un obiect în
buzunar. Scot. Era telefonul meu. Îl conectez. Aveam peste douăzeci de apeluri nepreluate. De la angajații
primăriei erau toate. Probabil, vor să știe dacă nu s-a amânat, ori chiar anulat vizita delegației în capitală.
Trebuie să le sun. Mașina dispăruse. Închid poarta și mă retrag în casă.
Mă uit la Aris, terminase să mănânce. Aceeași ființă prietenoasă cum a fost mereu. Se apropie de mine.
Flutură coada înaintea mea. Ridică labele dinainte și le întinde în față. Eu îl apuc de ele. Voia să se joace. Îl
mângâi pe spinare, simțeam o tristețe cum își făcea apariția prin lacrimile care începuseră să-mi cadă. Nu voi
putea să-l las aici, este prietenul meu. Dacă nu găsesc un loc unde să-l feresc de nemernicii care ar putea să vină
să-mi verifice casa, atunci, nu mă duc în capitală, nu îmi trebuie mie eroismul acesta. Un sacrificiu prea dureros.
Aris, mă uitam la el, pe semne înțelegea că sunt într-un moment de cumpănă, ar fi vrut să-mi spună ce crede. Îl
ridic în brațe netezindu-l cu palma pe cap. Apoi, îl las jos, nu îi place să fie ținut în brațe, dar știe că o fac din
dragostea de câine pe care o am pentru el. E drăguț și mi-a fost de când m-am întors în localitate cel mai bun
prieten, unicul cred. Ceilalți, doar mască port. Nu-i grav să te prefaci, însă, nu totdeauna, nu cu aceeași persoană.
Timpul trecea. Sau eu eram cel trecător? Încep să-mi strâng lucrurile care ar putea să-mi trebuiască în
vizita din capitală, caz în care mă voi duce. Siguranța lui Aris condiționează probabilitatea călătoriei. Iau geanta
lăsată în seara trecută lângă ușă, scot de acolo tot conținutul, inclusiv scrisorile șterpelite de la primărie, scăpate
de mâna poștașului Comisiei de Etică. Cele precedente le citisem, luate în cursul săptămânii, așteptau acum să
fie expediate. În ziua de joi mi-am permis să iau fără voi câteva plicuri aduse de poștaș având pe ele timbrul
Comisiei de Etică, adică, fiind avizate pozitiv. Erau scrisori adresate unor oameni importanți din orășel, inclusiv,
medicului Filip, văduvei Petra și fraților Bronislavski. Nu mă interesa ce scria în aceste scrisori. Le dădusem la
gunoi, am luat doar plicul. Ceea ce era interesant la ele, toate scrisorile avizate pozitiv de Comisia de Etică
însemnau că acestea respectă normele în vigoare, fiind întoarse la expeditor și dânsul urma să le trimită
destinatarului, însă, pe plicurile ce se reîntorceau de la Comisia de etică nu era decât timbrul, iar adresa
destinatarului urma să o indice, din nou, expeditorul. Toate aveau un număr indicat într-un registrul ținut de
poștaș, acesta lăsase scrisorile la primărie, apoi, mai dădea și o copie cu numărul fiecărui plic și destinatarul
corespunzător, urmând ca, primăria, în baza acestei copii din registru, să indice pe fiecare plic adresa celui
căruia îi va fi trimisă scrisoarea. Pe lângă faptul că metoda de eradicare ne făcea supușii Consiliului Suprem,
controlându-ne absolut toate gândurile scrise, acum, mai trebuia să le fim complice fără voie. Plicurile erau de
aceeași culoare, adresa destinatarului o scria expeditorul știind că, acea scrisoare expedia este cu mult diferită
de original. Câtă mârșăvie este în societatea noastră, ne subjugă să îi ascultăm în toate. Și-s oamenii, și-s ca noi,
ori poate nu?
Metoda de eradicare însă nu e apogeul. Mașinăria manipulatoare de care vorbise Panfil, iar acum,
bătrânul fost ofițer, urmează să fie în curând gata. O vor pune în funcțiune. Dacă se adeveresc vorbele acestora
doi, vor încerca neapărat să o testeze. Dacă le va reuși acest fapt, vom umbla ca oile. Cei mai tineri de trup îi
vor face soldați să lupte cu Inamicul cel Mare pentru ca Insula Florilor să treacă în stăpânire totală a Consiliului
Suprem, iar acolo să construiască o bază militară. Ne vor manipula mult mai ușor decât acum. Nu vor mai avea
nevoie să tot organizeze concerte de prost gust pentru a aduna lumea unde aceasta cască gura ca niște imbecili
zombați lăudând pe organizator. Nici nu vor mai trebui să controleze ziarele, reviste, alte publicații scrise.
Radioul, televiziune sunt de mult în mâinile lor. Ne vom crea propria noastră închisoare. Și nu va fi o închisoare
fizică. Îngenunchiați prin sunetele muzicale armonioase manipulatoare venite din mașinăria aflată acum în
Unitatea Specială, mințile noastre vor fi dominate de ideile spurcate ale Consiliului Suprem. Libertatea gândirii
e sub pericol de a fi întemnițată în totalitatea. Ironia sorții, banii pentru construcția acestui aparat manipulator,
provin chiar din taxele plătite de popor. Ne vor ucide psihologic. Încearcă să o facă prin eradicare, deja,
gândurile scrise de noi nu ne mai aparțin. Ce va urma? Să purtăm cipuri? Ne vor robotiza până într-acolo încât
docili le vom sluji ca un calculator căruia îi dai comandă?
Mă uit la Aris, cred, orice ar fi, îl voi lua cu mine, sigur, acum nu pot să renunț să mă duc la Unitatea
Specială. Poate e unica dată când o voi face. Voi avea grijă să fie în siguranță. Scrisorile scoase din geantă plus
cele pe care le aveam deja aduse în cursul săptămânii, încep să le desfac. Erau venite toate în adresa primăriei,
altfel, nu ni le-ar aduce poștașul. Nu a greșit niciodată când a adus înapoi scrisorile avizate pozitiv de Comisia
de Etică. Încep să le citesc. Îmi dau seama că poștașul nici odată nu a spus nimic despre scrisorile care nu au
fost reîntoarse primăriei pe motiv că au primit avizul negativ al Comisiei de Etică. Pur și simplu, aceste scrisori
nu se aflau printre celelalte. Ce nătâng sunt, uitasem complet să îl întreb, totuși, nu cred că mi-ar fi răspuns.
Citesc scrisorile, erau vreo douăzeci în total. Expeditorii, localnicii, în mare parte cereau să le fie
rezolvate problemele de ordin material. Omul poate trăi în armonie având gândurile în acord puse, dar se pare
că această condiționează ca starea lui materială să fie cel puțin una decentă. Două treimi dintre ei solicitau
primăriei să li se aloce loturi de pământ. Se plângă că așteaptă de zeci de ani în lista persoanelor care urmează
să primească terenul pentru a-și construi casa. Toți motivau faptul că erau tineri căsătoriți și conform
prevederilor legale, aveau dreptul să li se atribuie un lot de teren pentru a-și ridica o locuință. Îi cunoșteam pe
unii dintre ei, deși, nu într-atât cât să-mi fac o părere clară despre felul lor de a fi. În localitatea erau multe
terenuri părăsite, rămase abandonate de către proprietarii plecați în lumea largă imediat cum au fost deschise
granițele. Mai erau terenuri neutilizate din fondul funciar al orășelului stând în paragină de când eram eu copil.
Nu am priceput exact de ce primăria amâna ziua când ar putea da oamenilor terenurile ce li se cuvin. Ulterior,
începeam să înțeleg. Prețurile la terenurile de pământ creșteau simțitor. Primarul, lacom cum era, nu odată și-a
trecut fraudulos în proprietate câteva loturi, a mai oferit surorii sale două bucăți destul de mari în partea de nord
a orașului. Chiar și cei doi frați ce își ridicase spălătoria auto pe locul unde îmi imaginam eu că va fi construit
un spital obținuseră dreptul de arendă a pământului prezentând acte dubioase atât în privința datelor din ele, cât
și în privința felului în care aceste documente au fost perfectate. I-am tras atenția edilului Tase asupra acestui
fapt, dânsul, însă, a refuzat să mă asculte. În localitatea noastră, primarul e unicul ce are dreptul în a acorda
loturi de pământ pentru construcție. Acum, primarul m-a lăsat pe mine ca locțiitor și printr-o simplă logică îmi
dau seama că eu am aceleași împuterniciri pe care le are dânsul, poate, cu mici excepții. Citind scrisorile,
redactez pe o foaie un text standard prin care împuternicesc direcția de arhitectură a primăriei să atribuie în
proprietate loturile de pământ neutilizate persoanelor solicitante. Textul era aranjat astfel încât să fie identic în
cincisprezece exemplare, atâtea câte solicitări erau. Pe cele cincisprezece exemplare am scris la fiecare numele
destinatarului, a aprobării solicitării, lăsând loc pentru ca direcția de arhitectură să indice adresa situării
terenului. Celelalte cinci scrisori rămase erau venite din partea unor negustori. Doar am început să citesc una
dintre ele și îmi venea să vomit de la solicitările ce le avea petiționarul. Acesta, într-o formă textuală
bădărănească, ruga primarul să examineze tariful la taxele plătite de către comercianți pentru a-și desfășura
activitatea în regiune. Comerciantul considera că era prea mare dijma din prezent. Dânsul propunea să fie
stabilită o sumă exactă pentru un anumit termen, sumă care se achita odată în an. Acești comercianți amăgesc
oamenii punând un preț mare la bunurile și serviciile lor, obțin profituri enorme. Constatasem din raportatele
lor prezentate la secția fiscală a primăriei, iar asta, doar din cele oficial declarate. Nu am vrut să le citesc pe
toate, le-am aruncat la gunoi. Celelalte cincisprezece scrisori le-am pus în plicurile luate de la primărie, cele
care aveau timbrul Comisiei de Etică aplicate pe ele însemnând că se autorizează expedierea de mai departe.
Scrisorile de atribuire a terenurilor, puse în plicurile avizate pe care era lipit timbrul, le băgasem în
buzunarul paltonului. Ies din casă, purtând pe cap o pălărie care îmi acoperea toată fața sub lățimea conturului
ei. Nu voiam să mă zărească cineva. Mi-am adăugat un fular, tras peste bărbie, lăsându-mi la vedere numai
ochii. Mă îndrept spre primărie. Am reușit să ajung fără a mă recunoaște cineva, intrasem în sediul primăriei.
Era o zi de sâmbătă, paznicul, de astă dată altul decât cel din seara trecută, nu mă recunoscuse și voia să mă
gonească înapoi. Eu dau jos fularul și scot pălăria.
- Bună ziua! zic paznicului.
Acesta amuțise pentru moment. Apoi, când își dăduse seama cine sunt, îmi răspunse pe un ton
interogativ:
- Bună secretare! Căutați ceva? Se prefăcuse că intenția de a mă alunga mai devreme a uitat-o!
- Ah, nu. Eram în treacăt. Mă gândeam că dacă tot sunt în apropiere, să intru.
- Nici în zilele libere nu puteți sta departe de muncă!
- Ce să-i faci, așa este. Vreau să las niște scrisori pentru secția de arhitectură.
Scot din haină plicurile și i le flutur înainte paznicului. I le întind, acesta le ia nu cu prea mare bucurie.
Înțeleg că nu este corect ceea ce fac, paznicul nu ar trebui să se ocupe cu așa ceva. Scot din buzunarul haine un
pachet de țigări.
- Am uitat, aceasta era pentru dumneavoastră!
Paznicul se fâstâci. Își mutase capul într-o parte, în cealaltă, apoi, cu toată rușinea, luase țigările,
mulțumindu-mi. Scrisorile le puse pe masa sa.
- Luni, să le transmiteți doar angajaților secției de arhitectură, spun eu paznicului, ca și cum i-aș
ordona. Dacă tot eram locțiitorul primarului, puteam s-o fac.
- Am înțeles, secretare.
Mă întorc spre ușa de la intrare în primăriei. Mă grăbeam să revin acasă. Îmi amintesc că trebuie să sun
la angajații care fac parte din delegație, printre ei aflându-se subordonatele mele. Dacă le sun lor atunci acestea
vor da de știre și celorlalți, nu va trebui să mai contacteze pe fiecare în parte. N-am nici un chef. Înainte să ies
din sediul primăriei, mă uit la paznic care mă petrecea cu privirea:
- Mă scuzați, pot să mă folosesc de telefon!
- Sigur! răspunde paznicul.
- Mulțumesc!
Nu am vrut să fac legătura cu asistentele mele sunând de la propriul telefon. Trebuie să am alibi că am
fost la primărie. Asistenta răspunsese, părea că abia se trezise, dar repede și-a revenit când a înțeles că vorbește
cu mine. Îi spun că luni dimineața, la aceeași oră șase, să fie toți în gara, autobusul îi va aștepta. De asemenea,
i-am adus la cunoștință că eu voi pleca cu o zi mai devreme și că ne vom întâlni în capitală, mințind că au apărut
niște chestiuni urgente care nu suferă amânare. Dânsa părea că a crezut în ceea ce eu îi spusesem. I-am mai
cerut să anunțe și celelalte persoane despre lipsa mea, iar dacă vor apărea anumite întrebări, să mă contacteze.
Aproape era să termin convorbirea când îmi amintisem de bătrân. I-am mai zis asistentei, luni când vor veni în
capitală, să țină cont de tot ce le va spune șoferul, acesta fiind un cunoscut al meu care îi va ajuta în caz de
necesitate. Îi amintisem să nu uite banii de buzunar pentru acele actele de caritate. Faza cu actele de caritate o
spusesem doar așa pentru a da cât mai multă veridicitate vorbelor mele, în fapt, nu prea mă interesa filantropia
mascată. Termin discuția. Pun receptorul văzând că se apropie paznicul. Îl rugasem să se depărteze fiindcă am
ceva confidențial de comunicat. Nu se împotrivise, dar observându-l că se apropie din nou, am terminat discuția
cu asistenta.
- Îți mulțumesc pentru serviciu acordat!
- Ajut și eu cum pot.
- Ajutați! Vă reușește. La revedere! Zic eu paznicului și ies din sediul primăriei.
Aflându-mă în stradă, îmi apăruse în gând ideea să trec prin fața bibliotecii. Atunci, când venisem în
fugă la primărie, nu am trecut pe lângă ea de frică să nu mă recunoască cineva, chiar dacă, știam că nu se
descoperise că eu am fost. Sper că este așa. Totuși, acum, aș vrea să văd ce a mai rămas din blocul de piatră a
fostei biblioteci. Mă temeam, atât de multe fărădelegi am făcut cu o plăcere, pe alocuri, diabolică, iar acum,
când vreau să vizitez una dintre capodoperele mele macabre, mă îngrozește numai gândul. Curiozitatea mă
împingea să mă duc spre bibliotecă. Mintea însă mă îndrepta cu picioarele spre casă.
Aerul ultimei zile de toamnă îmi încrețea obrazul chiar dacă eram acoperit cu fularul tras peste toată
fața lăsând doar ochii liberi să reziste atmosferei reci de afară. Mă uit în zare, oamenii se perindau în fața mea.
Nu erau mulți, la Skopje e firesc să nu vezi mulți oameni pe stradă în zile de odihnă. Preferau să stea acasă ziua
întreagă, iar seara îi vedeai prin baruri și restaurante.
Stând în văzul lumii, mă tot întorceam într-o parte, în alta, când vedeam că trec prin apropiere locuitori
care îmi păreau cunoscuți. Printre ei, observasem câțiva cetățeni care veniseră în cursul săptămânii la primărie
să-și rezolve anumite probleme. Cum nu li s-a satisfăcut cerințele imediat, aceștia de mă vor zări, îndată își vor
face apariția să mă iscodească în privința etapei la care este pimăria privind examinarea solicitărilor lor. Le-aș
răspunde cu plăcere, acum însă, nu e momentul potrivit.
Decid, totuși, să plec spre bibliotecă ori locul unde se aflase cândva. Mă îndrept cu pași rapizi, parcă,
de graba mea ar depinde felul cum va fi la destinație. Blocul în care se aflase bilioteca fiind aproape de sediul
primăriei nu mi-a trebuit să mă deplasez mult. Eram pe o stradă laterală când încep să văd în fața mea negreața
împrăștiată pe jos. Funingina și cele resturile care n-au fost mistuite cu totul de flăcările focului, rămase parțial
arse formau un covor macabru. Incendiul fusese stins după cum observasem, dar funinginea și obiectele arse
încă stăteau azvârlite în toate părțile. Vedeam oameni care se plimbau printre rămășițele rămase din bibliotecă.
Aveau costume îmbrăcate pe ei. Costumele erau de culoare albastră, semănau foarte mult cu cele ale indivizilor
pe care îi omorâsem seara trecută, cei doi ofițeri. Am vrut să mă apropii, dar frica era tot mai mare, crescând în
intensitate cu cât stăteam mai mult și priveam în direcția lor. Aceștia oameni cercetau, pesemene, cauzele
incendiului. Ridicau de jos anumite obiecte, dar de la distanța care mă aflam, nu puteam să le observ ce
intenționau să facă cu ele. Unii vorbeau cu alții, chemându-i să le arate ceva, apoi, deschizând o cutie mare,
puneau obiecte ridicate de jos în ea. Cutia, cutia mi-a atras atenția în mod deosebit. Era mare, încăpătoare, nu
părea să fie din carton, cel puțin eu așa mi-am imaginat. Cutiile, căci, mi-am dat seamă că nu e doar una, aveau
trăsături asemuite cu acele cutii în care punea cărțile namila de om în camera tainică. Începeam să îmi fac o
părere despre acești oameni, probabil, nu erau de la poliție, nici procuratură. O fi având legătură cu Unitatea
Specială. Aici, printre ruinile bibliotecii, au fost uciși doi ofițeri de ai lor. Ar fi ceva firesc să se intereseze.
Blocul de piatră al biliotecii era dărâmat aproape din temelii. Nu îmi imaginez cum focul a reușit să ardă aceste
roci solide, însă, a mistuit orice urmă din fosta clădire a bibliotecii. Poate, s-a îngrijit cineva să pună un
catalizator.
Încă mă aflam pe strada laterală. Nu încumet să mă apropii. Oamenii în costum cercetau mai departe..
Dintr-o dată îl văd pe primar. Așa mi s-a părut. Dar nu era cu putință. Am auzit la radio când l-a conectat
bătrânul. Au spus destul de clar că primarul din localitatea noastră a fost arestat. Mă șterg la ochi cu mâinile.
Îmi ațintesc încă o dată privirea spre personajul în costum negru, diferit nițel de cel al oamenilor îmbrăcați în
haine asemănătoare, dar de o altă nuanță. Din depărtare semăna foarte mult cu primarul. Nu am rămas mult în
incertitudine. Se întoarse cu fața spre mine, reușisesm să-i văd chipul. De această data nu aveam dubii, era
primarul Tase. Auzisem la un moment cum cineva dintre oamenii costumați îl strigase:
- Primare, vino te rog aici! E necesară…. Ultimele indicații nu le deslușisem, fiind astupate de
zgomotul unei mașini care trecuse în apropiere de mine și-mi asurzise urechea.
Este edilul. Oare ce o fi căutând aici când se presupunea că ar fi trebuit să stea la închisoare pentru
incendiere. E mâna Consiliului Suprem, cu siguranță. Aceștia nu vor lăsa pe unul dintre ai lor să fie arestat,
apoi, învinuit de o asemenea faptă. Primarul Tase are multe cunoștințe. Dispariția lui bruscă ar fi greu de
explicat. Totuși, nu înțelegeam, cum a fost posibil să se strecoare în presă o asemenea informație. Vedeam
alături de primar niște oameni care îi spuneau ceva. Erau niște localnici. Aveam senzația că se uită spre mine.
Îmi trag pălăria peste ochi, iar fularul, îl ridic să îmi acopere întreaga față. Mă întorc de pe stradă cu gândul să
mă îndepărtez cât mai repede. Dacă mă vor observa, intru în bucluc. În urma mea aud cum cineva strigă. Nu
mă întorc. Picioarele făceau pașii mari și rapizi. Voiam să fug, însă, nu ar fi fost potrivit pentru situația în care
mă aflam. Nu puteam să știu dacă mă strigă pe mine sau se adresa altcuiva. Vrând să trec pe o altă stradă,
înaintea mea îmi taie calea un automobil. Se oprește în fața mea, șoferul deschide ușa și îmi zice cu o voce
înflăcărată:
- Urcă-te mai repede!
Credeam că-i vreun ofițer. Aproape să o rup la fugă, dar bărbatul din mașină își ițise capul cât putut
spre mine. Era el, bătrânelul. Șoferul se dovedise a fi fostul ofițer. Fără a cere explicații, căci, nu era tocmai
locul potrivit, deschid ușa din spate a mașinii și intru în interior. Bătrânul apăsase pe accelerație și porni în
goană, pierzându-ne ambii cu mașina printre străzile încâlcite ale orașului. Când urcasem în mașina am auzit
foarte clar strigătele indivizilor, mi se adresaseră mie. Cineva spusese să mă opresc, chemându-mă cu apelativul,
secretare Novac. M-au văzut. Probabil, totul a fost o farsă ce ține de informația de la radio că a fost arestat
primarul Tase. M-au atras în cursă, știind că, fapta mea fiind pusă în vina altuia, mai ales, a primarului, voi
încerca să vin la primărie, nedorind să atrag suspiciuni prin absența mea.
Bătrânul se îndrepta, după cum văzusem eu, spre casa unde locuiam. Primul loc pe care îl vor cerceta
ofițerii. În cinci minute cred am fost lângă poartă. Acesta tot drumul se uitase în diferite părți prin geamul
mașinii. Mă rugase să fac la fel și să-i dau de știre dacă voi vedea ceva suspect. Nu am priceput la ce anume se
referă, înțelegeam că, are legătură cu persoanele care mă urmăreau.
Ajunși acasă la mine. Bătrânul intrase în curte. Poarta era deschisă, iar acest fapt mă nedumerise,
fiindcă, atunci, când m-am dus la primărie, știu bine, am închis-o. Nu am stăruit prea mult asupra faptului. Omul
oprise mașina cu fața spre ieșire.
- Mai repede secretare, du-te și ia-ți lucrurile. Nu avem mult timp. Au aflat.
- Cine, ce au aflat? întreb eu.
- Nu e timp să îți explic acum secretare! Mai repede ia lucrurile. Să profităm că nu-s aici, dar
certitudinea apariției în orice moment ne îndemnă să dispărem cât mai repede.
Bătrânul o spuse cu furie. Nu am îndrăznit să îi dau vreo replică. Ascult de ordinul ce mi-l dăduse. Intru
repede în casă. Fiind grăbit să îmi iau lucrurile, mă lovisem cu piciorul de masă. Am dărâmat și teancurile de
ziare pe care le colecționam. Geanta o apuc, mă uit în ea, goală. Nu găseam biletul și scrisoarea lui Panfil, nici
cheia de plastic nu era. Căutam bezmetic prin casă, chiar am încercat să mă uit în camera de baie, deși, știu că,
acolo nu s-ar putea afla. În lipsa mea nu părea să fi intrat cineva. Deodată, Aris îmi sare în față. Aud strigătele
grave, pline de nervozitate ale bătrânului care mă chema să nu zăbovesc. Ies, în urma mea câinele pășește
săltăreț. Prezența lui aproape mă face să uit de pericolul în care mă aflu.
- Nu îmi găsesc cheia și nici plicul, nimic nu mai este!
- Le-am luat eu.
- Tu ai lăsat poarta deschisă?
- Nu chiar, poarta au deschis-o alții. Eu doar am uitat să o închid, rostise bătrânul, apoi zâmbi. Urcă!
- Dar nu găsesc cheile, scrisoare, mai ales biletul!
- Cheile, scrisoare și biletul sunt la mine. Îți voi explica eu. Să plecăm.
- Dar casa, Aris!?
- Lasă casa. Dacă mai stăm aici, nu cred să mai vezi vreodată casa. Ia-ți doar lucrurile care îți mai
trebuiesc, dacă ai ceva. Nici nu știu de ce naiba am mai venit pe aici! Ah, da, el e, arată fostul ofițer
cu degetul spre Aris. Câinele începuse să latre. Mi-ai fi făcut doar probleme dacă nu ne-am fi întors
să-l luăm.
- Nu pot să-l las pe Aris.
- Hai acum, odată, urcă, ia-l sus, răcni bătrânul.
Mă uit la casă, parcă, o văd ultima dată. Cel mai probabil, așa este. Las în urmă amintirile frumoase.
Închid ușa. L-am prins pe Aris, ademenindu-l cu o bucată de pâine luată din casă. Nu voia să mă asculte când
îl chema la mine. L-am înșfăcat și apucându-l cu ambele mâini, l-am băgat în automobil. Bătrânul nu prea era
încântat de această faptă a mea, dar nu se împotrivise. Mașina porni din loc. Ne îndreptam spre blocul în care
locuia el. Dânsul a oprit autoturismul lângă un copac. Locul era nițel ferit de ochii lumii. Mă rugase să-l aștept
câteva minute. Nu mi-a dat un răspuns clar la întrebarea mea unde se duce. Doar a bolborosit ceva din care am
înțeles trebuia să aducă un raport.
Mașina semăna cu cea pe care o luasem de la ofițerii a căror viața capăt le pusesem și cărora le-am ars
trupurile în bibliotecă. Totuși, când am intrat în ea, mi se păruse că avea puțin schimbată culoarea. Îmi
amintisem, aceeași mașină. A fost, cum îmi spusese el înainte să plec la primărie, ușor machiată. Bătrânul
revenise repede având în mână un teanc de foi. Se grăbea să părăsească curtea blocului. Aris se zvârcolea în
jurul meu de parcă își căuta un loc să se așeze și nu găseau unul potrivit. Mă uitam la el, avea o privire ciudată,
raro făcea. Era caracteristică situațiilor când lipseam vreme îndelungată de acasă. Părea că ar vrea să mă întrebe
ce se întâmplă. Poate el era cel mai priceput la acel moment dintre noi trei.
- Cum vă numiți? întreb eu pe bătrân ca și cum această întrebare îmi va schimba destinul. Chiar mi-
a venit pe loc. Îmi dădusem seama că nu știam cum îl chema.
Bătrânul nu răspunse. Pricepusem nepotrivirea întrebării cu starea lucrurilor în care ne găseam.
Deși, conducea cu viteză mare, totuși, era atent să nu dea peste oamenii care se întâmpla să apară
înaintea drumului. Ne îndreptam într-o direcție necunoscută mie. Aris își păstra cu greu echilibru. Nu-i obișnuit
să călătorească în mașină. L-am luat în brațe, încercând să-ș liniștesc.
Știam strada pe care ne deplasam, am văzut nu odată casele care se găseau prin acele părți, dar, totuși,
nu înțelegeam unde anume ne duceam, de ce a hotărât fostul ofițer s-o ia pe acolo. Spun asta, fiindcă, observ la
un moment dat cum omul întoarce volanul și pornește în direcția primăriei.
- Unde te duci? Ai înnebunit? Acolo e primăria, biblioteca!
- Știu secretare! Îl vom răpi pe primar.
- Ce? întind mâinile spre bătrân vrând să apuc de volan și să-l opresc din drum. Nu-i îndeajuns că
am fugit câteva clipe în urmă de el, acum, vrei să mă întorc acolo?
Eram pe bancheta din spate. Am încercat să-l apuc de grumaz, îl strângeam, speram să-l fac să întoarcă
din drum. Aris începuse să latre văzându-mă agitat. Mereu a fost așa, dacă observa că am o schimbare bruscă
de emoții, indiferent de natura lor, atunci, el lătra vrând să afle cauza acestei modificări a stărilor mele sufletești.
Omul străduise să îmi i-a mâna de pe gâtul său. Îi era greu. Putea folosi doar o mână, cu alta stătea pe
volan. Tot striga la mine să încetez că ne vor prinde dacă continuăm să ne certăm așa. Lupta se prelungea, așa
că bătrânul a trebuit să oprească inopinat chiar pe partea de carosabil destinată automobilelor. Acum putea să
folosească amândouă mâinile. Se întoarce spre mine. Îi simțeam forța. Mă apucă de mână și o îndoaie. Aris
lătra în continuare.
- Ești cretin? Nu înțelegi că trebuie să îl răpim pe primar? îmi striga bătrânul tot scuturându-mă de
haină.
- Dar cum? De ce? Cine sunt acele persoane care strigase în urma mea?
- Sunt ofițeri ai Unității Speciale. Pe unii mai în vârstă îi cunosc. Am fost colegi. Alții, mai tineri,
probabil recrutați după plecarea mea, îi văd prima dată. L-au eliberat pe primar. La radio anunțase,
ulterior, că a fost o eroare când îl arestase și de fapt altul este autorul acestui incendiu.
- Au menționat cine?
Omul mă lăsase în voia mea. Încetase să mă tragă de haină. Nici eu nu-l mai strângeam de grumaz.
Câinele, pe semne, a priceput că trebuie să facă liniște încetând să latre. Bătrânul trase automobilul la marginea
drumului pentru a nu crea impedimente pentru ceilalți șoferi, dar și pentru a feri mașina de ochii celorlalți.
- Nu, nu s-a menționat. Dar presupun că știu cine este. Faza cu știrea de la radio a fost o scamatorie.
Pe semen, ți-au verificat casa. Bine că am reușit să iau lucrurile cele necesare. Neștiind unde te afli,
au sperat că prin știre falsă despre arestarea primarului te vor ademeni la ei. Aproape au reușit.
- Știu despre mine? Știu că am ucis, am dat foc…exclam eu, făcându-l pe Aris să se sperie. Îndată
îmi ceruse scuze cu o ușoară mângâiere pe blana acestuia.
- Despre tine, probabil nu, dar despre Novac Stankovic, sigur.
- Păi eu sunt Novac Stankovic.
- Tu ești secretarul Novac Stankovic, dar ei nu cunosc despre ofițerul Novac Stankovic.
- Adică, vrei să spui că nu voi putea să mă prezint decât ca ofițer al Unității Speciale?
- Da! Ar putea fi o problemă de care nu ne-am gândit cum să o evităm.
- Dar cum mă voi duce la adunarea generală a secretarilor din doi decembrie?
- Nu e timp acum să discutăm asta, găsim o metodă mai târziu. Hai să-l răpim pe primar.
Încep a râde. Efectul îl avusesem cel mai probabil de la ideea pe care o spusese bătrânul, din nou. Cum
să-l răpim dacă imediat cum ne vor zări, ofițerii vor pune mâna pe noi.
- Ai un plan, bătrâne? întreb eu pe fostul ofițer. Ori, ne băgăm în gaura șarpelui și așteptăm când vine
să ne înhațe în timp ce noi stăm ațipiți?
- Gregor, Gregor mă numesc! Nu am nici un plan, vom improviza. Nu-i bătrân numele meu.
- Gregor, interesant nume! Cine ți l-a dat?
- Încetează să faci glume! Nu îți dai seama ce pericol ne paște? Dacă suntem prinși, e sfârșitul!
- Aaa, mă scuzi. Păi, cum îl prindem pe boșorogul de Tase?
- Va trebuie să-l ne apropiem cu mașina de el și imediat să-l înhățăm băgându-l înăuntru.
- Are vreo sută de kilograme, crezi că va fi ușor ca pana să-l băgăm în mașină. Plus că, va încerca să
riposteze, mai adăugăm câteva zeci de kile pe lângă cele pe care le are.
- Atunci, vom lua mașina lui! Planul de rezervă.
- El nu are mașină! Doar cea de serviciu!
- Nu contează! Trebuie numaidecât să-l răpim.
- De ce? Oare mai contează? Cred că deja a informată Unitatea Specială cine sunt eu.
- Nu putea să o facă, încă nu a fost prezentat raportul. Apoi, chiar dacă le-a spus celorlalți ofițeri, nu
cunoaște nimeni că tu ești introdus în baza de date a Unității Speciale! Și va fi bine să nu se depisteze
acest fapt. Dar până să ajungi la Unitate, nu uita că ești delegat al primăriei. Edilul se va duce la
adunare, asta dacă, nu-l oprim. El nu cunoaște că de fapt tu vei merge. Nici organizatorului nu-i
pasă cine va fi prezent, nici nu cred să știe ei acolo despre cele ce se întâmplă aici, la noi, într-un
oraș uitat de lume.
- Și cum să-l răpim? Crezi că mă duc la el să-l rog frumos să se lase răpit?
- Îl vom urmări. Dacă a fost eliberat, înseamnă că Unitatea Specială are mare nevoie de el. Deși, nu
cred eu să stat el măcar o secundă întemnițat. În cazul în care ceva nu va merge conform planului
pe doi decembrie când te vei duce la Unitate, ne trebuie să avem o garanție. Nu știm ce schimbări
au putut să facă pentru a restricționa accesul străinilor. Primarul ar putea fi cheia noastră.
- Bine Gregoire!
- Gregor, parcă ți-am zis.
- Da, da Gregor! Îi zâmbesc eu.
Bătrânul porni mașina. Plecăm spre primărie. Ne oprisem la o distanță care ne-ar putea permite să stăm
la pândă. Vedeam ușa de la intrarea în sediul instituției. Era închisă. Timp de câteva zeci de minute nu ieșise și
nici nu intrase nimeni.
- Poate ,primarul e încă la bibliotecă, cercetează alături de ceilalți! îi zic eu lui Gregor. Atunci când
m-ai luat cu mașina, îl zărisem printre ruinele bibliotecii, discutând cu omuleții costumați în haine
negre.
- Nu e de bine aceasta. A aflat ceva despre tine. Le dădea informații. Uite, aici ai geanta cu lucrurile
tale. Inclusiv, raportul ți l-am pus. Am făcut câteva îmbunătățiri la automobil, e drept, nu chiar tot
ce aș fi vrut eu. Ne descurcăm așa. Eram presat de timp. Am venit la tine acasă, deși, ne înțelesesem
să vii tu seara. Cineva se zărea pe la poartă.
- Ofițerii!
- Da, cred și eu că era cineva dintre ai lor. Nu era îmbrăcat în costum. Nu voia să atragă atenție asupra
sa. Chiar dacă te au la mână, nu e în interesul lor să facă publică informațiile. Nici nu te pot da în
căutare. Dacă se află de moartea ofițerilor, vor fi cerute explicații, gălăgie în presă, lumea s-ar
speria. De aceea, vor fi foarte atenți. După cum ți-am zis, m-am întors la tine acasă. Mă apropiasem
cu mașina de poartă. Persoana care se tot plimba pe alături s-a depărtat la apariția mea. O fi crezut
că ești tu. Am intrat în casă prin geam și ți-am luat lucrurile. E drept am avut de furcă cu acest
monstru mic, arătând cu degetul spre Aris, dar am reușit să pun toate actele în geantă.
- Asta e infracțiune, intrarea ilegală în casa altuia!
- Mai taci!
- Cum ai știu că sunt la primărie?
- Nu am știut, am presupus. Pe masă erau împrăștiate niște scrisori. Am citit câteva rânduri. Oricum,
e unicul loc în care te-ai fi dus. Scrisorile păreau a fi adresate primarului. Era straniu să stea la tine
acasă. Mai ales cu noua, dar destul de vechea metodă de eradicare nimeni nu are acces la astfel de
scrisori decât cu aprobare, iar acestea nu păreau să fie avizate, dar își reușise cumva să le aduci la
tine acasă. Ai curaj. Atunci, uitându-mă la răvașe, îmi venise în gând ideea că ai plecat fie la poștă,
fie la primărie. Am avut noroc că totuși te-ai dus la primărie, fiindcă, era prima destinația pe care o
alesese dintre poștă spre care voiam să mă îndrept. Pornisem după tine. Intuiam că ar putea să se
întâmple ceva deloc bun.
- Mare șmecher mai ești! Îl cicălesc eu.
- Încerc! Rosti el cu mândrie.
Din clădirea primăriei nu ieșea nimeni la fel cum nici nu părea să intre cineva. Ne venise ideea că
primarul ar putea să se afle înăuntrul. Dar nu știam cum să aflăm de aceasta. Este paznicul și acesta cum ne va
vedea pătrunzând în instituție, va da de știre. În plus, paznicul va cere explicații. Pe de altă parte, edilul Tase s-
o fi aflând la ruinele bibliotecii. Pătrunderea în primărie ar fi, în acest caz, o pierdere de timp. Stând de pândă,
la un moment, prin fața noastră trece o mașină mare, semăna cu un tanc. Ne aplecasem capetele. Mașina se
oprise la vreo zece metri de locul unde ne parcasem noi. Din ea coborâseră câțiva ofițeri, așa credeam noi,
văzându-le hainele identice celor purtate de ofițeri. Apoi, în urma lor, își făcuse apariția și primarul. Nu auzeam
ce le spunea, dar arăta în direcția străzii care ducea spre casa mea.
- Le arată drumul cum să ajungă la tine!
- Ce? mă uit eu lung la Gregor.
- Primarul. La felul cum gesticulează, le spune unde locuiești tu.
- Mare gunoi mai este!
- Mare, mic. Acum știu unde stai. De fapt, nu cred să fie o noutate pentru ei.
Furia mă cuprinse în mrejele ei. Voiam să ies din mașină și cu viteză să mă reped spre primar pentru a-
l rupe în bucăți. Acest trădător care își construiește carieră pe seama oamenilor din localitate, acest om mârșav
s-a jucat atâtea ori cu soarta orașului, acum, iar vrea să mă dea pe mâna Unității Speciale. Eram gata să deschid
ușa mașinii, când Gregor mă trase de braț înapoi.
- Nu e momentul! Vei avea prilejul!
- L-aș rupe în bucăți chiar acum!
- Mai degrabă te vor rupe ei. Stai calm.
Gregor mă reținuse în mașină. Îmi era foarte greu să scap de starea nestăvilită de ură care mă năpădise.
Primarul încă se zărea în depărtare arătându-le acelor ofițeri calea. Observ cum îi întinde o hartă unuia dintre
ei. Probabil, pe ea stătea indicat planul cu străzile localității. Din curiozitate, aș fi vrut să știu de ce primarul nu
s-a dus cu ei. A arătat drumul fără a-i însoți. Gregor se uitase la mine intuind că mă gândesc la acest fapt. Aris
începuse să latre la Gregor, așa e firea lui. Când vede că cineva are un comportament prea flexibil în adresa
mea ori aude glasuri strigând, se pune într-o ipostază de dulău pregătit să mă apare. Amicul meu de-o viață. Îl
iau în brațe netezindu-l. Se liniștește văzându-mă calmat.
- Primarul va intra în primărie! zice bătrânul.
- De ce crezi așa?
- Vezi că, el nu urcă în mașina ofițerilor. Nu pleacă cu dânșii.
Spunând aceste vorbe, Gregor îmi întoarce capul spre mașina din care, anterior, coborâse primarul.
- Nu s-a dus cu ei, are ceva de făcut la primărie. Paznicul îi va spune despre faptul că tu ai fost acolo.
Trebuie acum să-l prindem.
- Dar e o nebunie, cum să îl răpim chiar în sediul instituției? Peste tot stau de pândă ofițeri ai Unității
Speciale?
- Ține!
- Ce sunt astea?
- Haine!
- Eu văd că sunt haine. Dar de ce mi le dai mine?
- Ne vom masca. Nu uita că ai lăsat la mine acasă costumul ofițerului, unuia dintre cei pe care i-ai
ucis. L-ai uitat, să zic așa, când îți adusesem alte veșminte în loc să le îmbraci.
- Dar tu?
- Eu nu voi ieși din mașină. Tu va trebui să-l prinzi pe primar.
- Nu e o idee bună!
- Ai tu alta?
Gregor mă privește cu o scrutare cruntă. Îmi aruncă hainele zicându-mi să mă îmbrac imediat. Eu aș fi
vrut să mă împotrivesc. Doar gândul că va trebui să stau în fața edilului mă cutremura în interior. Cum aș putea
să îl privesc știind că știe ce am făcut, nu îmi puteam închipui. Sunt un criminal, cât de mult l-aș urî pe primarul
Tase pentru toate ticăloșeniile făcute, nu prea am ce să îi reproșez. În săptămâna care s-a dus, am reușit să-l
ajung din urmă poate chiar, l-am întrecut în gradul de atrocități comise. Dar aceste gânduri mă vor feri de ideile
care mi le spusese Gregor. Nu este altă cale. Vă trebui să intru în sediul primărie, sunt conștient de asta. Am
îmbrăcat costumul luat de la individul de la bibliotecă. Am experiență, așa că nu e necesar de a mă adapta. Scot
pantalonii are îi aveam pe mine și mă îmbrac cu ceilalți de la costum. La fel fac și cu haina de deasupra. Aris
se zvârcolea pe lângă mine încât a trebuit să-l rog pe Gregor să îl țină pentru a nu mă deranja. Bătrânul fost
ofițer nu strălucea de bucurie că l-am rugat să facă asta. Îl luase pe Aris în mână încercând să-l țină cât putea
pentru ca acesta să nu umble prin salonul automobilului. Aris are o constituție fizică destul de ușoară, dar aprig
și sprinten cum e, lui Gregor îi venea cam greu să-l ogoiască. Chiar râdeam văzând cum încerca să-i spună
câinelui că dacă nu se calmează îl va da jos din mașină, apoi, îl amenința că nu va vorbi cu dânsul. Se pare că
Aris înțelegea stările lui Gregor, fiindcă tăcea nițel, liniștindu-se, apoi, iarăși, se zvârcolea. În tot acest timp cât
Gregor se lupa cu Aris pentru a face pace în salon, eu mă îmbrăcasem în costum. La un moment, distrați ambii,
ne dăm seama că nu mai pândisem pe primar. Când mi-am aruncat privirea în direcția unde stătea mai devreme
edilul, acesta dispăruse de acolo. Nici mașina din care coborâse mai înainte, adus de ofițeri, nu se mai vedea.
Atunci, Gregor, pornește motorul autoturismului în care eram, ne îndreptam spre primărie.
- Vei intra înăuntru să vezi dacă primarul e acolo. În cazul în care est, nu te apropia prea mult de el.
Te va recunoaște. Trage căciula cât mai mult pe cap și leagă această bucată de pânză peste bărbie.
- Vor crede că sunt un infractor?
- O faci după ce intri în sediul instituției!
- Și dacă primarul mă vede?
- Să sperăm că nu te va vedea.
- Și dacă???
- Omoară-l.
Aș fi vrut să mă sperie acest îndemn al lui Gregor, însă, nu a fost așa Experiența și viețile curmate
anterior m-au lăsat rece. Nu atât fiindcă primarul este un om rău și merită să fie pedepsit, ci pentru că începusem
să consider crima o normalitatea. O moarte de om o vedeam ca pe o faptă cum ai bea un pahar de apă. În ambele
cazuri îți potolești setea. Iar în aceste momente eram însetat. Mașina stătea cu motorul aprins lângă partea de
sus a sediului primăriei. Gregor îmi face semn să cobor strecurându-mi un pistol.
Oh, Miroslava, nu-mi apărea în minte, nu încerca să mă oprești din gândurile pe care le-am pus la cale.
Chipul fetei dragi mă străduiam să-l ascund în cea mai de jos cămară a minții, acolo, de unde, nu îmi va sta în
calea faptelor. O iubeam, dar nu puteam lăsa dragostea să-mi pună obstacole. Sacrificând poate, prin ceea ce
voiesc să fac, clipele de care m-aș bucura alături de ea, îmi asum consecințele nefaste. Ucid iubirea ucigându-
i tatăl, dar sper să aduc o fărâmă de dreptate oamenilor.
Mașina stătea cu motorul aprins lângă partea de sus a sediului primăriei. Gregor îmi face semn să cobor
strecurându-mi un pistol.
- Doar dacă va fi nevoie! îmi întinde arma Gregor, strângându-mi mâna puternic. Doar dacă va fi
nevoie.
Eu o iau, ascunzând-o sub haină. Mă uit pe geam. Aris voia să vină cu mine. Gregor îl ținea strâns. Ies
din mașină. Gregor îmi strigă să nu uit să pun pălăria în cap. Zâmbesc. Eu o iau ascunzând-o sub haină. Cobor
din mașina parcată la marginea drumului și mă îndrept spre ușa de la intrarea în primărie. Trag de mâner, ușa
nu era încuiată, deschizându-se la prima mea tragere de clanță. Intru în holul primăriei. Pe sub haina de ofițer
al Unității Speciale în care eram îmbrăcat pipăi conturul pistolului. Țineam mâna aproape de locul unde era
arma fiind pregătit în orice moment să o folosesc dacă va fi necesar. Paznicul nu se vedea la locul său unde am
crezut că va fi. Ușa de la biroul primarului Tase era întredeschisă, semn că, înăuntru cineva se afla. Mă apropii
scrutând holul primăriei ca și cum mă aflam prima dată acolo. Ipostază de intrus. În asemenea situație tensionată
bag de seamă pentru prima dată de când activam în calitate de secretar că pe peretele lateral al exteriorului
camerei unde își avea primarul biroul stă atârnat un tablou. Nu era de dimensiuni mari, poate de asta nu-l
văzusem mai înainte. Ori, poate, nici nu a fost vreodată acolo până în prezent. Drăcie, ce naiba mai contează
asta? În el se vedea un om ținând un drapel în mâna, mai jos fiind scris un text de încurajare a națiunii. Mă
gândeam că și acest tablou o fi parte din manipularea Consiliul Suprem. Îmi dau seama că nu pot să am încredere
în nimic din ceea ce văd, cât și din ceea ce aud. Furișat pe lângă perete, mă apropii de ușa de la biroul edilului.
Aceasta era în aceeași poziție întredeschisă. Încerc să trag cu urechea dacă se aud voci. La început mi s-a părut
că e o liniște totală. Dar la un moment dat, cineva, cu o voce nu prea sigură pe el, îi spunea ceva altei persoane.
Inițial, nu mi-am dat seama cine ar putea fie vorbitorii. Totuși, din ceea ce auzisem, cu greu deslușind,
pricepusem că este paznicul și primarul. Paznicul îi spunea primarul despre vizita mea de mai devreme la
primărie când adusesem scrisorile. Crezusem că vorbea de poștaș, însă, gardianul a șoptit numele meu. Vorbea
cu o frică pe care o simțeam chiar și eu. Nu cred că ar fi spus-o dacă nu s-ar fi exercitat o careva influență asupra
lui. Primarul are acest obicei de a-și teroriza subalternii. Mi se făcuse milă pentru paznic chiar dacă mă trădase.
Aș fi vrut să intru, însă nu aș fi putut să opun rezistență la amândoi. Gardianul nu îmi va lua apărarea, n-are el
motive s-o facă. În plus, postul său de muncă e bine plătit, nu cred să riște. Nu aveam nici un plan, de aceea,
mă gândisem să-l chem pe Gregor. Știu că nu prea îl va încânta ideea, ori, misiunea lui era să vegheze să nu
vină cineva dintre ofițerii adevărați ai Unității Speciale. Nu aveam altă cale. Cu precauție mă îndepărtez de ușa
biroului. Pașii îmi erau mici, fapt neobișnuit pentru mine. Întotdeauna mergeam grăbit. Dădeam îndărăt fără a
mă întoarce, crezând că, așa voi avea în fața ochilor ușa primarului, iar dacă de acolo va ieși vreunul dintre cei
doi, o rup la fugă. Acest plan al meu nu se dovedise atât de bun cum crezusem. Sunt secretar de trei ani al
primăriei, însă, chiar și așa, nu pot să cunosc atât de bine încăperea instituției încât să pot merge cu ochii închiși
fără să dau peste vreun obstacol acolo. Mergând cu pași mici îndărăt, spre ușa de la intrare, nu am observat în
urma mea o vază cu flori. A fost greșeala mea, o văzusem acolo când intrasem, însă, ocolind-o, nu i-am dat
mare atenție. Așa se întâmplă în multe dintre situațiile deocheate în care m-am aflat când nu prea trăgeam atenție
lucrurilor mici crezând că sunt doar niște detalii fără de importanță, contând faptele cele mai însemnate. Vaza
căzuse peste podeaua dură din marmură. Ciocnirea dintre podea și obiectul de sticlă produse o onomatopee
asemenea unui ultim răcnet al prăzii prinsă în ghearele prădătorului. De după ușa biroului primarului Tase se
auzea o foșnire. Printre cioburile împrăștiate, cu mâinile atingând țăndările usturătoare, mă ridic de pe podea,
încercând să mă ascund lângă un perete. Pașii grăbiți se auzeau tot mai clar. Zgomotul venea din biroul edilului.
Cineva se îndrepta în hol să cerceteze cauza zgomotului. Eu stăteam tupilat între perete și un dulap aflat rezemat
de latura opusă a aceluiași perete. Îmi era incomod să mă așez cu tot corpul între dulap și perete, însă, a trebuit
să îmi strâng șoldurile cât puteam rezista durerii în oase. Cineva apăruse în hol. Nu știam dacă era primarul sau
paznicul, ori dacă erau ambii. Cert era că cineva stătea la o distanță de doi metri de locul undă mă ascundeam.
Îi auzeam respirația adâncă. Nu aveam nici un plan cum să scap de acolo. Stăteam și ascultam mersul de pași.
Nu se auzea nici o vorbă, ca și cum, cel care mergea, știa că cineva a răsturnat vaza. Sub greutatea pașilor făcuți
de individ se auzea scrâșnitul țândărilor de sticlă căzute pe podea. Necunoscutul care îmi crea o stare de frică,
probabil, mergea printre cioburile sfărâmate. Ascultând cu atenție locul din care parte venea sunetul, precum și
intensitatea acestuia, încercam să îmi dau seama unde se afla individul. Nu puteam să deslușesc dacă erau pașii
a unei singure persoane sau mai multe și aceasta din cauza că scrâșnitul cioburilor de sticlă era prea zgomotos
încât cu greu distingeam pașii. La un moment, voiam să furișez capul printre crăpătura dintre pere și dulap
pentru a urmări ansamblul care se petrece pe holul primăriei. Lucrul a fost doar gândit, fiindcă atunci când am
vrut să scot capul, aud cum se deschise ușa de la intrarea în instituție. Am înțeles că e ușa de la intrarea în
primăriei după sunetul caracteristic pe care-l are când o deschid eu. Seamănă cu zbieratul unui țap înainte de
împerechere. Îmi amintesc de arma pe care o purtam. Pistolul oferit de Gregor. Îl scot. Mă uit cu atenție la el.
Nu sunt un trăgaci prea bun, iar ca să fiu mai exact, în toată viața mea am tras din arma de foc doar două ori, A
fost pe vremea când am trecut cursurile de pregătire militară la universitate. Nu a fost alegerea mea, toate
persoanele de sex masculin obligatoriu făceau asemenea cursuri. Îmi amintesc că ne spuneau că armata de face
bărbat. Straniu, mă gândeam eu. Dacă armata ne face bărbat, atunci, cine am fost noi băieții până a face armată,
ori mai corect spus până am trecut aceste cursuri de pregătire militară. Mă simțeam destul de bărbat și înainte
de a face instruire și după această instruire. Chiar aș spune, nu am găsit vreo diferență între și după. Aceeași
manipulare a fost chiar și acolo. De pe băncile universității ne băgau în cap ideea imbecilă că toate aceste lucruri
militărești, soldățești, te fac mândru, falnic bărbat, când de fapt, adevăratul scop stătea în a pregăti oamenii
pentru un război, un război al Consiliului Suprem. Nicidecum nu intenționau să ne instruiască doar pentru a ne
putea apăra în cazuri particulare când eram atacați. E firesc acum să-mi dau seama. Oamenii nu vor războaie,
ei vor pace și bunăstare, iar dacă mă gândesc bine, nu se cunosc în istoria lumii războaie care să se fi început
din voința unică a poporului, mai degrabă, luptele se dădeau la porunca conducătorilor lacomi doritori de a
stăpâni cât mai multe pământuri. Văd tot sângele vărsat de oameni în războaie pe această armă pe care o țin
acum în mână îndreptată spre holul primăriei. Îmi amintesc că cele două ori care am tras din armă au fost atunci
când ne-am antrenat să facem tragerea, iar a doua oară când efectiv am tras din armă pentru examinare și nici
în una dintre aceste situații nu am luat ținta. Mâna îmi tremura, pistolul îl țineam cu ambele mâni. Vreau să ies
din ascunzătoare, însă, mă retrag repede. Din hol se auzise un sunet puternic, semăna cu o căzătură. Apoi, niște
cuvinte caracteristice unui limbaj de stradă fusese spuse de către cineva. Vocea părea foarte cunoscută, de parcă,
aș fi auzit-o undeva, astăzi.
Din hol, aud zgomote tot mai puternice. Mă furișez, totuși, de după dulap, încercând să văd ce se
petrecuse. Dacă mai devreme distingeam numai niște pași sub care scrâșneau cioburile de sticlă, acum se aud
strigăte, e drept nu foarte zgomotoase, dar semănau cu o chemare în ajutor. Arma o îndrept înaintea mea, iar
țeava spre hol. Încet, fără mișcări bruște, înfricoșat ce-i drept, ies din ascunziș. Pe lângă faptul că mă înspăimânta
numai gândul că aș putea să fiu descoperit de către primar, mă temeam că sunetele pe care le distingeam ar fi
ale lui Gregor. Încă nu reușeam să zăresc holul primăriei, însă, strigătele ce auzeam mă făcuse să cred că una
dintre voci era într-adevăr a lui Gregor. Îmi părea că aud două voci, una mai groasă, dar fără vlagă, iar cealaltă
cu o tonalitate medie, însă, destul de sforțată și pregătită să lupte. Gândindu-mă că ar putea fi în pericol Gregor,
ies repede din ascunziș chiar dacă asta însemna să fiu descoperit, iar toate presupunerile mele ar putea să fie
false, astfel, aș intra în bucluc din greșeala proprie. În fața mea stăteau două persoane. Se îmbrânceau. Unul,
deasupra celuilalt, îl ținea de gât vrând pe semne să-l înădușească. Cu arma întinsă spre ei țineam pistolul
pregătit să trag în direcția celor doi. Nu le puteam desluși fețele, dar îmi păreau cunoscuți ambii bărbați. Cel
care stătea deasupra cu mâinile apăsându-l pe celălalt pe grumaz avea niște haine destul de curate, semăna cu
cele ale paznicului. Am presupus că e gardianul primăriei. Chiar dacă e așa, nu înțelegeam cine era celălalt
bărbat. Să fi fost primarul, nu aș crede. Mă îndrept cu pași mărunți vrând să nu fiu auzit de la locul unde se
dădea bătălia. Observ că ușa de la biroul edilului e deschisă. Arma o îndreptam în toate direcțiile parcă eram
amenințat din toate părțile. La un moment, aș fi tras din pistol spre o masă de pe care căzuse un pix. Am crezut
că este cineva în direcția dată. În astfel de momente, orice mișcare cât de mică, îmi părea suspectă, fie că era
făcută de gâlceava dintre cei doi, fie că erau pașii mei apăsând bucățile de sticlă împrăștiate pe podea. Ajung
lângă cei doi bărbați trântiți jos. Lupta continua în aceeași ipostază de mai devreme, cel culcat jos încerca cu
toată forța să respingă atacul celuilalt ,oprindu-l cu mâinile să nu-l apuce de grumaz. Eu întind arma la capul
celui care stătea deasupra și lovindu-l nițel cu patul pistolului îi zic:
- Oprește-te acum!
Omul parcă primise un ordin și imediat se dăduse într-o parte. Se uita la mine ca la o nălucă. Îl somez
să ridice mâinile în sus. Îi zic să se ridice. Cum am presupus inițial, acesta era paznicul. Văzându-mă că îndrept
arma spre el începuse a se ruga de mine să nu-l omor, fiindcă nu a făcut nimic rău, chiar din contra, a vrut să
mă ajute. Eu mă uit la el, nici nu aveam în gând să ucid pe cineva, totuși, acest fapt nu îi era cunoscut paznicului
așa că îmi jucam rolul de criminal ucigaș, pregătit să vărs sânge. Bărbatul care stătea jos la podea era cu fața
întors spre podea, mornăise ceva fără a-l înțelege ce spune. Atunci când paznicul se dăduse la o parte de pe el
l-a împins în poziția în care stătea acum. Eu mă aplec, îi împing corpul lăsându-l să cadă pe spate. Înmărmurisem
când i-am văzut fața, încât am scăpat pistolul din mână. Nu a fost o căzătură puternică, dar înțepăturile bucăților
de sticlă întinse pe podea le simțisem îndeajuns de usturător încât să nu îmi doresc o altă asemenea experiență.
Jos, la podea, stătea întins fără vlagă, edilul Tase. Cu fața roșie și vânătă, hainele murdărite de praful podelei și
câteva pete de sânge pe cămașa de catifea albă, primarul murmura agale. Pistolul era la un metru distanță de
mine și mă repezisem să îl iau, în același timp se repezi și paznicul. Reușise primul să ajungă. Luând pistolul
se apropiase de mine. Credeam că acesta e sfârșitul, iar toată scena acestei bătălii fusese doar o farsă ieftină de
a mă trage în capcană. Nu aveam de gând să cer îndurare, clemență. E drept că atunci când atârni cu un fir de
păr de viață începi să o prețuiești foarte mult, totuși, nu mai conta atât, nu pentru mine, nu atunci. Ori acum mă
vor ucide, ori o vor face mai târziu. Mai târziu mă avantajează. Paznicul vine lângă mine, descarcă pistolul de
încărcător și mi-l întinde. Eu nu înțelegeam ce se petrecea. Consideram că el ar fi trebuit să mă împuște, nu să
mi-l dea. În mintea mea acest destin mi se crease.
- Știu că e greu să înțelegi, dar acest om este un gunoi, un mizerabil. M-am săturat să îi rabd
apucăturile de tiran ce este, făcu paznicul.
Eu mă uit uimit la paznic auzind ceea ce spune. Primarul Tase nu era un edil foarte popular printre
localnici, dar în cei treizeci de ani de când este primar nimeni dintre locuitori nu i-a reproșat direct că este un
netrebnic. Prin oraș se ducea veste că își urmărește scopurile proprii în detrimentul interesului general al
societății, însă, nu a fost măcar o persoană care să-l înfrunte, nici chiar eu, secretarul care de trei ani îi sufăr
mofturile nu l-am înfruntat direct. Au fost câteva momente când mi-am expus o părere contrară cu a sa și atât.
Iar acum, nu doar un localnic, ci chiar paznicul său îl urăște într-atât de mult încât a fost în stare să-i aplice o
corecție fizică.
- Nu trebuie să-l ucizi, îl bat ușor pe umăr pe paznic.
- Știu secretare! Răspunde paznicul. Dar când văd mutra asta împelițată îmi vine să-i sparg capul
răzbunând astfel oamenii din localitatea noastră. Atâtea grozăvii s-au făcut în timpul cât el a fost
primar. Sunt paznic de când s-a instalat prima dată în funcție. Mata ai venit acum trei ani, eu treizeci
de ani îl servesc. În treizeci de ani multe mârșăvii a făcut. A mințit oamenii jucând pe placul
Consiliului Suprem. Iar acum, a adus și muzica asta imbecilă să o pun în fiecare zi. Mă obligă să
conectez aparatul muzica atunci când vin oamenii din oraș la primărie. Cere să nu le permit la
nimeni să intre la el până nu o ascultă. E imnul cela nou. Manipularea. O urăsc. Zicând aceasta, se
avântase spre primar. L-am oprit când fusese gata să-i dea cu piciorul în față. Totuși, nu-i potrivit
unui bărbat să lovească pe cel care-i fără apărare. Așa cred.
- Știi și tu despre manipulare? Îi zic, încercând să intru în tema discuției ș, totodată, ferindu-l de lângă
edil. Eu am alte planuri pentru primar, nu vreau gardianul să mi le strice.
- Nu chiar multe, dar am auzit câte ceva. Am vorbit cu oamenii din localitate.
- Ce ai vorbit? Ce știi?
- Vor să facă, zic unii, o mașinărie să ne manipuleze prin muzică.
- Și credeți că le va reuși? Exclam. Mă uimise vorbele gardianului.
Nu e cumva o cursă? Mă gândisem eu. Ori a priceput asta în cei treizeci de ani de argăție primarului?
- Nu, o spuse foarte dârz, plin pe sine, gardianul. Însă poporul nostru are capacitatea necesară să-l
ajute. Educație puțină.
Spunând aceste vorbe, paznicul se repezi iar spre primarul întins pe podea intenționând să-l lovească.
Eu îl opresc.
- Știu, știu despre imn, mașinărie. Dar nu e momentul potrivit să-l ucizi. Mă voi ocupa eu de asta.
Așteaptă!
- Eh, secretare. Pari integru. Aș fi pariat că puteți să-l înfruntați, dar nu ați făcut-o… Lăsați-mă, îl
cotonogesc eu… se năpustise paznicul peste trupul primarului.
Cu greu l-am stopat din drum. În nici un caz nu îi va curma viața. Îl țineam în vizor. Mă duc spre ieșirea
din primărie. Mașina era parcată în același loc unde o lăsasem. Gregor coborâse din ea. Îl vedeam cum se plimbă
fără precizie prin jurul ei. Mă zărește, eu îi fac semn să vină spre mine. Dânsul ascultase de indicația mea. Eu
mă întorc în hol, însă, în acel moment când vrusem să mă întorc de la ușa simt cum cineva pune mâna pe umărul
meu, urmează o lovitură în regiunea cefei, mă prăbușesc fără conștiință la pământ.
Nu cunosc cât timp a trecut de la momentul când primisem lovitura, dar când îmi revenisem, simțeam
durerea încă destul de usturătoare jucându-se pe grumaz. Am atins cu mâna locul, erau o umflătură zdravănă
semn că lovitura a fost puternică. Eram într-un loc cunoscu. Prima impresie asta a fost când scrutasem locul în
care mă aflam. Nu atât de cunoscut cât să pot spune cu precizie, dar suficient să-mi dau seama că nu-s undeva
unde nu am fost vreodată. Poate-s încă la primărie. Nu știu. Stăteam culcat pe un pat. Cu un bandaj aplicat pe
locul unde fusesem lovit din plin lângă ușa primăriei. Drăcie. Îmi amintesc. Mi-a dat cineva în cap. Îmi aduc
aminte de ultima imagine, îl văzusem pe Gregor venind spre mine. Eu îl chemasem. Mă uit în jurul camerei în
care mă aflam. Văd o masă, niște scaune și geamul care stătea ascuns sub o draperie. Semăna foarte mult cu
odaia în care mă adusese bătrânul vineri seara. Da, cu siguranță trebuie să fie ea. Dar nu înțelegeam cum am
ajuns aici.
Deodată, aud un sunet. Cineva umbla la mânerul ușii. Vedeam cum clanța se îndoaie în jos și fiecare
mișcare a ei mă făcea să tresar de frică. Nu știam cine se află după ușa. O fi Gregor, dar tot atât de bine ar putea
să fie paznicul. Uitasem că acesta era în spatele meu când l-am chemat pe Gregor. Cred că el m-a lovit, dar de
ce o fi făcut-o dacă îmi dăduse arma. Ușa se deschise în fața mea și din dosul ei își făcuse apariția Gregor.
Acesta intrase, dar nu închise ușa. Eu mă uit buimac la el. Apoi, privirea mi-o întorc la ușă. Aceasta rămăsese
deschisă, iar Gregor nici nu părea că avea de gând să o închidă. Cu o ușoară sforțare încerc să ghicesc dacă se
aud mișcări din dosul ei. Nu puteam să deslușesc dacă era sau nu cineva după ea ori că trebuie să intre în curând.
Mă uit la Gregor, acesta lăsase o pungă jos. Se îndrepta spre mine.
- Cum te simți, secretare? mă întreabă el.
- ăăăăă.. durere. Mare, mormăi eu sub nas.
- Stai culcat, ți-am aplicat o alifie specială la ceafă, în curând îți va trece durerea.
- Dar ce s-a întâmplat? Cum am ajuns aici? De ce nu închizi ușa? Spun eu ca și cum aceasta ar conta
cel mai mult. Primarul, unde-i? Ce i s-a întâmplat. O groază de întrebări mă încercau, nici rănile de
pe corp nu-mi opreau curiozitatea.
- Așteaptă! Explic curând. Trebuie să mai apară cineva.
Imediat cum spusese aceste vorbe de după ușa întredeschisă își făcuse apariția Aris. Din cauza pierderii
cunoștinței am uitat de dânsul. Gregor, văzând că a intrat câinele, se dusese repede să închidă. Reveni înapoi
luând de pe masă un pahar cu apă pe care mi l-a oferit. Am băut dintr-o înghițitură întreg lichidul, setea mi se
potoli. Aris sărise pe pat, lângă mine. Flutura din coadă și tot se zvârcolea în jurul meu trecând dintr-o parte a
patului în cealaltă până își găsise un loc și se așezase.
- Îmi spui ce se petrece? iarăși încerc să aflu de la Gregor explicații despre situația în care mă aflam.
Ultima dată știu că te chemasem în primărie să vii, cum am ajuns aici?
- Eu te-am adus la mine. Să știi că ești cam plinuț. Gregor zâmbește.
- Dar ce s-a întâmplat în primăriei? Nu îmi amintesc prea multe, după ce te chemasem să vii am căzut
jos.
- Ai fost lovit. Deși, când mă îndreptam spre tine mi s-a părut că ai căzut împiedicându-te de ceva.
- Cine m-a lovit!
- Asta nu o pot spune. Poți să-i întrebi tu!
- Să întreb? Păi, eu te întreb!
- Mă refer să îi întrebi pe ei!
- Pe cine?
- Pe ei, doar am spus. Gregor ia punga de pe podea, o răstoarnă. Din ea cad niște haine. După felul
lor păreau a fi veșminte bărbătești.
- Ce sunt acesta?
- Haine.
- Am în vedere de ce le-ai răsturnat aici?
- Sunt hainele primarului și a paznicului!
- Adică? Nu înțeleg!
- I-am lăsat fără veșminte.
Oricum, nu înțelegeam ce voia să îmi spună Gregor. Aris sărise din pat când bătrânul aruncase hainele
jos. Câinele începuse să le miroase. A adulmecat vreo minută veșmintele după care se îndreptase în camera
alăturată care din câte am priceput era bucătăria. Îl chemam înapoi, dânsul, însă, parcă nu mă auzea.
- Vezi, câinele și-a dat seama deja, arătând cu degetul spre el, îmi zice Gregor.
- Ce să înțeleagă? Ce caută hainele astea aici?
- Hai nu te mai chinui, văd că lovitura te-a cam doborât psihic. Când veneam spre primărie, văzându-
te că ai căzut, mi s-a părut că singur te împiedicase de ceva, apoi, când mă apropiasem am observat
cum paznicul și primarul te trăgeau pe podea. Ei nu mă observase deodată. Fiind aproape de ușa de
la intrare în primărie, nu am intrat imediat, ci m-am prefăcut că trec pe alături, în același timp,
uitându-mă peste geam. Am văzut cum dânșii te trăgeau înspre o masă. Mi-am dat seama că ceva
se întâmplase și că dacă nu reacționez, va fi și mai rău. Mă apropii de ușa de la intrarea în primărie
îmbrăcat fiind în costumul de ofițer. Că doar, am fost angajat al Unității, mi-au rămas veșmintele.
Aveam și un pistol la mine. Nu mă vei crede, dar arma pe care ți-am dat-o e o simplă jucărie.
- Cum? Ești nebun? Mi-ai dat o jucărie! Aș fi putut să fiu omorât.
- Stai calm secretare. Aveam eu un plan.
- Care? Să mor?
- Oricum, vei muri odată. Zâmbește din nou Gregor și continuă să-mi spună ce se întâmplase în holul
primăriei când mi-am pierdut conștiința. Cum am zis, aveam un pistol la mine. Însă nu l-am arătat
deodată, nu voiam să trag atenția celor din jur. Intru în primărie. Îmbrăcat în costumul de ofițer pe
cap cu un chipiu care îmi acoperea aproape toată fața. Îi salut pe primar și paznic prefăcându-mă
că sunt curios să știu unde aș putea să folosesc baia instituției. De urgență, le precizasem eu. Nu-s
un om public, nu m-ar fi cunoscut, deși, am ani buni decât înlocuiesc în acest oraș. Îi știu pe
amândoi. Primarul mi-a arătat locul. Eu mă îndrept spre direcția cu pricina. Jos erau bucăți de sticlă
împrăștiată. Vestimentația de ofițer nu le-a trezit dubii în privința identității mele, a fost simplu să-
i amăgesc.
- O vază s-a spart, îl întrerup eu.
- Nu contează. Corpul tău au reușit să-l ascundă până la venirea mea. Direcția în care mă duceam
spre baie trecea pe lângă cei doi. Ajung în dreptul lor. Le zâmbesc ușor, mulțumind că mă ajută cu
această nevoie personală. Și ei zâmbiseră, bolborosind ceva în semn de reciprocitate ori doar
prefăcându-se. Trec pe lângă ei, mă distanțez aproape un metru. Apoi, printr-o mișcare bruscă,
întorcându-mă, îl înșfac pe edilul Tase de ceafă punându-i arma la tâmplă. Paznicul vruse să fugă,
dar l-am prevenit să nu o facă, altfel nu va reuși să întreacă gloanțele pregătite să le dau drumul din
arma mea. Nu am cerut prea multe explicații, nu aveam mult timp la dispoziție. Așa că i-am adus
aici.
- Aici? Unde?
Întrebând uimit pe Gregor unde anume îi adusese, aud din bucătărie voci care păreau că cer îndurare.
Aris lătra. Vocile încercau să îndepărteze câinele.
- Vrei să spui că ei sunt acolo, în bucătărie?
- Da, acolo!
Auzind aceasta, brusc vreau să mă ridic din pat pentru a mă îndrepta spre bucătărie, însă, nu luasem în
calcul că slăbiciunea încă mă avea în plasa ei. Am reușit să mă ridic în picioare, totuși, la primul pas făcut am
căzut înapoi. Gregor mă ajutase să mă așez iarăși în pat.
- Stai liniștit. Vor veni ei la tine.
- Dar cum ai reușit să treci de ofițerii de afară? Aceștia împânzeau tot perimetrul străzilor de la
bibliotecă până la primărie.
- I-am rugat să se dezbrace și să iasă afară. Mă refer la paznic și primar. Sigur, la început nu au dorit,
însă, împușcarea în picior a primarului Tase le schimbaseră la ambii părerea. Nu a fost o rană
adâncă, doar l-am atins un pic.
- Oricum, lumea ar fi tras atenție când ar fi văzut oameni goi pe stradă!
- Dar nu am spus că am ieșit pe ușa de la intrare!
- Adică?
- Am folosit ușa de la ieșirea de rezervă. Ne-am dus la garaj și de acolo am luat o mașină. La a noastră
nu ne mai puteam întoarce.
- Și Aris? Cum a ieșit?
- Când am venit spre tine, ușa era deschisă la mașină. Uitasem să o închid fiind grăbit să ajung cât
mai repede la primărie, acesta venise din urma mea. A intrat după mine în primărie. De fapt, inițial
acesta a fost pretextul sub care intrasem. Le spusesem primarului și paznicului că am vrut să mă
încălzesc nițel și că aș vrea să las câinele să stea la cald și el. Apoi, după ce intrasem, pricepusem
că ceva nu e în regulă. Primarul mi-a dat voie să intru, dar în privința câinelui a făcut ceva mofturi.
Totuși, într-un final, a dat voie să-l aduc.
- Și eu? Cum m-ai găsit?
- I-am rugat frumos să îmi arate unde te-au ascuns! Poți să-i mulțumești paznicului că a fost atât de
grijuliu cu tine să te ducă în brațe până la mașina din garajul primăriei, apoi, din fața blocului te-a
adus aici în pat.
- Vrei să spui că aceștia umblau goi la așa o temperatură joasă cărându-mă în brațe?
- Nu chiar goi. Dar i-am dat de înțeles că dacă nu mă ascultă vor trebui să lase toate hainele, altfel,
nu voi mai ținti numai piciorul. Acum, stau ambii în bucătărie, se încălzesc.
- Vreau să îi văd, să știu de ce m-au lovit? Aș fi înțeles primarul dacă o făcea? Dar paznicul parcă mi
se păruse că era contra edilului.
- Este și acesta un fost ofițer. Îl cunosc. I-am văzut pozele pe tabla de onoare când lucram la Unitatea
Specială. O persoană fără scrupule. Lucram în diferite compartimente, poate că de asta și nu m-a
recunoscut încă cine sunt. Foștii camarazi ai Unității, de regulă, nu se despart după concediere.
Consiliul Suprem are grijă să-i pună în posturi decizionale. Un fel de mulțumire pentru meritele
aduse.
- Vreau să-i văd! Strig eu.
- Taci tâmpitule. Mă duc să văd. Ne mai trebuie să fim reclamați de vecini pentru zgomote.
Gregor se dusese în bucătărie. Aris se auzea lătrând în continuare. Aștept cu o furie malefică să îi văd
mutra primarului. Nu-mi pasă de vecini. Dacă aș fi putut să mă ridic, mi-aș face un avânt înspre el. L-aș arunca
peste fereastră chiar dacă ne aflăm la etaj. De după ușa bucătăriei deschisă, Gregor revine împreună cu Aris, iar
din urma lor se ivi o siluetă sfrijită. Era paznicul, primarul este mai zdravăn la purtare și l-aș fi recunoscut
imediat. Îndată cum îl văzusem vroiam să mă reped la el, însă, durere care mă apăsa pe grumaz îmi schimbase
gândurile, apucăturile mi le încetinise.
- Iată-l! Apucându-l de brațul drept pe paznic, Gregor îl împinse spre mine.
Acesta avea numai lenjeria intimă pe el. Îmbrânceala fusese puternică încât paznicul alunecase și căzuse
lângă pat. Se ridică ascunzându-și locurile retrase ale corpului. Eu mă uit cu ură spre el.
- Ești șmecher, așa-i? Știi să te prefaci! De ce nu m-ai ucis când ți-am dat pistolul.
- Jucăriile nu ucid, replicase paznicul.
Schițase un zâmbet sub mustăți gardianul când îmi dădea de înțeles că pistolul era de fapt o jucărie.
Chiar și el își dăduse seama. Nu trag atenție la ironie. Vreau să știu de ce mă păcălise.
- De ce mai lovit? îl întreb eu fără a ști dacă a fost el sau primarul.
Paznicul tremura în fața mea. Nu o făcea fiindu-i frică de mine, ci stând pe jumătate dezbrăcat simțea
pe pilea sa răceala din casa lui Gregor. Chiar și eu, având plapuma trasă peste mine, îmi era frig. Chiar dacă îmi
era milă de înfățișarea care o avea paznicul și aș fi putut să-l las să se îmbrace, totuși, insist să aflu de ce mă
lovise fără a da mare atenție frisoanelor pe care le avea.
- Hai, spune!
- Păi, vedeți secretare Novac, eu slujesc primarului Tase de mulți ani. Nu pot să-l trădez.
Dumneavoastră mergeți împotriva lui. Ați ascuns scrisori venite în adresa primăriei, ați mințit, ați
dat foc bibliotecii și probabil vreți să-i luați locul primarului prin mijloace perfide. Eu nu am făcut
altceva decât să îl apăr.
Auzindu-i vorbele pe care le spune, mă sfiisem nițel când făcuse referire la bibliotecă. Știu că eu am
fost cel care i-a dat foc. Nu mă interesa cum au aflat. Însă, nu le pot permite la aceștia doi să se plimbe liber
prin oraș. Dânșii mă cunosc destul de bine încât pot ofere informații ofițerilor Unității Speciale care au împânzit
tot orașul.
- Primarul vostru e un om hapsân, rău. Își promovează doar interesele proprii, sare dintr-o dată
Gregor în fața paznicului.
- Nu este așa. A făcut multe lucruri bune în acest oraș de când este în această funcție. Chiar și pe
mine m-a ajutat când aveam nevoie. E un primar model.
- Cât de naiv este, secretare, cât de naiv ori poate se joacă cu noi! Se adresează Gregor mie, uitându-
se furios spre paznic.
- Dacă lumea îl alege de fiecare dată înseamnă că îl consideră un om capabil și demn de a fi în funcția
de primar.
- Nu zău, chiar așa să fie? Începuse să râdă Gregor. Păi el e unicul candidat care participă la alegeri,
în afară de dânsul oricare altă persoană ar dori, îi este respinsă candidatura. Oamenii votează ce mai
rămâne. Tu ești un fost ofițer, știi de beneficiile date celor pensionați
- Nimeni nu candidează! Îi ripostă paznicul.
- Nu mă enerva că ai mari șanse să te plimbi pe afară fără nici o haină pe tine, îl liniștise Gregor.
- Ce facem cu ei? îl întreb eu pe bătrân.
- Le dăm foc! răspunde cu un rânjet înspăimântător Gregor, scoțând o cutie de chibrituri din buzunar
și fluturând-o în aer.
- Nu, vă rog, fac tot ce spuneți. Vă rog. Vă sunt util mai mult viu decât mort! începuse să smiorcăie
paznicul.
Propunerea lui Gregor mă derutase chiar și pe mine. Mă cam luase prin surprindere această idee.
- Nu cred că e o idee grozavă! îi zic eu bătrânului.
- Stai calm secretare! Va fi repede, la fel cum a fost la bibliotecă, zice Gregor, râzând în continuu
încât mă speriase și pe mine aceste hohote diabolice ale sale.
Gregor se aplecase la podea unde stăteau aruncate hainele aduse mai devreme, ia câteva dintre ele și le
aruncă spre paznic.
- Ține! Îmbracă-te, dar fii cu băgare de seamă, dacă faci tot ce îți voi spune, vei rămâne în viață. Nu
mă interesează mizeriile pe care le-ai făcut până acum, deși, numai pentru ele te-aș căsăpi pe lor în
mii de bucăți, dar de acum eu voi fi pentru tine primar, tot ce îți spun să faci, pricepi? Ai fost ofițer
al Unității ,asta un poți nega.
- Da, da. Vă mulțumesc, voi face tot ce spuneți! bâlbâise sub mustăți paznicul încercând să se îmbrace
cu hainele date de Gregor chiar dacă se vedea că nu îi erau potrivite. Am fost.. adică…vruse să
adauge, dar Gregor nu fusese interesat de vorbele lui.
- Mai încet, probează hainele ce ți se potrivesc.
Paznicul se supuse ordinului. Din bucătărie se auzea lătratul lui Aris. Mă gândeam oare ce o fi făcând
acolo atât vreme că nu se mai întoarce, nu îi stă în fire să stea cu străinii. Primarul nu-i un cunoscut al casei.
- Gregor, vezi ce face Aris în bucătărie! îi zic eu bătrânului arătându-i că nu sunt în stare să mă ridic.
- Nu te îngrijora secretare, dânsul acum i-a prânzul.
Între timp, paznicul se îmbrăcase. Gregor îl conduse înapoi în bucătărie luând de pe masă o bucată de
pâine. Chiar dacă bătrânul urăște oamenii Unității Speciale, tot nu uită că este om și față de dușman se comportă
cu onoare. Îi întinse bucata de pâine paznicului intrând cu el în bucătărie. Paznicul luase și restul hainelor cu el,
așa i-o ceruse Gregor, acesta fiind un semn că veșmintele rămase sunt pentru edilul Tase care nu se auzea deloc
în timpul cât îl interogasem pe paznic. Sper că n-o fi murit. M-aș bucura să-l văd mort, însă, acum nu este
momentul potrivit. Gregor revine după câteva minute scuturând în mâna un mănunchi de chei. Din urma lui
venise Aris care se îndreptase repede spre mine. Sărise în pat, se așezase lângă partea dreaptă a pieptului și se
uita cu ochii blânzi împrejurul odăii. Mă saluta cu un rânjet ascuțit. Își flutura intens coada.
- Ține mult la tine! zise Gregor, punând mâna pe Aris și mângâindu-l.
- Da, așa este!
- Am avut și eu un prieten așa cum este Aris pentru tine. A fost rănit în una dintre misiunile de spionaj
și s-a stins mai târziu din cauza hemoragiei puternice.
- Îmi pare rău.
- Nu trebuie. A plecat onorabil. Dar să lăsam noi tristețea amintirilor, avem acum alte probleme. Și
planurile s-au cam schimbat. Aceștia doi nu pot fi lăsați singuri căci vor încerca să evadeze. Acum,
le-am astupat gura și sunt legați de țevile de la canalizare, dar nu pot să îi las așa mult timp. Noi în
curând plecăm. Or face gălăgie, la cât de șmecheri sunt, găsesc o cale de evadare, lucru care, nu ni-
l dorim.
- Și cum facem? Mâine eu trebuie să plec în capitală!
- Îi vom lua cu noi!
- Cum să îi luăm cu noi? Doar nu vom putea să îi ascundem și apoi, ar putea să strige după ajutor
imediat cum vor avea ocazia.
- În portbagaj este loc, acolo îi vom pune. Chiar dacă va fi să ne oprească poliția, nu o facem.
- Nu cred că acest plan va funcționa. Chiar dacă reușim să ajungem în capitală, ce facem cu ei acolo?
- Îi folosim ca momeală pentru Unitatea Specială. Trebuie să știm cum să intrăm acolo. Harta pe care
ți-a dat-o Panfil nu este cea mai nouă versiune așa că ar putea să fie modificări în arhitectura clădirii.
Ne trebuie cineva care să ne conducă acolo. Cine dintre ai lor. M-am pensionat de ceva vreme, nu
mai am memoria de odinioară.
- Fie, dar cum îi ducem totuși în capitală? întreb eu, ridicându-mă din pat.
Încă mai simțeam durerea provocată de lovitura dată de paznic însă mă plictisisem să stau întins. Gregor
nu răspunse la ultima mea întrebare, ci scoase dintr-un sertar câteva funii. Mi le arătase.
- Mai întâi îi vom lega. Nu putem conta pe cuvântul lor că vor fi ascultători și nu vor încerca să fugă.
Orice deținut cât de multă credință jură, tot va încerca să-și croiască drumul la libertate cu prima
ocazie.
- Eu mâine trebuie să plec în capitală, așa era planul nostru!
- Și vei pleca!
- Nu voi putea să îi supraveghez pe ambii.
- Nu vor merge ambii. Doar primarul.
- Și paznicul?
- Paznicul îl voi supraveghea eu. Primarul are probabil mare influență după cum s-a văzut când le
arăta drumul ofițerilor Unității Speciale. Paznicul este un auxiliar. Nu e neapărat să-l cărăm și pe el
cu noi.
- Vrei să-l faci să tacă pentru totdeauna?
- O, nu. Însă va tăcea pentru o vreme, atât cât să reușim să plecăm de aici. Nu mai contează ce va
face pe urmă. Am pregătit un plan fals pe care l-am lăsat lângă el. E o hârtie cu informații cum
plănuim să atacăm ofițerii. Dânsul probabil a găsit-o deja. După ce vom pleca, îi vom lăsa o cale
de scăpare, cu siguranță va merge direct la oamenii Unității Speciale să le spună despre noi.
- Dar tu trebuie să te duci luni să iei oamenii de la gară. Nu ai uitat că ei pleacă la adunarea generală
a secretarilor?
- Sigur că nu am uitat. Totul cum am stabilit așa vom face. Tu poți să pleci mâine. Acum, mai
odihnește-te un pic.
- Pot să văd ce fac oaspeții noști?
- Cum dorești.
Mă îndrept cu pași mici spre bucătărie. În stomac simțeam niște furnicături. Aris venea din urma mea.
Eu intru în bucătărie. Acolo, primarul era într-o stare de somnolență. Mi s-a părut mort. Paznicul, nici el nu
părea mai vioi, însă, acesta era treaz. I-am făcut semn să tacă. Paznicul pricepuse ideea și nu a scos nici un
cuvânt. Mă uitam la trupul aproape neînsuflețit al edilului și încercam să înțeleg cum a fost posibil ca natura să
creeze o așa ființă haină ca el. Și nu era vorba în înfățișarea nu prea estetică a primarului Tase, ci în faptul că
știindu-l atâta timp, cunoșteam cum este dânsul ca persoană. Trupul său îl echivalam cu faptele sale. Nu consider
că un om care are un corp disproporționat este neapărat o persoană rea, totuși, în cazul primarului, credeam așa.
Pe jumătatea de sus a corpului era dezgolit, priveliștea îmi crease o stare de scârbă. Nu rezistasem să mă uit
prea mult la el. Paznicul vruse ceva să spună, dar i-am atras atenția să nu o facă că e mai bine pentru el. Revin
din bucătărie și îi zic lui Gregor că l-am văzut pe primar, iar acesta nu pare a fi viu. Gregor mă liniștise. De
parcă mi-ar păsa dacă a murit nemernicul de primar. Îmi spune că batista cu cloroform și-a făcut efectul pentru
câteva ore. Îmi dăduse de înțeles că primarul era prea gălăgios și a fost nevoit să-l liniștească. Oh, Miroslava,
dacă ai știi ce îți fac eu ție.
Sfârșitul zilei l-am petrecut în casa lui Gregor. Am făcut pe rând paza în bucătărie. Supravegheam la
geam să fim siguri că nu ne pândește cineva. Mașina luată de la primărie, cea pe care a luat-o și a venit Gregor,
aducându-i pe cei doi, a fost ascunsă în subsolul clădirii. Mi se părea că nu mai vine ziua de duminică. Nu a
tras nimeni atenție acestuia fapt. Nici noi nu intram în discuții cu nimeni timp în care băgam automobilul în
ascunziș. Gregor stătuse de pază singur noaptea, pe mine mă lăsase să dorm pentru a mă odihni pentru călătoria
care urmează să o fac în capitală. Dimineața, când mă trezisem, lângă pat stătea geanta mea, Aris se zvârcolea
prin cameră, iar Gregor citea într-o carte. Mă văzuse trezindu-mă.
- De ce nu m-ai trezit mai devreme?
- A, ai făcut ochi. Nu ne grăbim. Ți-am pregătit geanta cu lucrurile tale. Ține aici și această adresă.
Gregor îmi dă o foaie.
- Ce e cu adresa dată?
- Este locul unde vei sta. Te pregătești să te duci în capitală, acolo însă, nu te așteaptă nimeni cu
brațele deschise. Iată și cheia. E locuința fratelui meu. L-am anunțat că vei veni. Dar fii atent să nu
îi spui nimic despre planurile noastre. Nu avem păreri comune în privința Unității Speciale. Apropo,
dânsul e la fel ca mine, fost ofițer.
- Și ce să îi spun? Care e scopul.
- Zi-i adevărul.
- Acum? Ai spus să nu îi zic?
- M-am referit al adevărul celălalt. Oare nu te duci la adunarea secretarilor?
- Da, așa este. Și cu primarul cum fac?
- Primarul îl voi aduce eu.
- Cum ? Lumea te va vedea la gară.
- Am schimbat planul. Nu voi fi eu șoferul. Voi găsi pe cineva să se ducă în locul meu. Tu nu poți să
îi i-ai pe primar, fratele îl cunoaște și ar putea să pună întrebări.
- Cât de simplu este pentru tine.
- Da este. Viața e simplă dacă nu încerci singur să o complici. Hai, îmbracă-te.
Îmi i-au hainele. Le pun pe mine. Scrutez camera îndelungat ca și cum ar fi ultima oară. Gregor se uita
pe geam. Îmi dă de înțeles că noaptea a fost liniștită, dar lipsa prea îndelungată a primarului ar putea să pară
suspectă, de aceea ar fi bine să mă grăbesc spre capitală. Îl întreb dacă are nevoie de ajutor să se ocupe de primar
și paznic. Îmi răspunde că totul va face singur, nu e prima dată când este în așa situație.
Eram deja îmbrăcat, Aris lătra în jurul meu parcă vrând să îmi spună că e o nebunie ceea ce vreau să
fac. Eu îl mângâi nițel pe cap, ca și cum, aș fi de acord, dar nu am de ales. Nu pot permite Consiliului Suprem
să folosească mașinăria manipulatoare, iar dacă este o șansă cât de mică să opresc acest fapt atunci mă voi folosi
de ea. Înțeleg că aceasta înseamnă să fie ultima mea ispravă și totuși, acum sunt mai încrezut ca niciodată că nu
e o alegere greșită să mă duc la Unitatea Specială. Gregor îmi amintise că în geanta sunt toate lucrurile necesare,
inclusiv raportul care urmează să fie prezentat în ședința la Unitatea Specială. Îmi întinse un telefon în care era
scrisă o adresă, data și ora. Bătrânul îmi explicase că acesta e telefonul lui Panfil, fiecare fost ofițer își are
propriul său telefon personalizat pe care vin mesaje strict confidențiale de la Unitate, acest mesaj arată locul și
data când trebuie prezentat raportul. Gregor îmi dăduse telefonul, dar tot atunci se înfuriase pe mine când văzuse
celelalte două celulare luate de la indivizii uciși la bibliotecă. Le luase de la mine stricându-le cu un ciocan. Mă
prevenise să nu păstrez aceste celulare la mine. Aparatele telefonice pot fi localizate în caz de necesitate. Până
acum ar fi trebuit să ne găsească, adăugase Gregor, dar crede dânsul că încă nu și-au dat seama cine le-a pierdut.
Mi-am cerut scuze pentru gestul meu necugetat, Gregor nu prea trase atenție, apucându-mă de braț, mă conduse
repede la automobil. Încă era noapte afară, gerul mă înșfăcase zdravăn încât respiram cu greutate. Bătrânul îmi
dădu o pereche de mânuși făcând aluzie că tinerii de azi nu prea au grijă să se adapteze la condițiile vremii. Aris
venea în urma mea. Gregor ceruse să nu îl iau, totuși, nu am vrut să-l las. Îmi i-au rămas bun și urc în mașină.
Gregor îmi spuse că atunci când ajung la fratele său să nu îi spus motivul pentru care cu adevărat sunt în capitală.
L-am liniștit că nu îi voi spune planul nostru, nu prea am înțeles de ce repetase, fiindcă, insistase să nu divulg
fratelui său adevăratul scop pentru care mă aflu acolo. Înainte să plec, mă uit îndelung la el spunându-i asemenea
cum o face un soldat care se desparte de mama lui plecând la război:
- De mă vor prinde, să nu mă cauți. Încearcă să îți construiești o viață liniștită, ai ajutat destul.
- Numaidecât, atât de mult vreau să scap de tine. Râse cu poftă Gregor. Îmi făcuse semn că el mă va
contacta. Îmi aruncase un telefon.
Îmi i-au rămas bun, Aris lătrase duios, mașina pornește din loc. În oglinda retrovizoare îl vedeam pe
Gregor stând în locul unde era când plecasem. Se uita, cred, înspre mine. În câteva minute bătrânul dispăruse
din vizor eu virând pe o altă stradă. Înaintarea mea spre capitală a fost fără peripeții. Dacă vedeam o mașină de
poliție în depărtare, atunci întorceam și făceam popas la marginea drumului. Acolo unde se vedeau posturi de
control, de asemenea întorceam din drum. A trebuit să îmi lungesc cu vreo două ore drumul parcurs în capitală
pe care în mod normal l-aș fi făcut în timp mai scurt. Mare parte din distanța parcursă Aris a dormit și îmi
păruse straniu acest fapt. Nu am știut că dânsul îi place să stea așa de mult în mașină, dar mai ales să doarmă.
Se acomodează repede cu noile condiții. Îl netezesc. Am ajuns în capitală în plină zi. Nu prea cunoșteam
localitatea așa că am fost nevoit să cer ajutorul unui taximetrist să mă conducă până la locul unde trăia fratele
lui Gregor. Nu a fost o faptă filantropică, i-am plătit acestuia o sumă destul de frumușică. Străinii întotdeauna
sunt amăgiți de taximetriști, nici eu nu fusesem o excepție, însă, în situația mea mai puțin conta acest fapt. Am
ajuns la destinație. Taximetristul plecase, eu parchez mașina pe unicul loc liber din parcare. Cartierul nu părea
a fi unul rău famat. Așa îmi creasem eu o părere văzând casele care se împrăștiau în fața mea.
Oare Miroslava stă prin apropiere? Un gând fugitiv trecuse prin minte. Mă aflu în aceeași localitate cu
ea, aș putea s-o invit.
Căutam cu ochii locuința fratelui lui Gregor. O găsesc după câteva minute de cercetare emoționantă.
Cu pașii mici, neîncrezător, mă apropii de ea. Din depărtare, locuința spre care mergeam îmi părea impunătoare,
semn că proprietarul nu ducea deloc dorul banilor. Amintindu-mi de Gregor, totuși, nu credeam că fratele său
ar fi avut așa o locuință. Oricum, nu mă interesa cât de bogat este un om, ceea ce voiam să înțeleg este cum
reușesc unii să strângă așa o avere. Se spune că cei mai înstăriți oamenii și-au căpătuit bogățiile prin mijloace
mai puțin morale. Cred că este mare adevăr în această vorbă. Primarul Tase este un exemplu viu. Greu am găsit
un loc unde să las mașina parcată. După câteva străduințe și niște strigăte ale trecătorilor, mi-am făcut loc între
alte două automobile. Lăsând mașina, pornesc spre casa fratelui lui Gregor.
Sunt în fața ușii de la locuința fratelui lui Gregor. Văd într-un colț un buton verde, cred că e soneria.
Eram gata să apăs pe el când aud un zgomot în urma mea. Mă întorc spre mașină. Era Aris, lătra stăruitor în
salon, lingând cu ardoare geamul. Fiind distrat, nici nu am tras atenție că îl lăsasem în mașină. Mă duc și deschid
ușa, dânsul iese cu o repeziciune din salon și sare peste mine. Eu încerc să-l calmez, îmi place să se zvârcolească
împrejurul meu, dar acum îl țineam la distanță să nu îmi murdărească hainele. Afară era frig, aerul din capitală
îmi părea mult mai aprig decât cel din Skopje pătrunzându-mi în toată ființa și stăpânindu-mă. Mă apropii de
ușa casei fratelui lui Gregor. Mă uit încă odată la adresa indicată, parcă era cea corectă. Nu mi-aș dori acum să
dau greș având în vedere gerul care începuse să-mi amorțească unele părți ale corpului. Aris umbla, cotrobăind
împrejurimile, mereu făcea aceasta când îl duceam într-un loc necunoscut. Stau iarăși în fața ușii vrând să apăs
pe buton, dar în același moment ușa se deschide, iar de după ea își face apariția un om de vârstă apropiată cu
cea a lui Gregor cu o mantie albă îmbrăcată, uitându-se lung la mine. Eu îmi cer scuze deși nu făcusem nimic
rău ca să fac o asemenea solicitare. O justificare de a deranja pe cineva.
- Bună ziua! Dumneavoastră sunteți fratele lui Gregor din Skopje? Nu aveam prea multe detalii
despre bătrân, repezindu-mă să ajung în capitală, aveam doar adresa și faptul că e fratele său.
Omul se uita chiorâș la mine. Tăcuse, cred, vreo două minute.
- Mă scuzați, dumneavoastră sunteți fratele lui Gregor? Întreb încă odată pe gazda care stătea în fața
ușii scrutându-mă.
- Nu te-a văzut nimeni? acestea au fost primele sale cuvinte.
- Nu, dar cine ar avea nevoie să mă urmărească?
- Poate ești de la Unitatea? Ești? Spune?
- Nu înțeleg despre ce vorbiți. Sunt un prieten, mai bine spus un cunoscut al fratelui dumneavoastră
Gregor care locuiește la Skopje. Am venit la adunarea generală a secretarilor care va avea loc peste
două zile. Fratele dumneavoastră mi-a spus că aș putea să rămân câteva zile aici.
- Iarăși dânsul face pe binefăcătorul, dar eu plătesc.
- Am bani, vă voi plăti cât trebuie.
- Cât timp stai?
- Nu aș vrea să vă deranjez. Vreo două zile.
- Dacă era mai cald afară să știi că nu te-aș fi primit. M-ai găsit totuși într-un moment de limpezire
spirituală așa că poți să intri, dar fii atent să nu îmi faci necazuri. Ai înțeles?
- Vă promit domnule...
- David. David este numele meu. Intră.
Omul se ferise din fața ușii permițându-mi să intru în casă. Îmi scosesem încălțămintea în prag să nu
fac mizerie înăuntru. Din urma mea Aris venea în goană. Omul închise imediat ușa zicând că s-a săturat peste
cap de aceste animale vagabonde care îi tot dau târcoale în fiecare zile locuinței lui.
- Astăzi câinii fără stăpân au devenit foarte tupeiști. Îți intră în casă fără să ceară voie. Unii, cărora
le mai arunc câte un os și alte resturi de mâncare, devin foarte mofturoși refuzând să halească.
- Aris nu este așa. El e câinele meu, e un prieten.
- Vrei să spui că vietatea care latră acum de cealaltă parte a ușii e câinele tău?
- Da, domnule. Dacă îmi permiteți, aș vrea să îl aduc în casă. E frig afară și nu vreau să se
îmbolnăvească.
- Are blană groasă, se va încălzi el.
- Nu cred, a mai stat odată câteva ore în asemenea frig după care jumătatea de an pe la veterinar l-
am purtat. Mare noroc că l-a salvat atunci.
- Îmi va face murdărie în casă. Eu nu vreau să îmi distrugă lucrurile personale.
- Vă asigur că este liniștit.
- Crezi? După cum latră nu aș face o asemenea constatare.
- Latră pentru că nu mă vede. Dânsul e parte din familia mea. Aveți familie? Știți cum e să sufere
cineva dintre ei...
- Știu, a spus omul pe un ton furios și întinse mâna spre mânerul ușii. Cealaltă mână o ridică și arătând
spre mine cu degetul arătător adăugase, Îl vei ține legat, altfel, nu îl las.
- Priceput!
Omul ia din partea stângă a ușii o bucată de ață groasă și mi-o aruncă.
- Ieși afară și leagă-l, apoi îl aduci în casă.
Am făcut exact cum îmi ceruse David. Aris nu era încântat să stea în cingătoare însă era mai bine pentru
el să fie prins cu această funie stând într-un loc liniștit decât în frigul năprasnic de afară. Era sfârșitul toamnei,
însă iarna dădea de înțeles că anul acesta va veni mai devreme.
Omul îmi arătase o cameră în care spunea că voi trăi aceste două zile. În total în casa lui observasem că
erau cinci camere. Atâtea uși numărasem. Mi-a dat odaia cea mai apropiată de ușa de la intrare ca și cum ar fi
vrut să stau cât mai departe de restul casei și cât mai aproape de ieșirea din locuință. Îmi spuse că dacă am
nevoie de ceva să îl anunț. Dânsul va sta în sufragerie, iar dacă doresc, pot să mă alătur, oricum nu are planuri
pentru ziua de astăzi. I-am spus că imediat cum îmi așez lucrurile și găsesc un loc în odaie să-l leg pe Aris,voi
veni. Omul se retrase urându-mi succes de parcă m-aș fi aflat într-o competiție.
Camera nu era foarte mare, chiar aș spune că pentru mine mi se părea prea mititică. Decorul simplu, un
geam în peretele din fund, situat pe centrul său. Lângă pat stătea o măsuță mică cu veioza așezată pe ea. Arunc
geanta jos, iar cu cealaltă îl țineam în legătură pe Aris. Mă apropii de pat, acesta avea arcuri de metal construite
împrejur. L-am legat de ele. Aris nu prea era încântat, începând să latre. Îl netezesc pe cap. Dânsul se uita cu
ochii plăpânzi la mine, aproape să îi cadă lacrimi, simțeam că îmi cere să îl eliberez. Trecuse mult timp de când
nu l-am hrănit, poate dacă îi voi da ceva de mâncare se va mai potoli. Ies din odaie și mă îndrept spre holul
casei. Nu știam unde anume se află sufrageria, de aceea strigam la David cât mă ținea gura. Omul apare brusc,
punând mâna peste umărul meu. Am tresărit trăgând o sperietură zdravănă. Totuși, m-am prefăcut că eram
calm.
- Aveți ceva de mâncare, vreau să-mi hrănesc câinele?
- Credeți că eu cumpăr mâncare pentru aceste vietăți?Apropo, aud destul de bine, nu-i neapărat să
faceți gălăgie.
- Cer scuze. Grija pentru Aris, numele câinelui este Aris, m-a făcut să vă chem strigându-vă. Nu se
va repeta. Iar ce ține de hrană, nu mă refer mâncare specială pentru el, dar ceva, ouă, carne, poate
niște oase?
- Oho, văd că îl ții bine. O bucată de pâine unsă în sos de salată nu ar fi îndeajuns?
- Vă plătesc cât spuneți, doar dați-mi, vă rog, din cea am spus, dacă aveți!
Scot bani și îi întind, David nu îi luase imediat, totuși, îmi spune că ar putea să facă rost de ouă și oase
dar trebuie să le cumpere. Ia banii și îmi zice să aștept. A precizat că vine în curând. Eu îi mulțumesc spunându-
i că îi sunt foarte recunoscător. Omul își luase o haină groasă deasupra și ieși din casă.
Stăteam în hol privind la încăpere. Straniu mai este și acest David, fratele lui Gregor. Mai întâi se uitase
cu suspiciune la mine, cercetându-mă cu atenție cine sunt, apoi, refuzase să lase câinele în casă, iar acum, singur
se duce după mâncare. Mai mult, nici nu a încuiat ușa din urma lui, aș putea oricând să caut dacă are bunuri de
preț, bani, iar luându-le, să dispar din locuință. Pare un om nătâng, e aproape opusul lui Gregor. Și totuși,
seamănă foarte mult cu el, dacă ar avea mustăți și nu ar fi chel aș putea să spun că nu e o diferență între David
și Gregor. În hol, unde eu mă aflam, scrutam cu privirea ansamblul din interiorul casei. La fel ca în odaia în
care mă cazase, aici tot așa de simplu era, dar aranjat cu precizie toate lucrurile. Am observat niște fotografii
într-un colț pe un perete. Mă apropii în direcția respectivă.
Ajunsesem în fața peretelui. Fotografiile erau împrăștiate în trei rânduri una sub alta începând de sus în
jos. Poate că era de jos în sus, din partea dreaptă în stângă sau invers, eu am vrut să cred că e din partea de sus
în jos. Pe toate pozele erau niște persoane. Păreau foarte fericite. O femeie și o fată se plimbau pe malul mării
admirând valurile uriașe. În alta vedeam un bărbat care ținea în mâna o copilă, să fi avut vreo zece ani fata.
Zâmbeau. Erau câteva poze în care toți trei bărbatul, femeia și fata, dar care părea mai mare ca în celelalte două
fotografii, stăteau în jurul mesei. Mă gândeam că o fi familia fratelui lui Gregor. Aș putea să-l întreb când va
veni, totuși, nu știu dacă e corect acest lucru. Nu vreau să fiu prea indiscret. Omul plecase de vreo cinci minute
să aducă mâncarea. Eu cercetam mai departe casa. Nu aș spune că o făceam pentru a descoperi vreo taina acolo.
Era o curiozitate care mi se întâmplă mie mereu să o am când sunt în locuri necunoscute. Nu mă avântam prea
mult în interior, stăteam în hol și priveam locuința. O cercetat mai mult din plictiseală. Nu îmi doresc David să
mă considere o persoană dubioasă. Din odaia mea se auzea lătratul câinelui. Știu că nu îi plăcea să stea în
legătoare. I-aș reda libertatea chiar acum, însă, am tocmeală cu stăpânul casei. Va răbda. Trebuie oricum să-i
găsesc un loc unde să stea. Dacă mă duc la Unitatea Specială, îmi dau seama că aș putea să nu mă întorc. Nu
pot să-l las singur. La reîntoarcerea lui David îl voi întreba pe acesta dacă are cineva nevoie de un câine ori
poate cunoaște vreun azil pentru ei. Nu îmi doresc să stea la centrele de îngrijire a animalelor fără adăpost. Aș
prefera să fie în casa unor oameni care le plac animalele. În cel mai rău caz l-aș lăsa lui David, e tot mai bine
să fii legat în casă, decât în aceste aziluri unde scopul principal este să deturneze fonduri publice cât mai multe,
decât să ajute bietele vietăți.
Ușa de la intrarea în casă se deschise și intrase David. Acesta avea în mână o cutia de metal. Intrase cu
repeziciune. Tremura. Închide ușa trântind-o cu putere. Se uită la mine și zice cu o voce răgușită:
- E foarte frig amice, foarte, ține.
- Vă mulțumesc. Păi, nici un câine nu merită să stea afară pe timpul acesta.
- Da, aici ai dreptate.
- Ați putea să îmi dați o farfurie, un vas ceva, să torn în ea mâncarea.
- Da, ia din bucătărie.
- Dacă tot iau o farfurie pentru mâncare. Dați și una pentru apă.
David își încruntase privirea văzând că solicitările mele continuau, totuși, nu refuzase și îmi permisese
să iau cele două vase. Mâncarea care se găsea în cutia adusă de David nu era dintre cele mai bune, însă, în
condițiile în care mă aflam, Aris va înțelege că nu are de ales. Se pare că Aris era prea flămând încât a înfulecat
cu o poftă nestăpânită tot conținutul turnat în farfurie. Apoi, începuse să soarbe apa din celălalt vas tot așa de
repede. Măcar i se astâmpărase foamea pentru o perioadă. Mă gândisem că trebuie să caut mâncare și pentru
restul zilei, mă voi duce să cumpăr. Cred că în toată capitala se vinde undeva mâncare pentru câini. Nu îmi
permit să-l întreb pe David dacă îmi dă voi să gătesc la el. Fac destul deranjat prin prezenta mea aici. Însă, până
să cutreier orașul și să cumpăr hrană pentru Aris, întâi de toate trebuie să mă mai încălzesc un pic. Ies din odaie,
făcându-i semn lui Aris să stea cuminte. A fost un gest automat arătat, câinele era destul de liniștit, stând pe
labe culcat la podea. Nu mai solicita să-l slobod din legătoare. O fi înțeles necesitatea de-al ține prins de ea.
Deși, vedeam în ochii lui un dram de îndurare. Funia era pentru el ca o temniță. Îl înțelegeam, însă, trebuia să
aștepte. Era pentru binele său. E greu să explici uneori de ce faci anumite fapte chiar dacă sunt în avantajul
altora, știind că orice explicație la acel moment este inutilă.
Ies din cameră, închizând-o, dar în același moment revin înapoi. Mă uit în geantă, să văd dacă sunt toate
lucrurile. Aris se înviorase fluturând din coadă. În geanta se găseau toate lucrurile, raportul de activitate pe care
trebuia să-l prezint la Unitatea Specială, cheia de plastic sub formă de cerc cu o linie șerpuită separând două
puncte alb și negru. În colțul stâng găsisem biletul și plicul lăsat de Panfil. Le ridic, pe plic era indicată o adresă.
O citesc. Mă copleșesc amintirile. Erau amintiri pline de farmec, dragi, le-aș fi vrut acum să se materializeze.
Cred, dacă m-aș întoarce în acea seară, aș schimba unele dintre faptele mele. Adresa de pe plic îmi adusese
aminte de Miroslava. În seara când ne despărțisem, atunci când a coborât din autobuz, mi-a lăsat scris pe plic
locul unde locuiește în capitală. Iau biletul din geantă, de asemenea, iau plicul, scrisoarea lăsată de Panfil unde
era arătată schema de pătrundere în Unitatea Specială și cheia de plastic pe care o țineam în mână, toate le pun
în buzunarul hainei. Nu cred că cineva va intra să mă verifice, totuși, nu am încredere în oameni, mai ales în
cei care îi văd pentru prima dată. David e fost ofițer, așa m-a avertizat Gregor, nu cred că a făcut-o fără motiv.
Astăzi seară mă voi duce la Miroslava. Voi încerca. Îl netezesc pe Aris și ies din odaie. Cu o plecăciune
în fața lui, părăsesc camera. A mârâit ceva. M-aș fi întors, am preferat, totuși, să nu mai dau îndărăt. Va răbda.
David stătea în bucătărie. Îl observasem, nu avea ușă la ea. Mă apropii de el.
- Îmi permiteți? întreb eu oarecum nepotrivit fiindcă deja eram în sufragerie.
- Da, sigur, intră. L-ai hrănit?
- A mâncat cu poftă. Vă mulțumesc. Trebuie să cumpăr pentru diseară. Este vreun magazin
specializat unde se vinde mâncare pentru câini?
- De ce să cauți unul specializat... Intră în oricare magazin alimentar, se văd peste tot. Dacă ai bani
în pungă, ai tot ce dorești. Uneori, cumperi atâtea că nu mai știi rostul lor.
- Da, așa este. În vremurile noastre oamenii nu mor de foame, ci mor fiindcă nu pot să își permită a
procura alimentele necesare din prea multă lene.
- Trebuie să muncească. Mulți așteaptă să le cadă în gură totul de-a gata.
- Sunt și dintre aceștia, dar foarte mulți au piedici în a-și realiza planurile.
- Cei care pun piedici sunt mai șmecheri. Lumea e împărțită în oameni supuși și cei care vor să-i
supună.
Spunând aceste vorbe, David îmi întinse o farfurie plină cu zeamă caldă. Îi simțeam mirosul ademenitor.
Apoi, scoase o bucată de pâine și o întinse alături lângă farfurie.
- Mănâncă amice, mintea lucrează bine când este hrănită, zise David, făcând un semn prin care îmi
arăta să iau o lingură din vasul alăturat.
- Mulțumesc, chiar nu aș refuza așa o ofertă.
- Să-ți fie de bine.
Mă aflam în casă străină cu un necunoscut, dar asta nu a fost o piedică de moralitate să înfulec cu
lăcomie din zeama ispititoare. David se uita la mine, eu nici nu încercam să mă opresc a înghiți bucăți
năzdravane de pâine înmuiate în lichidul galben. Nici gustul fierturii nu l-am detectat.
David se uita la mine, eu continuam să mănânc cu poftă. Pentru a nu păstra prea multă liniște între noi
îi zic că am observat acele fotografii pe perete. Îl întreb, prefăcându-mă că m-ar interesa să aflu soarta lor, cine
sunt persoanele din ele. Întrebarea am pus-o mai mult pentru a avea un subiect de discuție.
- Aa, fotografiile. Sunt demult. Eram tânăr încă. E familia mea, îmi răspunde el pe un ton liniștit.
Spunând asta, observasem o schimbare la față. Vorba nu îi era așa repezită cum comunicase cu
mine până la acel moment. Observase că pe chipul său apăruse o oarecare pată de nostalgie.
- Nu locuiesc cu dumneavoastră? Zic eu, de astă dată, totuși, apăruse un pic de curiozitate. Zeama
era pe sfârșite, David văzuse aceasta luând polonicul îmi turnase în farfurie zeama.
- Nu, mulțumesc, m-am săturat.
- Mănâncă, în aprigul frig trebuie să ai burta plină. Dacă e să mori, măcar să o faci cu pântecul hrănit.
Spusese aceste vorbe scoțând un râs care îmi păruse diabolic. Nu locuiesc cu mine, continuă David,
dar apoi își termină gândul vrând parcă să schimbe subiectul.
- Da, da, confirm eu oarecum nedumerit, zâmbind. Ce aveți în mână? Mă uit la David, acesta ținea
niște hârtii. Le cerceta. Facturi, așa-i? Înțelegând că acesta nu vrea să îmi spună istoria acelor
fotografii, încerc să-l ajut să scape de incomoditatea de a găsi o altă temă de discuție. Am sărit la
tema cu facturile.
- Da, facturi că doar asta știu oamenii să împartă cu ceilalți. Facturi și câteva scrisori, rostise David.
- Văd că sunt avizate. Și aici a pătruns metoda de eradicare?
- Ați auzit de ea? Da, la noi este demult.
- Credeți că e o idee bună să fie examinată toată corespondența oamenilor? țineam în gură bucățile
de pâine adresându-i această întrebare. Eram caraghios.
- Eu nu prea am cui să-i scriu. Nici nu știu ce să vă spun. O fi, așa cred. Oamenii, în zilele noastre,
nu sunt ca înainte, acum toți au libertate să se exprime. Nu țin cont de morală, de legi, de normele
care sunt în societate. Fac toți ceea ce le poftește. E bine să fie un control. Dacă dai omului libertate.
Vrea mai multă, ajungând să te supună el pe tine. Trebuie ținuți în frâu.
- Dar oare ați dori dumneavoastră ca gândurile pe care le aveți să vă fie dictate de cineva? Imaginați-
vă, vreți să expediați cuiva o scrisoare. Aveți o idee proprie despre ce doriți să expuneți. Totuși, vin
aceștia de la Comisia de Etică și spun că nu e totul conform regulilor lor, o modifică. Unde atunci
mai rămâne ceva din gândul omului? El este șters. E doar o copertă a unei cărți în care toată scrierea
a fost făcută de altcineva decât autorul. Gândiți-vă la familia pe care o aveți. Le scrieți din depărtare
un răvaș, dar Comisia îl schimbă considerându-l inacceptabil. Cum v-ați simți atunci? Nu suntem
niște mecanisme de comandă cărora li se dă indicații. Avem emoții, avem idei, avem vise.
- Să știți că aveți dreptate. Dar cred că e mai bine să fie controlate gândurile oamenilor. Mulți ies din
cercul social. Se răzvrătesc. Iată așa încep răscoalele. Mai mult, mor oamenii, decât se fac lucruri
utile. Nu, nu e bine să li se permită oamenilor să gândească liber, e periculos când nu ai limite.
- Dacă omul în evoluția lui nu ar fi încercat să iasă din tiparele vremii, dacă ar fi continuat să se
folosească numai de uneltele din piatră pe care le confecționa fără a se gândi că pot fi utilizate și
alte materiale mai bune, atunci, astăzi, probabil că am fi rămas încă în epoca de piatră. Răzvrătirea
este un pas important în a face o schimbare. Răzvrătirea împotriva cursului lin, a mersului turmei
mânat de un cioban necioplit care nu vrea decât să-și vadă oile cuminți. Recunosc, pot fi sacrificii,
dar beneficiile nu-s de lăsat nici ele.
- Sacrificii? Se revoltase David. Dar ce spuneți despre vărsările de sânge? Despre rudele care-și văd
fii uciși în răscoale?
- Nu ați prea înțeles ce voiam să spun. Nu mă refer la revoluții omenești, ci la cele tehnologice,
industriale, acelea care schimbă modul de trai al oamenilor. E drept că în unele situații schimbările
pot fi făcute și sunt făcute prin răscoale. Nu sunt adeptul lor, dar aș fi de acord să mă alătur unei
revolte care se ridică împotriva regimului despotic, împotriva celor care vor să subjuge libertatea
umană.
- Și totuși, cum argumentați vărsările de sânge care, apropo, de foarte multe ori se dovedesc inutile?
Oare nu e mai bine să stăm toți împreună, ocrotiți de conducător? Cui îi poate fi benefică o revoltă,
fie ea industrială, cum ziceți?
- Sunt sacrificii, din nefericire, ideile noi nu totdeauna sunt primite cu bunăvoință de către oameni,
chiar aș spune că mai degrabă lumea ar merge împotriva celor care vin cu gânduri înnoite. Iată aici,
se cere o forță. Uneori pentru a face bine oamenilor este necesar să-i lovești, mai puternic sau mai
lejer, dar se impune o izbitură. Dumneavoastră vreți să vă fie scrisă istoria vieții de alții? Omul
merită să-și aleagă singur soarta pe care o dorește. El este asuprit, este amăgit, i se impun reguli de
care nu are nevoie, dar atunci când se ajunge să i se controleze până și gândurile acel om nu mai
există. Este o marionetă în mâinile manipulatorului. Când am intrat la dumneavoastră auzisem la
radio noul imn. La primăria unde activez în calitatea de secretar este obligatoriu să fie ascultat la
fiecare ședință a consiliului, iar în fiecare dimineață paznicul are ordin să-l mai ruleze la boxele
din întreaga instituție încât să fie auzit de toți cei din încăpere. Chiar și aici se încearcă subjugarea
conștientului uman. Ni se solicită atenție, anume ni se solicită, suntem constrânși să-l ascultăm. Și
dacă nu doresc, de ce să fiu impus? E doar o piesă cu versuri haotice asemenea multora altele care
le-am auzit.?...
- Vreți să spuneți că nu respectați imnul țării noastre? Cum puteți zice așa ceva? Este simbolul statului
nostru, e mândria și unitatea poporului?
- Nu zic că nu-l respect, mă refer la faptul că nu vreau să-l ascult când vor toți ceilalți. Este o simplă
piesă. Se dorește inducerea în mințile oamenilor a ideii că această compoziție muzicală e una
importantă pentru țară. Vrea să trezească în om patriotismul. Să-l facă să iubească țara. Dar țara îl
iubește pe el? Nu, asta vă spun, țara îl vrea supus, închinat unor norme care nici nu sunt creația
poporului, ele vin de la un grup restrâns de șmecheri care încearcă să le manipuleze mințile
oamenilor. Știți dumneavoastră că vor să facă o mașinărie prin care sunete muzicale vor fi transmise
în țară pentru a controla rațiunea poporului? Drăcie. Cine e țara, cu adevărat?
Începeam să mă enervez. Nu-mi pot permite așa ceva. Nu în fața lui, e gazda casei.
- Ehehe, secretare, ai prea multă imaginație. Știți, sună chiar interesant ce spuneți. Dar eu nu îmi
schimb opinia. E tot mai bine să se controleze scrisorile. Vreau să vă spun că au chiar o ideea mai
bună. Dacă metoda de eradicare va reuși, au spus ieri seara la televizor, atunci, pentru a nu mai
obosi oamenii să scrie aceste scrisori se va trece la o altă etapă și anume oamenii vor putea comunica
între ei prin aparatele video. Numai ele vor fi permise. Acestea vor fi date gratuit în țară fiecărei
familii. Astfel, iată revoluția secretare, cum ai spus, se vine cu o ideea nouă.
- Eu vorbeam de o revoluție a maselor, a mulțimii, nu una dictată.
- Masele au nevoie de conducător.
- Dar nu un oarecare...
- Gata, mănâncă acum. Eu am părerea mea, tu pe a dumitale.
Am vrut să îi mai spun câteva lucruri, dar, având în vedere că zeama era într-adevăr foarte gustoasă,
mă abținusem. Tăcerea mea e un semn de recunoștință pentru mâncarea oferită. Mă uitam la David, semăna
foarte mult cu Gregor la înfățișare, constituția fizică era practic aceeași, larg în spete și cu picioarele subțirele.
Nu purta, totuși, mustăți. Dacă ar fi la fel de abil ca Gregor, ar gândi că guvernarea noastră vrea să ne înfunde
în manipulare, aș crede că în fața mea stă Gregor și nu fratele său David. Nu aș spune că sunt gemeni, nici
Gregor nu mi-a zis ceva de acest fapt. Nici eu nu am întrebat, căci, nu am știut.
Terminasem să mănânc. Îi mulțumesc pentru amabilitatea avută. Îl întreb dacă are nevoie de ajutor
ceva, aș putea să îmi dau toată priceperea pentru a-i arăta recunoștința pentru faptul că m-a primit în casa lui.
David spune că nu este necesar. Și apoi, azi e duminică, toată lumea se odihnește.
Îmi amintesc de adresa Miroslavei când pusesem mâna în buzunar, scot plicul pe care era scrisă adresa.
- Ați putea să îmi spuneți unde se află această adresă? Adică, mai exact, cum ajung acolo? Nu cunosc
atât de bine orașul. Trecuți demult sunt anii de studenție, îl întreb pe David, uitându-mă cu atenție
deosebită spre el. Îi arătasem plicul.
- Ia să văd! Îmi zice el, cerându-mi hârtia. Eu îl dau, dânsul îl ia și se uită chiorâș la adresa indicată
acolo. Își încruntă sprâncenele, încearcă să pipăie plicul ca și cum acest gest l-ar ajuta să îmi dea
răspuns la întrebarea mea, apoi, mai privind încă odată la plic, mi-l întoarse, spunându-mi:
- E o școală de meserii!
- Unde? Neînțelegând ce vrea să zică David. Mă ridic de pe scaun.
- Adresa asta, e o școală de meserii acolo. Cândva și fiica mea a frecventat câteva cursuri.
- Și ce se învață?
- Balet. Balet, balet și iar balet.
- Interesant.
- Nu aș spune. Mie personal nu îmi place baletul! Nu văd nici o plăcere în a privi niște subțirei cum
aleargă pe scenă părând că s-au rătăcit. Mai mult, unii dintre balerini creează o senzație că ar avea
nevoie de ajutor, iar când vrea să-i ajute cineva, refuză. O tâmpenie de dans, dacă îl pot numi așa.
- Știți, nu sunt chiar întru totul de acord cu dumneavoastră. Da, și eu nu pricep multe în acest dans,
dar vreau să vă spun că mesajul pe care-l transmit balerinii prin măiestria de care dau dovadă atunci
când joacă pe scenă este unul foarte important.
- O fi, nu neg. Mie oricum, nu îmi place.
- Nu ați fost niciodată să priviți un spectacol.
- Nu.
- Nu vă cred. Nici când fiica dumneavoastră studia la școala dată?
- Nici.
- Da, foarte încăpățânat sunteți, zic eu lui David, plecându-mi privirea.
Nu îmi dădeam seama de ce am spus că baletul este un dans pe placul meu. Și eu aveam aceleași gânduri
asemenea lui David, chiar dacă am asistat nu odată la reprezentanțe de acest dans artistic, nu pot spune că mă
fascinează. Iar acum, mai mult îl detest știind că, prin intermediul baletului, s-a încercat să mi se transmită
mesaje subliminale de a mă supune față de regimul mizerabil care este dictat de Consiliul Suprem. Cred că am
adus laude baletului gândindu-mă la Miroslava, drăgălașa mea ființă. O ador. Mă stăpânește. Nu vreau să îmi
imaginez un popor care-și iubește conducătorul, acela e un popor pierdut. Vreau să o văd. Mă voi duce la ea.
David m-a informat referitor la adresa de pe plic. Aparține de o școală de meserii. Deci, pot conchide cu adevărat
că nu e una eronată. Miroslava nu m-a amăgit. Pe chipul meu apăruse zâmbete. Băteam strident cu degetele pe
masă. Se forma un sunet melodios.
- Aș vrea să facă o vizită prin localitate. Așa, să mai văd ceva nou, cum se spune la noi în Skopje. Îi
zic eu lui David, ridicându-mă de la masă. Încercam să strâng resturile la care dânsul îmi dă de
înțeles că nu e necesar că doar sunt oaspetele lui.
- Nu vă pot ajuta prea mult în această privință. Nu sunt un mare aventurier al călătoriilor. Însă, vă
pot recomanda să mergeți la teatrul măștilor situat chiar în centrul orașului. Dă reprezentații în
fiecare zi.
- Au și balet?
- Nu, nu. Zâmbește David. Doar măști. Am fost câteva ori.
- Chiar dacă e frig afară, totuși, vreau să mă plimb. Să știți că uneori îmi place senzația de răceală
care mă înfășoară pe întreg corpul. Îmi dă o impresie de veșnicie.
- Vedeți ca această veșnicie să nu se adeverească. E foarte frig. V-aș arăta eu unele locuri, dar nu am
deloc poftă să ies pe așa frig.
- O, nu. Eu vă mulțumesc pentru ospitalitate. Mă duc să îmi aranjez lucrurile, mai spre seară voi ieși.
- Înțeles, zise David apucându-se să strângă masă în urma mea. Am vrut să mă opresc să-l ajut, însă
din privirea pe care mi-o arătase înțelesesem că nu e cazul.
În cameră, Aris stătea liniștit. Așa legat cum îl lăsasem. Nu îi plăcea acest fapt și îmi dădeam seama. Îl
mângâi spunându-i că nu va dura mult. L-aș lua cu mine în plimbare. Dar adevărul e că nu mă duc să vizitez
teatrul de măști. Avem destui mascați printre oamenii. Eu vreau să o văd pe Miroslava, gingașa mea iubită.
Aris îmi este drag și aș face aproape tot ce îmi stă în putere să fie într-o stare plină de mulțumire, atât trupească,
cât și spirituală, totuși, nu pot să-l iau cu mine. Nu vreau să-l pierd pe undeva. Îl mângâi în continuare uitându-
mă în ochii săi ațintiți spre mine. Simțeam cum parcă i-ar curge lacrimi. Privirea îi era nostalgică, aproape
smerită. Încercam să-i explic, ca și cum, ar pricepe că va trebui să mai stea ceva timp în legătoare. Îi promisesem
că pe urmă va sta toată viața dezlegat. Îmi dădusem cuvântul meu. Nu e chiar bine să promiți, cât demult ți-ai
dori să îndeplinești făgăduiala, nu știi cum poți s-o încalci în circumstanțe nefavorabile. Îl sărut pe frunte.
Dânsul își aplecase capul. Atunci când mâncasem la masă am luat. fără să vadă David. o bucată de pâine și niște
oase mici. Le scot din buzunarul haine unde mâna mi se lipise de la unsoarea de pe oase. I le dau lui Aris, acesta
sclipea de bucurie. Îl las să mănânce, eu îmi șterg mâna de pantalon, oricum, hainele erau murdărite. Înainte de
a mă duce la drum, aș vrea să fac un duș. Dar sunt în casă străină și nu se cade să profit prea mult, pe de altă
parte, nu pot să mă înfățișez în fața Miroslavei în așa hal. Măcar puțină apă să trec peste corp.
Ies din cameră în pantalonii murdăriți. David se plimba prin hol și când mă văzuse începuse să mă
dojenească:
- Secretare, oh, secretare. Nu aveți deloc grijă de veșminte. Așa vreți să ieșiți în oraș? Aici nu e satul
unde stați dumneavoastră, aici e capitala. Trebuie să aveți un stil.
Vorbele fratelui lui Gregor nu trezise dorul de a mă cufunda în moda din capitală. Ori aici, ori la Skopje,
tot haina îl face pe om, decât însăși omul. Nu trăgeam atenție foarte mult la vestimentația altor persoane, doar
așa, dacă îmi părea prea ieșită din tiparele vremii, aș fi căscat ochiul timp mai îndelungat ori dacă omul în
general era fără haine. În rest, nu prea mă interesa ce haine purta. Acum, auzind ce spune David, mă gândisem
că aș putea să profit de situație.
- Da, aveți dreptate. Le-aș schimba doar să am unde le curăți.
- Schimbați-le, le curățați la mine. Sau le ducem la o spălătorie, nu e mare lucru.
- Dacă aș putea să găsesc vreo spălătorie la ora asta, m-aș spăla și eu.
- Oo, dragul meu, puteți să faceți o băiță la mine. Avem apă, avem baie. Nu vă rușinați.
Pe chipul meu apăruse fericirea, vorbele lui David erau exact cele pe care voiam să le aud. După cum
mi-a zis David, fără a mai aștepta altă rugăminte, am făcut o baie. M-am curățat de toată mizeria din ultimele
zile. Apă care îmi ștergea murdăria de pe trup părea că, odată cu spălarea corpului, scotea din mine și urmele
faptelor săvârșite care au lăsat să curgă sânge. Vedeam cum apa duce spre gura de canalizare din baie sângele
roșu al hoțului ucis în seara când o văzusem pe Miroslava la stația de autobus, vedeam roșeața de pe trupurile
fără suflare a celor doi indivizi de la Unitatea Specială pe care i-am ucis, apoi le-am dat foc. Simțeam cum mi
se reînnoiește întreaga mea ființă. Voiam să stau așa suspendat între picurătoarea de apă caldă căzând peste
trupul meu și încolătăcindu-se, făcându-mă să uit de toate cele întâmplate. Cred, aș sta așa până la sfârșitul zilei,
chiar dacă David mi-ar spune să ies de acolo. Doar un gând mă face să ies de la duș, gândul pentru care aș fi în
stare să mă las de toate dependențele mele, Miroslava. Chipul ei plin de farmec m-a vrăjit din prima clipă cum
am văzut-o în primărie. Nu contează că e fata unui ticălos cum este primarul Tase, dânsa e grațioasă, cu părul
împletit în șuvițe lungi dansatoare, mă încântă. Aș privi-o necontenit, hrănindu-mă din înfățișarea ei. Dânsa e
nectarul care mă îmbată. Apa mă trezea uneori din starea de somnolență în care intram când mă gândeam la
Miroslava. Fiind cu trupul în baie, dar mintea la iubita mea ființă, uitam să reglez temperatura și se mai întâmpla
să vină câte un strat de apă fie fierbinte, fie rece. Aceste intermitențe îmi dădeau de înțeles că trebuie să sfârșesc
dușul îmbătător. Mă uit în oglindă, îmi crescuse barba și mustățile formau o arcuire destul de pronunțată. Nu
aveam ustensilele mele să mă rad. Acasă, cum îmi era obiceiul, acest ritual al omorârii firelor de păr de pe față,
îl îndeplineam cu regularitate. Însă, în ultima săptămână am uitat, se pare că, de el. Părul era pronunțat, părea
să mă facă asemenea unui popă. Mie nu îmi plac popii, nici să mă asemenea cu ei nu vreau. Cred acesta e unicul
motiv din a cărui cauză nu vreau să port barbă. De fapt, nici îndeletnicirea lor nu mă prea bucură. Altfel, aș lăsa
părul să crească în voia lui, dar nu voiesc să fiu luat de alții drept un preot. Vizita pe care doresc să o fac
Miroslavei mă impune să îmi curăț fața de iarba țepoasă de pe față. Ies din baie cu repeziciune, aproape să uit
că eram în pielea goală, mă întind spre ușa de la duș luând un prosop să-mi acopere partea inferioară a corpului.
Îl strig pe David. Acesta mă auzise, răspunzându-mi înapoi ceva nedeslușit, dar înțelesesem ultimele cuvinte în
care îmi zise că vine imediat. În două minute își făcuse apariția și el. Îmi cer scuze pentru trupul meu pe jumătate
dezgolit, la care el răspunde că nu e ceva neobișnuit că a mai văzut trupuri de bărbați goi. Eu îl rog să mă ajute
cu bărbieritul feței. Dânsul adusese ustensilele de ras. Mi le-a dat fără vreo reținere. Le iau, mulțumindu-i. Intru
înapoi în baie. Procesiunea începuse. Ustensilele aduse de David nu erau cele pe care eram obișnuit să le
folosesc. În loc de aparatul de ras, aveam în mâna un cuțit cu o lamă ascuțită și lată. Simțeam cum pielea
scrâșnea sub fiecare atingere a lamei acestui cuțit. Nu era deloc plăcut să mă rad astfel, dar mă gândisem că,
decât să stau cu barba plină de păr, tot mai bine ar fi o curățare a ei, cât de dureroasă ar fi. Dacă de obicei,
bărbieritul meu dura vreo douăzeci de minute, aici mi-a trebuie vreo patruzeci cel puțin. Cauza a fost doar una
și anume că încercam cu foarte mare atenție să rad cât mai atent părul de pe față încât durerea provocată de la
lama de cuțit să nu fie atât de intensă. Se pare că lama acestui cuțit nu a fost demult ascuțită. Oricum, nu am de
ce să mă plâng. Omul m-a ajutat. Am finisat să mă rad, m-am curățat cu un șuvoi puternic de apă și astfel am
terminat să îmi împrospătez trupul. Aș fi vrut să fie curățat nu doar corpul, ci și mintea, însă, cea de a doua se
pare că suferise mari schimbări.
După dușul făcut și care, trebuie să recunosc că a fost unul foarte plăcut, mă duc în camera mea. Îmi
aleg niște haine dintre cele pe care le aveam. În geanta mea erau costumul de ofițer care probabil la pus Gregor.
Din păcate iarăși apăruse o problemă, acum nu mai aveam multe veșminte. Toată vestimentația mea erau acest
costum de ofițer și hainele în care venisem îmbrăcat din Skopje, ultimele murdărindu-le, aflându-se în acest
moment la spălat. Va trebuie să apelez din nou la David. Nu vreau să-l obosesc cu aceste promisiuni, însă, nu
am avut timp la dispoziția când venisem grăbit în capitală, să îmi iau lucrurile, deși, Gregor mă asigurase că
totul e pregătit. O fac pentru Miroslava, va înțelege că am nevoie de haine. Ies din cameră, fiind înfășurat într-
o pătură care îmi acoperea tot corpul lăsându-mi să se vadă doar picioarele jos. David stătea într-un scaun
rezemat de perete ascultând radioul.
- Au spus că bună treabă fac cu eradicarea! Îmi zice deodată dânsul, uitându-se la mine.
- Cine? Fac eu nedumerit.
- La radio, acum au transmis că metoda de eradicare dă roade, în prima săptămâna s-au înregistrat o
mie de scrisori care nu corespund cu regulile generale, în cea de a doua săptămână numai o sută.
Progresăm.
- A, o fi bine, zic eu, fără să îmi prea pese de acest fapt. Știam că autorii scrisorilor care nu sunt pe
plac Consiliului Suprem vor avea de suferit. Mă puteți ajuta cu o haină, vă rog. Ale mele s-au cam
terminat. Zâmbesc strident, deși, aș fi crezut că era mai mult un rânjet.
- Sigur că e bine, zice David înflăcărat. Vom avea mai multă educație. Așa trebuie să fie. Dacă
poporul nu poate singur să se educe atunci să o facă superiorii. Cei care au cunoștințe mai multe
decât noi.
- Da, da. Încerc să mențin discuția, deși, nu îmi plăcea deloc să aud ceea ce spunea dânsul. Voiam
totuși, să îmi dea o haină și poate acesta a fost motivul din care mă prefăceam că aș fi de acord.
- Nu prea pare să mă susțineți. Credeți că nu e bună metoda de eradicare? Imaginați-vă că veți primi
o scrisoare inteligibilă, fără un sens coerent. Vreți ca oamenii noștri să fie inculți?
- Sunt de acord că trebuie să fie educați, însă, ea, metoda, nu e binevenită în a șterge opinia omului.
Este îndeajuns să fie învățat omul cum să scrie și să citească, dar nu este deloc potrivit să fie ajutat
în a alege ce să scrie și să citească atunci când el poate deja să o facă singur. Vă mulțumesc că îmi
arătați calea, dar aleg singur dacă să merg pe ea, asta este.
- Încăpățânat și gata.
- Vă rog, o haină dacă ați putea să îmi împrumutați, încerc să întrerup această discuție despre metoda
de eradicarea și apriga susținere observată la David.
- A, așteptați un pic. Mă duc să văd în dulap ce veșminte sunt, poate găsesc ceva pe mărimea
dumitale. Văd că nu doriți să discutăm despre noile idei venite de sus.
- Greșiți, aș discuta, doar că vreau să fac o plimbare în localitate acum cât vremea este liniștită! De
fapt chiar nu voiam să vorbesc despre asta, inclusiv, fiindcă Gregor mă prevenise să nu aduc vorba
în discuție.
- Da, s-a mai liniștit. Așteptați. Între timp, ascultați ce spun la radio, exclamase David.
Eu mă așez pe scaun în holul casei. David se îndreptase spre una dintre camere. Era odaia ce se afla în
partea opusă camerei unde mă cazase pe mine. În așteptarea incertă cu privire la reușita lui David de a găsi
haine potrivite pentru mine, mă uitam iarăși împrejurul locuinței ațintindu-mi privirea spre aceleași fotografii
ce le văzusem mai devreme. De radio nu îmi păsa deloc. Nici nu dădeam atenție. Cât mai puțin ascult palavrele,
mă simt mai în siguranță. Dar ce ține de fotografii, acestea erau neschimbate, având în vedere că le zărisem nu
cu mult timp în urmă, căci, ar fi fost straniu să dispară, însă, printre ele nu se vedea pozele unde era David. Da,
cu siguranță ceva este schimbat, nu am memorat câte erau la număr, totuși, îmi amintesc că văzusem două în
care era David ori o persoană care semăna foarte mult cu el. Poate era Gregor, căci, acest David este extrem de
asemănător cu Gregor, de parcă ar fi gemeni. Sunt încredințat că acolo, printre fotografiile de lângă colțul acelui
perete unde sunt poziționate, mai existau poze cu un bărbat. Dar acum, ele dispăruse. Aș vrea să mă apropii de
perete pentru a cerceta cu exactitate, poate o fi căzut jos, totuși, nu mă încumet. Aștept să vină David. Uimirea
mea trecuse repede. În gând o vedeam pe Miroslava. Așteptându-l pe David, înțelegeam că vizita mea depinde
de reușita acestuia de a-mi găsi haine pe măsură. Erau două obstacole în calea mea spre Miroslava, spre drăguța
mea nimfă cu părul de foc. Să găsesc haine și să găsesc haine corespunzătoare staturii mele. Mă amuza acest
fapt. Nici primarul Tase nu a fost o piedică în a o întâlni pe fiica lui la spectacolul de balet de la Casa de cultură,
iar acum, când drumul este liber, mă oprește propriul corp. Așa mi se întâmplă deseori, să fiu împiedicat de cele
mai neînsemnate obstacole, ca și cum dânsele, nu ar apărea involuntar, ci intenționat vor să îmi atragă privirea
că și ele sunt la fel de importante ca oricare alte piedici care ar putea să apară. Zâmbesc iarăși, toți vor să fie
importanți.
Ușa pe unde intrase David nu se deschidea, acest fapt mă neliniștise. Trecuseră câteva minute bune. Îmi
imaginam că dura atât demult fiindcă nu găsește hainele potrivite. Mă ridic de pe scaun și merg cu pași mărunți
prin casă formând un cerc. N-am vrut să intru în camera unde mă cazase gazda. L-aș fi trezit pe Aris. Nu doream
să latre din nou. În cameră mă învârteam pe același segment. Era cercul așteptării, cercul din care mă putea
scoate doar David. Pasul se mărea cu fiecare clipă scursă, iar ușa odăii rămânea închisă. Deodată, m-am
înspăimânt. La ușa de la intrarea în casă se auzise un zgomot. Nu era puternic, semăna cu o sforțare a mânerului.
Cineva voia să intre, mă opresc înmărmurit. David nu ieșea din cameră, deși, foarte mult mi-aș fi dorit să o facă.
Nu conta dacă are sau nu hainele la el. Stăteam în mijlocul odăii, ațintindu-mi privirea spre ușă. Se pare că omul
care se afla după ea era pregătit să intre. Să fi fost lăsată descuiată mă gândeam eu. Probabil, atunci când David
a adus mâncare pentru Aris, da, cu siguranță o fi uitat-o descuiată. M-aș repezi să blochez accesul, dar acest
gând rămăsese doar în mintea mea. Ușa se deschise, frica mea trecuse în uimire. În prag își făcuse apariția David
cu o geantă în mână.
- Ține! Îmi aruncă geanta.
Eu mă uit buimăcit la el. Dânsul râde în hohote.
- Da, știu. Am intrat pe ușa de acolo. Am o ieșire de rezervă. Nu găsisem haine, așa că m-am dus la
un vecin să cer.
- O, hu. Și eu care credeam că e vreun infractor. Nu trebuie să vă deranjați într-atâta. Vă fac numai
necazuri.
- Nu e o problemă. Vezi care ți se potrivesc. Am luat mai multe.
- Vă mulțumesc încă odată pentru ajutorul acordat, îi zic eu cu recunoștință în ochi lui David. Cred
că a fost unul dintre puținele momente când i-am spus cu adevărat ce gândesc.
Iau geanta în care se aflau hainele și făcându-i semn lui David că mă duc în camera unde am fost cazat,
mă îndrept spre ea. Ajungând în fața ușii odăii mele îmi întorc privirea spre David. Acesta stătea în locul unde
îl părăsisem, se uita la mine. Eu îi zâmbesc dând ușor din cap. Privirea o îndrept spre ușa camerei opuse celei
în care voiam să intru. În mintea mea mă gândeam la vorbele lui David. Dânsul spusese că este o ieșire de
rezervă și că pe acolo se strecurase când mi-a adus hainele. Nu puteam să diger toată această amabilitate a sa.
Ceva îmi părea suspect. Aș fi vrut să văd într-adevăr dacă este o ieșire de rezervă. Prea merge totul ca la carte,
vorba aia. Dar nu pot face cercetări. Stăpânul casei e chiar în fața mea. Intru în odaie unde mă cazase. Aris
începuse să latre la mine. Are un simț foarte dezvoltat. Scârțâitul ușii a fost suficient să-l trezească. Se observa
pe chipul său ruga măgulitoare combinată cu ochii milostivi prin care cerea să fie eliberat de funie. Mă apropii
de el spunându-i să mai rabde, nu este dorința mea de al ține legat, totuși, e o măsură necesară. Îi ziceam aceste
vorbe de jale, de parcă, ar pricepe vorba omenească, deși, uneori am senzația că înțelege mai bine decât alți
oameni. Se liniștise lăsându-se pe labele din spate. Aris, câinele meu drag.
Scot din geantă hainele aduse de David. Printre ele se găseau două pereche de pantaloni, cămașa într-
un exemplar, două pulovere și niște ciorapi. Pe fundul genții era o geacă mare călduroasă. Am probat toate
hainele. Mare uimire că toate acestea mi se potrivise pe corp, ca și cum, mi-ar fi fost luată măsura înainte ca
David să le aducă. Chiar dacă nu dau prea mare atenție aspectului vestimentației, contând, în principiu, să fie
curate, astăzi seara e una semnificativă. O voi întâlni pe Miroslava, vreau să creez o senzație bună asupra ei.
Am ales niște pantaloni de culoare neagră, cămașa albă, dar nu voi lua geaca adusă de David, ci mă voi îmbrăca
în paltonul meu care nu a fost pătat și nici nu a suferit la exterior. Mă uitasem în oglindă, cred că îi va plăcea
Miroslavei. Aris se uita nedumerit la mine. A priceput, totuși, că intenționez să ies undeva. Știa că mă pregătesc
de plecare, întotdeauna când stau în fața oglinzii timp îndelungat acest fapt înseamnă că urmează să am o
întrevedere importantă. De asemenea, înțelegea că el nu va merge cu mine așa cum se întâmpla de obicei. Îl
ating cu mâna pe cap, mângâindu-l. Îmi cer scuze că trebuie să-l țin legat. Ies din cameră repede și văzându-l
pe David în bucătărie, îl mai rog să îmi dea ceva pentru a-l hrăni pe Aris. Nu părea încânta de solicitările mele,
însă și de această dată m-a ajutat. Chiar și apă mi-a dat din inițiativa sa.
După ce am hrănit câinele, fac o cercetare rapidă a lucrurilor din camera unde eram cazat. Îmi așez în
geanta mea lucrurile personale care îmi rămăseseră, fiindcă, ducând hainele la spălat nu mai aveam la mine
decât paltonul și încălțămintea. În rest, plicul și biletul, scrisoarea lui Panfil unde era arătată schema de
amplasare a Unității Speciale, cheia de plastic dicromatică, raportul de activitate dat de Gregor, le scosesem din
geantă. Într-un colț al odăii văzusem o hârtie. O iau, înfășor raportul de activitate în ea. Celelalte obiecte le
strânsesem vârându-le în buzunarul hainei. Aș lua raportul cu mine, dar are dimensiuni prea mari pentru a-l ține
ascuns sub haină fără a fi remarcat faptul că tăinuiesc ceva sub palton. David îmi dăduse o cheie când mi-a
arătat odaia. Voi încuia ușa. Restul hainelor rămase le bag în geanta pe care mi-o oferise David. Uitându-mă cu
duioșie la Aris și luându-mi rămas bun de la el, părăsesc camera. Aris lătrase de două ori, apoi, văzându-mă că
dispar din vizorul său se liniști..
David nu era în hol și nici la bucătărie. Încep să-l chem, dar nu dă nimeni nici un răspuns. Aș fi strigat
ca prima dată, dar mă prevenise să nu o mai fac. Mă uit împrejur. Mă gândeam că o fi ieșit în stradă, ori iarăși
are vreo încăpere tainică unde se află. Ațintesc privirea spre peretele cu fotografii, ochii îi mărisem când am
văzut că dispăruse toate fotografiile. Da, cu siguranță nu mai erau. Inițial, am văzut câteva, apoi, se răriseră,
rămânând doar cele în care se aflau câteva persoanei de sex feminin, iar acum nu mai este nici o poză pe perete.
Ciudat, foarte ciudat. De parcă, cineva intenționat le-ar lua de acolo pentru a mă speria. Am vrut să mă apropii
de perete, voiam să mă asigur că lipsesc într-adevăr de acolo, dar în spatele meu se auzise zgomotul unor pași
grăbiți. Mă întorc, era David.
- Văd că ați ales deja! Vă place? mă întreabă el apucându-mă de braț și cerându-mi o piruetă, totodată,
îndepărtându-mă de peretele cu pricina.
- Îmi place stilul clasic, e mereu la modă, răspund eu nu foarte încântat de învârtirea executată.
- Da, așa este. Această combinație de culori nu moare niciodată.
- Să știți că m-ați salvat. Atât demult voiam să fac o plimbare. Atunci când mi-am văzut hainele
murdărite îmi pierdusem speranța.
- Purtați, purtați, zise David, fluturând din mâna.
- Cred că voi pleca. Afară deja începe să se întunece. Ziua e scurtă. Credeți că ar fi bine să mă duc
cu automobilul?
- Nu v-aș recomanda. E duminică și mulți acum vin de prin provincie. E aglomerat. Luați un taxi ori
autobusul.
- Cred că voi pleca la autobus. Am văzut că stația e aproape de dumneavoastră.
- Da, așa este. Te urci de acolo și ajungi în orice direcție vrei. Aici, la noi sunt rute pe diferite străzi.
Avem noroc în această privință. Dacă vei dori să ajungi la școala ceea de balet, atunci, să urci în
autobusul numărul trei.
- Bine, am înțeles. Mă îmbrac cu paltonul pe care îl ținusem în mână până atunci și făcând o
plecăciune pe care nici eu nu am înțeles de ce o înfăptuisem, ies din casă.
Afară, frigul își făcuse simțită prezenta, deși, aveam pe mine îmbrăcat un tricou, peste el cămașa apoi
puloverul, totuși, răceala pătrundea prin mânecile paltonului. Le bag în buzunar încercând să le ascund de gerul
de afară. Mă îndrept spre stația de autobus. Nu prea mă orientam bine în locurile unde erau noi pentru mine,
așa că a trebuit să cer ajutor unor localnici care m-au redirecționat spre stație. Deși, mi-am făcut studiile aici,
nu mă pot lăuda cu o cunoaștere foarte bună a localității. Aveam alte interese atunci decât să cutreier localitatea.
Am mers vreo zece minute cred până într-acolo chiar dacă atunci când venisem cu mașina mi se păruse că e
mai aproape. Pe drum mă uitam la panourile publicitare împrăștiate unul lângă altul, acestea împânzeau orașul
la fel ca cele din Skopje. Spre deosebire însă de cele din orășelul meu, aici, în capitală, panourile erau toate de
aceeași culoare, alb și negru. Mă gândisem la cheia de plastic dicromatică dată de Panfil care avea aceleași
nuanță de culori. Aveam impresia că metoda de eradicare a ajuns și în publicitatea stradală. De fapt, publicitatea
e elementul esențial prin care poate fi manipulată populația. Nu aveam părere bună despre afișajele cu reclamă,
niciodată nu am avut, iar acum, văzându-le în aceste culori, le uram și mai mult. Îmi produceau un sentiment
de repugnare chiar și acele panouri unde se reclamau anumite cărți. Știam eu ce cărți promovează ele. Am urât
publicitatea. În copilărie mă enerva când priveam un program de desene animate care, brusc era întrerup de o
calup publicitar. De regulă, publicitatea era plasată în momentele cele mai intrigante.
Între timp, urmărind împrejurimile, ajung la stația de autobus. Erau câteva persoane care pe semne
așteptau, asemenea mie, să vină transportul. Mă apropii de una dintre ele mai în vârstă întrebând-o dacă pe aici
trece autobusul numărul trei de care mi-a spus David. Îi arătasem și adresa de pe plic lăsată de Miroslava. Omul
nu răspunse imediat, uitându-se îndelung la adresă, apoi, îmi confirmase că într-adevăr vine acest autobus și că
trece chiar pe lângă școala de balet. Se pare veridică informația, acolo o fi o școală de balet dacă și această
persoană mi-a spus-o fără a-l întreba eu. I-am arătat doar adresa. Îi mulțumesc pentru ajutorul oferit. Omul se
uită la mine cu o oarecare satisfacție și îmi zice:
- Gabriel! Mă numesc Gabriel. Îmi întinse mâna pentru o strângere bărbătească, apoi, schițase un
zâmbet pe față.
- Novac, încântat de cunoștință! răspund eu cu reciprocitate.
- Se pare că nu sunteți din oraș?
- Nu, nu sunt, ați ghicit!
- Nu e chiar o ghicitoare. Am spus-o în cunoștință de cauză, căci, școala de balet e una dintre atracțiile
cele mai cunoscute din localitatea noastră și ar fi fost straniu pentru un localnic de vârsta
dumneavoastră să nu cunoască unde se află. Sunt și eu venit în capitală din provincie, ce-i drept,
demult timp, zise omul cu o ușoară melancolie pe chipul său.
- Așa deci. Nu am știut. Vreau să fac o vizită acolo, un cunoscut de al meu face studii. Demult nu l-
am văzut.
- Înțeleg. Cum îl cheamă?
- Pe cine?
- Pe cunoscutul dumneavoastră!
- Credeți că dacă v-aș spune l-ați cunoaște?
- Posibil, eu sunt coregraf la școala dată.
- Chiar așa! Mă uit eu uimit la dânsul. Vă duceți acum acolo?
- Da. Aștept să vină transportul. Am repetiții pentru concertul de mâine.
- Înseamnă că mă veți ajuta să ajung la școală. Ce soartă am, și ce noroc, zâmbesc eu.
- Sigur. Da, aveți noroc. Deci, cum îl cheamă?
- Miroslava.
- Nu cred că avem printre băieții de acolo, dar nici printre bărbații care sunt angajați, pe cineva care
să poarte așa nume, spuse Gabriel, scoțând un rânjet asurzitor.
- A, e o fată.
- Miroslava, fiica lui Tase din Skopje? Da?
- Da, ea e. o cunoașteți, fac eu uimit din ochi. Nu cred în tot orașul să mai fie o fată cu același nume
și să aibă aceeași ocupație.
- Este așa persoană. Practică de vârstă fragedă baletul. Are potențial.
- Mă puteți conduce la ea?
- Da, dar să o faceți după repetiție. Chiar vă rog să asistați la pregătiri.
- Dacă îmi permiteți, chiar o voi face cu cea mai mare plăcere. Sper că nu vă aduc incomodități.
În fapt, nu mai conta aceasta, aș fi insistat să mă ducă la ea. L-aș fi amenințat, i-aș fi dat bani, orice
eram în stare să fac, doar să îmi arate calea. Nu a fost necesar nici una dintre idei să le pun în practică.
- Da, da,... Hai să urcăm. Gabriel mă apucase de braț și îmi arătase ușa autobusului care venise în
stație și pe care eu nu-l observasem fiind prins în discuția despre Miroslava. Înainte, domnul meu,
adăugase el.
Urcăm în autobus. Gabriel s-a așezat pe un scaun de lângă geam. Mi-a făcut semn să stau lângă el pe
scaunul alăturat din partea opusă.
- Veniți des în capitală? mă întreabă el.
- Nu. Așa, uneori, în interes de serviciu si cu vreo ocazie. De regulă, mă trimit în calitate de
reprezentant. Deși îmi place să călătoresc, nu aș include pe lista locurile de vizitat, capitala noastră.
- Aveți tupeu să o spuneți unui locuitor care trăiește aici de un habar de vreme.
- Nu am vrut să vă ofensez.
- Relaxează-te, să fiu sincer, nici eu nu prea sunt încântat de felul cum arată orașul. Uită-te și
dumneata, e plin de construcții de tot felul. Dacă înainte aveam spații unde să ne odihnim, parcuri
înverzite, acum, stăm la umbra unui bloc de piatră care se înalță în locul unde mai devreme erau
copaci. Nu se mai construiesc biblioteci, nu se mai scriu așa multe cărți, iar cele scrise sunt atât de
proaste. Lumea a devenit atât de manipulată. Ne înghesuim pe un petic de pământ pe care în
sugrumăm. Uită-te chiar la aceste panouri, toate au aceleași culori, alb și negru. Cum crezi, de ce?
Ori poate nici nu le-ai observat?
- Le-am observat, chiar primele mi-au atras atenția. Cred, e legat de Consiliul Suprem.
- Nu gândești rău deloc. Ești cumva vreun ofițer? Rosti Gabriel și își mușcă buza superioară.
- O, nu. Am avut de furcă cu ei. De asta și cunosc.
- Urăsc orașul nu atât cât localitatea, ci având în vedere felul cum au evoluat oamenii. Sunt
îndobitociți permanent. Eu personal, am avut din păcate menirea să le dirijez conștiința, gândurile.
- Ce vreți să spuneți?
- Nimic, așa vorbesc și eu uneori, răspunse el parcă dându-și seama că îl lua vorba pe dinainte.
Observând această ezitare a lui Gabriel, înțelegeam că el tot luptă contra Consiliului Suprem. Așa am
sperat, poate. Dar asemenea mie, nu poate să se încreadă în nimeni. De altfel, nici eu nu pot ști cine e cu adevărat
acest individ. Vreau să-l iscodesc, să încerc al ghici, este un om al sistemului ori într-adevăr un răzvrătit:
- Cum vi se pare metoda de educare a populație? Eracritarea, eramicarea, eraficarea...Nici nu îi rețin
denumirea.
- Eradicare. Da, credeam că e o ideea bună până mi s-a întors și mie una dintre scrisori în care
propuneam o nouă metodă de pași și figuri de dans în balet. Am muncit foarte mult la această
metodă, câțiva ani. Consiliul de Etică mi-a distrus truda într-o zi. Îi urăsc.
Spusele lui Gabriel păreau a fi veridice, mâinile i se încleștase puternic când vorbea, ca și cum, ar dori
să rupă batista pe care o ținea în mână. În ochii lui zărisem furia, acea furie pe care o aveam eu deseori. Mâinile
lui se încleștase puternic când vorbea. Vedeam cum fața lui se întuneca.
- Văd că aveți un sentiment de dușmănie adâncă față de Consiliu! Zic eu uitându-mă direct la Gabriel.
- Da, așa este. Dar haideți să nu vorbim despre aceasta. Sunt mulți care slujesc sistemul, îmi șopti
Gabriel, apropiindu-se de urechea mea.
- Vă temeți?
- Nu e vorba de teamă, nu pentru mine. Dar am o familie și nu vreau să se întâmple ceva cu ei din
cauza ideilor mele. Când era tânăr puteam să vorbesc despre orice, să spun tot felul de gânduri cât
de grele ar fi pentru cei din jur. Nu îmi păsa atât demult ce credeau oamenii. Acum, însă, s-a
schimbat situația. Căsătorit și cu doi copii, mocnește în mine răzbunarea față de regim, totuși, o
potolesc pentru a-mi avea în pază familia.
- Cred, așa aș face și eu. Însă, nu sunt în situația dumneavoastră. Eu am libertate.
Gabriel nu zise nimic, ci doar mă lovise ușor pe umăr. Între timp ajunsesem la locul de destinație.
Gabriel mi-a făcut semn să cobor după el. Eram în fața unei clădiri cu cinci etaje, o construcție care la prima
vedere nu se deosebea cu nimic de celelalte. Aș spune că erau altele în jur având un aspect exterior mult mai
plăcut. Dar, vorba ceea, mă gândisem eu, nu totdeauna exteriorul și interiorul unei încăperi este la fel.
- Iată! Îmi arată cu degetul Gabriel. Iată aici este școala.
- Toată această clădire? Întreb eu scrutând edificiul de jos în sus.
- Da, anterior de a fi școală, aici era un spital militar, încă, se mai zăresc urmele de răzvrătire
împotriva metodelor de tratament aplicate bolnavilor. Le vedeți lăsate pe pereți. Uite, acolo lângă
intrare observi inscripția? E denumirea veche a instituției rămasă pecetluită în piatră. Am făcut
puține reparații. Nu avem fonduri, iar cele alocate sunt insuficiente. Din ce am avut, am cheltuit
totul. Ziceam, măcar să pregătesc câteva săli pentru a putea oferi cursurile de balet.
- Și demult a devenit școală?
- Nu cunosc exact, eu sunt aici de vreo cinci ani, unii spun că se organizau balete de concert chiar și
atunci când clădirea servea ca instituție de tratare a soldaților. Nu am verificat informațiile. Și apoi,
sună ciudat să fie făcute spectacole de balet într-un spital, mai ales unul militar. Cred că e o legendă
amuzantă făcută de cineva care a fost supărat de administrația spitalului.
- Poate o fi adevărat, nu credeți? Acum e o școală de balet, ar putea să fie o legătură.
- Posibil, nu mă gândesc prea mult la asta. Vă propun să intrăm, frigul mă doboară.
- Chiar așteptam să o spuneți, zic eu zâmbind, mergând în urma lui Gabriel.
Acesta intrase pe ușa de metal care părea foarte greu de deschis. Alături pe perete văzusem inscripția
de care îmi spusese el. Nu prea am deslușit scrisul, dar era ceva mâzgălit acolo. Ușa scrâșnise asurzitor. Se crea
o senzație că intenționat a fost făcută astfel pentru ca oricine va dori să intre să se audă intenția pe care o are.
Înaintea lui Gabriel apăruse un domn de vârstă apropiată cu a lui.
- Dumneavoastră erați, spuse domnul care stătea chiar în fața noastră. Se uita la Gabriel. Apoi, mă
zărise și pe mine. A făcut niște ochi mari.
- Da, știu că am întârziat cu jumătate de oră. Am avut niște probleme personale.
- Mai repede, sunteți așteptat în sala de repetiții. Toți balerinii sunt pregătiți, exclamase omul.
- Vin imediat, doar să mă dezbrac de stratul gros de haine, spuse Gabriel individului, apoi se
apropiase de un cuier. Vezi, așa sunt întotdeauna, mă grăbesc, eu însă nu mai am vârsta lor să țin
ritmul cu dânșii, se întoarse spre mine Gabriel, spunându-mi. Ah, tinerețe , tinerețe, frumoasă-mi
ești, dar repede te mai duci.
- Sunteți destul de vânjos după cum văd eu. Și apoi, jumătate de oră nu e chiar atât de semnificativ.
- Așa le spun și eu.
Gabriel îmi arătase să las paltonul în cuier, acolo unde își puse el haina. Se uitase la omul care ne
întâlnisem și îi spuse:
- E un prieten mai vechi, va asista la cursuri.
Omul îngânase din cap fără a spune ceva.
După ce ne dezbrăcasem de hainele groase, simțisem o eliberare a corpului de sub jugul de veșminte.
Gabriel mă îndemna să îl urmez. Omul care apăruse înaintea noastră și care îi zise lui Gabirel că este așteptat,
rămăsese în locul unde ne întâlnise. Eu mă uitam în urma noastră și-l zărisem cum stătea privindu-ne fiecare
pas pe care-l executam.
- E paznicul! Mirko, bun om.
- Ce?
- Zic că persoana care ne întâmpinase este paznicul școlii.
- Aaa, eu nu auzisem deodată ce ați spus.
- Este paznic. După spusele unora, încă de pe timpul spitalului. Nu l-am întrebat niciodată de această.
Mă oprește conștiința. Dacă e adevărat, nu aș vrea să-i amintesc de ororile prin care cu siguranță o
fi trecut. A fost martor.
- Cred că e înțelept să nu-l întrebați.
Gabriel tăcuse. Se îndreptase la scările alăturate ce se vedeau înaintea noastră. Dânsul urcă, iar eu
pășeam în urma sa. Am mers în tăcere până la al patrulea etaj. Nu întâlnisem nici un suflet de om. Dacă e să mă
gândesc mai bine, nici nu auzisem voci în interiorul școlii. Unica persoană întâlnită era acel paznic.
- Nu pare să fie multă lume în școală! Zic eu trăgându-mi respirația cu greu. Treptele se dovediseră
cam greoaie.
- E o școală de balet, nu vin așa multe persoane să învețe acest stil de dans. Dar avem, totuși, un
contingent format care rezistă tentațiilor noi ale vremii și continuă să frecventeze școala. Baletul e
un dans care trebuie permanent studiat. Dacă stai deoparte de el chiar și cât de profesionist ai fi,
apar dificultăți în a executa mișcările, începi să pierzi din abilități prin abținere îndelungată. Școala
îi menține în formă pe balerini. Aici vin nu doar elevi. Sunt balerinii profesioniști, formați, care se
antrenează în instituția noastră.
- Înțeleg.
Am ajuns la etajul patru. Era obositor să ridic scările acelea. Gabriel se îndreptase spre o ușă pe care
scria sală de balet cu numărul doi. Eu îl urmez. Deschizând ușa, îmi zice să intru. Eu refuz. I-am spus că nu aș
vrea să deranjez. Gabriel continua să mă roage. Încăpățânarea mea a fost mai puternică.
- Ai obosit urcând, ai putea lua loc pe scaun. Eh. Ești așa de obstinat! Dar fie. Miroslava e aici, îmi
zice Gabriel râzând. Credeam că vrei să o vezi? Ori totuși ești ofițer?
- Nuuuu, adică da.. adică , da vreau să o văd, dar nu sunt nici un fel de ofițer. Nici nu înțeleg despre
ce fel de ofițer vorbești.
- Dacă vrei să o vezi, atunci, intră! Îmi face semn Gabriel.
- Nu, prefer să aștept. După repetiții, îi dau eu de înțeles.
- Cred că va trebui să aștepți destul de mult.
- Nu contează cât, o voi aștepta.
- Fie. Dacă tot stai aici, am o rugăminte.
- Da, spuneți.
- Am niște haine de cărat de la croitorie. Paznicul trebuie să le aducă, dar sunt prea multe și nu
reușește să le ia. Ai putea să-l ajuți?
- Sigur, o voi face, numai să îmi spuneți unde trebuie de dus!
- Du-te jos la primul etaj și spune-i lui Mirko, paznicul, că eu te-am rugat să-l ajuți.
- S-a făcut! Rostesc eu. Era o răsplată pentru că m-a ajutat să ajung la școala de balet.
- Mă voi strădui să fac cât mai scurt antrenamentul Miroslavei. Zâmbind, închise ușa și dispăruse
după ea.
Mă întorc spre scările pe care urcasem. Trebuie să recunosc că e mult mai ușor să te dai jos decât să le
urci și nu aveam chef să le urc din nou. Erau doar patru etaje, totuși, simțeam cum mi se tăiase răsuflarea. Ajuns
la primul etaj, mă duc spre paznic. Acesta stătea lângă ușă, așezat pe scaun. Părea că scrie ceva. Mă apropii de
el, dânsul nu mă observase, probabil fiindcă eu încercam să nu fac zgomot când mă deplasam. Acustica în
încăperea școlii avea un efect surprinzător de bun. Când urcasem scările aveam senzația că aud ecoul respirației
mele. Cred că, de fapt, îl auzeam pentru că o liniște absolută se afla în jur, uneori chiar deranjantă. Mie îmi
place liniștea, dar sunt unele momente când și acalmia intensă mă sperie. Stau în fața paznicului.
- Mă scuzați că vă deranjez, sunteți Mirko, da? mă adresez paznicului care stătea aplecat la masa sa.
- Așteptați, vă rog, să-mi termin înscrierea și vă stau la dispoziția dumneavoastră, zice dânsul fără a-
mi răspunde la întrebare și fără a-și ridica privirea spre mine. Așezați-vă, adăugase el.
Alături de masa paznicului erau două scaune, unul situat în partea laterală stângă, iar celălalt în colțul
drept al mesei, apropiat de perete. Mă așez pe cel de lângă perete. Aștept Mirko să-și termine notarea în care
era antrenat. Mă uit la el. Avea un palton de culoare portocalie. Straniu că nu îl scoase de pe el. În încăpere
temperatura se afla în contrast cu răceala de afară, fiind destul de cald. Potrivit să stai fără veșmintele groase.
Mă amuz, eu însuși stau cu paltonul pe mine. E drept că am un motiv, nu sunt nici angajat al școlii, nici la
antrenament nu am venit. Nici nu știu cât voi sta. Mâinile paznicului erau albe, nu păreau a fi muncite cu trudă,
dar se observau bătături la vârful degetelor. Mă gândisem că o fi fost vreun scriitor, ori vreun scrib aservit. Nu
cunosc, dar aceasta a fost prima mea impresie. Aș fi vrut să scot telefonul să mă uit prin el. Gregor nu îmi sunase
demult, aș vrea să-i dau un sunet. Însă, în același moment când îmi venise ideea, paznicul se pare că, terminase
de făcut înscrierile. Ridicându-se de la masă, cu toată forța, îmi zise:
- Îmi cer scuze pentru că m-ați așteptat, aveam niște nume de trecut în registru. Oricine vine, iese din
școală, trebuie să fie notat în caiet, altfel, e rău de mine, precizase paznicul.
- Ordinea e ordine. Nu e nici o problemă să vă aștept, contează să vă faceți munca.
- Ați dorit ceva?
- Da, aș putea spune și așa. De fapt, am venit să vă ajut. Aveți de adus niște haine de la croitorie?
- Da, da. Of, la naiba, am uitat, începuse să se neliniștească Mirko umblând într-o parte, apoi, în altă
parte a sălii.
- M-a rugat David să vin să vă ajut.
- O, chiar vă mulțumesc, singur nu voi reuși să le aduc. Haideți cu mine. Croitoria nu e departe, la
două cartiere de aici. Țineți mănușile. Mirko îmi dăduse niște mănuși care mi se potrivise perfect
pe mâinile mele.
Ieșim din școala pe aceeași ușă de metal. Mirko încuie cu cheia și trage după el un zăvor, punând un
lacăt. Eu mă uit cu nedumerire la această ispravă.
- Dar cum vor ieși oamenii din clădire, doar e o școală? Întreb, privindu-l pe Mirko.
- Nu vă faceți griji, repetițiile se termină la o anumită oră, până atunci nu iese nimeni. Nici nu trebuie
să intre cineva.
- Și în caz de necesitate? Pare a fi o mai mult o închisoare decât o școală, exclam eu. Nu a fost cea
mai reușită vorbă pe care puteam s-o spun. Regretasem, dar ce am spus, am spus.
- Domnule...
- Novac, zi-mi Novac,
- Novac, aici e o școală de balet în care în fiecare zi se fac antrenamente. Astăzi sunt exerciții de
instruire și repetiție pentru spectacolul din ziua de mâine. Trupa se află, după cum probabil ați
văzut, la etajul patru, sub supravegherea maestrului în dans. Altcineva nu trebuie să fie în clădire.
- Dacă așa spuneți, fie. Mi-a fost suficientă explicația. Nu voiam să devin sâcâitor.
Fără să mai zică ceva, paznicul se îndrepta printre blocurile de piatră, eu îl urmam. Văd aceeași
publicitate în culori dicromatice, alb și negru. Pe unul dintre afișele publicitare se făcea reclamă la metoda de
eradicare. Afișul nu era unul mare, o foaie de mărimi obișnuite alipită pe o ușă. Eu mă opresc în fața ei. Mirko
își dăduse seama că am rămas mult în urmă. Se întoarce spre mine.
- Ce faci? De ce te-ai oprit?
- Uite, aici! Vezi? Au ajuns să se laude cu creația lor. Sunt atât de malefici încât se venerează singuri
pentru atrocitățile pe care le fac și pe care vor să le mai facă, îi zic eu lui Mirko, rupând afișul fără
a băga de seamă că acest paznic ar putea fi un adept al noii ordini din țară.
- Nu vă înțeleg, despre ce vorbiți? Stai, ce faci tâmpitule? Nu o rupe. Vrei să ne mănânce cu tot cu
haine? Aceștia nu știu gluma, te închid, dispari, ca și cum, nu ai fi fost niciodată.
- Ți-e frică? Ți-e frică? Mă uit eu la Mirko făcând ochii mari.
- Da, îmi este. Îmi dau seama că ei vor să ne facă niște zombați, să ne subjuge psihic. Dar nu pot să
lupt cu dânșii, nu, pentru că vor învinge. E o cauză pierdută de la început. Hai, să plecăm de aici
cât nu ne-a văzut nimeni. Lasă dracului foaia, rosti pe un ton grav Mirko și mă apucase de mână.
Eu continuam să stau în fața peretelui unde rupsesem hârtia, mă uitam peste el să văd dacă mai sunt
careva afișe. Le voi rupe pe toate. Mirko mă împinge înainte. Avea dreptate dânsul, nu pot să fiu prins acum. Îl
urmez. Nu scosese nici o vorbă tot drumul. Ajungem la croitorie. Părea să fie închisă. Dar Mirko scoase din
buzunar o cheie și o băgase în broasca ușii. Eu mă uit la el. Credeam că o fi fost croitoria lui.
- Sunteți croitor? De asta mâinile sunt așa bătute la vârfuri?
- Nu. Deloc nu am tragere față de stofă. Pixul îl țin între degete mai bine decât acul.
- Atunci, cui îi aparține acest atelier?
- Lui Gabriel.
- Gabriel? Fac eu ochii mari. Dânsul nu pare să fie croitor.
- Dar nu am spus că este croitor. Stai un pic. Tu crezi că noi vom lua haine de aici?
- Da, așa mi-a zis Gabriel. Să vin să te ajut.
- Ha ha, începuse să râdă Mirko. Haine, ia te uită, haine am venit să luăm.
- Nu înțeleg, de ce râzi, ce e așa amuzant?
- Tu vezi aici haine? Se scuză că răspunsese cu o întrebare.
- E firesc într-on croitorie să găsești veșminte, exclam eu înfuriat nițel pe hohotele paznicului.
Mă uit în odaia atelierului, într-adevăr, Mirko are dreptate, nu erau haine, se găseau câteva bucăți de
stofă. Erau legate împreună. În rest nu vedeam decât ziare, reviste, hărți și niște dulapuri al căror conținut era
tăinuit de ușile lor închise.
- Dacă mă uit mai atent, nu aș spune că pare să fie multă stofă aici. Nici haine nu îmi sar în ochi.
Atunci, de ce am venit? Îl întreb eu pe Mirko apropiindu-mă de ușa pe care intrasem.
- Fii pe pace Novac, știu că ești un răzvrătit, așa cum suntem și noi. Gabriel mi-a dat mesaj
anunțându-mă înainte să cobori tu pe scări că ești un om de al nostru. Puțini am rămas., foarte
puțini. Am văzut ura ta când ai rupt afișajul. Trei sute, trei sute am rupt eu într-o săptămână. Dar o
fac cu grijă, mai mult noaptea, când nu este lume. Oamenii înțeleg că metoda de eradicare ne
îndobitocește, mă rog, unii dintre ei. Însă frica, spaima, dorința de a-și proteja familia, iar pentru
unii de a-și păstra un loc de muncă plătit bine, îi face să-i pârască pe cei care merg împotriva
regimului. Am pierdut douăzeci de partizani de-ai noștri. Am rămas doar eu și Gabriel. Nu trebuie
să facem prea multă gălăgie în public.
- Cum de puteți să știți? Poate mă prefac?
- Nu, Novac, știu că ești unul dintre răzvrătiți. Oamenii ca noi se deosebesc. Un cetățean ascultător
nu va îndrăzni să rupă afișajul. Iar un ofițer nu are voie să o facă nici măcar pentru demonstrație.
- Și atunci, ce facem aici?
- Ține, ia și mănâncă, chiar și lucrurile mărețe trebuie făcute cu burta plină.
Mirko a scos dintr-un dulap o bucată de pâine cu câteva felii de salam pe el. Dintr-o pătură înfășurată
ridicase o sticlă și două pahare. A turnat în ele vinul. Îl servim. Nu știu dacă e drept ce spune Mirko, dar foamea
se făcuse simțită așa că am acceptat cu fără mare ezitare să mănânc. Eroismul meu își pierde din vlagă dacă
stomacul cere mâncare și nu-l hrănesc la timp.
După ce astupase la loc sticla de vin, Mirko se îndreptase la unul dintre dulapuri, deschise ușa. De acolo
au căzut niște cărți. Eu stăteam într-o parte lateral, cu bucățile de pâine în gură, le molfăiam cu disperare. O
afurisită de foame dăduse peste mine. Am mânat înainte să ies de la David, dar nu m-am ținut sătul.
Mă uitam mirat la priveliștea care se arăta înaintea mea.
- Vino să mă ajuți. Trebuie să ducem toate aceste cărți în mașină. Ne-au aflat locul, vor veni. Le
ducem la școala, acolo am pregătit un loc să le ascundem.
- Ce cărți sunt astea?
- Sunt cele care păstrează adevărul, realitatea, acelea care nu au trecut prin metoda de eradicare, care
au rezistat atrocităților de inchiziție a vremii.
- Da, la fel ca Marta, ești un gardian! Spun eu, apoi, cu o ușoară atingere pe umăr, în încurajasem pe
paznic.
- Ce?
- Nimic, așa gândisem cu voce tare.
- Haide, ajută-mă! Nu sta și te holba, așa nu-mi ești de mare folos.
Mirko îmi făcuse semn să iau bucata de stofă legată, să o desfac și să o întind jos la podea. Cărțile erau
puse cu grijă, deși, trebuia să ne grăbim. Încercam să nu le strivesc. Nu voiam să le aruncăm pentru a nu le
deteriora.
- Sunt așa de multe, cum le vom duce? Întreb eu paznicul
- Cu mașina!
- Care mașină, doar am venit pe jos?
- Am venit pe jos, dar vom pleca cu o mașină.
- Te referi la maxi-taxi?
- Nu, uite-o, afară, cea roșie. E mașina școlii. Adică ce a mai rămas din ea. Am reutilat-o. De când s-
a închis spitalul militar, a fost lăsată de izbeliște, acum am reparat-o și o utilizăm pentru a transporta
cărțile.
- Și de ce nu ați lăsat-o la școală?
- Nu vrem să știe cineva că ne aparține. Ar putea să ne urmărească. Apucă, să le ducem la mașină,
îmi zice Mirko, cerându-mi să ridic de cele două colțuri a stofei de mătase, stofă pe care anterior
am așezat cărțile.
Greutatea cărților, revistelor, ziarelor care se aflau în stofă o apăsa încât părea să se rupă. Însă, cinci
asemenea transportări am făcut și pânza rezistase. Părea că vrea să ne ajute. După ce pusesem cărțile în mașină,
Mirko îmi făcuse semn să aștept. S-a apropiat de croitori, a verificat în interior, apoi, retrăgându-se a închis la
loc. Dacă nu aș fi știu ce se află înăuntru, nu m-aș fi gândit vreo dată că s-ar tăinui cărți în acest atelier. Mirko
se uitase prin împrejurimi. Locul de amplasare a croitorie ne permitea să stăm ascunși de ochii trecătorilor. Din
exterior nimic nu părea suspect în această croitorie. La un moment dat, o voce groasă de bărbat se adresează
nouă. Nu am văzut cineva să se apropie de noi. Locul în care ne aflam era înconjurat de o bucată de gard destul
de înaltă încât ferea croitoria de ochi lumii. Chiar dacă în jur se auzea gălăgie, tropote de oameni, nimeni
întâmplător un ar fi intrat în croitorie. Trebuia să se străduiască să găsească atelierul. Iată că, cineva l-a găsit.
- Domnule, aveți o țigară? Întreabă un individ. Era o vocea de bărbat.
- Nu fumez, zic eu, fără a-mi întoarce privirea. Mă gândeam să nu fie un ofițer. Șansele erau enorm
de mici, însă, suspecta pe oricine. Știindu-mi misiunea pe care o am, nu puteam avea încredere în
nici o persoană necunoscută care încerca să intre în discuție cu mine
- De ce nu fumați? Continuase individul
- Nu vreau, răspund eu, vrând să intru în mașină, la care necunoscut mă apucase de braț. Întorc
privirea spre el.
- Ce vă permiteți? Lăsați-mă ori chem poliția!
- De ce să o chemați, poliția deja este aici. Ofițer de poliție Korolev. Am observat că transportați
ceva la mașină. Nu ar fi părut nimic straniu, dar m-a pus pe gânduri faptul că vă tot uitați în jur.
- Vi s-a părut dumneavoastră, spun eu ofițerului, încercând să închid ușa mașinii.
- Posibil, dar aș vrea să arunc o privire în mașină. Vreți să deschideți portbagajul? Dacă nu ascundeți
nimic, nu cred să vă împotriviți?
- Sigur, Nici o împotrivire.
În mod normal, fără un mandat de percheziție și fără o justificare obiectivă, nu trebuia să mă
percheziționeze, dar să fi încercat eu să-i spun asta aș fi adus necazuri.
- Cheile nu sunt la mine, ci la partenerul meu. Așteptați vă rog!
- Trei minute, dacă nu veniți, chem ajutor.
- Mă întorc repede, spun eu făcându-mi drum spre croitorie. Paznicul prea mult zăbovea acolo.
Intru în atelier, Mirko, care încuiase ușa, se pare că, a intrat din nou în atelier. Strângea de pe jos cărțile
căzute și le punea înapoi în dulap. Mă văzusem albit la față și mă întrebase imediat ce se întâmplase. Eu îi
șoptesc cu vocea înceată că avem o problemă. Dânsul se uitase prin crăpătura ușii, îl zărise pe polițist. Îmi
făcuse semn să mă liniștesc. Va rezolva el.
- Spune-i că vin imediat, îmi zice Mirko. Închise dulapul și luase cu el două cărți.
- Ești nebun, de ce a-i luat cărțile cu tine? Dacă va dori să le vadă? Știi că nu se dă voie să ai cărți
fără aprobarea Comisiei de Etică. Acestea nu au avizul, nu au punctele… nu m-a lăsat să duc vorba
până la capăt. M-a împins într-o parte, spunându-mi:
- Taci. Rămâi aici. Pune cărțile și celelalte materiale înapoi în dulap.
Paznicul luase cele două cărți cu el și se îndreptase spre ieșirea din atelier. Eu mă uit prin geamul de la
croitorie trăgând la o parte jaluzele care acopereau fereastra. Mirko nu părea să ascundă deloc cărțile, chiar mai
mult, aveam senzația că el intenționat voia să i le arate. Nu auzeam discuția lor, dar după semnul pe care îl făcea
polițistul, îmi dădeam seama că îi cerea lui Mirko să deschidă portbagajul. Paznicul, pe semne, nu se
împotrivise. Aș fi gonit spre el să-i sar în ajutor, dar am preferat să ascult de vorbele lui Mirko. Portbagajul
mașinii fusese deschis. Acolo am pus cărțile, ziarele, alte scrieri aduse de la croitorie, le va vedea. Polițistul se
uitase câteva secunde, după care, Mirko închise înapoi portbagajul. Ce a urmat, mă uimise cu totul. După ce
închise la loc portbagajul unde erau depozitate cărțile, paznicul îi întinse una dintre cele două cărți luate cu el
când ieșise din atelier. Polițistul râdea abominabil, așa mi s-a părut. Luase cartea, o deschise, se uitase în ea,
apoi, salutându-l cu mâna la tâmplă, dispăruse din vederea mea. Nu înțelegeam ce se întâmplase, cum putea
Mirko să scape de acest agent polițienesc. Cărțile nu sunt interzise, e drept, totuși, eradicarea în capitală se
răsfrânge și asupra lor, obligând pe toți deținătorii de cărți, reviste, ziare, ori alte scrieri să le treacă pe la Comisia
de Etică. Aceste scrieri pe care le-am luat de la atelier nu au avizarea, dar polițistul nu pare să fi fost deranjat,
mai mult chiar a primit de la Mirko o carte. Poliția e în serviciul Consiliului Suprem. Probabil e un răzvrătit și
el. Trebuie să fie și printre oamenii sistemului persoane care nu vor să se cupleze cu totul în mizeria în care se
află ceilalți. Dacă stau să mă gândesc mai bine, acest agent de poliție nu e decât o unealtă pentru Consiliul
Suprem prin care Consiliul își controlează și menține în pază bună planul, polițistul fiind un fel de paznic,
asemenea lui Mirko, veghind să fie respectată legea de către populație, mai bine zis să fie respectată voința
regimului Spre deosebire de omul legii, Mirko e un paznic al cunoștințelor pure, originale, nealterate.
Eu ies afară din atelier venind repede spre Mirko. Acesta era prea liniștit, chiar schița o veselie. Am
observat-o ușor pe fața sa. Mă uit la el și pe semne că pricepuse gândurile care mă frământau.
- Da, știu că pare ciudat. Avem un portbagaj plin cu aceste cărți, ziare, toate scrierile și nici pe una
nu ai observat avizul Comisiei de Etică. Și nici nu îl vei observa.
- Dar cum? Cum? Polițistul nu te-a arestat! Exclam eu cu uimire. M-am uitat în portbagajul care nu
era închis la cheie. Acolo se aflau cărțile, nu putea să nu fie văzute chiar dacă te străduiai să nu le
vezi.
- Nu îi pasă lui de cărțile mele, pot să fac ce vreau.
- Și dacă te va pârî? Am văzut că i-ai dat o carte. S-a uitat în portbagaj, sigur a văzut toate aceste
cărți.
- Da, le-a văzut. Nu e prima dată când mă prinde.
- E un răzvrătit și el?
Mirko scosese un râs că mă speriase, bătându-mă cu palma pe umăr. Apoi, se uită la mine și scoase din
buzunarul paltonului său portocaliu o bancnotă de o sută de denari fluturând-o în aer, zicând:
- Secretare, pentru hârtiile acestea omul e în stare să-și schimbe părerea de câteva ori pe un loc, chiar
să aibă două viziuni diferite în același timp.
- Vrei să spui că i-ai dat bani pentru a nu te aresta?
- Exact. Cartea pe care i-am întins-o, de care spui, în ea se afla o sumă destul de frumușică
comparativă cu leafa pe care o primește polițistul pe două luni. Prea tentant să refuze. Trebuie să
știi și mită cum să dai. Nu oferi niciodată prea mulți bani, ai putea să îi risipești fără a-ți atinge
scopul, dar nu da nici prea puțini, fiindcă autoritatea s-ar putea să se considere jignită. Cel mai
potrivit este să oferi o sumă de bani care să-i acopere cheltuielile pentru o lună, cel puțin, precizase
paznicul.
Spunând aceste gânduri, Mirko râdea în continuu. Nu îmi părea prea amuzant, dar îmi plăcuse ce zicea.
- Păi este un răzvrătit sau nu? repet întrebarea văzând că Mirko nu îmi răspunse la ea.
- Nu, nu este. E un om al sistemului. Autoritățile lucrează pentru ei. Aceștia sunt niște monștri sub
chip de om. Îți vor zâmbi prietenos azi, iar mâine, de vor avea ocazia, te înhață și te dau pe mâna
ofițerilor Unității Speciale. Lumea demult știe că Unitatea Specială nu mai este o simplă școală,
atrocitățile care se petrec acolo îi înspăimântă. Cei mai inițiați intelectual pricep, dar tac, tac de
teama represiunilor. Poate în provincii oamenii nu cunosc multe, dar aici, în capitală, se știe.
Zvonuri diferite circulă în localitate. Când cineva vede un polițist încearcă să-l ocolească pe cât de
posibil. Acesta, care l-ai văzut acum, e unul ca oricare altul. Dar i-am găsit punctul slab, banii, de
fiecare dată mă prinde când vin să i-au cărțile, am senzația că stă la pândă pe undeva.
- Și dacă ne urmărește unde le ducem?
- Nu poate să o facă. Noi nu le ducem la școală imediat cum le-am luat din atelierul improvizat. Le
lăsam într-o curte alăturată. Pe urmă, când se liniștește atmosfera și putem fi convinși pe cât de
mult posibil că nu am fost urmăriți, le ducem în școală printr-o intrare ascunsă de ochii lumii. Hai
urcă, stăm prea mult. Prea mulți ochi apar împrejur.
Eu deschid ușa mașinii și intru. Mirko fugise înapoi la atelier închizând ușa croitoriei. Se întoarse,
intrase în mașină și pornirăm ambii spre școală. Întunericul nopții se lăsase cu totul peste oraș. Luminile
magazinelor se împrăștiau peste negreața care ne luase în stăpânire. Îmi place această priveliște. E o senzație
de libertate.
Ajungem repede la școală. Din cauza nopții nu prea știam exact unde ne aflăm. Pentru mine, nu conta,
oricum nu cunosc bine străzile din oraș. Mirko se uită pe geam părând să caute pe cineva. A luat telefonul și a
făcut un apel. Paznicul îl anunțase pe interlocutorul de la celălalt capăt al firului că sosisem la locul de destinație.
Mașina porni din loc. În fața noastră observ prin parbriz un om care deschide o poartă. Intrăm cu mașina, omul
închide poarta în urma noastră.
- Am ajuns. De aici voi face eu treaba. Tu, du-te la școală. Gabriel mi-a transmis mesaj că
antrenamentul a luat sfârșit. Zice că te așteaptă cineva. Mulțumesc de ajutor.
- Dacă nu mai aveți nevoie de mine, chiar aș vrea să mă duc. La revedere, exclam eu cu gândul că o
voi vedea foarte curând pe drăgălașa mea ființă.
Aș sta cu ei, poate chiar mai au nevoie de ajutor, dar, în același timp, dorința de a o întâlni pe Miroslava,
mă cheamă, mă supune să plec.
- Da, la revedere se auzi glasul sâsâit al paznicului care îmi arătase pe unde să intru în școală.
Eu ies repede din mașină, fără a mai închide ușa, îmi dădusem seama că nu o făcusem, dar fiind la o
distanță de câțiva metri nu am vrut să mă întorc înapoi, gândul că o voi vedea pe Miroslava mă cuprinse în
mrejele sale. Toată ființa mea era sub stăpânirea aceste minunății. Simțeam cu îi aud respirația, îi vedeam ochii
dulci ademenitori chemându-mă să-i privesc la nesfârșit. Controlat de dorința nestăvilită de a o revedea pe
Miroslava, din neatenție, mă împiedicasem de o piatră rătăcită în calea mea, cad jos, dar nu simțeam nici o
durere. Din poziția orizontală culcat la pământ pe fața mea se lipise o hârtie, probabil, adusă de vântul neliniștit
a iernii. O feresc la o parte și văzând era scris pe ea, îmi dau seama că am uitat cel mai important lucru să-l fac
înainte de a o vedea pe Miroslava. Crinii, crinii cei albi i-am luat. Pe hârtia care îmi căzuse în față era publicitate
făcută la un magazin de flori. Lumina amplasată pe un pilon de electricitate îmi orbise ochii și mă făcuse să mă
împiedic de piatră, dar, totodată, ea a fost cea care îmi adusese aminte de flori. Dacă nu era acest obstacol,
poate, nu aș fi văzut publicitatea, poate, nu mi-aș fi amintit de crini. Cum naiba să uit așa ceva? îmi spusese mie
în gând. Mă mustrasem pe sine însumi. Mă ridic de jos, alergând înapoi spre Mirko, abia atunci înțelesesem că
de fapt nici nu știu pe unde este intrarea în școală. Nici pe cea care mi-a arătat-o paznicul nu o pierdusem din
vedere. Mânat de dorul nebun de a o vedea pe Miroslava mi s-au tulburat mințile. Începusem să-l caut pe paznic.
Dora el mă poate scoate din încurcătura în care m-am băgat singur. Sunt la câțiva pași de Miroslava, nu îmi
vine a crede că pot să nu o văd.
- Mirko, Mirko! strig eu din depărtare.
Paznicul era încă la mașină. Se uita în jurul ei, cel puțin, așa am crezut. Mă uitam în direcția din care
am venit, văzusem silueta. Începusem să mă agit.
- Mirko, Mirko!
- Ce este omule? Ce alergi așa de parcă te fugărește un tigru? Nu țipa, nu-i în favoarea noastră deloc!
- Cer scuze, fir-ar! Am uitat! Mă poți ajuta, am nevoie de niște flori cât mai repede, crini albi, de
unde pot să iau. Flori, școala! Nici nu știu cum să intru! Am încurcat drumul!
- Nu sunt eu specialist în domeniul florăriei. Dar știu că aici nu departe de școală este un magazin
specializat în vânzări de flori, o fi având și din astea de care zici tu. Dar te rog, numai striga! Mutăm
cărțile dintr-o cameră în alta pentru a face loc celor pe care el-am adus. Nu vreau să fim prinși. Te
rog! Spuse Mirko foarte mâniat. Și grăbește-te, Gabriel m-a sunat să întrebe unde ești..
- Îmi poți arăta. Îmi trebuie neapărat. Știu, știu de pericol. Era ceva urgent.
- O fată! Întotdeauna este o femeie la mijloc! Înțeleg! Hai mai repede, nu avem tip de pierdut!
Paznicul o luase la fugă spre magazin, eu țineam pasul alături. Uneori, îl întreceam, deși, nu știam
încotro să o iau. La magazin ajunsesem în două minute, vânzătoarea mă întristase, spunând că nu are crini. Așa
că a am luat niște crizanteme. Mirko mă compătimea, zicând că dacă ofer cuiva flori, contează gestul, persoana
fie apreciază, fie nu. Îl rugasem să mă conducă până la intrarea în școală, căci, nu știu unde se află. Paznicul
îmi arătase intrarea spunându-mi că Gabriel se află la primul etaj. Repetițiile fiind terminate. Repede a trecut
timpul, mă gândisem eu. Mirko dispăruse în direcția unde lăsase mașina, eu mă apropii de ușa școlii, lovesc cu
pumnul câteva ori, dar nu foarte puternic. Ușa se deschide, în fața mea apăruse Gabriel.
- Tu erai? Intră mai repede, îmi zice el trăgându-mă de braț înăuntru. Unde ai fost? Te aștept!
- Mici dificultăți! Scuze, scuze mii cer.
- Hai, intră! Lasă scuzele!
Lângă masa unde stătea paznicul atunci când venisem prima dată, acum se aflau câteva fete. Pesemne, erau
balerine. Gabriel închise ușa și se apropiase de dânsele. Ceva le șoptise, iar acestea, una câte una, se îndreptau
spre ieșire. Își luaseră rămas bun de la profesorul lor. Erau vreo zece persoane, fetișcane tinerele numai bune
pentru a te lăsa cuprins de farmecul lor. Îmi zâmbesc câteva dintre ele, eu le răspund cu același zâmbet jucăuș.
Printre ele nu era Miroslava, aș fi recunoscut-o dintr-o mie. Gabriel deschise, iarăși, ușa școlii, închizând-o când
toate acele fete plecase, dar nu înainte să verifice ambianța din exterior.
- Sunt balerine, îmi zice el în momentul când a tras la loc de mânerul ușii. O încuiase cu cheia, se
asigurase că este prinsă bine.
- Mi-am dat seama, răspund eu.
- L-ai ajutat pe Mirko, mă întreabă Gabriel timp în care cerceta foarte atent niște hârtii de pe masa
paznicului. Ați reușit să duceți hainele la loc?
- Da, totul a fost în ordine, zic eu zâmbind. Gabriel clipise din ochi. Nu e nimeni aici, de ce să ne
prefacem. Am luat cărțile și le-am adus la școală. Puteai să îmi spui de la început.
- Pereții școlii au urechi. Ai văzut aceste fetițe, vin aici, fac antrenamente, însă, multe din ele provin din
familii bogate care au rude aservite regimului, nu îmi e deloc plăcut să mă trezesc cu câțiva ofițeri
deasupra mea în timpul unui antrenament.
- Atât de angelice par, spun eu.
- Da, ai dreptate, par a fi așa. Sub chipul neprihănit al oamenilor, adesea se ascunde un suflet diabolic,
un suflet malefic care vrea să distrugă pe cei din jur. E un contrast des întâlnit, opunând în aceeași
persoană, pe deoparte, frumusețea, gingășia, puritatea, toate acestea fiind văzute la exterior, apoi pe de
altă parte, sub mască fiind răutatea, trufia, viclenia. Oamenii, în majoritatea lor, sunt funești, chiar și
atunci când sunt buni.
Nu mi-aș dori să fie Miroslava la fel, nu cred că e așa, îmi spusesem în minte.
- Înțeleg. Dar unde e….
- Miroslava te așteaptă sus, la etaj, m-a întrerupt Gabriel. Pricepuse! Zărise florile! I-am zis că cineva
vrea să vorbească cu ea. Văd că ești pregătit. Crizanteme. Le-aș primi cu plăcere dacă mi le-ai dărui
mie. Glumesc. Urcă. Deja minute bune stă acolo.
- E singură?
- Da. Eu mă duc să-l ajut pe Mirko să depoziteze hainele. Dacă veți ieși din clădire, să mă anunți. Oricum,
voi fi până seara pe aici. Plus că, întotdeauna mă asigur ușa să fie încuiată. Plec ultimul, cu excepția
paznicului.
- Da, numaidecât, răspund eu grăbit să urc scările. Nu am tras atenție la tot ce îmi spusese. Fără a auzi
tot ce zicea Gabriel, mă îndrept cu repeziciune spre scări urcându-le de parcă aș zbura deasupra lor. Nu
îmi mai păruse atât de greu să merg de această dată. Parcă aș fi dus de ele.
Gabriel îmi strigase ceva, dar nu am stat să-l ascult.
Nici respirația nu mi se tăia cum se întâmplase de prima data când le urcasem. Acum, dorința de a o vedea
pe Miroslava, îmi dădea aripi să mă ridic deasupra treptelor abrupte ale școlii. Nu am simțit vreo oboseală,
ajungând la etajul patru mai repede de cât aș fi crezut. Pe hol nu era nimeni. Probabil, Miroslava stă în camera
unde intrase Gabriel. Așa am presupus. Dacă mă gândesc bine, pricepusem ce voia să zică Gabriel când a strigat
în urma mea. Îmi spune aunde se află drăgălașa mea. Mă apropii de ușă. Aceeași inscripție care, de această dată,
îmi crease o senzație de neliniște, mai degrabă de frământare decât de calmare sufletească. Nu știam dacă mă
va recunoaște. Deși, de două ori ne văzusem, omul poate să nu rețină chipul. Eu, însă, aș recunoaște-o dintr-o
mie de mii. Inițial, am vrut să deschid ușa fără a bate, apoi, mă gândisem că ar fi nepoliticos din partea mea să
dau buzna în odaie fără a-mi face cunoscută din timp prezența. Fac trei ciocnituri în partea superioară a ușii. Nu
aud cineva să răspundă, or cel puțin, așa mi s-a părut. Lipesc urechea dreaptă de ușă. Simțeam cum de partea
cealaltă a ei se află viață. Cineva se apropiase. Clanța coborâse. Văzând această pieptul îmi tremurase. Parcă
sângele s-ar fi oprit să circule în organism. Florile le țineam în mâna stângă. Fac câțiva pași înapoi. Ușa se
deschise, iar de după ea își făcuse apariția Miroslava. Eu o privesc fără a scoate o vorbă, dânsa, la fel, se uita la
mine. Stăteam mut, ca și cum, îmi pierdusem graiul, nu găseam un cuvânt să îi spun. Știam că eu trebuie să
încep primul, dar parcă așteptam să spună ea ceva. Dânsa nu zise nimic, doar îmi arătase să intru. Eu, fără a-mi
da seama că ar fi trebuit să o las pe ea prima să intre, trec repede prin fața ei și intru în odaie. Miroslava închisese
ușa și intrase după mine.
- Vă grăbiți, ca și cum, ar alerga cineva din urma dumneavoastră, îmi zise ea. Adunase de jos niște haine,
pe semne, erau costumele de balet.
Vocea ei mă topise, orice ar fi spus, chiar dacă m-ar certa, tot cred că ar fi sunat ca o mângâiere pentru
mine. Fără ai răspunde la întrebare, mă apropii de ea. Nu sunt o persoană care să ia decizii de moment, or cel
puțin, să-și arate emoțiile în fața altora. Prefer să le păstrez în interiorul meu, să îmi sugrum sentimentele. Toate
reacțiile efective pe care le trăiesc, însă, privind-o pe Miroslava, toate gândurile mele se prăbușise. Le pierdusem
de sub autoritatea mea. Chipul neprihănit al fetei care stătea în fața mea mă ademenea, mă chema la supunere
și eu nu puteam să mă împotrivesc, nci nu doream să o fac. Sunt la o distanță de jumătate de pas de dânsa.
Miroslava era conștientă de apropierea mea, dar nu se feri la o parte. Acest fapt îmi plăcuse. Mă opresc în
dreptul ei, o privesc direct în ochi, ea, de asemenea, mă privește. Era ca o competiție între noi, așteptam să
vedem cine va ceda primul. Lumina ochilor ei îmi scanase întreg corpul. Nu voiam să cedez, țineam ochii larg
deschiși uitându-mă în continuare. Știam că va ceda, așa credeam. Dar nu mai conta, o ating de mână, simt
căldura emanată. Cu mișcări fine, o apropii de pieptul meu, nu mai este distanță între noi, doar ochii mai
păstrează depărtare cât încă sunt în competiție. Voi ceda eu primul, așa îmi spuneam. Fără a mai aștepra
rezultatul concursului, o sărut. Buzele mele s-au lipit de ale ei, savurând nectarul suav păstrat cu grijă de
Miroslava. Cu mâinile o îmbrățișasem de talie, iar ea mă ținea de partea de sus a cefei. Eram uniți într-o singură
ființă. O ființă care se autoprocrea, transformându-se într-o divinitate.
Îi simt mirosul de levănțică care mă îmbibă. Florile îmi căzuse din mână împrăștiindu-se pe podea. Fără să-
mi dau seama, paltonul îl scot de pe mine lăsându-l să cadă jos. Cu brațele o apuc pe Miroslava și o așez pe
haina groasă, veșmintele în care era îmbrăcată ea începeau să se rărească. Eliberam focul care mă încingea. Cu
mișcări bruște și lente dansam cu grațioasa mea muză. Iubirea pătimașă se materializa în acele clipe în odaia de
la etajul patru al școlii. O cuprindeam cu tărie sărutându-i trupul alb ca spuma laptelui, îi auzeam porii scrâșnind
sub pipăitul degetelor mele. Strigăte de plăcere răsunau în întreaga cameră. Miroslava cedase în fața mea. Era
în stăpânirea mea, dar poate eu am fost cel care s-a lăsat înfrânt, nu mai știam, nu mai avea importanță. Nu mai
conta, faptul se împlinise. Dragostea ne stăpânise pe amândoi, iar Unitatea Specială părea o negură care se
îndepărta din calea mea cu atât mai mult cu cât eu o aveam alături pe Miroslava, timp în care îmi satisfăceam
plăcerea trupească. Mă gândeam în momente efemere de luciditate, atingându-i cu buzele umerii plăpânzi că, e
o greșeală ceea ce făcusem, dar, acest corp suav mă ispitea într-atât de adânc în stările mele că mă transformam
imediat într-un devorator care dorește să-și satisfacă poftele cele mai intime. Aș fi nebun să fac dragoste cu o
persoană pe care o cunosc de câteva zile și, totuși, demența de care s-ar crede că sufăr, ar fi justificată mai ales
în cazul în care aș fi oprit această scenă de amor în care eram actorul principal, iar Miroslava zeița. Am iubit-o
în taină, văzând-o atâtea ori la primărie când venea în vizită la tatăl său. Atâtea ori am vrut să-i spun despre
sentimentele mele, acum, mă revanșez pentru tăcerea mea chinuitoare. Miroslava își juca rolul ca o adevărată
zeiță, întingându-și mâinile să mă prindă de cap, mă trăgea spre ea, sărutându-mă, ținându-mă aproape. Cădeau
lacrimi din ochii ei, încât voisem să mă opresc, dar ea îmi cerea să continuii, zicându-mi că lacrimile sunt de
plăcere. Amorul se înfăptuise, Miroslava mă închinase în fața ei. O țineam alături, cu sărutări suave mă
delectam. Eram uniți într-un întreg, cuprinși, fericiți într-o lume depravată.
Stând jos, culcați ambii, ne îmbrățișasem, căldura ne învelise pe amândoi. Frigul era afară, nu la noi.
Alături, sub brațul meu, Miroslava stătea lângă mine, capul și-l ascundea de ochii mei. Zâmbea, o auzeam.
- De ce râzi, Mira? Întreb eu nedumerit.
Miroslava nu răspunse, continuând aceleași chicote stridente. Trebuie să recunosc că îmi plăceau. Părea
a fi o copilă încă, deși, avea peste douăzeci de ani, o vedeam ca pe o femeie curată, neștirbită de mizeriile vieții.
Voiam să o văd așa mai departe, aș ține-o aproape oriunde aș fi. O sărut pe creștet punându-mi mâna pe părul
ei moale, strălucitor, ochii îmi erau ațintiți în pod. Deodată, aud un sunet, nu înțelegeam de unde vine,. Și
Miroslava se speriase nițel. Zgomotul se auzea venind din partea picioarelor mele, vibrația o simțeam pe
membre. Era o melodie cunoscută, mă ridic cu mâinile de pe palton fără însă a-i pricinui disconfort Miroslavei.
Mă liniștisem, era telefonul. De când venisem la oraș, nu mă sunase nimeni, deși, așteptam să mă contacteze
Gregor. O fi el, cred. Nu vreau să-i răspund. Nici nu mă uitasem la telefon. Mă culc înapoi, întorcându-mă cu
fața spre Miroslava. O cuprind strâns lângă mine, sărutând-o pătimaș. Dulceața buzelor ei mă încântase, mă
făcuse supus al ființei ei. Mâinile mele măsurau trupul iubitei. Cu mișcări fine o atingeam pe umeri deplasându-
mă spre partea inferioară până la glezne. Aceste mișcări trezeau în mine stare de măreție, bucurându-mă de
priveliștea trupului ei delicat, creat proporționat, impregnat cu o forță de atracție care mă chema lângă ea mă
ținea captiv. Miroslava se întoarse pe partea cealaltă, îmi prinse mâna întra ei, oprind-o în dreptul fesei.
- De ce nu ai răspuns? îmi zise dânsa, strângându-mi cu putere mâna, vrând parcă, să mă pedepsească
pentru faptul că nu luasem telefonul.
- Vreau să te văd doar pe tine, nu contează alții. Acest trup îmbătător m-a vrăjit, sunt sclavul tău.
- Și dacă era ceva important?
- Nu îmi amintesc să promis cuiva ceva. Doar în așa cazuri m-ar suna cineva. Fleacurile nu mă
interesează acum.
- De unde puteți să știți?
- Știu. Te rog, tutuiește-mă. Așa cum ne-am înțeles o dată. Am promis ceva. Poate nu. Chiar dacă nu
promisesem trebuie să mă țin de cuvânt. Acum, tu ești unica mea promisiune. O sărut la ceafă.
Dânsa îmi zâmbește. Îi ating gropițele formate în pomeți.
- Sunteți, continuase ea, apoi, schimbând tonul vocii, își aminti de solicitarea mea. Ești foarte stabil,
trebuie te schimbi. Nu e bine când omul are anumite idei, obiceiuri de care se ține totdeauna. Poate
într-adevăr a fost un sunet important de care depindea viața unui om.
- Nu cred că l-aș fi salvat. Acum, unica salvare a mea ești tu.
- Și dacă te-aș fi respins? Ce făceai? Mă luai cu forța? Întreabă ea întorcându-se spre mine cu al său
chip suav. Îmi ești la fel de drag. Te-am văzut câteva ori al primărie, dar nu am îndrăznit să mă
apropii, tata ar fi făcut gălăgie dacă mă observa. Acum, acum ești lângă mine, aproape, îți simt
căldura ta, simt cum respiri, nici nu îmi pasă ce va spune.
Cu mâna îi feresc părul din față. Ochii noștri se întâlniseră. Miroslava mă privea. Deci, nu sunt un străin
pentru ea. I-am fost și eu pe plac. Ce tâmpiți suntem. Mândri, poate? mă întrebam în gând. Atât de aproape
eram uneori când intra în primărie, dar nici unul dintre noi nu a cutezat să-i vorbească celuilalt despre
sentimentele sale. Frica ne omoară.
- Știai de mine? Știai cine sunt eu înainte de seara de balet de la Casa de Cultură, așa-i? Adică, nu
doar mă cunoșteai la față, cunoșteai cine sunt eu, ce ocupație am la primărie, faptul că tatăl tău îmi
este șef, cunoșteai, da? Stăruiesc eu în vorbă.
Miroslava surâse lin și mlădios, apoi, mă sărutase pe buze. Îmi șoptise, de parcă, n-ar fi vrut să ne audă cineva,
deși ,eram doar noi doi acolo:
- Chipul tău mi s-a întipărit în minte în una din zilele în care am fost al tata. Nu știu ce făceai, dar te-
am observat pe scările din hol, vorbeai cu servitoarea. Mi-ai plăcut. Pe urmă, m-am interesat cine
ești. Nu a fost greu să aflu, oricum, te cunoaște cam toată lumea din Skopje. În plus, am reușit să
aflu ceva de la soră. Ea este mai curioasă în această privință. Se interesează de treburile altora.
- Dacă aș fi știut… voiam să-i spun..
Dânsa mi-a pus degetul al gură făcându-mi semn să tac.
- Nu mai contează ce a fost. Suntem alături, ne iubim, să trăim clipa… zise dânsa.
Am tăcut, am tăcut unindu-ne în focul dragostei.
Când patima ne slobozi din mrejele ei, îmi amintesc de florile pe care i le adusesem. Întorcând capul să
le caut, le observ, acestea stăteau chiar alături de mine. Erau aruncate jos. Le iau, deși, șifonate puțin, încă
păstrau același aspect exterior. I le înmânez Miroslavei. Dânsa se uită la ele, le încercase mirosul.
- Vrei să mă amăgești cu aceste flori, rosti ea jucăușă, luându-le. Să știi că aproape ți-a reușit. M-a
sărutat.
- Trebuia la început să ți le dau, însă, m-ai vrăjit încât uitasem de ele.
- Eu? De ce eu? Sunt o vrăjitoare?
- Da, una foarte șmecheră. Zâmbesc. M-ai fermecat! Și-mi palce, exclam cu bucurie.
- Cedez prea ușor, rosti Miroslava. Păcat că nu am o vază, n-aș vrea să se ofilească.
Nu știam ce să spun, de fapt, nici nu am zis nimic. Mă bucuram de moment. Mintea nu avea dispoziție
de a căuta soluții.
Dezgoliți, stăteam pe paltonul întins pe podea. Ne priveam. Aș vrea să opresc vremea, să opresc lumea.
Doar noi doi, stăpâni peste toată existența. De-aș putea. Și totuși, o parte din mine se gândea la mașinărie, la
Consiliul Suprem, era o părticică minusculă a minții care rezista anevoios, dar se menținea pe poziție, punând
lacăt la poftele trupești. Chiar aici, cu Miroslava, nu puteam să distrug acel gând care voia să-mi arate calea
spre Unitatea Specială, era gândul care cerea răzbunare, era însetat de sânge. Ar sacrifica iubirea pentru ființa
gingașă pe care o am acum în brațe. E gândul care dorește să distrugă mașina manipulatoare construită de
acoliții ofițeri ai Unității Speciale.
Miroslava se ridicase. A deschis geamul. A atârnat mănuchiul de crizanteme pe marginea pervazului,
apoi, a închis fereastra la loc. Zgribulea de frig. M-am apropiat de ea și o învelisem în palton. Am priceput
gestul ei. Răceala de afară păstra rigiditatea florilor.
I-aș fi explicat de ce luasem crizanteme în loc de crini albi, preferații ei, dar nu m-a întrebat, nici eu nu
am dorit să vorbesc despre asta. Nu considerasem un detaliu important. Ea se uită la mine:
- Vei veni? Mă întreabă Miroslava strângându-mi mâna și încercând să mențină căldura în interiorul
paltonului.
- Unde să vin? Nedumerit mă uit eu la ea. Stăteam în picioare. Paltonul era unica haină pe care o
aveam pe noi.
- La concert. Mâine va fi concert, exclamă ea.
- Concert de balet?
- Seara, în seara zile ide mâine va fi un spectacol. Vreau să vii. O ei face pentru mine? Ai venit aici,
înseamnă că vei veni la concert?
- Va fi la fel ca cel din Skopje? Întreb eu punând mâna pe fața ei.
- Nu, acela a fost o reprezentație mică, pentru oamenii din acea localitate. A fost pe neașteptate, la
rugămintea tatălui meu. Acesta e unul bine regizat. Cu o coregrafie foarte interesantă. Îți va plăcea.
- Ți-aș promite, dar nu vreau să apară o cauză care m-ar pune în situația să nu vin. Mai bine așa, îți
făgăduiesc că voi depune toată silința care îmi stă în putere să ajung la spectacolul.
- Ai ceva de făcut? Apropo, nu mi-ai zis de ce ești aici? Ce cauți? Cum m-ai găsit? Dacă ești prea
ocupat, e în ordine. Vii altă dată. Cât stai în oraș?
O sumedenie de întrebări ieșeau din gura mlădioasă a Miroslavei. Aveam răspunsuri, la unele, cel puțin,
dar altele aș fi preferat să nu mă întrebe. Va trebui s-o mint. Și o voi face, din păcate.
Amalgamul de întrebări o înviorase pe Miroslava. Mă privea în ochi vrând să concentreze atenția asupra
lor pentru a nu mă lăsa să îi feresc. Mă prinsese în ținta ei. Să îi spun adevărul este cea mai rea idee pe care aș
avea-o. Dar nu am nici un gând altul să îi zic. Trebuia să mă gândesc din timp la această situație. Acum, mă voi
descurca cum pot, o improvizare este necesară. Nici ei, cât de mult o ador, nu-i pot destăinui planul. Voi juca
rolul, voi juca.
- Ți-aș fi spus, dar m-ai luat în stăpânirea ta încât nu am avut timp să-ți povestesc. Îi zic aceste vorbe
care și pentru mine păreau nu foarte convingătoare. Observase pata de neîncredere cu care le
spusesem, totuși, pentru a o încredința de veridicitatea vorbelor mele, o sărut îndelung.
Dar oricât de minunate ar fi unele momentele, ele nu dăinuie la nesfârșit. Cu buzele lipite de buzele
Miroslavei, mintea încerca să născocească vreo idee care să explice motivul apariției mele în capitală. Aș spune
simplu, am venit la ea și cu aceasta pun capăt discuției. Dar nu e îndeajuns. Mai trebuie ceva, vreau să îi arăt că
dorința mea de a o vedea a fost mai mare decât alte fapte care urmează să le fac. În detrimentul lor, am ales să
fiu cu dânsa. E plăcut oamenilor să vadă cum cineva drag alege să fie alături de ei, deși, în același timp, planurile
lor fusese altele la început. Nu puteam să-i spun despre adunarea secretarilor. În general, nu voiam să iau vorba
de tatăl ei. Orice era legat de primărie, de edilul Tase, preferam să nu aduc în discuție.
- Am venit în vizită la unchiul meu. Stă la marginea orașului. Mă rugase să-l ajut cu întocmirea unor
acte. Am studii. Am experiență în activitatea de muncă. Pot să îi ofer suportul teoretic, cât și practic,
în a redacta documentele. Nu e prima dată când o fac, îi zic eu Miroslavei atingând-o cu buzele pe
umerii suavi. În plus, îmi palce să discut cu el, e un om care m-a ajutat mult când îmi făceam studiile
în capitală.
- Vei sta mult aici? Mă întreabă ea.
- Nu cunosc exact. O zi, poate două sau pe vecie.
Zâmbesc, amintindu-mi de Unitatea Specială, de mașinăria manipulatoare, în gând știam că, șansele
mele să mă întorc la Skopje erau mai mici decât să nască o lupoaică iepuri. Din perspectiva Miroslavei, probabil,
dânsa s-a gândit că aș vrea să rămân cu ea, aici, în capitală, fără să mă întorc la Skopje. Și eu vrea, draga mea,
foarte mult, însă, soarta pe care o construiesc îmi hărăzește altceva.
Pot eu oare să schimb? Pot! Dar schimb o viață tulburată pe una obișnuită, fără nimic substanțial.
Gândurile începeau să mă cufunde tot mai mult într-o stare de meditație critică, așa că, a trebuit să îmi revin
repede. Călcasem pe telefon, butoanele scosese un sunet țiuit caracteristic acestora.
- Ce tot vorbești acolo? Ce fel de vecie? Se arătase Mira nedumerită.
- Aș sta cu tine aici, pentru totdeauna draga mea, gingașa mea, răspund eu,. Am îmbrățișat-o, nu
voiam să-i privesc ochii, mă trădam pe mine însumi.
Miroslava roși, nu spuse nimic. Se apropiase și mai mult de pieptul meu. Mă gâdila cu degetele finuțe.
Începuserăm amândoi să râdem. Fără motiv, cuplați, ne amuzam de situația în care ne aflam.
Deodată, telefonul începuse să sune din nou. Miroslava se dezlipise de lângă mine. Îmi arătase cu mâna
spre locul unde se afla celularul. Aș fi vrut să-l sfărâm, fiindcă îmi stricase momentul de măreție în care stăteam
alături de iubita mea. Îl zărisem, vibra cu tărie lângă picior. Mă ridic sprijinit în mâini, încercând să-l iau. După
câteva încercări nereușite, izbutesc să pun mâna pe el. Nici nu am tras atenție la numărul afișat pe display, în
fapt, nu mai conta. Este un distrugător de magie. Răspund fără a fi prea concentrat pe ceea ce voi auzi. Din
telefon aud o voce grăbită scoțând niște semnale de alarmă. Nu îmi dădusem seama deodată cine era. O voce
bărbătească. Revenindu-mi din starea de somnolență, realizez că persoana cu care vorbesc la telefon este
Gregor. Dânsul mă certa deoarece nu îl sunasem să-l anunț că am ajuns în capitală. Nu îmi amintesc să mă
prevenit asupra acestui fapt când plecasem din Skopje. O fi fost. Sunt om în toată legea, îmi pot purta singur de
grijă. Dar nu voiam să intru în polemică cu Gregor, mai ales că, lângă mine, se afla Miroslava. De aceea, pentru
a-l liniști și îmbuna, îmi cerusem scuze.
- Îmi pare rău, telefonul nu îl găseam, îi zic eu mai în șoaptă încercând să vorbesc cât mai încet să nu
mă audă Miroslava. Mă ferisem de lângă ea. Eram dezbrăcat, gol pușcă. Ciudată imagine.
- Cum naiba nu îl găseai? Doar nu e un ac? Eu mă chinui să tot sun, iar el nu-l găsește. Ai ajuns la
fratele meu? Să răsti Gregor în telefon. Drăcie, douăzeci de apeluri ți-am dat, nu ai auzit. Dacă continui așa,
suntem pierduți.
- Da, l-am găsit. E un om binevoitor. M-a ajutat foarte mult. Te rog,, spun eu mai în șoaptă, nu îmi ține
moral. Nu-i cazul acum.
- Gata, ajunge. N-avem timp de certuri. E bine că totul este în ordine. Nu i-ai spus de ce ai venit, da?
Gregor vorbea pe un ton răspicat ca și cum dacă ar fi fost alături mi-ar fi strigat în ureche.
- Nu! așa cum mi-ai zis am făcut. S-a comportat omenește cu mine.
- Să nu pierzi dracului telefonul ăla. Mâine vin în capitală. Pregătește-te, cum voi veni, ne ducem la
unitate.
- ăăăăăăăă, adică deodată, fără pregătire? Da, fără. Te voi anunța, am deja un plan. Convorbirea se
întrerupse, Gregor închise telefonul. Aș fi vrut să-l reapelez eu, dar Miroslava stătea alături uitându-se la mine
cu suspiciune. Nu era cazul să mă cert cu Gregor. Zâmbesc.
Las telefonul jos și mă apropii de ea. O îmbrățișez făcând un schimb de căldură inter corporală. Iau o
bluză care stătea împrăștiată pe masă, probabil, aruncată în timpul când se săvârșea actul de amor. Bluza o
îmbrac pe corpul delicat al Miroslavei.
- S-a întâmplat ceva? Mă privește dânsa, vrând să afle după cum îmi dădeam seama, cine era persoana
care mă sunase.
- Nu draga mea. Deloc. Unchiul mă rugase, când vin acasă, să îi cumpăr niște mâncare pentru
animale. Are un câine gurmand.
- Părea că persoana care te sunase era supărată. Vocea răspicată, sigur e totul bine? Insistase
Miroslava.
- Așa e felul său de a vorbi. Îi zic uneori, la cum vorbești, ai putea fi folosit pe post de megafon.
Fata schițase un surâs. Își adunase hainele. Una câte una le strânse, eu am ajutat-o. Îmbrăcată sau
dezgolită, frumusețea ei nu suferă în nici un fel. M-am îmbrăcat. La fel, a făcut-o și ea.
- Trebuie să plec, îmi zise ea. Între timp, își puse fularul. Se apropiase de mine. Mă privi cu insistență.
Vei veni dragul meu? Vreau foarte mult să te văd la spectacol. Îți voi păstra un loc, cel mai bun. Să
mă vezi în toată ființa mea. Voi dansa pentru tine.
- Voi veni, Mira, voi veni, zic eu! În minte însă, conștientizam că reușita să vin la spectacol era prea
mică pentru a ști sigur dacă am să pot să vin.
Dragul meu, mă numise ea, această îmbinare de cuvinte mă fermecase, era prima dată când auzisem.
Nu mai conta că avea un tată răufăcător ori că pe scena din teatrului din Skopje a prezentat un spectacol de
manipulare a conștiinței umane. Poate că nici nu a știut de acest fapt. Adesea, cei care sunt folosiți ca
intermediari pentru a se atinge anumite scopuri meschine, nici nu cunosc despre aceasta. Tase este un dobitoc
care și-a folosit fiica ca unealtă în interesele Consiliului Suprem. Mârșav om.
- Știi unde va fi concertul? Ține, iată adresa. Miroslava îmi întinse o foaie pe care notase cu un creion
o locație
Mă uit la denumirea străzii. Nu aveam nici o idee unde se afla. Totuși, zâmbesc zicând:
- Draga mea, voi fi primul acolo. O apropii de mine îmbrățișând-o și sărutând-o. Pasiunea se
înfiripase încât vorbele nu își mai aveau rostul.
Consumându-se după câteva minute sărutul, Miroslava își luase geanta dintr-un dulăpior aflat lângă ușa
de la intrare. Se uită la mine, apoi, deschide ușa:
- Mergi sau stai aici să dormi?
Eu, fără a răspunde, mă îndrept spre ieșire, permițându-i Miroslavei să iasă prima. Fără a încuia ușa
părăsim odaia. Mi-a adus aminte de lori. M-am întors după ele. I le-am adus. Straniu că nu încuiase ușa, poate
că nici nu trebuia. Nu am stat să o întreb. Coborâm scările ținându-ne de mână. Pe fiecare prima treaptă a
etajului cel coboram o sărutam, de parcă, pecetluiam această stare de amor în fiecare dintre nivelele clădirii.
Ajungem la primul etaj. Cum era și mai devreme, nu întâlnisem pe nimeni. Uitându-mă la Miroslava, o întreb:
- De ce nu este nimeni în școală? De când am intrat aici, doar paznicul și Gabriel l-am întâlnit, așa
puțini oameni vin la studii?
- Nu e o școală pentru studii generale, se fac antrenamente de balet și atât. A fost închisă demult
timp. Dacă nu am veni noi ai, atunci, ar fi casă pentru boschetari sau tot felul de grupuri de
răufăcători.
- Îți place baletul așa demult?
- Nu e neapărat o plăcere. Prin balet îmi exprim stările mele sufletești. Fiecare mișcare ondulată, în
piruete, orice salt este o expresie a sentimentelor și gândurilor mele.
- Să știi că nu sunt chiar un admirator înrăit al acestui stil de dans.
- Știu, mi-ai dat de înțeles la prima noastră întâlnire.
- Pare prea adânc pentru mintea mea. Aici, la reprezentanțele de balet vin oameni foarte diferiți de
majoritatea societății. Înstăriți, funcționari, oameni de afaceri. În mare parte sunt acea categorie de
persoane care au o influență mare asupra celorlalți, dar care după felul lor nu par a fi admiratori din
naștere ai acestui stil de dans.
- Vine cine dorește, nu am tras niciodată atenție la spectatori. Contează să le placă, spuse ea.
- Da, dar depinde și ce anume trebuie să le placă. Adică, contează ce se prezintă pe scenă, cum se
prezintă, care este mesajul. Cum de altfel, ai zis și tu, prin dans te exprimi. Atunci, dacă exprimi un
mesaj de răutate, de violență, oamenii ar putea să-l perceapă ca pe o chemare la materializare a unor
asemenea fapte.
- Nu, stai, despre ce vorbești. Nu chem pe nimeni să facă rău. Este un dans al descoperii de sine, un
dans al regăsirii și prezentării dezgolite a gândurilor mele publicului
- Și totuși, dacă mesajul trimis este ...
- Gata, nu vreau să vorbesc despre aceasta, mă întrerupe Miroslava evident supărată pe ceea ce
spuneam.
Pentru a nu incita spiritele și a nu trece de la momentele de magie în care ne găsisem câteva minute în
urmă într-o atmosferă mai ostilă, opresc valul de gânduri care mă podidise. Sigur, aș fi vrut să înțeleagă că cel
puțin spectacolul de la teatrul din Skopje nu a fost chiar unul plin de pudoare, mai mult, tatăl ei a încercat prin
intermediul dânsei să manipuleze spectatorii trimițându-le mesaje subliminale având caracter patriotic prin care
să îi facă să creadă că oamenii au obligația de a se supune conducătorului, urmându-i toate ordinile. Dacă ar ști
dânsa că tatăl ei este un fost ofițer care își bate joc de oamenii din localitate. Pe de altă parte, uitându-mă la ea
în aceste clipe, văzându-i fața tandră, ținându-i mâinile calde în ale mele, mă gândesc că nici eu nu sunt mai
bun ca propriul ei tată. În seara trecută i l-am răpit. Eram gata să-l ucid. Nu mai știu ce se întâmplase cu el.
Gregor a spus că va avea grijă de ei. Poate chiar l-a ucis. Voi suna. Imediat cum Miroslava va pleca, voi suna
să aflu ce se întâmplase. Dacă l-a ucis, vreau eu să-i spun Miroslavei știrea. Să mă urască, dar eu voi fi cel care
o va anunța. Eram aproape să vărs o lacrimă, însă, m-am străduit cât am putut pentru a nu o face. Nu pentru că
îmi era rușine de Miroslava, ci fiindcă nu aveam o explicație.
Miroslava se îndrepta spre ușa de la ieșirea din școală. Eu mergeam în urma ei fără a scoate o vorbă.
Dânsa mărea pasul, la fel o făceam și eu. Apoi, se oprise deodată, mă împiedicasem de ea. S-a întors cu fața
spre mine, zicându-mi:
- Cum, totuși, ai ajuns aici, nu oricine poate intra în clădire?
- Simplu, l-am întâlnit pe Gabriel care m-a ajutat să te găsesc. Stăteam ambii la aceeași stație de
autobus. Așteptam mijlocul de transport, așa, din vorbă în vorbă, am făcut cunoștință. El mi-a spus
unde lucrează.
- Veneai la mine? Mă întreabă Miroslava, zâmbind și apropiindu-se tot mai mult de ușa de la ieșirea
din încăpere.
- Da, draga mea, veneam la tine. Acesta este motivul adevărat pentru care am sosit în capitală.
- Dar spunea că îți ajuți unchiul?
- Da, așa este. Dar nu era ceva urgent. Dorința impacientă de a te vedea mă făcuse să vin cât mai
repede în capitală. Voiam să te țin în brațe, să te sărut, să îți simt trupul scufundat în mâinile mele.
Miroslava vruse să mai spună ceva, dar eu o cuprind de mijloc sărutând-o cu o pasiune necontrolată.
Ori de câte ori îi atingeam buzele aveam o senzație că aș bea din izvorul tinereții. Eram liber de trăirile omenești,
simțindu-mă înconjurat doar de dragostea nemărginită a iubitei mele. Cu mâinile cuprinzând-o de talie, aveam
o impresie că aș ține în mână universul, iar fiecare minută scursă îmi părea că mă transformă într-un zeu al
timpului. Nu îmi amintesc multe momente în viața mea în care să fi sărutat pe cineva. Dace e să mă gândesc un
pic, aș spune că nici nu îmi plăcea să îmi ating buzele de fețele altor oameni. Era o senzație de repugnare. Dar
acum, cu Miroslava s-a schimbat ceva în viziunea mea de a săruta. Și nu vreau să spun că în prezent aș pupa
oamenii fără vreo reținere, nu, la fel îmi este displăcut acest fapt, însă, sărutând-o pe Miroslava, mă simt atras
de o forță pe care nu o pot detecta, o forță care-mi poruncește să o sărut, mă cheamă la acest act de legământ,
iar eu, nu mă opun, în fapt, nici nu pot să o fac, nu vreau. Miroslava nu se împotrivise sărutului, deși, ultima
discuție ne poziționase pe baricade adverse. Își întinse buzele. Această complicitatea a ei mă făcea să o sărut cu
o pasiune mai puternică. În aceste momente când eram uniți, când trupurile noastre formau o ființă unitară, mă
simțeam plin de putere, forța mușchilor o vedeam crescând, aș fi rezistat oricărei lupte.
Sărutul s-a consumat în momentul când ușa se deschise, iar de afară venise Gabriel. Acesta intrase
repede în clădire, închizând-o cu repeziciune. Se pare că frigul îl atinse zdravăn, fiindcă fața sa era roșie ca un
piper. Mâinile îi tremurau.
- Sunteți aici încă! Credeam că ai plecat, zise Gabriel, apropiindu-se de masa paznicului.
- Te așteptam, răspunse Miroslava. Nu voiam să lăsam școala fără supraveghere. Ți-am dat un mesaj
pe telefon.
- Nu intră aici nimeni. Dar oricum, e bine că ați rămas. Da, am văzut mesajul tău. Aveam treburi,
totuși, am venit cât de repede am putut.
- Noi plecăm, maestre, zic eu, îndreptându-mă spre ușa de la ieșire.
- Înțeleg, curând și eu voi închide, e duminică, să mă odihnesc și eu măcar cu o oră mai mult decât
în alte zile. Dacă vreți, vă pot duce cu mașina?
- Nu, mulțumesc, prefer să mai văd orașul. Voi merge la autobus, zic eu.
- Bună idee. Sper să îți placă, măcar ceva, zâmbise Gabriel. Nu uita să lași afișele în pace, adăugă el.
Miroslava nu înțelesese ce a vrut să zică Gabriel prin această ultimă îndemnare, dar nici eu nu am stat
să-i explic. Uneori, să pari prost, e mai liniștit decât să fii deștept, în caz contrar, poți rămâne cu buza umflată.
Luându-ne rămas bun de la Gabriel, eu și Miroslava, ieșim pe ușa școlii. Înainte de ieșire, Gabriel îmi strigă să
aștept. Ia o foaie de pe masa paznicului notând ceva în ea. Apoi, repede venind spre mine, mi-o întinde, spunând:
- Iată, ține. Dacă vei avea nevoie de mine, contactează-mă.
- Așa voi face, maestre. Zic eu luând coala de hârtie din mâna profesorului.
Ieșim din clădire. Miroslava cutreierasem îndelung străzile, apoi, se întoarce cu spatele și întinzând
mâna îmi zice:
- Vezi blocul acela, acolo eu stau, e un cămin pentru fete. Toate suntem dansatoare de balet. Ne
pregătim pentru spectacolul de mâine.
- Vreau să mai stai, un pic, spun eu și o apuc de mijloc.
- Vrei să mă conduci până acolo?
- Vreau!
Luând-o de mână pe Miroslava, ne pornim spre blocul unde îmi arătase dânsa că locuiește. Pe drum,
cât timp am mers, ea îmi povestise cum ajunse să îl cunoască pe Gabriel, apoi, cum a vrut să se lase de balet,
dar Gabriel a fost cel care a ajutat-o să treacă peste această stare de incertitudine. Astăzi, este mulțumită că nu
a cedat depresiei și a rămas să practice baletul. Ajunși în fața blocului, Miroslava mă privi. O ador. Mă întreabă
dacă îmi este foame, poate aș vrea să luăm cina. Cu bucurie am acceptat, dar îmi adusesem aminte de Aris, nu
știam ce face. Era o luptă în dorința de a sta cu Miroslava, dar totodată, gândul că Aris stă singur atâta vreme,
mă neliniștise. Apoi, m-ai aveam nevoie să știu ce făcuse Gregor cu primarul. O sărut cu ardoare, zicându-i că
unchiul îmi ceruse să îi cumpăr medicamente și că vrea să i le duc. Am mințit că mi-a dat un mesaj pe telefon.
Miroslava păruse îngrijorată. Nu a insistat cu invitația. A preferat să mă încurajeze să mă duc cât mai repede
spre casa unchiului. Îmi spuse să am grijă de mine. La fel, îi dorisem și eu să se păzească, iar mâine să dea cel
mai tare concert. În privința unchiului să nu se neliniștească, nu e ceva grav. Nu vreau ca pentru o minciună a
mea, Miroslava să sufere emoțional. Despărțindu-ne, o priveam mergând cu spatele până când am dispărut după
peretele unui bloc. Mă îndrept spre stația de autobus, aștept să vină transportul. Nu am plecat de acolo. Am
urmărit-o din ascunzătoarea mea până s-a intrat în clădirea cu pricina. Oamenii care treceau pe alături se uitau
ciudat la mine. Stăteam ca o stană de piatră. În capitală nu mă cunoaște nimeni, ori, aproape nimeni, nu mă tem
să fiu luat la întrebări. Totuși, știu cum să ocolesc lumea. Nici capitala nu e o excepție. M-am contopit cu
oamenii care mișunau pe străzile tomnatice. Noaptea puse stăpânire pe oraș.
Așteptând autobusul, îmi aduc aminte de apelul lui Gregor. Scot telefonul din buzunar și caut ultimul
număr care mă apelase. Nu era înregistrat numele său în telefon. Îl apelez. Între timp mă uitam în depărtare să
văd dacă se zărește autobusul. Se aduna lume în stație. Deși, era noapte și duminică, aceștia se îngrămădise
destul de mulți. Aș fi vrut parcă să-i întreb ce caută la așa oră în stradă, dar, totodată, aceeași întrebare s-ar fi
cuvenit să mi se adreseze. Toți eram nerăbdători să vină transportul. După vreo două minute de așteptare
îndoielnică că cineva va răspunde apelului meu, se aude o voce răgușită.
- Alo, cine este? întreabă persoana care în viziunea mea ar fi trebuit să fie Gregor.
- Gregor, Gregor sunt eu Novac.
- Nu e nici un Greg....Da, Novac, băiete, chiar așteptam să mă suni. M-am speriat că e vreun ofițer.
- Ai zis că mâine vii, dar nu ai precizat ora exactă, unde ne întâlnim? De ce așa grabă?
- Mâine te voi anunța. Am avut niște dificultăți să rezolv și mi-a luat ceva timp. Am găsit persoana
care va aduce delegația. Cu primarul și paznicul am rezolvat, acum, mă odihnesc.
- Da, da. Am vrut și eu să întreb ce s-a întâmplat cu ei, sper că nu i-ai, știi tu, nu au plecat în altă
lume...
- O, nu, se află în continuare legați și închiși. Am pus pe cineva să păzească. Atunci când vom fi la
Unitate îl voi anunța să cheme poliția. Trebuie cineva să răspundă pentru incendiu...
- Ce vrei să spui că nu prea înțeleg?
- Am aranjat în așa fel încât primarul și paznicul vor fi acuzați că au incendiat biblioteca, mai mult,
au ucis doi ofițeri ai Unității speciale, iar asta e foarte grav. Nu au scăpare, deci nu e cazul să ne
facem griji. De această dată, dovezile sunt foarte convingătoare. Consiliul Suprem are nevoie să
dea lumii un vinovat. Unul adevărat, ori unul fabricat. Dacă nu-l găsesc pe făptaș, adică, pe tine,
vor găsi altă jertfă. Eu i-am ajutat…
- Chiar așa, cât de bine ai gândit. Nu-mi pasă ce ai făcut, dar sper să reușească. Și nu uita, mă
contactezi mâine. Trebuie să plec acum. Mă duc la David.
- Unde să pleci?
- La autobus. Am ieșit în oraș să iau mâncare pentru Aris.
- Pentru Aris, aha, mai să te cred.
- Da, pentru el.
- Înțeles, zice Gregor pe o voce suspectă. Ne vedem mâine. Apelul se întrerupse.
Straniu că nu a întrebat nimic de fratele său. Nici nu m-a crezut că vreau să cumpăr mâncare pentru
Aris. Suspect. Fără însă a trage mare atenție, mă urc pe scările autobusului care își făcuse apariția. În urma mea
urcase cam toată lumea din stație, ca și cum, toți ne-am îndrepta în aceeași direcție. Aflându-mă în autobus,
arunc privirea spre școala de balet. La etajul patru se vedea o lumină aprinsă. Parcă ar fi camera unde o
întâlnisem pe Miroslava. Probabil, uitasem să o stingem. M-aș întoarce să-i spun lui Gabriel, dar nu pot să-l las
pe Aris atâta timp singur. Vor observa ei lumina arzând. E noapte, e detectabilă.. O vor stinge. Autobusul porni
din loc. Orașul părea că e sub incendiu de atâtea lumi aprinse. Lumini pe stâlpi amplasați pe marginea străzilor.
Luminile blocurilor de locuit, a magazinelor, chiar și a automobilelor reflectau în bezna nopții un oraș care nu
doarme. Deși, era mai greu de observat, totuși, încă se zărea acele afișe publicitare în culoare albă și neagră. Pe
unul dintre ele citisem în fugă despre concertul de balet. Nu reușisem să citesc toate detaliile, ci doar o parte
dintre ele. Era numele lui Gabriel acolo. Probabil, acest concert va fi unul la fel ca cel din Skopje. Unul prin
care să manipuleze mințile oamenilor. Oare Miroslava este o marionetă a Unității Speciale adusă acolo de tatăl
ei. Dânsa nu înțelege că toate reprezentațiile ei nu sunt numai acte de dans artistic, ci mai mult, ele vin să
subjuge conștiința spectatorilor în a le introduce în minte ideea de supunere față de cei care se află la conducere.
În față o vedeam pe Miroslava, îmi era milă și o uram în același timp. Poate ea nu știe că este o unealtă a Unității
Speciale, mai exact, a Consiliului Suprem, care o folosește în scopurile sale. Și totuși, îmi e milă de ea, tatăl ei
va fi acuzat de o crimă pe care nu o comise, o crimă săvârșită de mine. Dacă nu aș iubi-o, nu cred că m-ar durea
atât de mult. Tatăl ei va fi tras la răspundere în locul meu. Gregor nu a aruncat vorbele în vânt. S-o fi gândit el
cum să-i înfunde pe cei doi.
Această dragoste față de ea mă face să cred că ar trebui să recunosc vinovăția. Pentru a fi eu liber va
suferi Miroslava. Și chiar dacă nu va afla niciodată că eu sunt cel care într-adevăr am ucis pe cei doi ofițeri,
crezând că tatăl ei a făcut-o, totuna, voi vedea suferința ei pricinuită de faptele mele. Cred că mai bine ar fi fost
dacă Gabriel i-ar fi ucis. I-aș fi spus că eu i-am omorât. Aș fi suportat toate consecințele. Mintea începe să se
întunece. Șoferul anunța fiecare stradă unde ne aflam. Se pare că ajunsesem la destinație. Am întrebat un călător
unde este se află stația al care îmi trebuie să cobor. Reținusem în minte adresa locației casei lui David. Cobor
din autobus. Era noapte. Totuși, spre deosebire de Skopje unde noaptea e noapte în adevăratul sens al cuvântului,
aici, în capitală, luminile care se împrăștiau în jurul meu îmi arătau calea. Primarul n-a dorit să instalăm lămpi
pe pilonii de electricitate din localitatea natală. Cică, noaptea, lumea trebuie să stea acasă. N-au ce căuta
localnicii pe străzi. Oamenii se plâng des la primărie pe această cauză. Solicită măcar câteva lămpi să fie
instalate pe arterele principale. Sunt refuzați. Nu-i vorba în lipsa de bani, pur și simplu, consilierii au alte planuri
și toți banii din buget i-au redistribuit în scopuri în care interesul lor prevalează. Dacă în Skopje se face ceva
pentru localnici, iar oamenii sunt mulțumiți, atunci, să nu ne lăsăm amăgiți de iluzia că primăria, consiliul local
are mare grijă de popor. Cu siguranță cineva are un interes în toate spurcăciunile pe care le face administrația
noastră locală. Cât demult o urăsc. Mă urăsc, sunt un laș. Permit atâtea mizerii să se întâmple.
La stația la care coborâsem s-au mai dat jos alte persoane. Am precizat încă o dată dacă mă aflam la
adresa corectă. Nu greșisem. MI-a confirmat-o o femeie. Mă uit împrejur. Văd un magazin de alimentară. Intru.
De acolo cumpăr câteva pungi cu mâncare pentru câini. Nu aș vrea să îi hrănesc cu asemenea alimente, însă, nu
am prea multe opțiuni. Mă va ierta Aris pentru fapta mea. Iau pachetele cu mâncare, totodată, cumpărând și
niște fructe și legume. Mă gândisem că nu ar fi frumos din partea mea să intru în casa lui David cu mâinile
goale. Va crede că profit de bunătatea lui. Merg pe stradă ajungând în dreptul mașinii mele. Stătea în același
loc în care o lăsasem. Nu m-am apropiat să o verific. Ajung în fața ușii casei lui David. Ciocănesc de câteva
ori, frigul îmi dădea târcoale și fiecare clipă așteptând să deschidă ușa mă grăbea să forțez mânerul crezând că
poate este descuiat. Ușa se deschise după vreo cinci minute, cred. David apare în fața mea într-un halat alb și
cu părul încă umed semn că făcuse o baie nu cu mult timp în urmă. Îmi deschise ușa zicându-mi să intru repede
în casă, fapt pe care îl făcusem fără mare solemnitate. Mi-am lăsat încălțămintea în prag.
- Mă scuzați că v-am deranjat în acest moment, nu știam că ați făcut baie, zic eu în timp ce mă
descălțam de încălțăminte
- Nu-ți mai cere, oricum terminasem. Ți-a plăcut vizita prin oraș? Mă întreabă el căutându-și haine
să își acopere corpul.
- Da, foarte, chiar dacă la început credeam că mă voi plictisi. Câinele nu s-a auzit în acest timp?
- Nu, parcă. Am privit televizorul vreme multă, iar când fac asta nu mai observ nimic în jur.
Televizorul mă prinde într-o atmosferă de îndepărtare de tot ceea ce este real. Îmi place să mă uit
ore în continuu. Dumneavoastră priviți ?
- Dacă aș spune că nu, atunci, aș minți, privesc, dar în mare parte doar prognoza meteo și noutățile
din sport, acesta nu pot fi atât de ușor falsificate. În rest, ascult radioul. Cum s-ar zice, sunt de modă
veche, tehnologiile moderne încă nu le-am asimilat.
- Ehe, tinere, televizorul e unul dintre cele mai mărețe lucruri inventate de către omenire. Pe lângă
faptul că te informează, te ține în conexiune cu lumea, te mai veselește, ori cu un spectacol, ori cu
un film, chiar și cu niște melodii plăcute auzului.
- Cred că nu ar trebui să vă construiți viața ținând cont de ceea ce spune la televizor. V-aș recomanda
să citiți cărți, dar nu orice fel, pentru că acestea din timpul de azi sunt trecute prin sita controlului
prealabil. De veți dori, aș putea să vă fac rost de câteva. Cărțile sunt o părere, a cuiva, a câtorva,
dar măcar nu te impun să faci ceea ce îți indică la televizor.
- Iarăși începi, ce tot nu îți place ție? Metoda de eradicare nu e bună, televizorul nu arată realitatea,
David începuse să ridice vocea, era mai bine să întrerup discuția.
- Acestea sunt pentru dumneavoastră, întind o pungă cu legume și fructe în ea. În semn de mulțumire
pentru faptul că m-ați primit în casa dumitale, adaug eu zâmbitor.
- O, să știți că nu voi refuza, chiar îmi plac fructele. Voi face o salată din legume, mai am eu câteva
depozitate. Mâncăm imediat, văd că ați luat mâncare pentru câine.
- Da, mi-am adus aminte de el pe drumul de întoarcere. Mă duc să-i dau mâncarea, deși, aș prefera
să o gătesc singur decât aceasta fabricată.
David nu zise nimic, înțelegând prea bine că aș fi dorit să nu îi dau lui Aris această mâncare cumpărată,
tăcerea lui era un răspuns. Mă îndrept spre ușa unde mă cazasem. Acolo l-am lăsat pe Aris. Înainte să intru, mă
întorc spre David. I-am spus că am vorbit cu fratele său. I-am zis de faptul că vine mâine, fără a preciza dacă
va veni pe la el.
- Așa e dânsul, mereu vine fără să îmi spună. Nu cred că mă va vizita, zice David.
- De ce credeți că nu o să vină?
- Îl cunosc prea bine încât să îmi dau seama de asta. Ce ți-a spus, a zis vreun motiv pentru care vine?
- Nu îmi amintesc, fața mi se înroșise un pic, îmi dădusem seama că nu ar fi trebuit să îi spun de vizita
lui Gregor, el însuși m-a rugat să nu discut despre asta.
- Te vei întâlni cu el? Mă întreabă David uitându-se în punga pe care o adusesem.
- Mă rugase să îi găsesc niște țigări, a zis că îi plac foarte mult, dar se vând numai în capitală.
- Chiar așa? Se mirase David. Nu am știu că frățiorul meu cel scump fumează. Dar de ce să vină după
ele aici? Puteai să i le duci tu când vei face cale întoarsă la Skopje.
- El nu vine după țigări. I le voi da când ne întâlnim. Mi-a zis că duce o delegație la o adunare ori
ceva de genul acesta, mâine vine cu acea delegație. Și de asta m-a rugat pe mine dacă voi putea, să
îi fac rost de acele țigări. Ar fi caraghios și amuzant să vină până în capitală după niște țigări
amărâte.
- Spune-i să vină pe la mine dacă îl întâlnești. Demult nu l-am mai văzut. Ce naiba e atâta ocupat?
Se enervase puțin David. L-am rugat nu o singură dată să intre în vizită. De fiecare oară îmi spune
că are treabă.
- Putem să ne ducem ambii? Am în vedere. Dacă doriți, mergeți să-l întâmpinăm. Nu va putea refuza
să vă vadă! Îmi venise imediat această idee pe care o vociferasem. Nu știu dacă i-ar plăcea lui
Gregor. Probabil, nu.
- Nu, strigă răspicat David luând punga și mergând spre bucătărie. Apoi, cu o voce blândă, adaugă,
am vrut să zic că nu voi putea, am o vizită programată la medic. Nimic grav, dar pentru profilaxie
nu strică.
- Cum doriți, mă duc acum să îl hrănesc pe Aris. După care voi veni să vă ajut cu pregătirea cinei,
rostesc eu îndată ce David terminase vorba sa, deși, observasem că voia să mai adauge ceva. Mă
bucurasem de refuzul său. Nu aș fi știu cum să-i explic lui Gregor apariția fratelui său alături de
mine.
- Nu e necesar, încălziți-vă, apoi, veniți!
Fără a spune ceva, deschid ușa și intru în odaia în care îmi lăsasem lucrurile. Voiam să îmi văd prietenul
canin. Aris a simțit prezența mea, căci, ușa nici nu era deschisă de tot, dar el începuse să latre. Își făcuse avânt
spre mine când mă văzuse, însă funia nemiloasă de care era legat îl oprise din gândul său. Mă apropii, îl mângâi
pe cap, după care scot pungile cu mâncare și le torn în vasul pe care îl luasem de la David mai devreme. Chiar
dacă nu obișnuiam să-i dau mâncare luată de la magazin, Aris nu a fost mofturos, a înfulecat-o cu o poftă
nestăvilită, parând să nu facă diferență în cea gătită de mine și aceasta pe care am cumpărat-o. Uitându-mă la
el cum înghițea bucăți întregi de felii mă vedeam pe mine cu câteva săptămâni în urmă. Și eu eram atent la
faptele pe care le făceam, încercam să ajut lumea, să nu provoc suferință altora, având un anumit comportament
zic eu acceptabil în comunitate, dar imediat cum am primit scrisoarea lui Panfil, mă transformasem într-un
antipod a ceea ce am fost. Asemenea lui Aris pe care îl hrăneam numai cu mâncare gătită de mine, anterior,
eram liniștit în vorbă și faptă, dar atunci când foamea începuse să-l roadă pe Aris, acesta hali din alimentele
cumpărate fără vreo ezitare, tot așa cum eu, văzându-mă prins în acest joc al Consiliului Suprem, am făcut loc
părții întunecate din mine, părții care stătea ascunsă. Nu a fost atât de greu să o scot din minte. Ura care mă
podidise crease din mine un răzbunător. Din buzunarul paltonului scot cheia de plastic și plicul cu scrisoarea
lui Panfil pe care acesta din urmă mi-o dăduse la hotel. Plicul îl rup, pe el era indicată adresa unde se afla școala
de balet, acum că o cunosc, nu îmi mai trebuie să-l păstrez. Cercetez cu atenție cheia și scrisoarea. Pe scrisoare
era indicată schema de amplasare a Unității Speciale, inclusiv modalitatea de a pătrunde în interior. Mai sunt
două zile, poate chiar una, după cum a spus bătrânul Gregor. Trebuie să mă pregătesc. Mâine el vine. Mă va
ajuta, cred.
Fiecare moment trecut mă apropia de ziua în care voi intra în clădirea Unității Speciale, este ziua când
se va decide soarta mea. Știu un lucru, aproape sigur, orice aș fi făcut până acum, fie că a fost corect sau nu,
toate faptele cărora le-am dat materializare aveau un scopul, țelul de a mă apropia de Unitatea Specială. Nu am
arme le mine, nici nu îmi voi lua. Dar ce voi face cu Aris, nu îl pot lăsa singur. David nu este persoana care să
am încredere. Mi s-a părut ciudat că la intrare erau niște cizme aruncate în colțul stâng a ușii. Cizme murdărite
și umede ca și cum cineva le purtase nu cu mult înaintea venirii mele. David nu a menționat nimic că o fi venit
cineva în vizită, nici el nu mi-a zic că a plecat undeva. Oricare ar fi motivul, nu e persoana potrivită să îi
încredințez soarta lui Aris. Gabriel, maestrul de balet, e un om asemenea mie, cu el trebuie să vorbesc. Mă voi
duce mâine la școală. Păcat că este în concert, s-ar putea să nu îl găsesc. Pe de altă parte, i-am promis Miroslavei
că mă voi duce. Decid ce fac cu dragul meu prieten după discuția cu Gregor. Câinele mâncase aproape tot din
vas. Alături pe fereastră era o sticlă cu apă. Nu îmi amintesc să fi fost acolo când am intrat prima dată în cameră.
O iau, vărs în vas lichidul. Aris sorbea licoarea cu repeziciune, pesemne că, îi era foarte sete. Luând sticla cu
mine, ies din cameră. Mă duc la bucătărie, acolo îl găsesc pe David gătind.
- Am găsit o sticlă pe pervazul ferestre. Vreau să-mi scuzați îndrăzneala că m-am folosit de ea, îi zic
eu lui David, punând garafa pe masă, goală fiind.
Acesta se uită la ea. Luând-o de pe masă, o ascunse într-un dulap. Nu a răspuns la întrebare, de parcă,
nu mă auzise. Eu nu am insistat, interesându-mă dacă are nevoie de ajutor:
- Da, poți să curăți aceste legume, îmi zice el, dându-mi un vas cu roșii și castraveți și un cuțit.
- Sigur. Vă ajut imediat!
Aș fi vrut să-l întreb dacă este cineva în ospeție la el, dar nu am făcut-o. La fel îmi adusesem aminte de
fotografiile atârnate pe perete, care dispăruse. Am sesizat, lipseau și acum. Mă măcina aceste mici detalii, însă,
nu am îndrăznit să îl deranjez în privința lor. Cina fusese gata în jumătate de oră. Am mâncat, după care îl
ajutasem să spele vesela, plecasem la culcare. Discuția a fost foarte monotonă. Între două rânduri de pahare cu
vin, am schimbat în jurul la câteva vorbe fără mare importanță. Nici el, nici eu nu voiam să ne trădăm propriile
gânduri. Așa mi s-a părut.
Înainte de somn, am mai verificat odată dacă este cheia de plastic, scrisorile. Am paranoia, așa îmi
explic gestul meu de a cotrobăi atât de des prin lucrurile mele. În geantă era raportul de activitate. Când am
găsit acea sticlă în odaie, îmi venise în gând ideea că, cineva o fi intrat în cameră în lipsa mea. Probabil o fi fost
David, deși, nu găsesc un motiv să o facă. Având în vedere însă faptul că el e un apărător al noii ordini, zicând
că metoda de eradicare este ceva bun, ar putea să mă cerceteze. Mâine, la prima oră îmi voi lua câinele și plec
de aici. Nu mai este mult până vine Gregor. Chiar dacă nu îmi place să dorm cu lumina aprinsă, nu am stins-o.
Pe Aris l-am dezlegat, nu vreau să stea o noapte întreagă cu lațul de gât. Dorm cu ochii stând de veghe. Chiar
dacă sunt obosit, somnul nu mă doboară așa de repede cum aș fi vrut. O fi de la faptul că dorm într-un loc străin.
În ultimii trei ani din viață nu am avut peripeții de asemenea fel. Mereu, cât de târziu era, veneam acasă, mă
culcam la mine în locuință.
Mi-a fost greu până am adormit. Aris se urcase pe pat, lângă mine, așa cum obișnuia să o facă de fiecare
dată când eram acasă. La început am vrut să-l dau jos, apoi. Dar am considera că merită să stea aici după o zi
lungă petrecută în legătoare. Mintea îmi era la Miroslava, îmi aminteam de clipele petrecute astăzi împreună,
aș fi vrut să le mai trăiesc odată înainte de a mă duce la Unitatea Specială. La un moment chiar îmi venise ideea
să renunț la misiunea pe care o aveam. Îmi ziceam în sinea mea, alături de Miroslava voi duce o viață liniștită,
împlinită și fericită. Copii noștri ne vor alina bătrânețea. Cred că a fost unul dintre clipele de întunecime. Da,
întotdeauna mi-am dorit să am o familie, o soție înțelegătoare, doi copii și o casă într-o zonă mai retrasă de
ochii lumii, unde să ne ducem traiul liniștit, creându-ne propriul nostru destin. Această dorință era una firească
văzând colegii de facultate, apoi, întorcându-mă în localitatea natală, privindu-i cum își întemeiază familii,
începeam să cred că asta este sensul vieții. Acum, când mai este timp puțin până voi intra în Unitatea Specială
doar frica mă mai poate opri. Iar sensul vieții, ciudat, nu cunosc dacă există. O iubesc cu adevărat pe Miroslava
și totuși, nici dragostea profundă pe care o am față de ea, nu mă mai poate opri. Am fost în stare să-i ucid tatăl,
e drept că nu am făcut-o, au fost circumstanțe anumite care mi-au stat obstacol. Câtă malițiozitatea poate fi în
mine dacă am ajuns unde am ajuns. Îi declar iubirea pure unei persoane căreia în același timp îi provoc atâta
suferință. Gândurile mă copleșise, însă, în același timp venise somnul.
Dimineața, mă trezesc văzându-l pe Aris umblând prin cameră. Mă ridic din pat pregătindu-mi geanta.
Deși, eram în stare de somnolență, voiam cât mai repede să părăsesc această casă. Seara, în ajun mă gândisem
să ies pe furiș, dar am adormit prea strâns. M-a trezit abia în zorii zilei. Mi-am dat seama că dormisem îmbrăcat
atunci când îmi căutam hainele să mă îmbrac. Îmi amintesc de acele veșminte pe care le aveam la mine. Fir-ar
al naibii, îmi spusese eu, le dădusem ieri lui David să le curețe. N-aș vrea să aflu că sunt încă umede. Ies din
odaie închizând ușa pentru ca Aris să nu iasă după mine. Mă uit împrejur căutându-l pe David, dar acesta nu
era. Mă uit la bucătărie, nici acolo nu-l găsisem. Am început să strig după el, însă, în zadar, n-am primit nici un
răspuns. Mă uit spre ușa, cizmele care le văzusem ieri seara nu mai erau acolo. Mă gândisem că poate o fi plecat
undeva fără a-mi spune. De altfel, nici nu este obligat să îmi explice ceva în privința faptelor sale. Buimăcit,
mă îndrept spre baia unde făcusem duș în ziua trecută. Mă spălasem pe față, apoi, ieșind din odaie, observ jos,
la ușa mea, stătea o hârtie. La început, am crezut că era una dintre scrisorile pe care le aveam, dar nu îmi
amintesc să fi căzut jos, fiindcă paltonul se afla în odaie, iar eu verificasem, erau toate scrisorile acolo. Mă
apropii de ușă, ridic hârtia. Cu litere mari, toate în majuscule, era scris „Am plecat în oraș. Mă întorc după
amiază. David”. Deci, din ceea ce citisem în bilet, era clar că acesta nu se afla acasă. Ciudat. A plecase așa
devreme. Mi se păruse straniu că nu îmi spusese aseară că pleacă undeva. Sunt un străin pentru el și nu cred că
e ceva obișnuit să lași singur în casă un om necunoscut. Mă uit în împrejur ca și cum casa m-ar urmări, pe una
dintre mese din hol stăteau hainele mele. David și-a dat seamă că le voi căuta. Le iau în fugă. Mă îmbrac.
Celelalte veșminte pe care mi le-a dat David, le arunc jos fără a le mai aranja. Intru în odaie. Îmi iau geanta și
paltonul. Verific dacă în buzunar sunt cheia și scrisorile lui Panfil. Aris lătra văzându-mă grăbit. Părea să
înțeleagă că trebuie cât mai repede să plecăm din casă. Poate nu era nici un motiv să mă îngrijorez, dar nu
puteam să mă consolez cu acest gând. Ar fi putut David să afle că vreau să pătrund în Unitate pentru a strica
mașinăria. Am observat cum apără regimul și chiar dacă nu lipsește nimic din lucrurile mele, aceasta nu
înseamnă că nu a intrat în odaie în lipsa mea ca să verifice lucrurile personale. Ceea ce mă pune în gardă este
garafa cu apă găsită pe pervazul ferestrei. Sunt absolut sigur că nu se afla acolo când am plecat la plimbare. Și
acea stranie dispariția a fotografiilor de pe perete nu o pot înțelege. Îmbrac în fugă paltonul luându-mi geanta,
ies din odaie, Aris s-a luat după mine. Era cât pe ce să mă împiedic de un scaun în fugă alergând spre ușa de la
intrare. Trag de mâner. Încep să râd necugetat. Trebuia să îmi dau seama că ușa va fi încuiată. Cu certitudine
ceva nu e curat la mijloc. Am încercat din răsputeri să o deschid, lovind în ea cu scaunul, cu piciorul, chiar și o
bucată de metal găsisem să sparg ușa, dar totul a fost fără rost. Ușa era din oțel, cu două ferestruici mici în
partea de sus prin care mă uitam în exterior în speranța că va trece cineva pe acolo și îmi va auzi gemetele.
Începusem să lovesc cu pumnii și picioarele în bucata de metal, câinele lătra. O fi fost o reacție la starea mea
tensionată. Cu fiecare lovitură dată speranța apunea. Sunt prins în capcană. Probabil, vrea să mă dea pe mâna
ofițerilor Unității. Totuși, nu înțelegeam un lucru, de ce a trebuit să mă lase atâta timp în casa lui. Putea oricând
să mă pârască. Nu cunosc care e motivul, dar sigur nu m-a lăsat să ies la plimbare doar pentru că voiam eu. Mă
așez jos, rezemat de ușă, așteptând să vină în curând să mă ia. Eram gata să mă resemnez. Chiar dacă nu știam
de ce am fost închis în casă, gândul că David mă predase ofițerilor, mă distrugea emoțional. Râdeam, crezând
că, totuși, e doar imaginația mea. Poate că dânsul a plecat la magazin să cumpere fructe, ori este în vizită la
cineva și va veni în curând. La un moment îmi dau seama că am telefonul la mine. Cât de absurdă situația. Mi
s-a mai întâmplat să fiu în asemenea împrejurări. Atunci, când intru în panică, primul lucru pe care trebuie să-l
fac este să mă calmez, dar eu îmi ieșeam din minți, fapt care îmi întuneca gândirea. Respir adânc, caut un număr
de telefon. Mă gândisem să-l sun pe Gregor, dar ceva parcă mă oprise să o fac. Îl sun pe Gabriel, știu că e prea
dimineață și nu aș fi vrut să deranjez la această oră, însă, circumstanțele mă impuneau. Drăcie. Nu am bani în
cont să efectuez apeluri. Chiar acum trebuia să se întâmple aceasta. Mă enervasem la culme încât lovisem atât
de tare cu pumnul în masa alăturată încât am rupt piciorul de lemn. În plus, mă căpătuisem cu o hemoragie
externă. Aveam destule probleme, acum îmi mai adăugasem încă una. Mă duc repede la bucătărie, caut apă
rece, îmi curăț mâna de sânge. Găsisem tifon în unul dintre dulapuri. Îmi bandajez locul care sângera. Aris
scotocea printre hainele pe care mi le dăduse David cu o zi înainte și pe care le lăsasem acum câteva minute în
urmă jos, la podea. Mă uit la ele, îmi amintesc de David când le adusese. Scotoceala aceasta a câinelui îmi
sugerase să mă duc repede în camera opusă celei în care mă cazasem eu. Da, îmi amintesc, David venise pe ușa
opusă ușii de la odaia mea. Dânsul intrase în cameră să îmi aducă haine, dar nu ieșise înapoi, ci venise pe ușa
principală de la intrare. Ar putea fi șansa mea. Mâna încă îmi sângera, așa că a trebuit să adaug mai mult tifon
până l-am terminat. Iau geanta, mă îndrept spre camera cu pricina. Credeam că ușa va fi încuiată, dar se pare că
David nu a fot atât de iscusit încât să închidă toate ieșirile. Intru în odaie. Camera părea foarte asemănătoare cu
cea în care mă cazase pe mine. Alături de ușă stătea o măsuță, iar lângă perete un pat. Patul era aranjat. Înaintea
mea se găsea un dulap și o oglindă pe perete. Mă apropii de oglindă încercând să o pipăi ca și cum ea ar fi
ieșirea pe unde aș putea să scap din casă. Din nefericire, oglinda era doar oglindă. Deschid dulapul, în el erau
haine. David spusese că nu găsise îmbrăcăminte pe mărimea mea, dar în dulap găsisem veșminte care mi se
potriveau perfect. Îndoielile creșteau, iar speranța mea că voi scăpa din locuință se atrofia. Încerc să feresc la o
parte dulapul crezând că poate după el se ascunde ieșirea. Cât de mult aș fi vrut să cred aceasta, însă, loviturile
în locul unde dulapul ascundea o parte din perete mă convinsese că acolo nu este nici o ieșire. Camera nu avea
ferestre, la fel cum nu avea nici cea în care eu mă cazasem. Dacă îmi dau bine seama, în locuință nu observasem
deloc ferestre. Văzând că nu găsesc nici o ieșire, mă întorc. Vreau să ies din odaie. Poate a fost doar în mintea
mea această ieșire la care mă gândisem eu. Aris, care m-a urmărit în tot acest timp, a intrat sub patul din odaie.
Nu voia să iasă de acolo. Îl chemam insistent, nu aveam timp să mă joc cu el, nu acum, dar dânsul parcă intrase
în pământ. Îi dojenesc, zicându-i să mă urmeze cât mai repede, în caz contrar, îl voi pedepsi. Ieșisem deja din
cameră, dar câinele nu avea de gând să mă asculte. Supărat pe el, las geanta jos și mă întorc înapoi. Îmi este
drag, nu-l pot lăsa acolo. Mă aplec sub pat să-l caut. Strigam la el să iasă. Fiindcă patul era prea jos nu puteam
vedea unde se afla Aris, de aceea, am întins mâna încercând să dau de el pe dibuite. E, totuși, o ființă vie, se
mișcă, nu poate să stea nemișcată. Mă chinuisem să îl caut, dar câinele parcă dispăruse. Și, într-adevăr, credeam
așa, fiindcă nu se auzea nici un lătrat. Era ceva nu tocmai firesc ca Aris să tacă. Am început să pipăi cu mâna
toată suprafața podelei de sub pat, deși, îmi dădeam seama că Aris nu putea fi acolo. Poate o fi ieșit fără să-l fi
văzut. Pipăind podeaua, simt cum mâna se scufundă în ea, parcă ar fi fost un loc liber. O prăpastie. Mă
înfricoșez, îmi retrag brațul. Mă ridic, cu toată putere dau patul la o parte. În podea era o gaură. Probabil aici a
căzut Aris. Nu credeam că aceasta ar fi o cale de ieșire, dar luându-mi geanta, mă apropii de groapă. Avea vreo
jumătate de metru lățime. Adâncimea nu o vedeam, dar se observau câteva scări ducând în jos. Îmi aplec capul
înăuntru strigându-l pe Aris. Aud un chelălăit. Era glasul câinelui meu, îl recunosc. Cu geanta în mâna și
telefonul în cealaltă, încep să cobor scările. Era beznă, îmi folosisem telefon pe post de lanternă. Bateria era pe
sfârșite așa că trebuia să mă grăbesc.
Locul pe unde mergeam nu părea să fie foarte larg, deși, nu puteam să văd clar ce este împrejur ținând
telefonul doar în fața picioarelor. În timp ce mă deplasam, mă atingeam cu umărul de perete. Semăna cu o
cărare. Geanta mă incomoda având în vedere că nu o puteam ține cu ambele mâini, astfel, încât a fost necesar
să mă deplasez lateral pentru a o trage după mine. Mergând în beznă, fără să văd o rază de lumină, îl strigam
pe Aris. Acesta apăruse deodată lângă picioarele mele. Aș fi vrut să-l ridic în brațe pentru a merge mai repede,
dar nu puteam să-l țin din cauza genții și a telefonului. Oricum, datorită lui am găsit acest coridor. Da, anume
coridor, semăna cu un loc îngust de trecere cam cât pentru un om de statură medie. Mă lovisem de câteva ori
de pereții coridorului. Încercam cu lumina slabă a telefonului să văd înainte, căutam direcția în care duce această
cărare, însă, nu reușeam să observ mare lucru. Alergam spre sfârșitul acestui drum întunecat fără a ști unde
merg, sperând, totuși că voi ieși teafăr din labirint. Aris venea din urma mea. Îmi făceam griji să nu se rătăcească,
uneori, reduceam din viteză întorcându-mă să văd dacă este alături. Două motive mă făceau atunci să las frica
la o parte, teama de a nu fi prins în acest coridor, căutând cu ardoare ieșirea, pe de o parte era soarta lui Aris,
voiam să-l duc într-un loc sigur, de voi pieri, măcar să fie el protejat, iar a doua cauză pentru care încercam cu
orice preț să dau de capătul tunelului era micul pas care mi-a mai rămas să ajung la Unitatea Specială. Am
săvârșit atâtea fapte diabolice, atâta minciună am spus, încât, chiar dacă meritam să fiu pedepsit în cel mai aspru
mod, voiam să ajung la Unitate. Gândul că mi-a rămas doar o singură treaptă să mai urc, apoi, ajung la destinație,
îmi dădea putere să merg înainte. Frica care mă cuprinsese la început se transformase în curaj, în lupta interioară
a două personalități, cea în care eram secretarul fricos vrând dreptate, dar fără a face nimic și omul ascuns multă
vreme care s-a trezit la viață și vrea răzbunare.
Tunelul prin care mergeam nu părea să aibă cotituri, cel puțin eu nu le sesizasem. Văzând că mă
deplasez în linie dreaptă decid să sting telefonul pentru a nu consuma restul energiei care a mai rămas din
baterie. Se pare că nu a fost o ideea chiar bună, fiindcă, după ce am deconectat telefonul, mă lovisem de ceva
dur când pășisem, am căzut lat pe pământ. Mâna mă durea, chiar dacă nu mai sângera. Încerc să mă ridic, scot
telefonul, cu ajutorul luminii slabe a acestuia, caut împrejur. Aris lătra, îi ziceam să se liniștească. Ridicându-
mă în picioare, am vrut să pornesc mai departe, dar coridorul se sfârșise. Înaintea mea era o ușă. Mă apropii
vrând să o deschid. Marea mi-a fost mirarea când am tras de clanță. Ușa s-a deschis fără a impregna o forță din
partea mea. Era a doua oară când se întâmplase aceasta după ce am intrat în cameră unde găsisem cărarea
ascunsă. Nu am calculat cât a durat călătoria mea prin tunel, dar era cert un lucru, am mers îndeajuns demult
cât să-mi dau seama că nu voi ieși iarăși în casa lui David. Ușa nu o deschid în întregime, strecurându-mi doar
capul. Încercam să văd dacă este cineva în afara ei. Nu auzeam pe nimeni, la fel cum nu zărisem vreo persoană,
de aceea, hotărăsc să ies din galeria subterană. Câinele tăcuse. Mă bucurasem, rugându-l în continuare să nu
latre. Nu îmi doresc să fim auziți. Ieșisem într-o pădure, ori cel puțin așa mi s-a părut mie. În jur erau copaci.
Ce-i drept, în depărtare, se auzeau sunete și zgomote de mașini, semn că orașul nu e departe. Poate am ieșit în
vreun parc din capitală. Mă uit în jurul meu ca și cum aș cerceta locul de eventuali spioni. Asigurându-mă că
nu sunt urmărit, mă îndrept spre direcția de unde se auzeau sunetele. Pe drum îmi amintisem de mașină. Ar fi
fost tocmai potrivit să o am acum. Nu pot risca însă să mă duc să o iau. Mai ales că nici nu cunosc bine orașul
și nu am timp de pierdut. Scot din buzunar banii, toți câți îmi rămăsese. Nu cheltuisem așa de mult, de aceea,
îmi puteam permite să găsesc un maxi-taxi caz în care nu reușesc să ajung la școala de balet. Anume școala de
balet, Gabriel ar trebui să fie acolo, cel puțin găsesc pe altcineva care mă va ajuta să dau de el. E unica șansă să
fiu ajutat. Nu sunt în parc, e o margine de oraș, așa am presupus uitându-mă la păduricea din care am ieșit
Mergând printre pâlcurile de zăpadă, Aris mă urmărea. Îl chem la mine și luându-l în brațe îl pun în
geantă. Am pus niște crengi uscate pentru a nu murdări raportul. L-aș fi lăsat pe Aris să meargă liber, dar cu
fiecare clipă care mă apropiam de drum, îmi făceam griji să nu sară înaintea mașinilor. E un loc necunoscut
pentru mine, cum și pentru el. Pe lângă faptul că trebuia să car câinele care nu dorea deloc să stea în geantă,
mai trebuia să-l calmez. Chinuindu-mă, am ajuns în sfârșit la marginea drumului. Circulația nu era intensă, iar
locul unde mă aflam, nu părea să fie foarte populat, deși, ținând cont că tunelul prin care am mers nu a fost
foarte lung, aș spune că, ieșisem într-o regiune mai retrasă a capitalei. Pe semne, locul de ieșire din tunel a fost
ales pentru a feri de ochii curioșilor misterul galeriei subterane. Stând pe marginea drumului, îmi venise ideea
să chem un maxi-taxi. În oraș nu e ceva firesc să faci autostopul. În cazul când vine nevoia de a te deplasa pe
distanțe lungi, aici sunt doar două opțiuni și anume, fie cu transportul în comun, fie cu un maxi-taxi în cazul în
care nu ai mașină personală, ceea ce eu la acel moment duceam lipsă. Însă, ideea mea nu durase mult amintindu-
mi că nu mai am credit în cont pentru a efectua apeluri. Așa că am început să merg pe marginea străzii până
găsesc stația de autobus ori poate găsesc un maxi-taxi. Mașinile vuiau pe lângă mine. Uneori, auzindu-le, îmi
părea că mă lovesc în spate și de aceea, deseori întorceam în urmă capul pentru a fi sigur că nu intră vreun
automobil în mine. Aris devenea tot mai neascultător. La un moment, am auzit o sirenă, credeam că e poliția.
Pentru mine oricare autoritate era asimilată cu ofițerii Unității Speciale, de aceea, fără a căuta direcția din care
se auzea sunetul, m-am retras de pe marginea drumului, ascunzându-mă după un bloc de piatră. Nu am observat
în care parte se îndrepta mașina, cert este că, trecuse la câțiva metri distanță de locul unde m-am tupilat.
Începusem să fiu paranoic, deja, a câta oară. Suspectam orice mișcare, orice om care îl întâlneam. Dacă Aris nu
ar fi locuit cu mine atâta timp, văzându-l atât de agitat, aș fi crezut despre el că lucrează pentru ofițeri.
În sfârșit, ieșisem din regiunea ceea părăsită. Mâna mă durea. Încă simțeam o ușoară înțepătură în locul
în care mă lovisem. Totuși, îmi trecuse din scârbă văzând înaintea mea o mașină de maxi-taxi. Mă îndrept spre
ea. Spunându-i șoferului unde doresc să ajung, acesta pricepuse ca și cum școala de balet ar fi printre cele mai
cunoscute locuri din oraș. Ne deplasasem pe lângă casa lui David, o recunoscusem, fiindcă mașina mea se afla
tot în același loc în care o parcasem cu o zi înainte. Aris începuse să latre, iar după mutra făcută de șoferul maxi-
taxiului, pricepusem nemulțumirea acestuia în privința faptului că îl luasem în salonul mașinii. Suma de bani
oferită pentru călătorie se pare că îl convinsese să se abțină de la orice comentariu.
Ajungem în vreo douăzeci de minute la destinație. Cobor repede din automobil. M-am repezit spre
școală cu tot cu geantă în care încă îl mai țineam pe Aris. Lovesc câteva ori în ea cu putere ca și cum aș fi fugit
de cineva. Și chiar fugeam. Nu răspunde nimeni. Mă uit prin jur. Poate întâlnesc pe cineva care să mă ajute să-
l găsesc pe Gabriel. Am încercat să scrutez prin geam ce se petrecea înăuntru, dar nu văzusem nici un om.
Fiindcă trebuia cât mai repede să iau legătura cu el, mă gândisem să îmi suplinesc contul. Era un magazin
alături. Intrasem în el. În momentul în care mă pregăteam să îmi reîncarc contul, primesc un apel. Nu am mai
tras atenție cine mă sunase răspunzând din inerție. Era Gregor.
- Am ajuns în capitală! îmi zice el.
- Cum? Când? Ești aici deja? Întreb eu nedumerit și totodată gândindu-mă la cele petrecute cu mine
în ultimele ore.
- Delegația a fost adusă și cazată la hotel. Trebuie să ne întâlnim cum am stabilit. Unde ești? La
fratele meu?
- Sunt ocupat la moment. Poate mai târziu stabilim un loc de întâlnire?
- Nu am timp să mă joc. Chiar acum îmi spui unde ești? strigă Gregor la mine. Trebuie să fugi din
casa fratelui dacă mai ești acolo. Acesta te va preda, zice Gregor pe un ton îngrijorător. Ai înțeles,
să nu stai în casa lui.
- Să mă predea cui? Că doar nu am făcut nimic? Întreb eu știind prea bine la ce se referă, ori,
presupunând oarecum. Totuși, nu pricepeam cum aflase Gregor.
- Am vorbit cu el aseară. I-am zis câteva din planurile noastre. Nu am timp de vorbit acum. Unde
ești?
- La școala de balet dacă știi unde se află.
- Ce dracu cauți acolo? Parcă nu îți place baletul.
- E o poveste lungă. Nici tu nu ești mai breaz. Mi-ai interzis să spun de planuri ,dar ai divulgat singur,
ce dracu!
- Nu mă interesează baletul, nici bodogănelile tale. Nu-i timp, așteaptă-mă. O voi găsi eu.
Gregor închise telefonul. Vânzătoarea magazinului se uita la mine. Eu, observând-o, îmi dau seama că
nu achitasem pentru suplinirea contului. Îmi cer scuze pentru incomoditate, plătesc, apoi, ies din local.
Mă apropii de ușa școlii de balet ținându-l cu forța pe Aris în geantă. Lumea trecea pe alături, începuse
să se facă lumină de a binelea. Se uitam cam chiorâș la mine. Unii mă dojeneau că am un comportament crud
față de câine. Aruncase în mine cu pietre niște neisprăviți. Nu am ripostat, tăceam. E mult mai ușor să critici
după aparențe decât să cauți adevărul, la fel cum și eu eram nelămurit în privința fratelui lui Gregor. Acum,
dubiile aveam mai multe. Gândul care mi se învârtea în cap era acela că Gregor știa de faptul că fratele său mă
va trăda Unității Speciale, dar de ce nu spusese până acu, nu puteam înțelege.. Poate o fi avut el un motiv. Să-
mi explice. Îl aștept. Nu am ideea cum va da de mine.
Așteptându-l pe Gregor, de mine se apropiase un bărbat de vârstă înaintată. Se uitase lung vrând ca și
cum să-mi scaneze întreg corpul. Eu îl privesc atent urmărindu-i mișcările feței. Omul nu scoate nici o vorbă
apropiindu-se de mine. Se uită la câine, Aris lătra la el vrând parcă să-i sară în față. Eu îl țineam cu greu.
- Dacă vă uitați așa mult, nu-l voi mai putea ține. Vă recomand să vă dați la o parte.
- La vânat a fost vreodată? Mă întreabă omul.
- Nu! Nu îmi place așa îndeletnicire. Este pentru a-mi ține companie.
- La vânătoare poate ține companie, ceva folos din el.
- Nu mă interesează vânătoarea. Prefer lucrurile pașnice.
- Oricum, cred că ar face o treabă bună la vânătoare. Are caracter, zice omul, așezându-se lângă mine.
Mă uimise acest fapt având în vedere că era destul de rece locul unde stăteam. Ați venit la Gabriel?
Mă întreabă el potrivindu-și locul de ședere.
- De unde știți? Îl cunoașteți? Mă uit la el încercând să îmi amintesc chipul său. Totuși, cât de mult
m-aș strădui, nu găsesc în amintirile mele vreo persoană cu așa față. Dânsul zâmbește. Scoate o
carte și mi-o arată. Întinzând-o, îmi zice:
- Am citit-o acum. E chiar mai interesantă decât credeam. Vă mulțumesc pentru ajutor.
Eu nu pricepeam nimic din ce spusese bărbatul. Iau cartea și încep a o cerceta. Nu părea să fie avizată
de către Comisia de Etică, așa cum era regula.
- Eu v-am ajutat, spuneți? Când?
- Nu îți mai amintești? Aseară când ai adus cu paznicul cărțile de la croitorie, ai oferit din timpul tău
pentru a ne ajuta.
- Sunteți persoana care ați deschis poarta? Da, acum îmi amintesc. Îmi puteți spune unde este Gabriel,
dacă știți? Îmi trebuie urgent să dau de el.
- E un om al artei, are deprinderile sale. Vine când dorește el la școala de balet.
- Dar unde stă? Știți?
- Nu cred că este acum acasă. În ajun mă anunțase că se va pregăti pentru spectacolul de astăzi.
Probabil, deja se află la Teatru. Scuzați-mi îndrăzneala, de ce îl căutați? Păreți foarte agitat.
- Veți face glume pe seama mea, însă, este de dragul acestui bolfoșel, zic eu, mângâindu-l pe Aris
care între timp se mai domoli din lătrat. Nu am unde să-l las și nu aș vrea să se rătăcească prin
localitate.
- Duceți-l la un azil pentru animale, acolo vor avea grijă de el. E drept că vor cere plată, însă, sunteți
asigurat că va fi în pază.
- Prefer să îl supraveghez eu, decât să-l las în mâna lor. Și totuși, cum aș putea să-l găsesc pe Gabriel,
dacă-l contactez, nu se va supăra?
- Știți, nu trebuie să vă faceți atâta probleme, vă ajut eu, dați-mi câinele mie. Voi avea eu grijă până
vă întoarceți. Vă promit!
- Și dacă nu mă întorc? Îl privesc pe om direct în ochi, totodată, dându-mi seamă de faptul că mă
luase vorba pe dinainte.
Înainte ca omul să realizeze ce îl întrebasem, încerc să-i explic că dacă voi lăsa câinele la el și nu voi
putea să vin o perioadă, fiindcă trebuie să plec în deplasare în altă localitate, aș fi vrut ca el să aibă grijă de Aris
timp îndelungat. Știam că imediat cum voi intra pe ușa Unității Speciale, cale întoarsă pentru mine nu mai este.
Acum, este unica șansă să îmi salvez câinele, să îl las în mâini bune chiar dacă certitudinea că va fi îngrijit cum
o făceam eu nu prea era. Totuși, nu aveam la dispoziție prea multe opțiuni, așa că, mă voi baza pe cuvântul lui.
- Înțeleg. Fiți pe pace, am zece câini acasă. Încă unul pe lângă ei nu îmi va crea probleme.
- Vă mulțumesc. Mă ajutați enorm de mult. Îl pot lăsa acum la dumneavoastră?
- Haideți, să-l duceți în curte. Servim un ceai. Ori ceva mai tare dacă nu vă deranjează că e început
de zi abia.
- Nu am timp la dispoziție, am o întâlnire la care nu pot întârzia, altfel, aș accepta invitația. Să
mergem mai repede să-l duc la casa dumitale. Cum vă numiți? Atât am discutat, dar nu vă știu
numele.
- Ilarion! Ilarion este numele. Pe al dumitale l-am reținut. Gabriel îl repetase atâtea ori. Novak, așa-
i?
- Secretar la Skopje! Rostesc eu plin de sine.
- Încântat!
Luând câinele din geantă, îl apuc cu mâinile și îl țin lângă piept. Geanta o luase Ilarion, oferindu-se să
îmi acorde sprijin. Înainte să o apuce, am tras fermoarul, apoi, am închis-o pentru a feri de ochii curioși ai lui
Ilarion raportul de la Unitatea Specială. Omul nu observase ceva suspicios în această faptă a mea, poate că nici
nu am dat ceva de bănuit. Casa sa era în partea din spate a școlii. Atunci când venisem de la croitorie cu paznicul
tot același traseu făcusem. Am intrat pe aceleași porți, doar că de astă dată nu au fost deschise larg, ci trecusem
pe o portiță îngustă. Într-adevăr, cum mi-a spus mai devreme, în curtea sa se aflau o grămadă de câini. Aris,
imediat cum îi văzuse, începuse să latre. Îmi era greu să-l țin în brațe.
- Lăsați-l, vedeți că vrea să se joace, îmi zice omul arătând cu mâna spre droaia de câini care se
îndreptau spre noi. Dânsul le făcuse semn să se oprească. Câinii, ca și cum primise o comandă, se
opriră. N-aș vrea să fiu servit drept hrană acestora.
Am vrut să îmi iau rămas bun de la el, căci, știam, e ultima oară când îl mai văd. Aproape să îmi cadă
o lacrimă, însă, am avut grijă să nu las substanța apoasă să-mi curgă pe față. În momentul în care îi ziceam în
șoaptă, la ureche, să aibă grijă de el de parcă aș fi vorbit cu un om, Aris sărise din brațe îndreptându-se spre
gloata de câini care lătrau stăruitor în curte. Erau câini încă fragezi, mici, Aris fiind de câteva ori mai mare
decât ei. Credeam că se vor lua la harță, dar mă uimise și pe mine cât de repede se împrietenise. Eram trist și
eram fericit totodată, văzându-mi prietenul în pază, găsindu-i un loc de trai, dar știind că nu îl voi mai vedea,
nu îl voi mângâia și nici nu îi voi mai auzi lătratul. În semn de respect și rămas bun, ridic mâna spunându-i în
gând adio. Simțeam cum fața mi se încrețește. Omul iarăși făcuse propunerea să mă servească. De astă dată
chiar am acceptat. Am mâncat cu pofta, lucru nu foarte obișnuit pentru mine, având în vedere că nu am deloc
obișnuința să mănânc dimineața. Probabil, frica și drumul prin tunelul de sub casa lui David mă înfometase.
Însă, ceea ce mă făcuse să mă răzgândesc rămânând să mănânc la acest om a fost posibilitatea de a-l mai vedea
pe Aris. Stăteam în casă, la masă, alături de geam, cu coada ochiului mă uitam la el. Zburdalnic, alerga dintr-o
parte în cealaltă alături de cățeii din curte. Nici jumătate din ceea ce mi-a povestit stăpânul casei nu am memorat.
Doar dădeam din cap în semn de aprobare. După ce terminasem de mâncat, mă uit la oră. Telefonul arătase că
mai sunt două ore până vine amiaza. Gregor încă nu sunase. Ultima dată mi-a spus să-l aștept.
Mulțumindu-i gazdei pentru ospitalitate, mă ridic de la masă. Mă voi duce iarăși lângă școala de balet.
Acolo, Gregor, îmi spusese să-l aștept. Înainte să ies pe poată, mă întorc spre Ilarion. Scot din buzunar vreo sută
de denari îi pun în palmă zicându-i că îi sunt foarte recunoscător pentru ceea ce face. I-am amintit să îi transmită
lui Gabriel salutări. Omul nu refuzase banii. Mi-a urat o cale ușoară. Ieșind pe poartă auzeam lătratul lui Aris.
La revedere, amice.
Sună Gregor. Mă anunța că se află în fața școlii. Mă zărise. Începuse să se agite și ridica vocea foarte
tare. Mă chema la el. Cu o voce groasă începuse să strige la mine. Părea înțepat de o albină:
- Unde dracului ești? Te caut de douăzeci de minute și nu văd pe nimeni lângă școală de balet ori ce-
o mai fi clădirea asta prăpădită? Ți-am spus să stai aici!
- Sunt pe loc, așteaptă-mă, vin imediat, zic eu cu o voce domoală, încercând să-l liniștesc. Oricum,
nu îmi pasă cât m-a căutat, atâta timp cât toată ființa mea era concentrată spre ai găsi lui Aris un
loc unde să fie îngrijit, celelalte, contau, dar pe locul secund.
Nu mă întorsesem înapoi. Apelul lui Gregor mă făcuse să merg înainte. Am înghițit în sec. Aris, dragul
meu prieten, iartă-mă. Închizând telefonul, îl pun în buzunar, apoi, cu o respirație adâncă trag tot aerul din
împrejur în mine. Mă apropii de școala de balet. Nu mi-a fost greu s-o găsesc. Distanța de la curtea unde l-am
lăsat pe Aris nu era deloc lungă. Mă uit în dreptul ușii școlii, nu era nimeni. Fac câteva cercuri pe după clădire,
la fel nu îl văd. Telefonul iarăși sună. Gregor începe a răcni. De astă dată tot mai intens, spunându-mi că nu mă
găsește. Deși îl ascultam, zâmbeam în sinea mea. Firesc să nu mă găsească, și eu aceasta cunosc, căci, la fel, nu
dau de el.
N-a trecut mult, l-am zărit, îi auzisem vocea de tenor. Era lângă magazinul de unde îmi suplinisem
contul de telefon. Stătea cu fața spre el, gesticula nervos. Mă îndrept spre dânsul. I-am spus în receptor să se
întoarcă.
- Unde ai fost? Băiete nu am timp să mă joc, trebuie să ne grăbim, cu o voce speriată Gregor îmi
făcuse semn să intru în mașină.
- Dar mâine e ziua când trebuie să prezint raportul, nu este azi, zic eu. Pentru a fi mai convingător,
scot telefonul și îi arăt că astăzi e data de întâi decembrie.
- S-a schimbat un pic planul. Cât timp tu ai fost plecat, cum ți-am mai zis la telefonul, i-am dat pe
mâna poliției pe primar și pe paznicul său. Aceștia, se pare că, au povestit despre noi, acum ne caută
toate autoritățile. Chiar mă mir că încă nu te-au găsit.
- Crezi? Atunci ar trebui să ne ascundem! Zic eu fără a fi speriat de o eventuală apariție a ofițerilor
Unității Speciale. Încă nu-mi revenisem după despărțirea unilaterală de Aris.
- Nu, nu ne ascundem, cât încă nu am fost descoperiți, ne vom duce la Unitatea Specială, chiar astăzi.
- Dar nu am nici o idee, nici un plan cum să intrăm acolo. Nici nu prea m-am gândit cum s-o fac.
- Nu îți face griji, am eu tot pregătit. Urcă repede în mașină. Fără mine ai fi pierdut, adaugă Gregor.
Avea dreptate. Nu m-am gândit deloc cum să intru în Unitate. Mi-am pierdut vremea prin oraș. Am
preferat să o caut pe Miroslava decât să-mi fac un plan. Sunt un mizerabil, recunosc. Și totuși, nu am făcut mult
rău.
Văzându-l atât de stăruitor pe Gregor, cu o mimică a feței care exprima îngrijorare și temere, urc în
mașină. Acesta se uitase în jur. După comportamentul pe care-l avea, părea foarte suspect, ca și cum, ar fi făcut
semn cuiva, ridicase mâna. Nu prea înțelesesem ce a vrut să arate, dar înainte de a urca și el în mașină, a mai
înălțat încă o dată mâna, de parcă, ar fi vrut să indice cuiva o anumită direcție. Nu l-am întrebat nimic în privința
aceasta, crezând poate că sunt eu într-un moment de paranoia caracteristică mie. Având în vedere tot ceea ce se
petrecuse în ultimul timp cu mine, ajungând în foarte scurt timp de la un secretar ordinar, la un criminal care
vrea să lupte împotriva unui regim, conștientizând că nu are sorți de izbândă, găsindu-mă în niște stări
antagoniste, s-ar putea să am halucinații. Mașina porni din loc. Observam cum viteza creștea, deși, ne deplasam
pe o arteră principală a orașului, iar dacă am dori să fim nevăzuți, mă gândisem că nu ar trebui să atragem
atenție deplasându-ne cu așa rapiditate. Îl atenționasem pe Gregor în această privință, la care el îmi zise că nu
am de ce să îmi fac griji, căci, totul e sub control. Ca să fiu sincer, nu prea mă mulțumise acest răspuns, însă, l-
am lăsat să facă cum crede el mai bine.
- Apropo, prietene, folosesc rar acest diminutiv, doar pentru persoanele pe care chiar le consider
apropiate, iar Gregor, deși, îl cunoșteam de puțin timp, îmi era ca un prieten, apropo, zic eu, ce
spuneai de fratele tău, asta e tot o cauză din a cărui motiv suntem fugari?
- Nu, fratele s-a liniștit. L-am sunat, l-am convins că nu mai facem ce ne plănuisem. Trebuia să-l
mint, altfel, acesta se pregătea să se ducă la Unitatea Specială. Se alegea praful din noi dacă măcar
un cuvânt le-ar fi spus. În privința lui putem să nu ne facem griji.
- Știi că are un tunel sub casă? Îl întreb eu pe Gregor uitându-mă pe geam să văd dacă nu suntem
urmăriți.
- Prima dată aud de așa ceva.
- Are, unul lung și periculos. Dacă ai ști cât mi-a trebuit să ies de acolo. Am fugit din casa fratelui
tău. Mă încuiase. Drăcie, la început mi-a părut suficient de destoinic. E drept, nu prea ne înțelegeam
în viziunile asupra metodei de eradicare, dar, în principiu, nu îi găsisem cusururi.
Gregor începuse să râdă.
- Ți-am zis să ieși din casă cât mai repede, asta nu înseamnă să te strecori ca un infractor. Puteai să
ieși pe ușă
- M-a închis!
- Crezi. Ai încercat să deschizi ușa?
- Îți bați joc de mine? Clar că am încercat. Și nu doar odată. Îți spun adevărul. A încuiat lacătul.
- A fost plecat la o consultație la medic. Îl sunasem după ce am discutat cu tine să te previn să pleci
de la el. Era mai liniștit decât în ajun. Seara trecută mă avertizase că dacă nu ne liniștim și nu
încetăm să ne pregătim de a pătrunde în Unitatea Specială, atunci, ne va preda. Te-a cercetat. A
găsit informațiile, nu era rost să tăinuiesc de ele cele ce ne-am pus în gând.
- Știam eu, știam, rostisem cu vocea ascuțită. A intrat în cameră. De asta găsisem garafa cu apă pe
pervazul ferestrei!
- Ce? Întreabă Gregor mirat.
- Nu contează! E șmecher fratele tău!
- De asta suntem frați! Zâmbise Gregor! Oricum, dovada tăcerii lui este libertatea noastră, spuse
Gregor. Dacă David ne-ar fi predat, îți garantez, orașul ar fi fost împânzit de ofițeri.
- Chiar un frate? Te va băga în mormânt?
- Are privilegii, avantaje materiale, cât și de altă natură. Nu le va lăsa nici chiar pentru mine. Îl
înțeleg, uneori. Dacă vrei să trăiești bine, sunt situații în care trebuie să-i faci pe alții să sufere,
inclusiv rudele proprii.
- Ce om mic!
Gregor nu păruse supărat că îl numisem așa pe David. Continua cu aceeași viteză să conducă. Îmi dau
seama că nu știam unde mergem.
- Și unde ne ducem? Nu mai înțeleg nimic!
- La Cosa Nostra. Doar nu vrei să facem o vizită la unitate îmbrăcați în așa straie?! Ne-ar căsăpi din
prima.
- Cosa Nostra? Ce mai este și asta? Întreb eu.
- E un magazin de haine. Știu, denumirea nu te duce cu gândul la vestimentație. Când ajungem acolo,
vei înțelege.
Gregor se uitase prin oglinda retrovizoare din salon, apoi, își ițise capul îndărăt, se uitase la mine, făcuse
niște cercetări amănunțite, apoi, mă privise cu o față surprinzătoare și mă întrebase:
- Unde este piticania?
- Nu e piticanie, e prietenul meu! Dau eu replica imediat. Am priceput despre cine vorbea. Se referea
la Aris. L-am lăsat la adăpost!
- Te temi să nu-l pierzi! Câinii sunt niște ființe nu tocmai înțelepte. Toată viața stau lângă un stăpân.
În unele cazuri chiar dacă stăpânul este violent cu dânșii.
- Se numește fidelitate. E drept că sunt și stăpâni cretini care își bat joc de aceste ființe devotate.
- Prostie. Poți să te folosești stăpânul care îți este. Te-a hrănit, apoi, dispari. Dar nu o fac. Sunt
retardați. Chiar mă miră cum de rabdă atâta.
- Nu ai avut chiar niciodată un câine? De ce naiba îi urăști atâta?
- Așa, o concluzie! Experiență de viață. Uite că ajungem. Clădirea din fața noastră, aici e Cosa
Nostra. Eu voi intra să iau hainele, sunt pregătite. Mă aștepți!
Aș fi vrut să insist asupra discuție referitoare la câini, dar nu aveam timp, nici nu mai conta atât de mult
viziunile pe care le avea Gregor. Misiunea comună ne cere să colaborăm, iar divergențele nu sunt un bonus
pentru noi.
- Cum știi ce mărime port? Și când ai reușit să pregătești hainele? Îl întreb eu. Nu-s standard, o haină
care să-mi vină trebuie să fie precedată de măsurarea parametrilor fizici a corpului meu.
- Băiete, tu te plimbai prin capitală, dar eu nu am rămas la Skopje să tai iarbă la câini, zice Gregor
râzând. Îmi amintisem, iarăși, de aceste ființe credincioase, sunasem cunoscuți, foști ofițeri chiar,
îi rugasem să mă îndrume unde a-ș putea găsi o croitorie bună. Știam că aici se află unul dintre cele
mai renumite ateliere, însă, nu eram sigur de asta. După mai multe apeluri, rugăminți, am dat de
croitorie respectivă. Mi-a fost recomandat insistent. În plus, nu au decât o singură frigă, frica de a
pierde banii unor potențiali clienți.
- Și totuși, nu ai explicat cum ai aflat mărimea mea?
- Când erai acasă la mine, ai lăsat niște haine. Adu-ți aminte când am adus altă îmbrăcăminte. Le-am
luat pe cele pe care le aveai tu. Mă gândisem că ar putea să fie de folos și uite, a fost. Așteaptă-mă!
Vin imediat!
Gregor iese din mașină și se îndreptase spre magazin. Nu îmi pusese gândurile în ordine. De unde avea
el încredere că muncitorii acestui atelier nu ne vor trăda. Îndoiala este o caracteristică a omului curios.
Stăteam pe bancheta din față încercând să nu mă arăt prea mult în vizorul. Gregor se apropiase de
magazin, mergând, ca și cum, ar fi fost urmărit de cineva, fără însă, a cunoaște identitatea spionului. În același
timp, nu vedeam din partea lui încercări sforțate de a se face cât mai nevăzut. Aveam senzația că prin
comportamentul lui ar fi dorit să îl vadă poliția. Intrase în magazin. Aveam îndoieli că planul de intrare în
Unitatea Specială trebuie pus în aplicare, nu din cauza că se schimbase față de cel inițial, când ne înțelesesem
să ne ducem la Unitate în ziua prezentării raportului, zi care era mâine seară, neîncrederea apăruse în momentul
când Gregor mă prevenise că fratele său ar putea să ne trădeze, după care a menționat că nu o va mai face,
promițându-i că planul nostru va fi dat uitării, deși, în fapt, noi chiar acum ne ducem la Unitatea Specială. Mai
mult decât atât, metoda prin care a putut să plănuiască astfel încât să reușească într-un timp așa scurt să găsească
haine era un mister pentru mine. Cu fiecare clipă care apropiată de momentul când trebuie să intrăm în Unitatea
Specială mă ispitea păcatul să renunț. Mă gândeam la Miroslava, fata minunată, iubita mea, o fac să sufere.
Tatăl său este învinuit de crime pe care nu le-a săvârșit. Deși, în activitatea sa de primar multe răutăți a comis,
totuși, nu înseamnă că ar trebui să fie pedepsit pentru faptele odioase pe care le făcusem eu. Mă mustra
conștiința. Pe de altă parte, am ajuns atât de departe cu planul, nu pot să cedez. Mai am câțiva pași, voi fi în
interiorul clădirii îngrozitoare. Trebuie să stric mașinăria manipulatoare, acesta este scopul meu. Nimic altceva
nu mă poate întoarce din cale. Sunt atât de aproape. Începusem să mă plictisesc așteptându-l pe Gregor. Mă
uitam în salonul mașinii. Aveam o senzație că aș fi văzut acest interior de automobil. Mă uit în torpedo încercând
să-l deschid, dar era încuiat. Cercetam scaunele ca și cum aș fi vrut să aflu toată istoria lor de la materialul din
care au fost fabricate și până în ultima lor zi din viață. Făcând o mișcare bruscă, scăpasem telefonul între
picioare, a ajuns pe podeau mașinii. Mă aplec să-l ridic. Când l-am luat de jos, observasem pete de roșeață pe
podea. Nu erau numeroase, arătau mai mult ca niște cerculețe mici împrăștiate haotic. Îmi păruse straniu acest
fapt. Inițial, am crezut că sunt picături de sânge căzute de la brațul meu când mă lovisem în casa lui David.
Acest gând fusese însă combătut de realitate. Privindu-mi mâna, aceasta nu sângera deloc. Pata de sânge se
întărise și nu avea cum să curgă lichidul din ea. Mai mult decât atât, locul bandajat părea să fi oprit demult
hemoragia. Mă mai aplec odată la podea deschizând telefonul pentru a vedea la lumea sa dacă într-adevăr se
aflau puncte roșii jos. Nu mă înșelasem. Acești stropi roșii împrăștiați sub scaunul pe care eram așezat mă
luaseră prin surprindere. Nu îi văzusem la început. Poate că nici acum nu i-aș fi observat dacă nu aș fi scăpat
telefonul jos. Să fii neîndemânatic, uneori, e chiar un avantaj, zic eu în sinea mea, amuzat. Întorc capul spre
bancheta din spate a mașinii. Încep să-mi amintesc. Semăna foarte mult. La fel de încăpătoare. Chiar dacă era
noapte, încă pot să observ fularul care stă aruncat pe fotoliu. Îmi dau seama că mă aflu în pericol. Iar acest
pericol nu sunt ofițerii Unității Speciale, ci Gregor. Ies în goană din mașină. Mii-am rupt buzunarul de la
pantalon. Mă mai uit la mașină încă odată. Aceeași culoare. Gregor mă mințise. De această dată sunt aproape
sigur. Mașina în care venise era automobilul pe care eu îl folosisem în noaptea când am dat foc bibliotecii
Martei. Nu am nici o îndoială în această privință. Mintea începuse să intre în panică. Totuși, având în vedere
mica mea experiență în calitate de criminal, îmi dădeam seama că trebuie să mă stăpânesc, altfel, voi face vreo
greșeală și Gregor va afla că știu despre mașină. Voiam să fug de acolo. Însă, în momentul când îmi amintisem
că trebuie să iau din mașină geanta unde se afla raportul, Gregor apăruse în urma mea.
- Iată-le, îmi zice el timp în care a deschis ușa din spate a automobilului și a aruncat în interior o cutie
care părea să aibă greutate, fiindcă la impactul cu fotoliu, se formase o lăsătură destul de adâncă.
Eu nu răspunsesem nimic, încremenit, mă întind cu jumătate de corp în interiorul mașinii încercând să
iau geanta. Imediat, îmi dau seama că nu trebuie să o scot de acolo. Lăsând geanta jos, scot telefonul din buzunar
și ridicându-mă, scot capul din mașină. Mă uit la Gregor. Sesizase că ceva nu e în regulă. Îi zic.
- Deja, mă săturasem să te aștept. Credeam că mă dai pe mâna ofițerilor. Zâmbesc arătându-i
telefonul pentru a-l face să creadă că îl căutasem sub scaun, chiar dacă, îl aveam în mână.
- Trebuia să fi fost deja arestat. Înseamnă că nu te-au găsit încă. Răspuns Gregor cu o ușoară sfială.
- Sau poate așteaptă? Știi, aș vrea să mănânc.
Gregor se uitase la oră. Gândindu-se la ceva ce eu nu am stat să-l întreb, dânsul, după câteva minute de
meditare îmi spune că nu ar fi deloc rău să halim.
- Faptele mari trebuie făcute pe stomacul plin. Haide să mâncăm. Știu eu un local.
Iarăși, mă mirase că Gregor cunoaște atâtea locuri în capitală. Într-adevăr, se făcuse amiaza, iar foamea mă
ajunsese din urmă, aveam nevoie de o gustărică. Dacă tot mor, să o fac sătul. Să aduc un folos viermilor care
mă vor sfredeli.
La gazda unde îl lăsasem pe Aris, adică, la Ilarion, mâncasem, dar se pare că iarăși îmi era foame. În
realitate, foamea nu era atât de mare, cât dorința a-mi acorda timp pentru a născoci un plan de evadare de lângă
Gregor. Aș fugi chiar acum, însă, nu pot fi sigur că în chiar acest moment nu suntem în vizorul ofițerilor care
stau ascunși după vreo clădire ori se află în mașina alăturată, pregătiți să mă ia pe sus. Ce mai așteaptă, oare?
Voi juca rolul, dacă asta se cere. Doar că voi juca rolul după cum eu voi decide. Urc în mașină dând cu picioarele
peste podea chiar în locul unde erau acele pete. Mașina pornește la drum spre localul cunoscut lui Gregor. De
astă dată însă viteza nu mai era atât de mare. Pe semne, Gregor nu a luat doar hainele din magazin, ci o fi făcut
alte lucruri de care nu mai are grijă, deci, nici nu este rost să gonească prin oraș ca mai devreme. Nu pot să
înțeleg cum de a luat mașina aceasta. Oare nu știa că îmi voi da seama. De parcă intenționat a făcut-o vrând să
mă prevină. Ar fi putut să o spună direct. Nu vorbisem cu el tot drumul. Ajunsesem în fața unei case. Gregor
opri mașina lângă un copac care se găsea alături de acea casă. Arătând cu degetul spre locuință, îmi zice că aici
se face cea mai gustoasă mâncare din oraș.
Oprind mașina, dânsul coboară. Mi-a făcut semn să îl urmez. Eu, voisem să iau cu mine geanta în care
se afla raportul, însă, Gregor îmi dăduse de înțeles să nu o fac. Așa că a trebuie să o las pe bancheta din față pe
locul unde am stat. Intrăm în local. În gând îmi apăruse ideea că ar putea fi o capcană și urmează să fiu prins de
către ofițerii Unității. Cum nu mă gândisem la asta mai devreme, poate pentru că foamea care mă năpădise era
prea insistentă și mă tulbura în cuget. Să gândești pe stomacul gol nu e chiar așa de ușor, ce-i drept, nici să te
umfli de hrană nu aduce foarte mult folos. Un regim echilibrat. Dar de unde să am eu timp pentru asta.
Neavând nici un plan de scăpare în cazul în care ar apărea ofițerii Unității, merg din urma lui Gregor. Acesta
se apropiase de o masă. Se așezase. Eu făcusem întocmai ca el. Vine un angajat al localului, nu părea să fie
chelner. Având în vedere hainele pe care le purta, aș spune că e o altă persoană. Erau prea delicate pentru a le
purta în calitate de ospătar. I se adresează lui Gregor fiind în deplasare spre masa noastră.
- Ca de obicei? A întrebat ospătarul aducând cu el meniul și punându-mi în față o hârtie cu lista de
bucate pe care se presupune că le gătesc în local.
- Exact! Și cât mai repede dacă se poate, exclamase Gregor.
Omul ajunsese lângă masa noastră. Îl salută pe Gregor cu o strângere de mâna, lucru care nu ar fi fost
firesc dacă era un chelner acest personaj. Dacă și ar fi fost ospătar, oricum, trebuia să se fie o cunoștință de a sa
după felul în care se salutaseră. Schimbase între ei niște vorbe. Ospătarul se așezase împreună cu noi la masă.
- Permite-mi să îți prezint pe noul nostru ajutor, secretare, mi se adresă Gregor arătând cu mâna spre
necunoscutul care se așezase cu noi la masă.
- Să trăiți dom’le, zise necunoscutul, uitându-se în partea mea. Văd că nu sunteți prea mirat. Ca și
cum, m-ați cunoaște. Nu cred să ne fi întâlnit vreodată. Dar, de astăzi mă veți vedea. Trăiască
nesupunerea, trăiască libertatea, începuse să zbere necunoscutul.
Eu mă uit la el, apoi la Gregor care începuse să râdă cu poftă apucându-l de braț pe necunoscut și
zicându-i să se potolească. Ar putea să mă sperie, adăugase Gregor.
- Du-te, zi-i ospătarului să ne aducă bucatele, îl îndemnă Gregor pe necunoscut.
- Imediat, s-a făcut. Nu clipi și nu vorbi, în trei pași mâncare a veni, cu această schimonoseală de
rime, necunoscutul se ridicase de pe scaun și se îndreptase spre o ușă care părea că duce în bucătăria
localului, cel puțin așa credeam eu. Simțisem mirosul care venea din direcția aceea.
Eu încă îl priveam pe Gregor, nedumerit, fără a scoate o vorbă. Dânsul, intuind că vreau să înțeleg ce
înseamnă tot ceea spusese necunoscutul, îmi zise:
- Acesta face parte din plan. E proprietarul localului. Ne va ajuta. Avem nevoie de o persoană să stea
la pândă în cazul în care vor apărea probleme.
- El, vrei să spui acest mititel? Cum să ne ajute. Și dacă ne trădează? Îl întreb eu pe Gregor, arătând
cu mâinile cam cât de mic este necunoscutul.
- E fost inginer al Unității. Știe toate căile mai ferite de ochii lumii. Ne va îndruma cum să trecem pe
lângă pază. Să nu crezi că va fi ușor.
- Cunoaște de ce o facem? Adică i-ai spus că vreau să distrug mașinăria manipulatoare care se
construiește? Care e scopul nostru, i-ai zis? Vreau să scot din funcțiune aparatul mizerabil prin
intermediul căruia Consiliul Suprem încearcă să propage acele sunete speciale prin care să
controleze mințile oamenilor, i-ai spus?
- Nu, doar i-am zis că vreau să îmi returnez ceea ce îmi luaseră Unitatea cu ceva timp în urmă.
- Da, ce mă rog?
- Nimic, nu trebuie tu să pui așa multe întrebări, ți-am zis că cel care e prea curios poate să fie în
pericol.
- Mare secret mai ai și tu. Fie. Dar de ce ne-ar ajuta? Ce obține el în schimb? Nu cred că o face din
complezență.
- Banii dragul meu, banii. E o recompensă care schimbă destine.
- Nu pentru toți! Rostesc înfuriat.
- Da, da. Știu că tu ești de neclintit. Ai tu alt punct slab, îmi reproșează Gregor, de parcă, voia să îmi
dea de înțeles că aș putea să refuz la planul de a intra în Unitatea Specială dacă mi-ar găsi un punct
slab. Nu am. Așa cred.
Între timp, la masă, venise necunoscutul. Se rânji la mine. Nu îmi palce de el.
- Și ce zici amice? Vrei să fii ofițer. Interesant, mi se adresase.
- Eu? Mă uit la Gregor care îmi făcuse cu ochiul să confirm.
- Da. Vreau!
- Să știi că nu e o muncă ușoară. Mereu ai de a face cu nesăbuiți. Lumea e tare încăpățânată. Mai ales
în prezent. Nu vor să înțeleagă că tot ceea ce se face e spre binele lor. De fapt, majoritatea acceptă,
însă, ca de obicei, se găsesc vreo câțiva care să se abată de la cursul firesc al lucrurilor.
- Mă scuzați că vă întrerup, dar nu prea înțeleg ce spuneți? îi zic eu necunoscutului. L-aș întreba cum
se numește, dar nu îmi pasă deloc. O fi gazda noastră în acest restaurant, îi sunt recunoscător, însă,
mă limitez la atât.
- Uite, ai auzit de metoda de eradicare, așa-i? Cea în care se verifică scrisorile și orice fel de
corespondență ca să corespundă standardelor naționale elaborate cu atâta migală de Consiliul
Suprem.
- Da, am auzit, răspund eu fără mare plăcere. Mi-aș fi dorit să-i dau una la moacă. Nu avea motive
s-o fac, dar chiar aș îndrăzni.
- Oare de ce nu vor toți să înțeleagă că se vrea o egalitate pentru toți. Fie bogat, fie sărac, fie cărturar,
fie nerod, toți vor fi puși în aceeași oală. Consiliul se gândește să le fie bine la toți. Atunci, cum de
se ivesc nătărăi care vor să încalce norma asta plină de echitate? Uite, chiar azi primisem o scrisoare
neavizată. L-am denunțat pe expeditor. Să știe și ceilalți că nu îi voi lăsa să distrugă binele comun.
- Asta e amice, unii oamenii nu vor binele comun să fie și pentru ei. Se mulțumesc cu un rău, dar
care le aparține, spun eu, făcându-i semn lui Gregor că vreau să îi spun ceva între patru ochi.
- Mă scuzi, Aldemir, i se adresă Gregor necunoscutului. Revin.
Numele său era Aldemir. Nimic deosebit.
Ne ridicăm ambii de la masă, eu și Gregor, îndepărtându-ne la o distanță de unde să nu putem fi auziți.
- Tu nu vezi că el este un om al sistemului? Cum să ai dracului încredere în așa persoană! Mă
enervasem. Îl apucasem de braț pe Gregor. I-aș fi dat una la moacă.
- Asta e secretare ideea. Asta este, spune Gregor zâmbind.
- De ce zâmbești? Vrei să fim raportați? Ai auzit ce a spus, l-a turnat pe unul care îi trimisese o
scrisoare neavizată de Comisia de etică. Ne va pârî.
- Ești încă fraged la minte. El e persoana potrivită. E un om de-al lor. Nu ne va suspecta nimeni
văzându-ne alături de dânsul. Dacă vrei nu fii observat de dușman, stai cu el alături și fă-l prieten.
- Nu e o idee bună. Nu pot să-l ascult. Îmi vine să îi dau două la moacă. Plec să te aștept în mașină.
Zicându-i aceste vorbe lui Gregor mă îndrept spre ieșire. Te rog, vino mai repede.
- Nu vrei să mănânci? Să știi că o fi el un nemernic, însă mâncarea e delicioasă.
- Îmi voi lua ceva de la magazinul din apropiere. Te aștept. Să nu stai mult. Dă-mi cheia.
La începu Gregor se abținuse, apoi, scoase cheia din buzunar și mi-o dădu-se. Uitându-se la mine ca și
cum ar vrea să mă prevină, zise:
- Vezi să fii cuminte secretare. Nu ar fi interesant să ne împotmolim chiar în vârful dealului.
Eu nu spusesem nimic. Gregor se întoarse la masă. Am ieșit din local îndreptându-mă spre automobil.
Aș fi rămas, chiar dacă nu îmi plăcea deloc apucăturile acestui imbecil, nu atât ca să îl ascult ce demagogii
spune, ci pentru a mânca. Însă, mă gândisem că e șansa mea să ies din local și poate chiar să scap de Gregor.
Proprietarul, după cum mi-l prezentase Gregor, semăna foarte mult cu paznicul care mă ajutase să i-au
automobilul din garajul primăriei. Nu am certitudinea că este el, însă, vocea sa îmi părea foarte asemănătoare
cu a acestui necunoscut. Nu m-aș mira să aflu că într-adevăr necunoscutul și paznicul sunt aceeași persoană.
Mă apropii de mașină. Mă uit împrejur vrând să mă asigur că nu sunt urmărit. Oamenii nu mulți se
zăreau pe străzi. Frigul de afară i-a alungat pe toți în casă. Îmi înghețase mâinile de la gerul care se abătuse. N-
aveam nici mănuși. Însă, sunt obișnuit cu răceala. Chiar prefer temperaturile mai rece celor ridicate. Mi-am
băgat mâinile în palton, începeam să-mi revin.
De când Gregor îmi spusese de fratele său că vruse să ne predea pe mâna ofițerilor, nu mai am încredere
în el. Petele roșii care semănau extrem de mult cu niște urme de sânge, mașina primăriei, toate acestea mă făcuse
să-l suspectez și pe Gregor de implicare de partea bandiților de ofițeri. Nu pot să înțeleg, dacă și el e un ofițer,
de ce m-ar ajuta pe mine. Motivul, oricare ar fi, nu aș vrea să aștept să mi-l spună el. Mâinile s-au mai dezghețat.
Scoțând din buzunar plicul și biletul pe care mi le-a dat Panfil. Pe ele era desenată schema de amplasare a
Unități Speciale. Cheia de plastic era în plic. Mă uit încă odată la ele. Apoi, întorcându-mi privirea spre ușa
localului, îl zărisem pe Gregor stând la masă cu acel necunoscut. Se pare că nu mai erau la aceeași masă la care
stăteam noi inițial. Se uita spre geam. Eu îi fac semn cu mâna. Intru în mașină, căci, era frig, iar o combinație
între ger și foame nu aducea nimic bun. Intrasem pe ușa din partea dreaptă, chiar dacă aș fi putut urca la volan.
Aveam de gând să plec cu mașina. Pentru a-mi mai acorda cât de puțin timp, intrasem pe ușa unde se afla
geanta. O dau pe bancheta din spate, apoi, trec peste schimbătorul de viteză așezându-mă în locul șoferului.
Se pare că le trecuse repede pofta de mâncare ori li se schimbaseră planurile. Observ cum necunoscutul
îi arăta ceva lui Gregor, acesta se uita pe masă. Gregor îi spusese ceva lui Aldamir, Amir, sau cum l-o fi chemat.
Ambii se ridicase repeziți de la masă îndreptându-se spre ieșire. Nu cunoșteam ce mesaj i-a fost transmis de
stăpânul localului lui Gregor, dar, văzându-l cum ieșise grăbit pe ușa localului, mă speriasem. Ambii veneau în
direcția mea. Pornesc motorul mașinii, Gregor începuse să alerge spre mașină făcându-mi semn să nu pornesc
din loc. Știam că aceasta este șansa mea să scap de el. Aș fi vrut să nu mă vadă, dar în condițiile în care mă
aflam, nu aveam ieșire. Apăs pedala acceleratorului și gonesc din loc. În urma mea alerga Gregor și cu bărbatul
care ne ținuse companie la masă. Îi vedeam în oglinda retrovizoare cum arătau niște semne care la prima vedere
semnificau că voi avea o soartă nu foarte ușoară de acum în colo. Necunoscutul se pare că scosese o armă. A
tras câteva focuri înspre mașină, însă, nu nimerise ținta. Eram prea departe de ei. Totuși, observasem cum
Gregor încerca să-l oprească. Nu cred că o făcea în semn de amiciție pentru mine, cred, vor să mă dea viu pe
mâna Unității.
Acum, am scăpat de ei. Am ieșit pe un traseu plin de mașini. Era o arteră principală a capitalei. M-am
pierdut printre traficul intens. Mă rugam numai să nu mă oprească poliția. Chiar dacă frica mă prinsese la
început în plasă, cu fiecare clipă în care mă deplasam în mașină, simțeam cum mă eliberam de propria teamă.
Înțelegeam că am rămas singur. Am avut atâta încredere în el, acest bătrân cumsecade, așa mi-a părut la început.
Oare nu mai există nici un om care să stea împotriva acestui sistem putred? Cred că tot ce a făcut Gregor,
ajutându-mă la Skopje să scap de cadavre, cât și apoi, găsindu-mi o mașină să vin în capitală, au fost doar niște
momeli pentru a mă prinde. Putea să o facă oricând. Nu înțeleg această întârziere. La el acasă când am dormit,
m-ar fi dat lejer pe mâna ofițerilor. Înseamnă că ceva îmi ascundea. Aș vrea să aflu. Era ceva legat de mine,
însă, a fost necesar să mă aducă în capitală pentru a-și atinge scopul.
Conduceam mașina cu grijă, deși, în condițiile în care mă aflam, ar fi trebuit să gonesc pe stradă. Erau
două motive care însă mă făceau să fiu calm. Traficul intens, astfel, nedorind să fac vreun accident, cât și
încercarea mea de a mă pierde printre alte mașini fără a mă observa cineva. Înțelegeam că planul de a intra la
Unitatea Specială se năruia, îndepărtându-se tot așa de repede cum mă depărtam eu de Gregor cu mașina. Aveam
nevoie de alt plan. Nu pot să-mi permit o amânarea. Era târziu. Ori o fac acum, ori se duce totul de râpă. Ofițerii
ar putea fi pe urmele mele, deja. Scot telefonul căutând numărul lui Gabriel. Îmi amintesc că el mi-l dăduse
atunci când ieșisem împreună cu Miroslava din școală. O, da. Miroslava. Atât demult aș vrea să o văd. În acest
clipe cred că ea e unica persoană care m-ar liniști. Aș suna-o, aș chema-o să vină la mine. Ce mai contează că
are concert. Eu doar vreau să fie alături. Gândul la Miroslava mă făcea să pierd din rațiune. De aceea, îi
ștersesem numărul de telefon. Trebuia să fac orice pentru a nu lua legătura cu ea. Cât de mult o îndrăgesc, tot
atâta de mult trebuie să stau departe de dânsa. O fac pentru a nu o implica. Vreau să o protejez. Dacă ar afla
Gregor și acel individ că o cunosc, ar putea să o folosească împotriva mea. Caut mai departe în telefon. Găsesc
numărul lui Gabriel. Îl apelez în paralel conducând mașina. Nu sunt chiar un maestru în șoferie, de aceea, zărind
un loc retras, am staționat automobilul acolo.
Oprind motorul, aștept la receptor nerăbdător Gabriel să-mi răspundă la apel. Deși, trecuse doar cinci
secunde de când formase numărul lui, mi se păruse că s-au scurs cinci ore.
- Alo, Alo! Strigam eu în telefon înainte să aud vreo voce să îmi răspundă. Începusem să mă enervez.
Îmi vedeam zădărnicite toate planurile. Nu pot să-l dezamăgesc pe Panfil. Chiar dacă voi fi singur.
Merg înainte. Cât timp nu m-au oprit, eu voi înainta.
- Da, vă ascult! răspunde o vocea domoală în receptor.
- Gabriel, Gabriel, încep eu a striga, dându-mi seama că nu era cel mai potrivit mod de a începe
conversația, totuși, n-am mai ținut cont de emoțiile nepotrivite pe care le demonstram. Omul s-ar
speria și ar putea să închidă receptorul. Sunt eu, Novac, secretarul. Am nevoie de ajutor, exclam
eu.
- Oo, băiete! Mult ți-a mai luat. Credeam că nu vei mai suna.
- La ce te referi? Nu am timp de pălăvrăgeală. Ajută-mă, te rog, zic eu de astă dată cu un glas liniștit.
Mai să-mi cadă o lacrimă. Mă străduiam să nu plâng.
- De când te-am văzut cum vorbeai despre metoda de eradicare, am înțeles că ești un om rătăcit.
Soarta îți era scrisă dinainte. Mă gândeam doar când te vor prinde. Se pare că sosise ceasul. Înainte
să spui ceva, ascultă. Mi-a zis omul căruia i-ai lăsat câinele că a vorbit cu tine. Ilarion. Apropo, și
dânsul e unul dintre revoltați. Te-a spionat, e drept că nu foarte mult, însă, îndeajuns cât să afle
intențiile tale. Știu ce ai de gând, dar nu vei reuși. Însă, îmi placi băiete. Ești nebun dea binelea. Îmi
amintești de mine. Din păcate, condiția mea fizică mă dezavantajează. Îmi dau seamă că nu-s în
stare să mă împotrivesc. Fac și eu ce pot. Ai văzut și tu, cărțile pe care le-am adus. Unde ești? Te-
au prins? Întreabă Gabriel. Apoi, fără a asculta răspunsul, adăugase: ce prost sunt, dacă te-ar fi
prins, nu m-ai sunai tu la mine. Sau poate, e o capcană? Ciudat, dar intrigant!
- Nu cunosc locul. Scrie pe un bloc ”Bine ați venit dragi cetățeni. ”. M-ai pândit înseamnă că aveai
neîncredere față de mine? Așa-i?
- Nu a fost neîncredere. Ci doar precauție, a răspuns Gabriel. Știu unde se află locul unde ești, dar ar
fi bine să scap de telefon. Vin în curând acolo.
- Și concertul?
- S-a amânat. Au venit organizatorii spunând că azi nu se va da nici un spectacol, fiindcă o parte
dintre balerini s-au îmbolnăvit. Dă-l naibii de spectacol. Vezi un copac înaintea ta?
- Da, e mare și cu crengile împrăștiate. O salcie mi se pare. Spune-mi, spune-mi, ce face Aris? E în
ordine, nu a fugit?
- Stai lângă ea. Aruncă telefonul într-un loc unde este apă. Fă cum vrei. Dar scapă de el. Nu cunosc
nici un Aris. Acum nu avem timp de taclale, scapă de celular. Așteaptă-mă lângă salcie.
- Drăcie! Mă enervez eu. E vorba de câine. Îl cheamă Aris. L-ai văzut, e bine? Ilarion mi-a promis
să îl îngrijească cum se cuvine. Nu vreau Aris să sufere. E prietenul meu, înțelegi tu oare?
- Ești incredibil, băiete! Incredibil! Rostise plin de uimire Gabriel. Da, chiar acum stau în fața curții.
Ilarion a plecat să verifice niște acte la școală. Sunt toți câinii noștri, plus încă unul de culoare roșie
sau portocalie, nici nu îmi pot da bine seama. E mai mare și mai greoi așa de felul său. Nu îmi
amintesc să fi fost înainte.
- Da, el e, el e! E Aris al meu, răbufnesc eu. Ce face?
- Stă!
- Stă?
- Da, stă! În patru labe, așa cum o fac toți câinii!
- Fă-i o poză! Fă-i o poză! Te rog. Vreau să mi-o aduci!
- Ești cretin? Ți-am spus că telefonul nu-l pot lua cu mine! Îl voi distruge! Nu putem sta mult la
vorbă. Eu vin acolo
- Fă o poză! Acum! Strig eu. E bine că în jur nu se aflau oameni. Stăteam într-un loc mai retras și nu
am fost auzit când țipasem. Te rog, Gabriel, scuză-mă! E amicul meu, vreau să-l văd pentru ultima
dată. Ceea ce va urma, planul pe care vreau să-l pun în acțiune, mă va distruge. Măcar o amintire
să-mi adun. Ultima!
- Fie, fie! Calmează-te! O voi face. Trebuie să închid. Vin spre tine. Să nu te miște de acolo!
- Vino repede, vino, adu-mi poza!
Nu trebuia să-mi pierd cumpătul în așa hal, dar chiar îmi e greu să mă gândesc la Aris ca la o ființă de
care mă depărtez pentru totdeauna. Nici Gabriel nu merita să-i vorbesc așa. Poate va înțelege. Ies din mașină.
După cum îmi zise Gabriel, găsisem o băltoacă. E drept că era înghețată așa că mă sforțasem să scot stratul de
gheață pentru a îneca telefonul în apă. Pe alături treceau oamenii, deși, puțini, se întâmpla să zăresc câte unul,
aceștia acesta se uitau suspicioși la mine. Era firesc, on om de vârstă medie încerca să spargă gheața cu telefonul.
O fi crezând că sunt un smintit. Nu îmi pasă. Trebuia să fac cum a zis Gabriel. Deși, nu înțelegeam motivul.
Am reușit să fac o gaură mică în gheață. Cu degetul am lărgit-o, apoi, am rupt o bucată mai mare din ea. Găsisem
apa. Nu multă, însă, suficientă cât să scot viața telefonul din el. Băgând telefonul în apă, trag bucățile de gheață
peste el. Îmi iau rămas bun, mă simțeam la o procesiune de înmormântare. Mă îndrept spre copacul de salcie
unde îmi zise coregraful să stau. Nu aveam încrede nici în Gabriel. Însă, nu aveam de ales. Aștept.
Cât am stat și am așteptat să vină Gabriel, mă uitam în toate părțile, spionam pe oricare dintre trecători
care își făceau drum pe lângă mine. Nu departe de salcie am observat o cărare. Anume pe acolo mergeau unii
oameni. Vedeam în fiecare dintre ei un Gregor sau un ofițer. Chiar dacă eram sigur că Gregor vruse să mă
predea Unității, încă, nu putea să înțeleg motivele, nici de ce m-a ajutat atâta amar de vreme. Începuse să îmi
fie tot mai frig. Hainele în care eram îmbrăcat, nu mă încălzeau așa de tare cât mi-aș fi dorit. Nu atât răceala de
afară mă dobora, cât frigul din minte. Speram să vină mai repede Gabriel. Trecuse vreo douăzeci de minute,
când, în spatele meu își făcuse apariția cineva. Mă speriasem. Nici nu m-am întors. Voiam să fug. Aud o voce:
- Urcă, hai odată, îmi strigă necunoscutul care se furișase în urma mea.
Eu mă întorc și observ o mașină care încetinea din mers, apoi, se apropiase de copacul lângă care
așteptam. Salcia devenise prietena mea. Atâtea i-aș fi spus.
Șoferul îmi făcea semn să intru înăuntru. Credeam că e o mașină de maxi-taxi, iar șoferul s-o fi gândit
că am nevoie de serviciile sale. E la fel ca la mine în localitate, acești taximetriști îți sar înainte chiar dacă nu îi
rogi. Șoferul insista să urc. Deschizând geamul, strigase:
- Băiete, urci sau plec dracului de aici?
Era Gabriel. Îi recunoscusem vocea. Însă, îmbrăcămintea pe care o purta, mă făcuse să fiu confuz asupra
identității sale. Urc repede în mașină. Gabriel goni din loc. Ne îndreptam spre artera principală a orașului. Așa
am presupus. Scot scrisoarea dată de Panfil în camera de hotel. Îi arăt ce era pictat pe ea. Gabriel încerca să mă
asculte, în același timp fiind atent la drum. Înțelegeam că era cam greu să se concentreze pe spusele mele, însă,
nu aveam timp să aștept.
- Uite! Vezi această linie hașurată. Vreau să mă duci la acest X. Spun X, arătându-i punctul marcat
în formă de litera X de pe scrisoare.
- Ești nebun băiete! Ce vrei să faci la Unitate? Apropo, nu mi-ai zis ce probleme ai? Stai, numai nu
îmi zic că asta e problema? Nu găsești Unitatea?
- Sunt urmărit. Am fost trădat. Oooooooo fir-ar să fie. Cât de mult urăsc oamenii. De ce sunt atât de
schimbători? Îmi pun eu această întrebare retorică. Nu e o problemă, e condiția vieții mele.
- Nu te încrede în nimeni băiete. Nici în mine. Nici în tine.
- Și ce să fac acum? zic eu ca și cum aș vrea să aud un răspuns la toate întrebările pe care le-aș avea.
- Fă ceea ce voiai să faci!
- Cum? Am nevoie de ajutor! Iar acest ajutor e acum împotriva mea.
- Ce vrei să cauți la Unitate? Întreabă Gabriel trăgând automobilul pe partea dreaptă a drumului. Am
intrat într-o parcare!
Am stat vreo zece minute explicându-i toată situația și care este adevăratul motiv pentru care am venit
în capitală. Gabriel râdea când auzea de intențiile mele.
- Nu râde! Eu chiar mă voi duce acolo!
- Vrei să mori tânăr și neliniștit? Zice Gabriel în timp ce luase o pungă de pe bancheta din spate a
mașinii. Ține, mănâncă și tu. Mi-am luat niște prăjituri, dar nu avusesem timp să le halesc.
Luând prăjiturile, le înghițeam fără a le mai mesteca. Nici nu reușeam să îmi dau seama a câta oară
mâncasem azi. Ce poftă îngrozitoare! Nu îmi e foame, dar mănânc.
- Spune-mi, de ce s-a amânat spectacolul de balet? Îi zic eu lui Gabriel curios să aflu motivul. În
realitate, mă interesa soarta Miroslavei.
- Nu cunosc nici eu. Azi venise un domn, s-a prezentat drept reprezentat al organizatorului. Ne-a
anunțat pe un ton politicos, dar dezagreabil precum că, nu va mai avea loc baletul. Nu a stat să ne
dea vreo explicație. Mi-au transmis colegii că și afișul a fost înlocuit cu o informație în care
înștiințau oamenii despre anularea concertului. Banii pentru bilete pot să-i primească la casa
teatrului.
- Și M...
- Știe dânsa, îmi zice Gabriel, întrerupându-mi vorba. Pricepuse că voiam să-l întreb de Miroslava.
I-am zis cu câteva zeci de minute în urmă despre anulare.
- S-a supărat?
- Nu cred. Are mai mult timp liber pentru ea. Știi cum sunt fetele de vârsta ei!? Orice moment de
odihnă e un prilej să-și vadă de propriile activități.
- Știi că tatăl ei este primar ? mă uit la Gabriel, direct în ochii, întrebându-l.
- Știu. L-am văzut câteva ori pe la concerte. Ciudat, de fiecare dată se plimba cu niște oameni
îmbrăcați în negru. Tase îl cheamă, parcă vorbisem de el la prima noastră întâlnire.
- De ce crezi că e asta ciudat? Îl întreb pe Gabriel. Voiam să știu părerea lui în această privință. Nici
eu nu am priceput inițial de ce primarul Tase avea acei întunecați în jurul său.
- Ciudat fiindcă că atunci când ținea discursuri, acei oameni, îmbrăcați în negru, erau alături de el pe
scenă. Ofițerii.
- Ce?
- Aceștia sunt ofițeri.
- De unde știi?
- I-am m-ai văzut.
- Putem să plecăm? Du-mă aici, arăt iarăși acel X pe scrisoare.
- Știi, chiar îmi place de tine. Nu pot înțelege de ce o faci. Îți dau seama de pericolul la care de expui
mergând împotriva Unității. Dar dacă asta îți este alegerea, fie așa. Din partea mea îți ofer sprijinul
necesar.
Zicând acestea, Gabriel pornește mașina și luând scrisoarea din mâna o întoarse pe partea inversă
urmărind linia evidențiată care se finisa în punctul X, punctul unde se află Unitatea Specială. Locul pentru care
am așteptat atât demult, iată, mă îndrept spre el.
Gabriel s-a uitat la hârtia pe care i-o dădusem. Apoi, continuase să conducă. Nu vorbisem deloc. Eram
prins în tăcerea gândurilor mele. Uitându-mă pe geamul automobilului, vedeam aceleași afișe publicitare
dicromatice care parcă încercau să îmi curme propria ființă. Mă chemau la supunere, supunere față de Consiliul
Suprem, ca unica autoritate care trebuie ascultată. Iau geanta, mă uit în ea. Acolo se afla raportul dat de Gregor
pentru al prezenta la Unitatea Specială. Nu l-am cercetat amănunțit niciodată. Acum, luându-l în mână, trec
repede cu vederea peste el. În fiecare pagină pe care o deschideam, vedeam numele lui Panfil, însă, în pozele
afișate, stătea chipul meu. Chiar citisem câteva rânduri la rubrica spionaj, unde era scrisă că Panfil, adică eu,
cum ar veni, am cercetat toate bibliotecile din Skopje pentru a depista cărți sau alte ediții scrise care ar veni
împotriva regimului. Nu era indicat dacă se găsise ceva. Mai erau ceva date legate de poștă. Scria de metoda de
eradicare. Avea succes în localitatea noastră. Pe dracu, dacă ar știi dânșii câte scrisori le-am examinat eu
personal, dând un răspuns corect cetățenilor. Afurisiții. Au ajuns atât de departe încât vor să se joace cu oamenii
cum s-ar juca cu niște păpuși. Arunc raportul în geantă. Lovesc cu pumnul în scaun.
- Încet băiete, ce ai? Zise Gabriel văzându-mă enervat.
- Nimic mai mult decât o aversiune față de existență. Răspund eu încercând să mă liniștesc.
Nu pot să fiu furios acum, trebuie să mă calmez, încât, să am mintea limpede când voi intra în Unitatea
Specială. Până nu distrug mașina manipulatoare va trebui să fiu prieten și cu diavolul doar să nu mă împiedice
nimeni și nimic din cale.
- Nu știu ce ai de gând să faci omule, dar cum am mai zis, te ajut. La cât ești de sărit din minte, totuși,
îmi amintești de mine. Încă o stradă și ajungem, adăugă Gabriel arătându-mi cu mâna spre drum.
Încă o stradă și am ajuns, mă gândisem eu. Încă o stradă mă desparte de mizerabili. Nu aveam nici o
idee cum să intru în Unitate, cert fiind doar faptul că nu va fi ușor. Aș încerca să intru pe ușă, ca toți ceilalți,
dar Panfil mă prevenise, nu am acces acolo decât potrivit unei orânduiri interne. Prezentarea raportului de
activitate se face mâine seară. Mâine seară pentru mine va fi azi. Gregor o fi anunțat deja Unitatea, așa cred. Pe
scrisoarea transmisă mie de către Panfil în camera de hotel era indicat nu doar locul de amplasare a mașinii
manipulatoare. Acolo sunt schițate și alte căi. Nu cred că Panfil ar fi uitat să îmi lase un indiciu cum să mă
furișez înăuntru.
- Te pricepi la hărți, schițe? Îi zic eu lui Gabriel. Văd că te uiți des la harta pe care ți-am dat-o.
- Băiete, am fost militar cândva, e drept, mai mult de formă, decât de nevoie, însă, mi-am dat toată
silința să însușesc metodele de cercetare. Știu cum să folosesc o hartă tot atât de bine cum aș
conduce această mașină.
Comparația îmi păruse destul de convingătoare și potrivită. Am observat că Gabriel într-adevăr avea
un fel specific de condus mașina, chiar îmi plăcea. L-aș angaja ca șofer personal, mă gândisem eu, zâmbind.
- Dacă ești așa de bun, spun eu cu o vădită lingușeală, poți să-mi zici dacă este arătat pe această
schemă alte căi, drumuri de parcurs, în afară de linia hașurată. Nu mă refer liniile astea, arătându-i
cu degetul niște segmente, știi tu, ceva care nu poate fi văzut cu ochiul liber?
- Nu m-am uitat la asta. Deși, drept să îți spun, cel care a făcut harta asta și se observă că a fost
întocmită manual, e maestru, nu glumă. A avut grijă să nu lase urme, ți-aș spune că pentru
necunoscători ar părea scoasă la vreo mașinărie, dar e o manoperă de excepție.
- Stai! Exclam eu.
- Ce e? Ce s-a întâmplat, poliția, ofițerii? Se speriase Gabriel. A încercat să întoarcă mașina din drum.
- Câinele! Poza! Vreau poza. Mi-ai promis să o faci! Uită-te la hartă! Oprește, vreau poza. Drăcie!
Mă enervez. Atâtea am de făcut, atâtea!
- Uite-o! E telefonul lui Ilarion. I l-am luat în grabă. Nu i-a plăcut gestul, dar m-a lăsat să o fac.
Celularul meu l-am aruncat. Îmi voi lua altul, asta dacă… dacă ies viu din treaba în care m-am
băgat.
Gabriel îmi dăduse telefonul. În el găsisem poza lui Aris. Era același câine drag mie. Deși, nu îi vedeam
foarte bine chipul, căci, a fost fotografiat lateral, știam că este el. L-aș recunoaște dintr-o mie de mii de ori. Mă
gândeam la el. Voiam să nu sufere. Nu mi-a făcut nici un rău, nici altora nu a făcut. Nu merită, cred eu, să aibă
o soartă ca a mea. Îmi venea să izbucnesc în plâns. E vina mea că l-am părăsit. Nu mi-a cerut nici o dată s-o
fac. Oare mă va ierta vreodată, mă întrebam în sinea mea. Gabriel îmi apucase telefonul din mână. Mă
enervasem al culme. L-aș fi lovit, dar mi-am dat seama imediat de starea de tulburare psihică în care mă aflam.
Am făcut-o conștient, l-am ferit de primejdie. Gabriel mă privise cu o oarecare supărare, apoi, îmi zise:
- Uite! Aici! Oprind mașina lângă o clădire înaltă cu multe ferestre întunecate. Nu mai văzusem ceva
asemănător prin oraș. Se deosebea de celelalte prin mărimea pe care o avea. Iată, vezi această
deschizătură? Din cunoștințele pe care le am eu despre hărți, deși, nu am excelat la lecțiile de
topografie, îmi dau bine seamă că este o intrare de rezervă. Așa marcam noi în militărie locurile
unde erau ieșiri ascunse de ochii lumii. Lasă, adăugase el, observându-mi întristarea, Ilarion iubește
câinii, va avea grijă de el.
- Ai putea să mă ajuți să ajung acolo? Întreb eu pe Gabriel cu milostenie. Am zâmbit, apoi, mă
prefăcusem că mi-a trecut suferința. Nu puteam lăsa gândurile despre Aris să mă încurce în planurile
pe care încercam să le pun în aplicare.
- Băiete, zi-mi ce vrei să faci? Poți oricând să renunți! Nu te va condamna nimeni. E viața ta, o trăiești
aproape cum voiești! Exclamase Gabriel. Ai încă vreme să te răzgândești, ori poate nu cunosc eu
ceva?
- Trebuie să pătrund în clădirea acesta, arăt eu cu mâna spre blocul imens dinaintea noastră.
- Chiar ești nebun! zice Gabriel.
- Nu ar fi prima dată când mi-o zici asta.
- Din propria experiență cunosc că oricine intră în această clădire are doar un motiv și o singură
calitate și anume, este ofițer al Unității. Tu ești cumva unul dintre ei? M-ai ajutat la croitorie, acum
mă chem să îți arăt drumul de a pătrunde în interiorul celei mai groaznice organizații din țară.
Spune-mi chiar acum, ce ai de gând să faci? Nu duci vorba până la capăt!
I-am relatat lui Gabriel despre mașinărie, despre schema de amplasare a blocului Unității așa cum era
prezentată pe scrisoarea lăsată de Panfil. Am explicat chiar și faptul de ce lăsasem câinele meu la acel cunoscut
al său. Gabriel începuse, iarăși, să râdă. Povestea cu Gregor deloc nu a crezut-o. Într-un fel, chiar și pentru mine
părea ireală. Însă, ceea ce i-am spus a fost întocmai cum se întâmplase, nu am tăinuit nimic.
- Nu vei reuși! Renunță pentru binele tău. Îmi zice el când terminasem de povestit. Ieșisem din
mașină. Am coborât. În jurul nostru nu era nici țipenie de om. Dacă mă gândesc mai bine, parcă
nici nu am fi în oraș. O liniște deranjantă.
- Dar nu e o întrecere, Gabriel! Spun eu. Nu mă duc cu gândul să reușesc sau nu. Unicul scop este să
distrug mașinăria, iar dacă nu voi putea, vreau măcar să fac gălăgie, în așa fel încât oamenii să afle
adevărul. Vorba aia, fără foc nu iese fum.
- Deci, contează să trezește conștiința. Înțeleg. Și dacă te prind? Oare vrei să îți sacrifici viața pentru
o faptă, lăudabilă ce-i drept, dar care s-ar putea niciodată să nu fie realizată, cel puțin nu acum, nu
de către tine?
- Înseamnă că nu am fost atât de bun cum credeam. Mă ajuți sau nu? îl întreb eu pe Gabriel. E unica
ce îți cer. Nu te chem cu mine. Mă duc singur. Ajută-mă să intru acolo.
- Nu cred că ducându-te într-o încăpere de maximă securitate, te vor primi cu brațele deschise. Ține!
- Ce-i asta? Zic eu, uitându-mă la o bucată de hârtie mototolită de forma unui paralelipiped pe care
mi-o întinse Gabriel.
- E ajutorul meu! Nu pot face mai mult! Nu am atâta curaj cum ai tu, băiete! Ești incredibil, zău că
așa. Am o ură extremă față de regim, dar nu aș îndrăzni să fac ceea ce faci tu.
Am vrut să despăturesc foaia, dar Gabriel îmi ceruse să aștept. După felul cum mă oprise din intenție,
părea că, e ceva nu tocmai potrivit pentru a pune în pericol de a fi descoperită taina ascunsă în bucata de hârtie.
Nici nu aveam nevoie să o deschid, pipăisem cu insistență conturul, pricepusem ce este. O armă. Am tăcut. Mă
gândisem să o întorc înapoi, dar, vreau să pătrund într-un loc unde fiecare angajat are cele mai sofisticate puști,
arme de distrugere a inamicului, îmi va fi de folos. Mă voi strădui să nu o folosesc pe cât va fi posibil. Nu am
intenția să ucid oamenii, dar scopul dacă o va cere, nu voi refuza.
- Vreau să te mai rog ceva Gabriel. E o ultimă dorință a mea.
- Sper că nu fumezi, nu am de gând să-ți cumpăr țigări! Zice Gabriel râzând.
- Poți să publici această hârtie, să o faci în sute de copii și să o afișezi prin oraș. Să o transmiți altor
oameni. Oriunde vei avea posibilitatea.
Gabriel luă hârtia din mâna mea. Era doar o foaie cu câteva rânduri scrise. Citise, apoi mă privi
îndelung. Încerca să ghicească autorul celor scrise în foaie.
- Îți place să dai vina pe alții, așa-i? Zice Gabriel.
- Nu, eu doar aduc la cunoștință lumii ceea ce îi privește pe toți.
- Crezi că lumea va ține cont de părerea ta? Cum vrei să fac publică această informație? Vor găsi-o
mai repede ca eu să mă gândesc unde să o afișez.
- Un zvon. Asta este tot. Suficient! Exclam eu. Lumea singură va transmite mai departe informația.
Tu doar dă știrea.
- Voi încerca! Băiete, îmi placi tot mai mult. E drept că această hârtiuță mă cam sperie. Și dacă e
adevărat ce scrie aici, nu aș vrea să îți stau în cale. Dar să știi, orice ai face în Unitate, are o scuză
și pentru asta mă voi asigura ca informația transmisă de tine să fie auzită în lume.
- Mulțumesc amice, zic eu lui Gabriel, apoi, în semn de recunoștință, îi strâng mâna. Îi
strecor în buzunar două fotografii. Lumea vrea dovezi, să i le dăm, amice, zâmbesc eu.
Ne îndreptam ambii spre Unitate. Căutam locul unde era indicat pe hartă că ar fi o intrare de rezervă.
Având în vedere că încă era ziuă afară, decisesem să așteptăm până se înserează. Am mâncat la un restaurant
din apropiere. Aveam în permanență în vizor blocul Unității. Din afară ai crede că e o construcție părăsită. Nici
un paznic, nici un zgomot nu se auzea în interior. Pustiu. Îmi era interesat, oare îmi găsise telefonul Gregor. Cel
mai mult îmi părea rău că nu o pot suna pe Miroslava. Îl rog pe Gabriel să mă ajute, dânsul ar trebui să aibă
numărul ei de contact. De fapt, printre hârtiile pe care le aveam numărul era scris pe plicul dat de Panfil, însă,
telefonul nu-l mai aveam. Îmi părea rău că l-am pierdut. Însă, m-a bucurat amicul. Gabriel nu se împotrivise
când l-am rugat să-mi dea celularul său să fac apelul. Nu i-am ascuns unde vreau să sun.
Nu aveam ce să îi spun. Cu atât mai mult că iarăși va trebui să o mint în privința situației în care mă
aflu. Încercam să formez numărul ei, însă, convingerea că aș vrea să o sun se destrăma tot mai mult cu fiecare
clipă în care apăsam pe butoanele telefonului. Mă opresc, îi înapoiez celularul lui Gabriel. Fără a-i explica
motivul. I-am zis doar că așa este mai bine. Îl rog să nu mă întrebe nimic.
După ce mâncasem, am pornit spre intrarea secretă marcată de Panfil pe hartă. O găsisem ușor. Gabriel
ținea în mână scrisoarea. Se uita la ea. Eu nu aveam mare pricepere în a înțelege ce este indicat pe dânsa, așa
că îl urmam pe Gabriel în direcția în care mergea dânsul. Uneori, l se oprea cercetând conținutul hărții de pe
scrisoare, după care își continua mersul. Cu aceste intermitențe în mișcarea făcută de Gabriel, am ajuns la un
magazin ori, ce-a mai rămas din el. Mă uit la această construcție prăpădită care părea să cadă în orice moment.
Îl bat ușor pe Gabriel peste umăr zicându-i:
- Sigur cunoști cum să examinezi o hartă? Eu aici nu văd intrări, aș spune că e un loc fără drum de
ieșire.
- Așteaptă băiete. Prea îți fierbe sângele în vene. Așteaptă, răspunde Gabriel, întorcându-se cu fața
spre acel magazin părăsit.
Luă de jos o piatră și începuse să bată cu putere în lacătul care fereca două porți de metal. Încercările
lui nu prea voiau să aducă roade. Nu înțelegeam de ce ar dori să intre în interiorul magazinului. Lumea nu era
în jurul nostru, totuși, zgomotul produs ciocnirii pietre de lacăt ar putea aduce curioși în zonă. E drept că
înnoptase, puțini ar fi sesizat intențiile noastre, dar și mai puțini și-ar fi dat seama că dorim să intrăm în interiorul
construcției părăsite. Oricum, nu putem să ne salvăm numai cu gândul. Îi fac semn lui Gabriel. Scot pistolul.
Gabriel mă apucă repezit de mâna și îmi smulge arma.
- Ai căpiat? Sunt oameni prin împrejurimi. Ne vor auzi! Crezi că dacă nu ne-a văzut nimeni, nu-i
nimeni prin apropiere? Cum de nu gândești înainte să acționezi!
- Uite ce am vrut să fac, zic eu! Am luat arma și am lovit cu patul pistolului lacătul de la intrare.
Acesta s-a rupt. Piatra se fărâmase, în schimb, pistolul nu a suferit mai daune, doar niște zgârieturi.
Am tras câteva lovituri în lacăt. Acesta părea că stă mai mult de formă decât pentru a ține închise porțile.
Gabriel tăcuse. Mi-a cerut să merg înainte și m-a prevenit să nu mai improvizez. Eu zâmbisem. Am
ascultat de sfatul său. Nu voiam să-l bag în bucluc. Poate oricând să se retragă. Nu îmi este dator. M-a ajutat
suficient.
Mergeam primul. Gabriel, la un moment dat, se oprise, uitându-se la un perete spre care eu nu am tras
atenție deloc. Dându-mi seama că el se oprise, încetinesc și eu pasul. Mă întorc spre Gabriel. Fostul militar
privea la perete. Se apropiase de el. Îl cerceta atent. Și-a pus mâna de dânsul, de parcă, intenționa să-l examineze
ca pe un pacient aflat la medic. Mă mira și mă amuza acest fapt. Gabriel observase chicotele mele. Îmi aruncase
o privire răutăcioasă din care înțelesesem că ar fi bine să afișez o față serioasă. Când am vrut să-l întreb ce caută
la acel perete, dânsul mi-a indicat spre ieșirea din curtea magazinului, spunând:
- Închide poarta!
- Ce e așa interesant la acest perete? Stai și-l privești de parcă ți-ai găsit iubirea vieții tale, zâmbesc
eu, iarăși, îndreptându-mă spre poartă.
- Închide-o! a spus el pe un ton serios.
Se înfuriase, așa mi s-a părut. Făcusem cum mi-a ordonat, se pare că trezisem în el fostul soldat. Am
așezat poarta la loc, să pară că nu a fost atinsă de nimeni, excepție a rămas lacătul pe care nu aveam cum să-l
repar odată ce-l distrusesem. Mă întorc, dar nu-l mai zăresc pe Gabriel. Acesta dispăruse. Parcă a intrat în
pământ. Eu încerc să-l strig, deși, o făceam în șoaptă, atât cât, să nu fac prea mult zgomot. Nu-mi răspundea.
Mă uit împrejur, mă uit spre peretele ce-l privea atent cu o minută în urmă. Nimic. Unde s-o fi dus, nu am idee.
M-a părăsit, m-a trădat și el. Nu i-a trebuit mai mult de două minute să dispară. A fugit, dar nevrând să mi-o
spună în față că mă lasă baltă, a preferat să o facă precum un laș, pe la spate. Umblam dintr-o parte în alta a
curții încă sperând să apară Gabriel, însă, cu fiecare clipă scursă, gândul să-l găsesc era tot mai departe. Fie, e
alegerea lui, nu pot să schimb conștiința omului. Dar misiunea mea este să distrug mașinăria, o voi face oricum.
Chiar dacă oamenii din țara aceasta se vor lăsa supuși de Consiliu Suprem, eu nu le voi sta împotrivă, dar atât
timp cât ei nu cunosc ce li se pregătește, nu pot să las aceasta în voia sorții. Lumea trebuie să cunoască care e
scopul acestei Unități. Din păcate, acum s-a mai adăugat o problemă, scrisoarea cu schema Unității se afla la
Gabriel, iar cum acesta a dispărut, împreună cu el a pierit ș scrisoarea. Mă apropii de peretele unde se afla ultima
dată Gabriel crezând că poate a lăsat-o. Îmi imaginam cum dânsul înainte să mă abandoneze aici, se gândise
totuși, să lase scrisoarea ca un gest că încă mai credea în vorbele mele. Mă uitasem atent pe jos, deși, nu aveam
nici o sursă de lumină. Telefonul, aruncat în apă mai devreme, așa cum m-a sfătuit Gabriel, nu îl puteam folosi.
În absența oricărei lumini, oricum, mă străduisem să o caut, dar nu vedeam nici o scrisoare. Încercam să mă
mustru pe mine singur, totodată, făcând-o pe psihologul. Nu a lăsat-o. Vreau să cred că e așa, dar a plecat luând-
o cu el. Îl uram. Acum, el era cel mai mare dușman al meu. Nici Gregor, nici primarul cu toate mârșăviile câte
le-a săvârșit, nici chiar ofițerii Unității Speciale, nu îmi păreau atât de răi cum mi-l imaginam pe Gabriel. Atât
de aproape eram să îmi duc misiunea până la capăt, ori, măcar să încep a o pune în realizare, iar el mi-a stricat
planul. Nu i-am cerut să mă însoțească, voiam doar să mă ajute să găsesc intrarea. Începusem să mă enervez.
Voiam să-l găsesc. Amân pentru altădată distrugerea mașinăriei. Însă, pe Gabriel îl voi găsi. Starea de iritare
crescuse atât de mult încât l-aș fi rupt în bucăți dacă mi-ar fi apărut în fața mea acum. Mi-a luat scrisoarea, iar
odată cu ea, mi-a oprit calea spre Unitate. Mă uitam la afurisitul de perete care se înălța dinainte. Ultima dată
aici se oprise Gabriel. Începeam să cred că peretele e un fel de complice a-l său, că el l-a ajutat să dispară. Mi-
a sustras atenția. Intenționam să bat peretele, însă, nu am reușit să îi aplic nici măcar o lovitură, căci, am alunecat
împiedicându-mă de o mică denivelare a pământului. Cad jos. Simt cum piciorul mi se mișcă fără voia mea.
Sunt atras de perete. Așa cred. Încerc să opun rezistență, dar forța e prea puternică. Lupta era inegală. Jumătatea
din corp se scufundase sub marginea inferioară a peretelui. Nu simțeam durere. Chiar dacă eram supt de perete,
am preferat să nu strig după ajutor. Se prea poate să mă căpătuiesc cu alte necazuri. E Unitatea Specială,
surprizele aici sunt la orice pas, surprize neplăcute, trebuia să mă aștept la asta. Rezistența mea fusese înlăturată.
Nici să cedez nu mai avea rostul. Peretele mă înghițise cu totul. Îmi amintesc cum privise Gabriel la el. De
parcă, dânsul ar fi știut aceasta. Disperat, aș fi cutezat să strig după ajutor. Nu am făcut-o nici de această dată.
Frica să nu mă audă ofițerii m-a reținut. Îl urăsc pe Gabriel. M-a trădat.
Peretele reușise să mă tragă înăuntru cu totul. Dispărusem și eu cum se întâmplase mai devreme cu
fostul soldat. Poate, asemenea mie, el a fost înhățat de această forță nevăzută. Nu mă gândisem la acest aspect.
Prea repede mi-am făcut o concluzie. Credeam că am murit, oricum, nu cunosc cum este să fii mort, de aceea,
când ajunsesem în cealaltă parte a peretelui, am presupus că sunt o fantomă. Nu a durat mult această stare a
mea. Câteva lovituri de palmă pe fața mea mă trezise la realitate. O nălucă se afișase înaintea-mi. Nu reușisem
să-i văd fața. Ochii nu se adaptaseră la condițiile din interior. Era întuneric, mai ceva ca afară. Vedeam o siluetă
de bărbat plimbându-se dintr-un capăt al încăperii în celălalt. Nu părea să facă acest gest ca pe unul de
plictiseală. Căuta ceva. Se apropiase de mine. Avea o lumină slabă la el. O îndreptase spre ochii mei orbindu-
mă dea binelea.
- Ești bine? zice necunoscutul cu o voce de bărbat.
Eu tăcusem, nu înțelegeam ce se petrecuse în ultimele câteva minute din viața mea. Eram viu, da, cu
siguranță. Nu cred în fantome care să mă întrebe de starea mea. Însă, cum am ajuns prin perete aici, în această
adâncitură, nu pot înțelege. Necunoscutul, a cărui față nu o puteam vedea din cauza luminii îndreptate spre
mine, se afla de partea laterală a unui pilon de piatră. Pilonul sprijinea podul încăperii. Mă aflam într-un subsol.
- Hai, scoală-te. Vrei sau nu să intri în Unitate? Continuase bărbatul, fără a aștepta răspunsul meu la
prima întrebare. Mă apucase de braț. Am încercat să ripostez.
Vocea îmi părea cunoscută. Chiar aș spune că e a lui Gabriel. Vrând să dezleg misterul, îi zic.
- Gabriel!
- Da, ce vrei? Hai, ridică-te!
- O, Gabriel. Tu ești. Credeam că m-ai părăsit. Tu ești, ești… aici. L-am îmbrățișat.
- N-avem timp de taclale. Trebuie să mergem!
- Dar cum? Cum ai..?
- Sub perete era o lăsătură. Probabil, cei care au făcut această intrare, au avut grijă să o ascundă.
Când te-ai dus la poartă eu cercetam peretele așa cum era indicat în schemă. Pe hartă era subliniat
acest loc. Am făcut un pas mai aproape și am căzut în interior. Nu-mi amintesc de această locație,
deși, am făcut exerciții multe la Unitatea Specială. La fel se pare că a fost și cu tine, se grăbise
Gabriel să mă informeze cât mai succint. Departamentul în care fusesem repartizat nu avea legătură
cu mizeriile pe care le fac ofițerii supuși direct Consiliului Suprem, poate de asta, nici nu cunosc
de subsolul respectiv, adăugase el.
Nu mă trădase. Aș vrea să îmi cerc scuze. Vreau să mă ierte pentru gândurile pe care le avusesem despre
el. Gabriel nu părea atât de emotiv. Îmi arătase o ușă. Era înaintea noastră.
- Pe acolo e pătrunderea în Unitate, zise el.
- Crezi?
- Presupun!
Eu mă îndrept spre ușa cu pricina. Avea un geam mic în partea superioară. Mă furișez încet, încercând
să văd ce se ascunde după ea. Gabriel m-a tras înapoi. Mi-a făcut semn să nu scot capul pe geam, fiindcă lângă
ea stătea paza. Nici nu am observat aceasta.
- Uite cum facem! Metoda clasică. Distragem atenția. Eu stau în partea stângă a ușii, iar tu te duci,
tragi de mâner și apoi fugi în partea opusă. Gardienii vor dori să afle ce se întâmplă, atunci eu voi
ataca. Dar, te rog, nu întreprinde nimic pe cont propriu. Ne-am înțeles? Uitându-se la mine. Gabriel
îmi desfășurase acest plan care mă satisfăcuse. Oricum, altul nu aveam.
- Da, așa vom face. Pot intra singur. Tu ai făcut destule, zic eu lui Gabriel.
- Nu te las singur. Dacă e să fim prinși, să fim amândoi.
- Nu, nu Gabriel. Nu trebuie să se întâmple asta. Tu mi-ai promis ceva mie! Vreau să te ții de cuvânt.
- Ce anume? Nu îmi amintesc! De ce naibii să mai conteze ce am promis, eu doar te ajut acum? zise
Gabriel înfuriat și totodată vădit surprins, căci, nu părea să își amintească de vreo promisiune.
- Foia care ți-am dat-o, fotografiile. Nu ai uitat? Le vei publica. Ai dat cuvântul.
- Am înțeles eu, dar acum mai puțin contează ele. Vrei să intri în Unitate?
- Da.
- Atunci, acceptă ajutorul.
- Nu, Gabriel, nu pricepi. Eu voi fi prins de ofițerii Unității, iar în cel mai bun caz, mă vor ucide fără
a mă tortura. Nu vreau să pățești la fel.
- Ce vorbești băiete? Chiar îți ieși din minți! Dacă e așa cum zici tu, de ce atunci vrei să intri în
Unitate?
- Instinctul și tendința de a fi liber să aleg ceea doresc fără a mi se indica. Nu pot să trăiesc într-o
lume unde sunt mereu controlat. La serviciu mă controlează șeful, pe drum te urmăresc polițiști,
nici chiar acasă nu pot să stau liniștit. Când privesc televizorul simt că mă urmărește cineva.
- Și pentru a fi liber să alegi, tu vrei acum să mori? Ce tâmpenie!
- Nu e așa Gabriel, vezi ușa asta, după ea se găsește nu doar o mașinărie manipulatoare pe care
intenționez să o stârpesc de pe fața pământului, după ea se află un monstru, un monstru care crește
cu fiecare zi. Acest monstru a pus stăpânire pe o bună parte din popor. I-a subjugat prin diferite
metode, acum, prin eradicare vrea să închine și pe cei care încă mai rezistă. Nu vreau să le fac jocul.
- Dar vei muri, înțelegi, vei muri omule? Tu însuși ai spus, cum vei ieși pe ușa aceea, ești pierdut,
spuse Gabriel cu vocea blândă ca și cum ar încerca să îmi explice de ce nu trebuie să continuu.
- Amice, tu ți-ai făcut treaba, mulțumesc mult. Te rog să nu uiți de promisiune. Eu voi pieri, dar
lumea nu va uita, zic eu lui Gabriel strângându-l de mână ca o ultimă întrevedere.
- Permite-mi totuși, să te ajut să intri pe ușă! Măcar telefonul să-l las.
- Nu Gabriel. Ajunge. Vreau să ieși cât mai repede de aici.
- Încăpățânat mai ești băiete. Plec. Stai demn cât de murdar nu ar fi locul unde te afli.
- Ține minte Gabriel, în scrisoarea pe care ți-am dat-o este notată fiecare atrocitate a Unității Speciale
făcute la comanda Consiliului Suprem și de care am eu cunoștință. Acolo, când vei citi, ai să afli
despre omoruri, torturi, violuri, furturi, cât și despre metoda de eradicare. O parte dintre aceste
grozăvii îți sunt cunoscute. Ești fost ofițer, ai pricepere de minte. Vreau să publici toate astea, prin
orice mijloc, pe afișe, la radio, oriunde. Ai fotografiile mele în care eu dau foc bibliotecii, oamenii
au nevoie de un răufăcător. Eu sunt acela. Eu sunt ofițerul Unității Speciale, Panfil.
- Băiete, băiete.... zise Gabriel
- Taci, doar publică-le, e îndeajuns să stârnim în mintea oamenilor ideea, revoltele vor veni de la
sine. Pleacă, îi zic eu. Apoi, îl opresc. Vreau să-i mai spun ceva. Spune-i că îmi pare rău. O voi iubi
mereu.
- Îi voi spune amice! Promit! Mă îmbrățișase.
- Aris. Ai grijă de el. E unicul care mi-a mai rămas. Nici părinți, nici alte rude nu am. Nu mă vor
căuta nimeni.
- Îți promit, îți promit! Și totuși, ai putea acum, cât încă nu ne-au prins, să ieșim împreună….
- Pleacă! Pleacă! Îl rog eu pe Gabriel.
Dânsul a mai vrut să adauge ceva, dar i-am interzis. Scosesem pistolul și îi făcusem semn să iasă din
subsolul în care ne aflam. Dacă am intrat prin exterior, pe acolo se poate ieși. Nu ne-a fost complicat să
identificăm o cale de scăpare. Malul de pământ surpat făcuse o gaură prin care puteam ieși înapoi. L-am ajutat
să se strecoare prin despărțitură.
Înainte să dispară, îi zic:
Nu i-am spus nimic, nici el nu a vorbit. Aceasta a fost ultima dată când l-am văzut. Dispăruse pe sub
perete. Paznicii nu ne-au auzit. Ne străduisem să nu facem zgomot. Păstram liniștea. Am așteptat câta minute.
Se auzise motorul mașinii. Mă mulțumisem. Gabriel pornise mașina din loc. Vuietul puternic scădea din
intensitatea fapt care însemna depărtarea lui de la Unitate. Adio, prietene.
Rămas singur în groapă, încercam să îmi fac un plan cum să merg mai departe. Oricum, ideea ce o
avuse Gabriel, încă, rămânea în putere, puteam să o duc la îndeplinire singur. Mă apropii de ușă. Cu o mișcare
înceată, îmi arunc ochii pe geamul mic proiectat pe partea superioară a ușii. Înaintea mea se vedea un coridor
lung a cărui capăt nu îl vedeam. Îmi era greu să zăresc ce se găsea în ambele părți de după ușă. Gabriel mă
prevenise că sunt gardieni, nu cred că a spus-o fără temei, însă, nu cunosc câți sunt și unde se află. Poate ar fi
fost mai bine dacă rămânea. Un sprijin aș fi avut. Nu mai contează. Bat cu pumnul în ușă, apoi, mă retrag cât
mai mult de la locul unde stăteam. Mă ascund după o movilă de haine împrăștiate. Aștept, ațintit cu ochii fiind
spre ușă. Într-adevăr, cum a zis Gabriel, cineva se auzea dincolo de ea. Erau niște voci groase, pe semne, de
bărbat. Părea că se apropie cineva. Ridic capul uitându-mă direct înspre ușă. Creștea în interiorul meu o stare
de neliniște și buimăcire. Fiecare clipă privind la mânerul ușii mă înfricoșam. Vedeam cum clanța începuse să
se miște. Ușa se deschise, mă ascund după teancul de haine. Aștept Pistolul îl aveam în mână. Nu puteam să îi
văd pe cei care au intrat, fiindcă, locul unde mă ascunsesem, era prea înghesuit încât nu îmi puteam ridica încă
odată capul, m-ar fi văzut. În orice caz, voi împușca, nu mă las prin așa ușor. Știu că nu am scăpare de aici,
însă, nu vreau să fiu înșfăcat chiar acum. Nu înainte de a distruge mașina manipulatoare.
Erau cel puțin doi, discutau între ei. Se întrebau în privința zgomotului ciudat pe care l-au auzit mai
devreme. Unul dintre ei părea destul de sigur pe el garantându-i celuilalt că din acest loc venise un zgomot
puternic. Nu atât de sigur era primul individ. Mă mirasem, am tras doar o lovitură ușoară, iar el consideră
pocnitura asta un zgomot asurzitor. Le place oamenilor să dea mare importanță vorbelor pe care le spun.
Căutările lor nu vor fi zădarnici, în curând vor ajunge la mine. Aveam pistolul pregătit. Începeam să transpir,
fiecare moment al vieții mele în acel loc mi se părea că trece ca o adiere de vânt. Nu mai este mult, mă vor
descoperi. Poate ar fi trebuit să accept ajutorul lui Gabriel. Nu. Mă contrazic imediat. El are o misiune mai
importantă, chiar mai însemnată decât ceea ce vreau eu să fac în Unitate. Voi pieri, nu-mi pasă. Gabriel trebuie
să facă ce a promis. Lumea va fi trezită din somnolență.
Bărbații se apropiaseră de locul unde eram eu ascuns. Tensiunea creștea, iar mâna începuse să îmi
tremure. În așa situații, e greu să îți păstrezi un echilibru emoțional. Aveam nevoie însă să o fac. Orice
destabilizare în gânduri îmi va fi fatală. Ridic pistolul, pașii celor doi se auzeau foarte clar, erau aproape de
mine. Încă două secunde ne mai despart de momentul în care ne vom cunoaște și nu cred că va fi o întâlnire
deloc pacifistă. Fără să mai aștept, îmi fac avânt spre locul de unde văzusem că vin ofițerii. Impactul fusese atât
de neașteptat încât am rămas mut de ceea ce făcusem. Unuia dintre indivizi i-am spart ochiul cu patul pistolului.
Cel mai probabil când mă năpustisem peste el i-am băgat arma în față. N-a fost intenționat, dar, nu mă întristez
că s-a întâmplat așa. Începuse să urle. Celălalt ofițer căzuse jos, dar repede se ridicase. Nu pot să-l las pe nici
unul dintre ei să iasă de aici. Trag câteva focuri de armă în cel rănit la ochi. Scoase niște urlete fără vlagă. Apoi,
prăbușit cu fața pe podeau metalică din încăpere, adormise pe veci. Celuilalt îi cer să nu se miște, altfel, va avea
aceeași soartă. Mă ascultase. Se pare că, văzând cum l-am ucis pe partenerul său, a înțeles că e mai bine să mă
asculte. Nu l-aș fi ucis pe el, chiar dacă fugea. Eu eram mult mai mișcat de cele întâmplate decât ofițerul rămas
în viață, însă, încercam să par dur pentru a impune supunere. Câte omoruri am comis în ultima vreme nu erau
suficiente să mă obișnuiesc cu crimele.
Mă îndrept spre ușa care încă era deschisă. O închid. Cu mâna țineam pistolul îndreptat spre ofițerul
rămas în viață. Îi fac semn să vină mai aproape.
- Promite-mi să taci, altfel, la primul sunet mai ridicat, te omor. Ai înțeles? Îi băgasem arma în coastă,
apoi, cu mișcări fine, i-o plimbam pe corp.
Ofițerul nu răspunse nimic, doar a înclinat din cap.
- Spune-mi, unde se află mașinăria? Îi zic eu individului. Acesta era speriat. Nu cred că mizerabilii
cunosc faima. Îi văzusem chipul. Am presus douăzeci ani să aibă. E tânăr, a fost corupt de pe acum.
Se folosesc de forțele lui. Împingeam arma spre el. Vedeam frica cum trecea pe chipul său. Hainele
pe care le poartă îl arată ca pe o persoană periculoasă. În realitate, sunt niște oameni obișnuiți care,
se pierd cu firea la primul obstacol.
- Nu știu despre ce vorbești! Răspunse ofițerul. Își astupase fața cu mâna, de parcă, acest gest l-ar fi
ferit de pericol. Glonțului nu-i va fi complicat să-i fărâme degetele. Mă amuza situația.
- Nu o face pe prostul ori vei avea soarta lui. Îl sperii eu pe ofițer arătându-i cu mâna spre colegul
său mort. Unde se află mașinăria manipulatoare? Cea prin care vreți să controlați mințile oamenilor?
Nu vă ajunge câte mârșăvii ați făcut? Spune-mi, altfel e rău de tine! Îmi venea să-i umplu moca de
sânge.
Mă oprea doar gândul că încă este prea tânăr, verde la minte. Poate, ar trebui să-i dau o lecție. Timpul
mă presează, nu am la latitudine vreme berechet să îi fiu profesor. Pe de altă parte, e doar o viziunea a mea, nu
înseamnă că trebuie acceptată de alții. De ce ar fi opinia mea superioară, mai bună, mai potrivită pentru
comunitate decât cea pe care i-o îmbibă Consiliul Suprem? Sunt două căi. În mare parte, opuse prin concept și
efectele pe care le urmăresc, dar ambele au existență. Natura nu ne incită să facem o alegere în mod imperativ.
Ne lasă opțiunea.
Aceste vorbe care le scoteam din mine îmi păreau ciudate. Însă, aveau un sâmbure de adeverire.
Împrejurările schimbă omul, de cele mai multe ori.
- Eu sunt doar un gardian și atât. Nu cunosc despre ce mașinărie vorbești! Lasă-mă! N-am făcut
nimic. Am fost înrolat câteva zile în urmă. Ce vrei de la mine?
- Mă amăgești, îți place să joci, zic eu, punându-i pistolul la tâmplă.
Pe lângă faptul că este un june, nici nu are experiență. Dacă e angajat de puțin timp, mare folos din el
nu voi avea. Drăcie.
- Vă rog, nu faceți asta. Sunt doar gardian. Atât.
Mă uitam la chipul ofițerului, îi transpira fața, începuse chiar o lacrimă se-i iasă din ochi. Omul cât de
șmecher ar fi, totuși, viața sa prevalează altor lucruri. Îmi dau seama că are dreptate.
- Spune-mi cum să ajung la acest loc. Îi arăt scrisoarea unde era schema de amplasare a Unității.
Vezi, acest X, cum ajung acolo.
- Pot doar să vă explic! Nu cunosc amplasarea. Sunt nou, v-am spus!
- Nu, asta nu e de ajuns. Mă vei conduce acolo. Nu mă lua cu de astea. Vă știu eu. Inițial, vă prefaceți
neajutorați în fața dușmanului, cereți îndurarea, milă, apoi, când apare oportunitatea, îl doborâți pe
la spate! Vei face exact cum îți spun.
Îi dăduse o palmă zdravănă după ceafă. L-aș fi zdrobit cu pumnii. Îl uram. Însă, aveam nevoie de el viu.
Un scut de apărare împotriva celorlalți ofițeri. Cred, deși, s-ar putea să-l ucidă împreună cu mine. Nu știu.
Totuși, nu-l ucid. Nu acum. Conștient că sfârșitul îmi este aproape, în această clădire a Unității, încercam să
amân pe cât de mult posibil evenimentul morții mele.
- Am ordin să stau de pază! Nu mă lovi. Te rog! Mă vor pedepsi.
- Dacă te omor, crezi că îi păsa cuiva de ordin? Dezbracă-l! Chiar acum!
- Nu înțeleg, rosti cu vocea tremurând ofițerul. Nu mă impune! N-ai ideea în ce te-ai băgat. Nu mai
scapi de aici. Te crezi puternic, dar nu ești decât o picătură de apă în mare, de vor înghiți.
- Dezbracă-l pe ofițerul mort. Strig eu la el. Nu îmi spune ce să fac. Taci! Îl mai dăduse o lovitură. I-
am învinețit partea dreaptă a feței. Mă enerva la culme.
Ofițerul dăduse ascultare. Îl dezbrăcase pe cel mort. Ia scos hainele de pe el. În tip ce executa ordinul,
mă gândeam la soarta pe care o fi avut-o acest flăcău. Deși, îmi este dezagreabil, nu am nici cea mai vagă idee
despre motivele care l-au făcut să accepte munca de slujbaș în serviciul Unității Speciale. O fi fost obligat,
amenințat, amăgit, impus, ori poate, i-au fost date privilegii, avantaje materiale, a fost salvat de la moarte, atâtea
opțiuni, atâtea posibilități. Nici dacă mi-ar spune adevărul, nu cred că aș putea să cred. Dacă a fost constrâns să
muncească în Unitate, dacă a fost adus forțat aici, amenințat, șantajat, pot eu să-l compătimesc? Nu m-am
gândit. Să existe argumente îndreptățite să justifice ororile pe care le face omul?
Gândurile mă încercau, mă ațâțau, ca și cum, m-ar vrea să-mi pierd cumpătul. Îmi verificau statornicia.
Le opuneam rezistență. Dintre sumedenia de cugete care-mi pătrundeau în emisfere creierului le alegeam pe
cele trebuincioase misiunii de distrugere a mașinării manipulatoare. Îmi era greu să lupt contra propriilor
gânduri, dar o făceam, trebuința mă chema.
Între timp, individul lăsase fără haine pe fostul său coleg. Eu, luând îmbrăcămintea, îi cer să stea cât
mai departe de mine. Mâinile le avea ridicate în sus, a fost indicația mea. Printre îmbrăcămintea individului ucis
găsisem un tricou. L-am luat, am rupt o bucată de pânză. Pe urmă, cerându-i ofițerului să se întoarcă cu spatele
la mine, îi legasem gura. Nu am încrede că va tăcea mult timp. Primul urlet făcut, cu siguranță, aici va fi plin
de camarazi de ai săi. Bolborosise ceva, dar nu am dat atenție. Mă îmbrac în hainele ofițerului mort, pe ale mele
ascunzându-le printre celelalte din grămada care se afla în încăpere. Îmi luasem din buzunar cheia de plastic de
care aveam nevoie să pătrund pe ușile din Unitate. Mai aveam la mine scrisoarea, plicul cu numărul Miroslavei
pe el. Plicul e unica legătură pe care o am cu iubita mea. În plus, aveam scrisoarea lui Panfil lăsata în vasul de
pe fereastră. Le rup în bucăți dându-le foc. Nimeni nu trebuie să afle de ele. Adio, draga mea Miroslava. Păstrez
doar cheia de plastic. Ofițerul se uita la mine cu o privire de prădător, ca și cum, ar aștepta momentul potrivit
să mă atace. Eu, însă, nu-l slobozeam din ochi. După ce mă îmbrăcasem în hainele fostului ofițer pe care l-am
ucis, îi fac semn celuilalt rămas în viață să mă urmeze. Hainele mi se potrivise perfect, mă puteam ușor infiltra
printre ceilalți ofițeri. Purtau toți chipiu, cu atât mai bine, căci, îmi pot ascunde fața.
Nu îl dezlegasem la gură. Îl țineam cu bucata de pânză legată la gură. Îi spusesem ofițerului să mă ducă
în locul unde îi cerusem. El nu părea să refuze, ci, încerca să-mi dea de înțeles că nu cunoaște unde se află locul.
Își clătinase capul în semn de necunoaștere. Umerii îi ridicase pentru a mă convinge de veridicitatea neștiinței
sale. Ieșisem din încăperea unde eram. Mergeam pe un coridor lung care se deschise înaintea noastră. Nu era
nici un om pe acolo. Nici un ofițer. Mergeam cu piciorul repezit. Am ajuns la prima ușă. O posibilă cale de
evadare din coridor. Nu era locul cel mai sigur de a mă ascunde. Nu puteam să stau în văzul tuturor. Ofițerul
mergea înaintea mea bolborosind încontinuu. Eu îi aminteam din când în când să nu facă vreo mișcare bruscă
și necugetată, căci, îl voi ucide. Susținerea vorbelor le întăream cu o bătaie peste cap, coastă ori în altă regiune
sensibilă a corpului ofițerului. Nu erau lovituri puternice, dar suficiente să trezească în conștiința sa seriozitatea
avertizărilor pe care i le făceam. Nu aveam deloc în plan să fac aceasta, îmi era scârbă de mine pentru atâtea
fapte josnice pe care le săvârșisem, însă, încercam să-l ameninț pentru al face să mă asculte. Impunerea unei
autorități îți conferă, uneori, puterea de a juca cu soarta supușilor. Rămâne, deja, să alegi în care direcție vei
îndrepta destinul.
Primii vreo douăzeci de metri făcuți pe coridor mă făceau să cred că acesta nu are vreo ieșire. Pe nici
unul dintre pereții alăturați nu se vedeau uși sau măcar deschizături pe unde aș putea să scap din acel loc, iar
ușa pe care o zărisem mai devreme, îmi părea că nu ar avea nici un mâner. Poate, nici nu era o ușă. Îi zic
ofițerului să îmi arate cum ieșim de aici. Acesta întinse mâna spre perete. Stăteam în fața unei denivelări. Îmi
dădusem seama, ofițerul încerca să-mi spună să apăs pe un buton. Într-adevăr, nu observasem până atunci, dar
jos, pe marginea peretelui, de partea dreaptă, se vedeau niște butoane amplasate la o anumită distanță egală
unele de altele. Semănau cu un rând aranjat foarte strict. Eu îl întreb pe ofițer dacă apăsând pe acel buton se va
deschide vreo ușă, la care, el dăduse din cap în semn de aprobare. Îl previn că dacă mă amăgește, la prima
suspiciune pe care o voi avea, îl împușc. Dânsul neagă că ar minți, fluturându-și capul într-o parte, apoi, în
cealaltă în semn că nu mă înșeală. Apăs pe butonul de jos. Aștept, dar nu se deschise nici o ușă. De fapt, numic
nu se întâmplase. Încep să mă enervez. Înfuriat, îl pocnesc pe ofițer în cap. Nu am vrut să-l lovesc, a fost
instantaneu, ca o pedeapsă pentru minciuna pe care mi-a spus-o. Nu pot să stau prea mult în coridorul acesta
blestemat. Se aud voci în depărate. Oricând își poate face apariția alți indivizi, alți angajați ai Unității. Nu le voi
putea opune rezistență. Dacă omor măcar unul dintre ei, va fi o pierdere insignifiantă pentru dânșii. Ofițerul
începuse să se vaiete. Se zbânțuia, iarăși fluturând din cap că nu mă mințise. Avuse dreptate, totuși. După vreo
câteva secunde în perete apăruse o lăsătură. O parte din construcție se ferise dinaintea mea, formând o
deschizătură de dimensiunea unui om de statură medie. Îmi cer scuze de la ofițer pentru lovitura pe care i-o
dădusem, dar fără a trage prea mare atenție, oricum, pentru câte a făcut în calitate de om al Unității, merită nu
doar o împunsătură în pântece. Îi zic să intre. Îi urmez. O fi calea potrivită, nu, n-avem nici o idee. Dar tot mai
bine era să înaintez cu pași mărunți, decât să mă poticnesc la prima ușă.
Deschizătura pe care intrasem se astupase imediat cum pășisem înăuntrul camerei. Aici, într-o încăpere
nu foarte mare , întunecoasă, nu era altceva decât o altă trecere, după cum mi-am dat seama, văzând o denivelare
exact ca prima pe care o zărisem în peretele de pe coridor pe unde intrasem. Îl împing pe ofițer spre ușă. Acesta
se apropie, dar nu o deschide, ci încearcă să îmi spună ceva. Eu nu pricepeam, nici nu mă interesa, îl îmboldesc
pe la spate să meargă mai departe. Dânsul refuza să asculte, iarăși, oprindu-se în dreptul ușii, bolborosind ceva.
Mă înfuriam la culme încât voisem să îi mai aplic o lovitură ca cea pe care i-o dădusem mai devreme, însă, mă
gândisem că poate are ceva important de comunicat. Îl previn să nu strige arătându-i arma. Îi scot pânza de la
gură.
- Nu pot să intru pe ușă fără a avea cheia, spuse ofițerul cu o voce tremurând. M ruga să nu-l bat.
- Folosește-o că doar trebuie să știi cum s-o faci, îi zic eu împingându-l spre ușă.
- Nu am cheie. În calitate de gardian, în timpul serviciului, nu ni se permite să deținem cheile la noi. Până
când se termină tura, stăm de strajă, iar la terminarea programului, vine alt echipaj care ne schimbă.
Doar atunci putem să ne luăm cheile. E o măsură de precauție.
- Scoate dracului cheia! Strig eu la ofițer, dar în același timp îmi dau seama că dacă nu mă calmez aș
putea să mă audă cineva. Îi astup gura individului punându-i bucata de pânză pe față.
Ofițerul se uita la mine fără a încerca să facă ceea ce îi ceream. Scot din buzunar cheia pe care mi-o dăduse
Panfil. Arătând-o gardianului, îl întreb dacă așa chei folosesc. El răspunsese afirmativ, își mișcase capul în sus
și jos. Îi cer să mă ajute să deschid ușa. De fapt, îl obligasem. Îl apucasem de haină și trăgându-l lângă
denivelare, îl trântisem cu putere de ușă.
Acesta apucă de cheie. Apropiindu-se de un ecran mic aflat pe partea stângă a ușii, introdu-se plasticul
într-o deschizătură. Aștept să se deschidă, însă, ușa rămase nemișcată. Ofițerul îmi face semn să mă apropii. Își
duse mâna la ochii, apoi, aceeași mână o îndreptase spre ecran, ca și cum, vrea să îmi spună că e necesar să îmi
fie scanați ochii. Înțelesesem că trebuie să-mi aplec ochii spre dispozitivul electronic instalat lângă ușă. Dar
cum naiba să se potrivească dacă eu nu sunt ofițer. De asta, Panfil nu mi-a spus. Mă îndoisem că ar trebui să-l
ascult pe ofițer, însă, odată ce ușa nu se deschidea, mă gândisem să încerc. Ținând pistolul cu o mână spre ofițer,
mă apropii de dispozitiv. Așteptam să apară vreo lumină care să îmi scaneze fața. Așa văzusem în filme, așa
credeam că se întâmplă peste tot. Nu se zărea nici o lumină, deja, îmi pierdeam răbdarea, iar în momentul când
vrusem să mă ridic, pierzându-l pentru o clipă din vedere pe ofițer, acesta se năpustise asupra mea încercând să
mă lovească cu pumnul în cap. Reușisem să mă feresc, gardianul își ratase ținta spre norocul meu. Începuse o
luptă între noi. Am scăpat pistolul din mână. Nu era un om cu o constituție mare, dar se pare că avea destulă
forță cât să-mi opună rezistență. M-a apucat de mână încercând să mă imobilizeze. Înaintea mea stătea pistolul.
Era unica șansă să scap din mâinile ofițerului. Gardianul îmi ghicise planul, fiindcă, mă îndepărta de locul unde
se afla arma, eu, m-am opus, trăgându-l din direcția unde căzuse pistolul. Lupta era crâncenă. Îmi dăduse câteva
lovituri în față și la coaste. Începusem să pierd din forță, iar dacă continui în așa fel, voi pierde nu doar lupta,
voi pierde misiunea mea, îmi ziceam în sinea mea. În timp ce primeam lovituri în corp, îmi aminteam de toate
faptele pe care le făcusem până ajunsesem aici, în Unitate. Vedeam chipul tuturor celor pe care-i omorâsem.
Toate încercările și piedicile de care scăpasem. Nu pot să cedez în ultimul meu pas. Înainte să îmi mai dea o
lovitură mai dură ofițerul, căzusem jos. Pistolul îl zăream printre ochii însângerați. Un efort, atât mai aveam
nevoie. În momentul când am căzut, gardianul se îndreptase spre ușă. A încercat să o deschidă, atunci a fost
șansa mea. Șansa pe care nu o ratasem. Cu trupul fărâmat în urma loviturilor primite de la ofițer, mă rostogolesc
spre perete unde se afla arma. Ajung, o ridic întorcându-mă spre ofițer, fără al mai preveni asupra intențiilor
mele, descarc toată încărcătura armei în corpul zvăpăiat al gardianului. Acesta căzuse jos dându-și ultima
răsuflare.
Am scăpat de ofițer. Însă, împușcătura fusese auzită de alți ofițeri ai Unității. Veneau. Îi auzeam. Tropote
de soldați pregătiți să mă ciopârțească. Arunc pistolul spre ofițerul mort. Ușa se deschise, în interior dăduse
buzna vreo zece oameni ai Unității. Toți ți-au îndreptat armele spre mine. Îmi ceruse să mă ridic. Nu aș fi vrut
să fac asta, corpul mă durea enorm, însă, mă supusesem solicitării.
- Ce s-a întâmplat aici? îmi zise unul dintre ofițeri care, după culoarea mai diferită a hainelor pe care le
purta, cât și insigna plasată în partea stângă a pieptului, pe care nu o observam la alții, părea să fie
comandantul.
- M-a amenințat că dacă nu-l duc la mașină, mă va ucide, răspund eu cu ochii ațintiți spre ofițer.
- Ce a vurt să facă acolo, a spus ceva? Întreabă, iarăși, ofițerul care pusese prima întrebare.
- Voia să o incendieze domnule, așa zicea. Nu va permite Unității să-și bată joc de oameni. Îi spun eu
ținând cu greu mâinile ridicate în sus. Mă durea extrem de tare.
- Un trădător, așa deci, spuse ofițerul care se apropiase de corpul celui mort. Îl trase de haină, se rânji la
fața lui. Bolborosise ceva, după care, întorcându-se, se uitase la ceilalți ofițeri cărora le ordonase să-l
ia de acolo.
După ce corpul paznicului mort fusese ridicat, ofițerul care dăduse ordinul, se apropiase de mine, mă
cercetase cu privirea de jos în sus. Îmi ceruse să-i arăt cheia. Eu îi zic că ea se află în dispozitivul metalic de
lângă ușă. Ofițerul mi-a făcut semn să o scot de acolo. Ascultând de vorba ofițerului, trag afară cheia din
dispozitivul electronic. Acesta mi-o ia din mână. Se uitase la ea. A chemat unul dintre ceilalți ofițeri. Îi dăduse
cheia, zicându-i să o verifice. La auzul acestor vorbe se oprise sângele în interiorul meu. Se va afla că nu îmi
aparține mie. Oricum, nu mai este nimic de făcut, aștept rezultatul.
Ofițerul care-mi luase cheia, se retrase, dând ordin să fiu condus după el. Încercam să mă revolt cât
puteam, arătând că, nu sunt vinovat de cele întâmplate. Am fost în legitimă apărare. Ofițerul nu răspundea deloc
la strigătele și vaietele mele. Eram ținut de partea superioară a ambelor brațele de câte un ofițer. Două namile
de oameni, asemănători celor de la bibliotecă, mă conduceau pe un coridor în urma comandantului. Nu mă
gândeam la o cale de evadare, situația în care mă aflam, mă făcuse să înțeleg că dacă este o cale să scap din
încurcătura aceasta, atunci, numai printr-o minune. Oricum, întregul drum mers prin coridorul a cărui sfârșit
nu-l mai vedeam, mă zbăteam cu trupul, încercând să scap din mâinile celor doi ofițeri. Nu aveam nici o șansă
să îi înving. Erau prea puternici. Ofițerul care mergea înaintea noastră se oprise. Parcă la unison, tot așa făcuse
și celelalte două matahale de oameni care mă țineau captiv de brațe. Se deschise o ușă înaintea noastră. Exact
în același mod în care se deschise ușa când intrasem prima dată în încăpere. A apăsat pe un buton de jos, abia
acum îl observasem. Dacă nu aș ști cum se deschid ușile acestea, aș crede că ofițerul are puteri supranaturale
cu ajutorul căror în mod magic face asemenea căi prin pereți. Trebuie să recunosc, știu ei cum să-și mascheze
intrările. E ca și cum ai avea poarta în fața ta, dar este invizibilă.
- Aduceți-l înăuntru, zise comandantul.
Intrase mai întâi el, după care am fost târât cu de-a sila în interior. Ofițerul ceruse celorlalți doi
subalterni să părăsească încăperea. Aceștia, înainte să plece, m-au legat strâns la mâini cu o funie subțire. M-
au așezat imobilizându-mi picioarele de un scaun. Namilele ieșiseră din cameră.
Odaia în care ne aflam nu era foarte spațioasă, avea pereții de culoare albă, un scaun și o masă. Scaunul
era ocupat de mine. Ofițerul venise în dreptul meu. Mă privea direct în ochi. Părea că ar vrea să mă hipnotizeze.
Nu scosese nici o vorbă. Acest fapt mă neliniștise mult. Eu îl întreb ce vrea să facă. Dânsul nu a răspuns. Se tot
uita în direcția ușii pe care intrasem. Tăcerea pe care o schița pe chipul său, mă panica încât începusem să mă
zbat din toată forța. Încercam să rup funia. Din nefericire pentru mine, scaunul era metalic, fixat de podea. N-
avea rost să-mi irosesc puterile. Ofițerul începuse să râdă. A scos o armă. O puse pe masă. Pistolul semăna
foarte mult cu cel pe care mi-l dăduse Gabriel.
- Îl recunoști? Îmi zise ofițerul, rânjindu-se mai departe.
- Nu, răspund eu, înțelegând că dacă voi da un răspuns afirmativ, vor apărea și mai multe întrebări.
- Nu cunoști, ciudat! Cu ceva timp în urmă ai ucis un om, auzi, un om și acum negi că ai cunoaște
acest pistol. Ia mai privește odată, spuse ofițerul, luând pistolul și împingându-l înaintea ochilor
mei. Îl lipise de fața mea într-atât de tare că simțeam cum îmi crapă maxilarul.
Eu opuneam rezistență, ținând capul cu toată forța pe care o aveam. Ofițerul nu stărui mult.
- Îl cunoști acum? Spune afurisitule, îl recunoști? Mi-ai ucis fratele cu el. Păduche împuțit ce ești.
La auzul acestor vorbe, speranța mea se pierduse pentru totdeauna. Gardianul pe care l-am împușcat
era fratele acestui ofițer. Nu mai contau motivele care mă făcuseră să-l ucid. Legătura de rudenie dintre ei este
o condamnare pentru mine. Nici dacă n-ar fi fost frați, nu aveam șanse să ies viu de aici, dar mai ales în aceste
circumstanțe. Nu așa îmi imaginam că voi fi ucis. Nici n-am izbutit să ajung în camera unde este amplasată
mașinăria manipulatoare. Ofițerul mă lovise cu pumnul în coastă. Nu am fost în stare nici să strig. Mă lăsasem
în voia sorții. Credeam că voi pieri, adică, știam că mă vor prinde în Unitate, dar speram că o vor face când aș
fi încercat să distrug mașinăria manipulatoare. Se pare că sfârșitul meu va veni mai devreme. Mă mai lovise de
câteva ori zicând că voi plăti pentru ceea am făcut. Ridicând încă odată pistolul, îl îndreaptă înspre mine.
Refuzam să cred că e adevărat cele ce se petreceau, și totuși, stau legat de un scaun, într-o cameră care prin
aspectul ei exterior, deja, naște panică în mine. Sunt la două secunde de clipa când mă va executa. Un glonț în
tâmplă, m-am prăpădit. Sunt pierdut. Ofițerul atinse cu degetul trăgaciul, auzeam scrâșnetul percutorului
pregătit să lovească în capsa proiectilului. Nu aveam putere să schimb ceva. Minunea nu se va mai produce.
Ofițerul rânjea diabolic strigând la mine că i-am ucis fratele. Se considera un judecător și un călău gata să pună
în aplicare pedeapsa capitală. Chiar dacă până în acel moment nu cunoștea adevăratul motiv pentru care l-am
împușcat, cu siguranță, în cazul în care ar afla, s-ar supăra și mai mult pe mine. Pistolul stătea cu țeava întinsă
înaintea ochilor mei. Ca un osândit la moarte, așteptam glonțul să iasă din căptușeală. Dacă anterior frica mă
umpluse în întreg corpul, acum, nici teamă, nici speranță nu mai aveam. Strigătele și ocara aduse de ofițer nu
le mai auzeam. În mintea mea stătea un singur gând, gândul că nu mi-am îndeplinit misiunea până la capăt.
Cred, era prima dată în viață când moartea îmi părea mai puțin de temut. În acel moment toată ființa mea
chibzuia la regretul de a nu fi ajuns la mașinăria manipulatoare. În sinea-mi, auzind vorbele repezite ale
ofițerului care tot zicea că nu voi scăpa, parcă l-aș fi îndemnat să o facă. Mi-am întins capul spre țeava pistolului,
ca și cum, aș fi vrut să tragă cu precizie. S-o facă cât mai repede. Voia să mă chinuie. Să mă subjuge psihologic.
Nu se grăbea să apese pe trăgaci, iuțeala sa fiind mai mult la vorbă decât în faptă, lucru care, trebuie să recunosc,
era în avantajul meu.
- Spune-mi, gunoiule, de ce mi-ai ucis fratele, spune-mi? Repeta într-una ofițerul. Făcea niște rocade
în jurul meu, urmate de câte o lovitură în diferite părți ale corpului.
Ofițerul se pare că dorea mai întâi să-mi provoace durere fizică înainte să mă ucidă. În orice caz,
sfârșitul era aproape, dar pentru el conta ca acest sfârșit al meu să fie cât mai chinuitor. Respirația mi se dădea
tot mai greu. Odată cu inspirarea aerului, trăgeam în gură picăturile de sânge care curgeau pe fața mea, picături
de sânge căzute din cauza loviturilor primite. Văzând sfârșitul atât de dur, începuse-mi să cred că merit să am
o moarte atât de violentă. Meritam, în locul acestui ofițer am fost eu cândva, ucigând fără milă pe alții ca el.
Capul îl țineam aplecat în jos, bărbia îmi atingea pieptul. Nu eram în stare să-l ridic așa cum cerea ofițerul. Îmi
ordona să nu cutez să las capul în jos. Îi plăcea să-mi vadă ochii plini de disperare. La un moment, ofițerul luase
o bâtă de metal, o zărisem cu greu printre rândurile curgătoare de sânge care îmi împânzeau ochii. Înțelesesem
că aceasta va fi ultima lovitură. Mă predau. Nu vreau să mai continuii. Nu pot să rezist atât demult acestor
suferințe. Închizând ochii, așteptam ca ofițerul să mă atace încă odată. Reținerea sa din a-mi aplica lovitura cu
ranga metalică mă neliniștea, orice clipă de așteptare a momentului când bâta metalică va intra în coliziune cu
trupul meu îmi părea o veșnicie. Grea mai era starea de incertitudine în care mă aflam. Nu îmi doream decât să
fiu ucis cât mai repede, dar se pare că ofițerul avea o plăcere diabolică de a mă face să ard de viu mai întâi. Nu-
și dorea să am o moarte bruscă. Stând în continuare cu ochii aplecați, aud cum bara de metal ciocnise scaunul
în care eram țintuit. Ofițerul mă atinse cu mâna pe umăr zicându-mi:
- Jigodie, deși nu îmi placi deloc, vreau să știu dacă ai vreo ultimă dorință?
Nu am răspuns la întrebarea ofițerului. Nu voiam deloc să vorbesc cu el. Am decis să tac chiar dacă
durerea m-ar frige. Tăceam pentru a-i proteja pe ceilalți. Nu vreau să spun vreo vorbă care să trădeze identitatea
lui Gabriel și a oamenilor lui, ori, mai ales, să rostesc numele Miroslavei. Nu, în nici un caz.
Își bate joc de mine. Mă întreabă de dorință, ultima mea dorință. Dar oare care poate fi ultima dorință
a unui condamnat la moarte decât abrogarea ordinului de condamnare la o astfel de pedeapsă.
- Deci, tăcerea ta echivalează cu lipsa unei dorințe, zise ofițerul văzând că nu scot nici un cuvânt,
ținându-mi în continuare capul aplecat. Sper că ai reușit să îți fac testamentul, alte ocazii sigur nu
vei avea, a exclamat cu voioșie comandantul.
Când îmi zise de ultima dorință, primul meu gând fusese la Miroslava. Aș fi vrut să vorbesc cu ea.
Acum, când stau pe pragul dintre viață și moarte, vocea ei mlădioasă să o aud, ar fi cel mai plăcut lucru care mi
s-ar putea întâmpla. Însă, la cât demult îmi doresc să o văd, să-i aud glasul plăpând și să o sărut în timp ce
mâinile mele îi ating trupul de cariatidă, tot atât de mult îmi dau seama că nu e posibil. O, Miro, aș vrea încă o
clipă să mă regăsesc în ființa ta. Totuși, nu i-am zis ofițerului despre ea. Nu o pot pune în pericol. Apoi, nu am
certitudinea că acest ofițer mi-ar îndeplini dorința. Ce naibii gândesc. E clar că nu o va face, iar eu nu pot fi atât
de nebun încât să-i solicit o asemenea favoare.
Ofițerul ridicase bâta de metal mișcând-o încet pe corpul meu. Mă atinse la picioare. O urcase spre
partea superioară a corpului. Cărarea pe care o făcea bâta în deplasarea ei lăsa în urmă o linie de foc. Fiecare
atingere îmi dădea senzația că pierd o parte a corpului din locul pe unde a trecut. Ajungând în dreptul capului,
ofițerul o ridicase de pe mine. Îmi zise că ar fi mai simplu pentru mine dacă mi-aș da răsuflarea dintr-o dată,
ajut pe el, dar și pe mine.
- Mori instantaneu, ajută-te, spuse râzând ofițerul.
Nu îi vedeam fața, acesta stătea în spatele meu, dar pricepusem că se pregătea să mă lovească cu bâta
de metal. Îmi imaginam că atacul va fi în regiunea capului. Presimțeam durerea care va urma. Aș vrea s-o facă
cu dibăcie. Chiar sunt de partea lui în acest caz. Să nu rateze. Ochii îi aveam închiși, ca și mai înainte. Iarăși
aștept. Ezitarea ofițerului mă va omorî înainte de a-mi aplica lovitura dacă va mai șovăi mult timp.
Momentul sosise, auzeam cum ofițerul își făcuse avânt. Am depanat rapid amintirile în minte spre a
găsi cele mai plăcute dintre ele. Dacă e să mor, să o fac cu gândul plin de satisfacție emoțională chiar dacă
trupul urma să fie sfărâmat de atacul încă nehotărât al ofițerului. Găsisem în trecutul meu imaginea lui Aris,
câinele care mă întâlnea de fiecare dată când veneam de la serviciu. Îmi aduceam aminte cum l-am întâlnit
prima dată. Mi l-au adus părinții de la azil. Era o noapte de iarnă viscoloasă. Aceștia veniseră din ospeție de la
o rudă. Aris era mic la acea vreme. Avea vreo lună de când fusese adus pe lume. L-am luat de trupul firav
atingându-l atent să nu-i provoc durere. Mama îmi zise să nu-l las în casă, dar tata a fost de altă părere. Așa că
fiind doi contra unul, de atunci și până în prezent, Aris a stat alături de mine. Da, e cea mai bună amintire pe
care o am. Părinții erau în viață. Chipurile lor au rămas neșterse în gândurile mele. Au trecut doi ani de când au
pierit în urma unui accident rutier. Încerc să nu mă gândesc la chinul prin care au trecut, vreau să păstrez cât
mai mult amintirea vie despre ei. Moartea e doar o trecere în altă stare a materiei.
Reușisem să îmi creez o stare spirituală satisfăcătoare, deși, trupul mă părăsea cu fiecare clipă scursă.
Cred, dacă nu mă va omorî ofițerul, voi pieri singur curând. Cu gândul la Aris și părinții mei, aud cum ofițerul
adresa o întrebare, deși, nu pricepeam cui i-o puse. Eram numai noi doi în cameră. Acesta voia să știe dacă este
adevărat, în rest, nu puteam desluși cuvintele. Eram prea slăbit încât nu aveam putere să pricep nici vorbele
ofițerului, iar pumnii pe care mi i-a dat îmi clătinase grav gândurile. Nu eram în totalitate conștient de
împrejurările în care mă aflam. Dacă mai continuă să mă bată, voi uita de mine cu totul.
Începusem să cred că așa trebuia să mi se întâmple. Nu puteam să am o moarte ușoară, instantanee.
Acest ofițer nu este decât un mesager al naturii care își pedepsește supușii pentru încălcarea ordinii. Ofițerul
răcni încă odată la mine, deși, nu înțelesesem ce zicea, însă, simțeam curentul de aer închegându-se în jurul
capului. Sosise moment. Îmi va da lovitura de grație care îmi va sfărâma craniul. Mi-aș dori să o facă cu toată
forța, să nu mă chinuie.
Trecuse câteva minute, dar lovitura nu o simțisem, ori intrasem într-o stare de inconștiență în care nu
mai percepeam deloc realitatea. Deschid ochii, cu siguranță mai sunt în viață. Dacă sunt viu, unde este ofițerul.
Nu-l aud. Îmi întorc cu greutate capul într-o parte. Nu aveam posibilitate să văd împrejurul meu dacă este
cineva, și totuși, nu se auzea nici un strigăt, nici o vorbă de ocară dintre acelea care curgeau cu duiumul câteva
minute în urmă. O mână mă atinge de braț. Funia care mă strângea de piept, mâini și care mă luase prizonier pe
scaunul morții, o simțeam slăbită. Părea că vrea să mă elibereze din cătușele ei.
- Ridică-te! Rostise cineva cu o voce pe o tonalitate destul de calmă, care nu semăna deloc cu a
ofițerului de mai devreme.
Fiind dezlegat, începusem să prind la puteri, chiar dacă petele de sânge și loviturile primite de la ofițer
îmi aminteau încă de trupul meu ciopârțit. Mă ridic de pe scaun cu o sforțare destul de grea. Nu aș fi crezut
vreodată că voi ajunge într-o stare în care să fie un adevărat chin simpla ridicare de pe un scaun. Dar iată că
împrejurimile în care mă aflu mi-au convins de contrariul.
- Trebuie să te vadă un medic, continuă aceeași voce de mai înainte. Mă sprijinea de partea dreaptă
a corpului. Mă conducea spre ieșirea din cameră. Nu poate fi un ofițer, nu e în firea lor să mă
tortureze, apoi, să mă îngrijească.
Stăteam cu ochi aplecați fără a mă uita la persoana care mă conducea spre ieșire din odaie. I-aș fi
deschis, dar nu reușeam să o fac. Am fost lovit în față, aveam o umflătură în jurul lor. Îi puteam întredeschide
foarte slab. Înainte să ies pe ușă, întorsesem capul înapoi spre cameră. Aceeași masă, același scaun care mă
încătușase se aflau în interior. În rest, nu era nimeni, nici ofițer, nici bâta de metal, precum și nici pistolul de pe
masă.
- Ai mare noroc amice, zise omul. Era un bărbat. Vocea groasă, dar nu părea să aibă un caracter dur.
Dacă nu veneam la timp, ai fi fost în sicriu. Era cât pe ce să te omoare. Așa e comandantul, când îi
sare țandăra de la cap, nu mai judecă rațional. Anul trecut i-a căsăpit în bătaia pe doi dintre colegii
mei pentru simplul fapt că au îndrăznit să-l deranjeze când se odihnea. Și n-au făcut-o fără motiv.
Era un incendiu la unul dintre depozitele de armament. Trebuia să ne dea cheia de la depozit.
Oricum, a considerat că a fost deranja. I-a bătut până să și-au dat ultima suflare. Nu știu cum l-ai
supărat, dar ar fi bine să nu i te înfățișez o perioadă înaintea ochilor.
Eu ascultam toate aceste vorbe a omului, ținându-mi mai departe ochii aplecați. Mergeam într-o direcție
necunoscută, deși, având în vedere aluzia acestui bărbat în privința stării mele deplorabila atât la exterior cât și
interior, fiindu-mi necesară o îngrijire medicală, presupun că ne îndreptat spre zona unde este vreun
departament medical în interiorul Unității Speciale. La câte lupte duc zilnic, nu m-aș mira să-și fi construit un
spital chiar în unitate, n-ar duce ei ofițerii răniți în unitățile medicale publice.
Vocea individului îmi părea foarte cunoscută. Cu o mână încerc să-mi șterg ochii împânziți de sânge.
Nu reușeam, fiindcă o dată cu trecerea timpului, sângele începuse a se închega, reușeam să văd doar cu un
singur ochi. Ridic capul. Mă uit la fața bărbatului care mă sprijinea. Îmi amuțise nu doar vocea. Corpul meu
parcă intrase într-o fază de înghețare. Mă oprisem. Bărbatul care mă conducea spre departamentul medical era
fratele lui Gregor, acel care amenințase că mă va da pe mâna ofițerilor. Geamănul David. Mă uit la el cu un
singur ochi deschis. Dânsul își ațintise privirea spre mine. Pricepuse că-l recunoscusem.
- Vrei să mă predai ofițerilor? Zic eu, apucându-i mâna, intenționat să mă feresc de el.
- Băiete, fără ajutorul meu ai fi fost mort acum. Da, am avut acest gând. Dar mi-am schimbat părerea.
Fă cum dorești, doar să nu mă implici pe mine în toată treaba asta.
- Nu pot să te cred, de ce aș face-o? Întreb eu, ca și cum, ar mai conta răspunsul său.
- Așa e, nu poți și nici nu am cum să-ți garantez că nu te voi trăda, dar nu prea ai multe opțiuni. Ori
accepți ajutorul meu, ori vor veni alți ofițeri să te cerceteze.
- Cum ai aflat de mine? Știi că fratele tău mă caută peste tot? Unde ai dispărut? Ce e cu subsolul din
casa ta? Atâtea întrebări aveam, atâtea răspunsuri false să aflu nu aș fi vrut.
David zâmbise. A scos din buzunar o cheie de plastic asemănătoare cu cea care mi-o oferise cândva
poștașul Panfil. Apucându-mă de mână, rosti:
- Ține, e a ta! A fost verificată autenticitatea ei. E adevărată. Am fost trimis să o înapoiez posesorului,
iar când intrasem în cameră, te văzusem pe tine, stând pe scaunul de pedeapsă, plin de sânge, iar
în spatele tău se găsea comandantul gardienilor. Acesta se pregătea să îți aplice o lovitură cu bara
metalică. Tare îi mai place să facă acest lucru. Spune că atunci când lovește cu bara, provoacă nu
doar o durere fizică, ci scoate din osândit sufletul. O secundă întârziere să fi avut, ai fi fost în cuptor
acum. La incinerare.
- De ce m-ai ajuta? Mi-ai spus că metoda de eradicare este bună. Fratele tău m-a trădat. De fapt, nici
nu știu dacă a fost prieten cu mine. Nu mai înțeleg nimic. Știi prea bine că poștașii care
supraveghează controlul asupra modului de redactare a scrisorilor, angajații Comisiei de Etică, toți
fac parte din Unitatea Specială, sunt ofițeri sub acoperire. Eu ți-am spus încă când stăteam la tine
în casă că nu agreez aceste lucruri. Ce naiba se întâmplă! Ești ofițer?
- Ai ghicit! Exclamase pe un ton hazliu David. E părerea ta, nu o plac, dar dacă așa consideri. N-ai
decât să trăiești ca un răzvrătit, spuse fratele lui Gregor. Îmi făcuse semn să mergem mai departe.
- Ce câștigi din faptul că mă ajuți? Dacă vrei să mă omori, puteai să o faci până acum. Nu mai aștepta
atât. Ce pui al cale?
- Băiete, băiete. Ce credeai când ai văzut că dispăruse pozele de pe perete de la mine din casă?
Eu mă uit mirat la el, a priceput că observasem acest fapt care mă speriase.
- Acele fotografii sunt toată amintirea despre familia mea. Le-am luat de pe perete pentru ca tu să nu
observi ceva suspect. Uită-te la mine încă odată, nu vezi nimic, chiar nu ți-ai dat seama până acum cine sunt
eu?
Aceste vorbe mă neliniștiseră și mai mult decât prezenta însăși a lui David. Îl privesc încă odată cu
singurul ochi deschis. Pe mâna stângă a lui David zăresc un ceas. Îmi amintesc, ceasul acesta îl văzusem la
Skopje. Îl purtase Gregor.
- Tu ești, îi zic eu, vrând să mă feresc de el, dar mă împiedicasem. Căzusem. M-am rezemat de perete.
Dar? Cum este posibil?
- Da, eu sunt, răspunse David.
- David sau Gregor? Întreb eu.
- Atanas, Atanas este numele meu real. Zise omul.
- Atanas! Rostesc eu uimit.
- De ce atâtea mister, atâta amăgeală, de ce, spune-mi? N-a fost o dezvăluirea extrem de surprinzătoare.
Eram pregătit pentru toate surprizele. M-am obișnuit cu aceste taine.
- Pentru ele, pentru ele! spuse noul Atanas. Din toate ce ți-am zis, au fost adevărate unele lucruri. Puține
le-am inventat. Pentru ele aș merge împotriva oricui, băiete. Atanas se agita. Îmi arată o poză în care erau două
femei. Una mai tânără, alta de vârsta lui. Sunt totul pentru mine, adăugase Atanas.
- Care este rostul meu în toate astea? Nu înțeleg. De ce m-ai implicat? Mi-ai acordat atâta ajutor, nu
pricep folosul pe care ți-l aduc eu….
- Hai mai repede la departamentul medical, îți explic pe drum, vei înțelege. Dacă nu îți acordă ajutor,
nu voi mai avea nici eu nevoie de tine. Dar să știi că mi-ai stricat un pic planurile când ai fugit de la restaurant.
Credeam că totul este pierdut.
- Nu te cred.
M-aș fi împotrivit. Voiam să fug, dar unde puteam să gonesc dacă peste tot erau doar pereți goi, nici o
ieșire. Am acceptat fără răzvrătire să fiu dus la unitatea de îngrijiri.
- De ce a împușcat spre mine tipul de la restaurant? Ați vrut să mă omorâți? Întreb eu. Încercam să mă
țin singur pe picioare. Nu doream să fiu sprijinit de Atanas.
- Acela era un ofițer, trebuia să ne ajute să intrăm în Unitate, dar tu ai vrut să fugi. A crezut că ne trădezi,
astfel, a scos arma încercând să te oprească.
În calea noastră apăruse niște ofițeri. Atanas i-a salutat. Au răspuns reciproc. Unul dintre ei făcuse o
glumă pe seama mea. A făcut aluzie la fața plină de roșeață. Nu i-am dat vreo replică.
- Dacă a vrut să ne ajute, de ce a încercat să mă omoare? Întreb eu nedumerit.
- El ne ajuta crezând că tu vei fi predat Unității, l-am mințit. I-am spus că ești un răzvrătit care crede că
va fi ajutat să intre în Unitatea pentru a fura niște documente. Fără acel ofițer ne-ar fi fost greu, poate chiar
imposibil să găsim camera unde se afla mașinăria manipulatoare.
- E ofițer?
- A fost! S-a pensionat. Însă, e în relații bune cu șeful departamentul. Vine când îi poftește inima.
- Puteai să îmi spui despre acestea.
Discuția noastră se încheiase repede. Aș fi vrut să-l întreb în privința adunării generale a secretarilor,
înaintea noastră își făcuseră apariția alți angajați ai Unității. Nu mai avea vreo importanță. Atanas a salutat
ofițerii, chiar a făcut cu o strângere de mână cu fiecare dintre ei. De mine nici nu s-au apropiat. Parcă aș fi fost
o nălucă. Nu greșisem când mă gândisem că este o asemănarea izbitoare între David și Gregor. De fapt, era
aceeași persoană. Am ajuns la departamentul medical, am considerat așa observând semnul specific. O cruce.
Gregor îi făcuse semn unui angajat să vină mai ala noi. Mă dăduse pe mâna individului. Un ofițer îmbrăcat în
halat alb.
- Voi veni la tine mai târziu, după îngrijire. Trebuie să mai fac niște treburi. Lăsându-mă pe mâna
angajatului medical, Atanas mă părăsise. Puteai să ieși pe ușă, nu era încuiată, îmi strigase el.
Subsolul e învechit, oricând poate să se dărâme. Mare noroc că ai ieșit teafăr de acolo.
Pricepusem ce voia să zică. Vorbea despre tunelul pe care-l descoperisem sub patul din camera casei
sale. Atanas dispăruse după colț, iar eu fusesem condus de angajatul departamentul medical în cameră.
Angajatul, care nu părea să fie foarte experimentat, mă ținea cu o mână, ca și cum, mi-ar fi dat de înțeles să nu
aștept mare sprijin de la el. Ar fi mai mare folos să mă ajut singur. Intrând în odaia pentru tratament, acolo
întâlnisem alte persoane. Acestea mă luară în primire. Una dintre ele se rânjiseră în fața mea. A făcut câteva
glume neghioabe despre eventuala cauză a rănilor mele. Îi disprețuiam. I-aș fi spus câteva înjurături, dar m-am
abținut. Nu-mi doream să intru în alte belele. De măiestria lor depinde lecuirea mea, care să fiu sincer, aveam
mare nevoie. Mă prefăceam că glumele lor îmi sunt pe plac chiar dacă aș fi vrut de fapt să am cu mine bâta de
metal a ofițerului. I-aș fi încep cotonogit. Nu pentru că făceau glume, ci pentru că în loc să mă ajute, ei se
ocupau de alte treburi. De asemenea, făceau parte din corpul Unității Speciale. Pentru mine era dușman oricare
dintre cei aflați în serviciul Consiliului Suprem. Într-un final, văzând că nu mai aveam forță să stau în picioare,
venise doi alți angajați care, împreună cu cel de al treilea, cel car m-a luat în primire de la Atanas, m-au așezat
pe un pat. Mi-au făcut câteva injecții, apoi, m-au uns cu niște alifii de care nu aveam nici o idee. În tot acest
timp angajații continuau să facă glume. Ziceau că voi fi ca nou peste câteva ore, că voi putea să zbor ca o
vrăbiuță, apoi, toate aceste vorbe de haz erau însoțite de o grimasă dezgustătoare observată pe fețele lor. Mă
întorceau pe o parte, apoi, pe cealaltă, pipăindu-mă ca pe un obiect căruia îi aprecia valoarea. Dacă nu aș fi știut
că mă aflu într-o unitate spitalicească, putea să cred că m-au scos la vânzare ca pe un slav, iar în momentul de
față mă expuneau publicului interesat să mă cumpere. După un timp, începusem să nu mai conștientizez
realitatea din jur. Ochii îmi amorțiseră, dar de această dată nu de la durere, ci, o fi, cred eu, de la medicamentele
administrate. Ultima imagine pe care o o mai percepeam era chipul unul dintre medici. Se uita ochii mei pe
care-i orbiseră cu o luminiță puternică. Îmi zicea, adresându-se, parcă altcuiva:
- Va dormi ca un mielușel. Scosese niște râsete idioate.
Acesta au fost ultimele cuvinte pe care le auzisem, am adormit.
În locul unde mă aflam nu se auzea nici un zgomot, nici o mișcare, nici un rânjet, credeam că aș fi iarăși
în camera unde mă duseseră de prima dată ofițerul, cel care era frate cu individul împușcat de mine. Deschid
ochii, încă păinjeniți, înaintea mea imaginile erau șterse, vizibilitatea redusă, dar nu din cauza ceții sau a vreunui
obstacol. Efectul medicamentelor administrate încă se mai simțea. Se pare că am dormit o bună bucată de vreme.
După câteva sclipiri din ochii, frecându-mă cu degetele la pleoape, tabloul care mă înconjura începuse să devină
mai clar. Stăteam într-un pat asemănător cu cel în care m-au pus angajații din secția medicală. Mă uit împrejur,
nu era nimeni, încerc să mă ridic, încă nu eram întremat îndeajuns cât să mă țin pe picioarele proprii, dar
reușisem să cobor din pat atât cât să stau în poziție verticală. Era o cameră asemănătoare cu cele pe care le
văzusem anterior. Pereții albi, salteaua pe pat, o masă. Fără geamuri, doar cu lumina aprinsă în mijlocul odăii.
Se pare că în Unitate nu este caracteristic un decor mai înfrumusețat. Aceasta e a treia încăpere în care intru, nu
se deosebește de celelalte, are aceeași nuanță, albă, cu o ambianță simplă, pustie aș putea spune. Îmi amintește
de metodele de manipulare folosite de Unitate, muzica și spectacolul de balet organizat la Skopje, apoi, imnul
obligatoriu introdus în primărie, care trebuia ascultat la fiecare ședință, mai mult, fiind în fiecare zi auzit în
boxele din cadrul instituției. Unitatea și-a impus și aici regulile ei. Culoarea albă semnifică puritatea, pace și
este caracteristică persoanelor blânde, blajine, care tind spre afișarea unei vieți plină de bunătate. La prima
vedere s-ar părea că au ales greșit nuanța, dar, căutând în tainicele aceste alegeri, se identifică o altă semnificație
a culorii albe, și anume, tendința de a se jertfi pentru altcineva, în acest caz, pentru Unitatea Specială, și implicit,
în favoarea Consiliului Suprem. Îmi amintesc treptat, Panfil îmi scria în scrisoare despre un cilindru în care sunt
băgați potențialii soldați, care, în caz de reușită a experimentului, sunt înrolați în rândurile ofițerilor. Este vorba
de experimentul prin care se încearcă a găsi formula compoziției muzicale perfecte prin care să fie manipulați
oamenii. Încep să mă pipăi pe corp. Hainele nu mai erau cele pe care le aveam, fusesem îmbrăcat într-o halat,
care, după inscripția pe partea din stânga de lângă piept se referea la Unitate. Iarăși, același semn, un cerc cu o
linie șerpuită trasă pe jumătate în interiorul unui cerc. Linia împărțea două puncte negru și alb. Scrisoarea nu o
găsisem. Mi-a fost luată. De fapt, nu aveam nimic la mine. Doar haina Unității. Atunci când Gabriel plecase
din groapă, îmi lăsase hârtia unde era indicată schema de pătrundere în Unitatea. Acolo era fixată cale de a
ajunge la locul aflării mașinăriei manipulatoare. Dar acum ea lipsea, după cu lipsea cheia de plastic care îmi
permitea să am acces la ușile din Unitate. Trebuie să fiu prea ușor la mine. M-au percheziționat. Știu cine sunt,
ce intenții am. Atanas, fostul Gregor, fostul David, le-o fi spus. Mă uit încă odată în cameră. Decorul rămase
același, patul pe care stăteam, masa și un scaun din fier. În rest, nu se mai găsea nimic în interior. Încep să cred
că mă pregătesc și pe mine pentru experiment, dar de ce Gregor, care e de fapt și David și Atanas, mă salvase
din mâinile acelui ofițer, putea oricând să mă predea pe mâinile ofițerilor, nu înțeleg de ce nu a făcut-o până
acum. Sau a făcut-o? Mi-a zis ceva de familia lui, soție, fiică. Nu pricep, dar dacă mă ajută, înseamnă că are
un interes, e unica mea șansă să ies de aici. Mai corect ar fi să spun, a fost unica mea șansă. Trebuie să ajung la
mașinăria, cu orice scop, chiar dacă asta ar însemnă să trădez. Nu mai pot da înapoi. Dar cum îl găsesc pe
Atanas, nu este nici o ieșire de aici. Iar dacă m-a trădat el pe mine, fapt de care aproape sunt convins, sunt
terminat. Încerc să mă îndrept spre ușă. Deși, încă slăbit, reușesc să ajung la ea, trag de mâner, însă, cum mi-
am închipuit, aceasta era încuiată. Am mai tras de clanță câteva ori în speranța că se va deschide. Așa mi se
întâmpla des, forțam soarta chiar și atunci când nu mai aveam nici o ieșire din situație.
Mă uit în jurul camerei, pereții albi palizi începeau să-și lase amprenta pe trupul meu. Aveam senzația
că mă vor încătușa, iar patul mă vrea prizonierul lui pe vecie. Începeam să pierd din simțul realității, acest fapt
se observase când am vrut să mă așez pe pat, dar de fapt, stăteam pe masă. Eram întins în poziție orizontală.
Mă loveam cu palma peste față gândindu-mă că loviturile primite îmi vor provoca o durere care să-mi păstreze
limpede mintea. Cum ar veni, schimbam o durere pe alta. Transferam suferința. Rostul nu era mare, căci, acolo
unde transferul se face într-un sistem închis, oriunde ai plasa durerea, o vei resimți oricum. Un sfert din
conștiința mea mă abandonase. Încă aveam șansă să nu cedez manipulării, însă, înțelegeam că pentru a scăpa
de constrângerea psihologică este necesar să găsesc o cale de ieșire. Împotrivirea, lupta îmi dădea șansă. E drept,
una mică, dar cât timp mă opuneam, mă alimentam cu gândurile unei viitoare victorii. Nu pot să-mi pierd mintea
înainte de a ajunge la mașinăria manipulatoare. “Voi face zgomot” mi-am zis în sinea mea. Mă ridic de pe masă
luând cu mine scaunul. N-a fost deloc ușor. Deși, mic la prima vedere, greutatea lui se dovediseră a fi mult
peste puterile mele. Am sforțam însă, l-am luat de la podea. Stăteam lângă ușă, mai trag odată de mâner, dar
acesta rămânea neclintit la atingerile mele părând că ar avea o misiune importantă. Paznic care are misiunea să
mă țină închis aici cu orice preț. Ating cu urechea ușa. Voiam să sesizez eventuale voci în partea cealaltă. Nu
pot să știu dacă era cineva după ușă, nu se auzea nimic. Ar putea să stea strajă un ofițer ori poate să nu fie
nimeni. Ridic scaunul cu amândouă mâinile, încep a lovi cu el în ușă. Izbeam obiectul cu putere, ca și cum, aș
fi vrut să fac o gaură prin care să ies. Nu ar fi fost deloc rău dacă chiar spărgeam ușa, însă, acest fapt nu l-aș fi
putut realiza. Voiam să fiu auzit. Să vină cineva la mine în cameră. Să deschidă această ușă împelițată. Loviturile
pe care le dădea erau însoțite de o gamă largă de cuvinte necenzurate pe care nu eram obișnuit să le folosesc.
Ceea ce era cel mai ciudat, dar, totodată, caracteristic în multe alte situații, vina pentru ceea ce mi se întâmpla,
închis în această odaie, vina o puneam în seama celor care erau mai puțin culpabili sau care nu aveau deloc vreo
implicare intenționată. Când spun aceasta, mă refer la ușă. Acest gardian neînsuflețit stă ca o stană de piatră
înaintea mea, fără a-mi permite să ies din cameră. Oare dacă ar putea lua decizii proprii, mi-ar permite să ies de
aici, mi-ar fi cerut mită pentru serviciul acordat, cugetam eu. E doar o ușă a cărei menire este să păzească o
intrare, cât și o ieșire, nu știu dacă ea știe de asta. Totuși, o loveam cu toată puterea. Îmi descărcam furia. A fost
momente când mă rugam la ușă să-mi permită măcar odată să ies, apoi revin. Era o măsură extremă luată ca
urmare a neputinței mele de a o deschide prin atacurile cu scaunul metalic. Decorul subliminal al pereților albi
începuse ofensiva. Gândurile erau tot mai greu de păstrat într-o ordine logică, probabil, aceasta a fost cauza
rugăminții mele față de ușă. Pierderea realității nu era continuă, apărea, apoi, dispărea, apoi, revenea cu mici
intermitențe, apoi, mă întorceam la starea obișnuită a rațiunii mele. Înțelegeam, e o ușă, a fost pusă să
îndeplinească ordinele altora aidoma primarului Tase care mă punea să execut diferite misiuni care nu îmi erau
pe plac. Chiar și acești ofițeri ai Unității sunt doar niște robi care îndeplinesc ordinele venite de sus. Nu-i rost
să mă supăr pe o ușă care nici să-și exprime gândurile nu poate. În schimb, oamenii se închină de bună voie în
fața Consiliului Suprem, ori, cel puțin, o fac conștienți că acest monstru uman îi folosește ca niște intermediari
prin care își promovează interesele proprii, interese care, de cele mai multe ori, sunt împotriva poporului,
împotriva chiar a acestor ofițeri. Dacă nu ar primi bani pentru munca lor, dar ar fi la fel de servili Consiliului
Suprem, aș presupune că acești ofițeri sunt afectați de sindromul Stockholm.
Îmi mai fac având încă odată spre gardianul lipsit de viață, dar de această dată lăsasem scaunul jos,
voiam să fie un impact corp la corp. Nu era corect să ne luptăm de pe poziții inechitabile. Începuse să îmi fie
milă de ușă, este în aceeași situație ca mine. Eu pot să mă răzvrătesc, ea însă, a fost forțată să stea nemișcată
fără măcar să îi fie cerută părerea. E neînsuflețită, e creația unui om, așa este. Nu cunosc dacă este suficient să
pui stăpânire pe un lucru fără viață. Natura nu îți refuz această predilecție. Mă gândisem că o lovitură cu trupul
nu o va durea atât de mult spre deosebire de momentul când scaunul cu picioare metalice îl izbeam de ea. I-am
provocat niște excoriații. Impactul corp la corp se consumase. Trupul meu se izbise cu putere de ușă, aceasta a
scos un geamăt, de parcă, ar fi cerut îndurare. Același gând l-am avut. Era cât pe ce să o compătimesc, probabil,
iarăși, pierdeam din rațiune. Mă gândisem că de astă dată rătăcirea minții mele se agravase. Dacă până atunci
doar îmi imaginam ușa cerându-mi îndurare, un act de clemență, de data aceasta, o auzeam cum vorbea. Mă
feresc de lângă dânsa. M-am împins cu mâinile în partea opusă. Căzusem jos lovindu-mă de scaunul pe care îl
lăsasem mai devreme jos. Eram cu fața spre perete, ușa se afla în direcția opusă, nu o vedeam, dar auzeam cum
scrâșnea. Mă speriasem, o auzeam venind spre mine. Mă ridic în mâini. Am fugit spre cealaltă parte a odăii. Nu
mă voi lăsa prins de ea.
- Unde te duci, băiete? aud o vocea care mă strigă. A scos un râs diabolic. Era ușa, așa mi-am
imaginat. Vrea să mă prindă.
Sunt pierdut. Am scăpat din multe belele, dar nu m-am gândit că o ușă este în stare să alerge după mine.
Mă întorc cu fața. Simțeam brațele ușii atingându-mă de umăr. Aș fi vrut să i le apuc.
Ce tâmpenie. Îmi făcusem griji false. Nu era nici o ușă. În fața mea apăruse Atanas. Vocea lui o auzisem.
Acesta intrase în odaie. Se uita la mine. Mă lovise pe umăr, îmi cerea să mă întorc spre el. A scos niște haine
dintr-o geantă. Mi le aruncase spunându-mi să mă îmbrac.
- Cum am ajuns aici? Ce vreți să faceți cu mine? Întreb. Îl priveam cu suspiciune pe Atanas.
- Îmbracă-te mai repede. Dacă mai stai ceva timp aici, nu va fi nevoie să te omoare ei, o vei face
singur.
- Unde vrei să mă duci? Spune-mi acum? Ce plan ai?
- Te ajut să scapi de aici, băiete. Nu-ți dai seama? Probabil, efectul medicamentului halucinogen încă
nu și-a făcut efectul. Durează, dar fii sigur, crede-mă, ți-ai dori să mori decât să trăiești cu tulburările
psihice ce vor urma.
Începusem să râd, auzind ce-mi spunea dânsul. Nici nu știam sigur de la ce îmi venise această stare de
veselie, o fi de la pereții albi care mă făceau să-mi pierde judecata, ori de la minciuna gogonată pe care o spuse
Atanas.
- Tu, cel care mă trădase de câteva ori, tu vrei să mă ajuți? Tu, cel care erai gata să mă dai pe mâna
Unității?
- Au fost motive obiective care au stat la baza deciziei mele. Mi-au răpit soția și fiica, ți-am zis încă
când eram la Skopje, arătându-ți poze. Mi-au promis că dacă îl găsesc pe cel care a furat informațiile
din sistemul lor, îmi vor da voie să le văd, iar dacă le aduc înapoi datele furate, le vor elibera.
- Pe mine vrei să mă dai la schimb, așa-i?
- Panfil e cel care a furat informațiile, schema. El a fost cel care te-a băgat în baza de date, respectiv,
a schimbat identitatea ofițerilor. Tu ai fost pus în locul lui. De ce crezi că încă nu te-au ucis, că doar
nu ești mare valoare pentru ei? Te-au găsit în baza de date ca fiind ofițer. Ei încă cred că ești unul
dintre ai lor. Pe Panfil, însă, îl caută. Este ordin de sus. Să fie adus viu sau mort. Are statutul de
dezertor. Nimeni nu ieste din Unitatea liber. Trecutul va fi mereu cu ofițerul care a încetat să mai
activeze în regim. Panfil n-a fost găsit.
- De ce te-au ales pe tine să faci această misiune? Înțeleg că nu ai fost niciodată concediat? Mereu
aici ai lucrat. Mă uit la Atanas. Am luat hainele pe care mi el dăduse. Mă îmbrăcam. Nici nu ști ude
ce o făceam. Încredere în vorbele lui nu aveam. Mă gândisem să mă îmbrac oricum în ele, frigul își
făcea cunoscută prezența.
- Îl cunosc pe Panfil, am fost parteneri în aceeași diviziune a unității. Mă șantajau. M-au ales fiindcă
aveau asul în mânecă. Știau că nu le voi ieși din cuvânt cât timp familia mea se află în mâinile lor.
Trocul era simplu. Îl aduc pe Panfil, îmi eliberează soția și fiica.
- Stai, stai! Exclam eu. Mă încurcasem cu totul. Cum sunt eu de folos ție? În afară de a mă preda
lor, nu văd alt avantaj. Nu pe mine mă caută. Deși, mă vor lua în stăpânire cu mare plăcere când
vor afla cine sunt.
- Cine ești!? Rosti Atanas. Ești Novak Stankovic. Ai uitat? Nu îți mai amintești numele?
- Panfil mi-a schimbat identitatea. Eu purtam numele lui. Adică, la Unitatea, în calitate de ofițer. Nu
înțeleg.
- Să-ți explic. Greu de cap mai ești. Panfil a introdus în baza de date a Unității toate informații
referitor la persoana ta. El nu a înlocuit nimic din experiența pe care a avut-o în Unitate. Însă, toate
meritele odioase ți le-a atribuit ție. Numele tău a fost înscris în registrele, în programele informatice,
ecusoanele le-a modificat. Mi-a spus-o chiar el. Când mi-a zis toate acestea, Unitatea nu mă
angajase să-l prind. Personal, l-am ajutat. Mă rugase să fugim ambii. N-am putut lua decizia. În
plus, căutam o cale să-mi salvez familia, iar depărtarea de Unitate nu era cea mai bună idee. A
plecat singur. Păstram legătura. Apoi, ceva a sesizat. N-a mai răspuns la apeluri.
- Ce tot îndrugi acolo? Mă iritasem. L-aș fi lovit, dar slăbiciunea corporală nu mă avantaja. Acum?
Ce mai rămâne? Mă dai pe mâna lor?
- Nu-s cel mai curat dintre oameni, dar nici atât de nevrednic pe cum mă crezi. Dacă nu fugeai de la
restaurant, poate, altfel ar fi mers lucruri. Din păcate, planurile au fost compromise. Totuși, nu
suntem înfrânți. Suspectează comandanții că pun ceva la cale. Din fericire, n-am fost reținut.
Trebuie să plecăm. Avem puțin timp la dispoziție. Mă vei ajuta.
- Știi care este scopul meu. Știi de ce sunt aici!
- Mă vei ajuta mai întâi. Apoi, te voi ajuta eu! Promit. Batem palma!
- N-am încredere!
- Nici eu! Batem?
- Batem!
Ne-am strâns mâinile. O îmbrățișare ne-am acordat. Un semn de împăcare provizorie. Atanas scosese
din buzunarul hainei o poză. Mi-a dat-o. O au din mâna lui. Eram aproape îmbrăcat în hainele de ofițer pe care
le-a adus. Mă uit atent la poză. Nu era nici o modificare în ea. Aceleași persoane, o femeie adultă și o copilă de
vreo șaisprezece ani. Întorc fotografia pe partea inversă. Era scris ceva. Greu de deslușit. După ortografia și
caligrafia notată, se pare că, a fost așezate rândurile acolo în grabă. Textul nu era mare, câteva cuvinte așezate
unul sub altul. Îmi venea greu să înțeleg ce este notat, dar mi-am dat toată străduința să deslușesc textul. „Pentru
tata. Cea mai gingașă fiică a sa, Mira”. Citind pe spatele pozei, mai trag odată cu ochiul la persoanele din poză.
Tot nu înțelegeam ce voia să îmi arate.
- Încă nu ai înțeles, răzvrătitule? Se uita Atanas spre mine. Puse degetul pe poză , apăsase pe chipul
fetei.
- E aceeași poză pe care mi-ai m-ai arătat-o la tine acasă. Nu văd ceva deosebit. Am acasă fotografii
vechi, pe multe dintre ele au inscripții în partea opusă.
- Numele Mira, nimic nu îți spune? Dacă ar fi fost scris Miroslava, fata cu părul negru care ți-a
încântat ochi la spectacolul de balet din duminica aceea blestemată? Întrebă Atanas cu o ușoară
șovăială în vorbă.
- Nu, nu cred. Încep eu să fac niște ochi mari. M–ai trag odată cu ochiul la poză. Privesc fața copilei.
Mă uit nedumerit la Atanas. Vrei să spui că aceasta este Miroslava, fata lui Tase, fata primarului?
Ești nebun? Nici nu o cunoști măcar, eu am văzut-o de câteva ori intrând la el în vizită. Chiar vrei
să mă crezi tâmpit ori vrei să mă faci să pierd din rațiune? Așa mă ajuți!
Mă repezise spre el. Voiam să-i dau câțiva pumni. N-a avut efect fapta mea. Mă împiedicasem de pat.
Am căzut. M-a ajutat să mă ridic.
- Băiete. Calmează-te! Împotrivirea ta îți va aduce mai mult rău. N-am antidot pentru medicamentul
pe care ți l-au dat. Ești propriul tău leac. Cât mai mult îți pierzi cumpătul, medicamentul își face
meseria mult mai ușor. Liniștește-te! A fost curățită la minte. Ofițerii Unității au făcut-o. Cu
propriul meu aparat pe care îl construisem i-au șters amintirile copilului meu drag. Unicei mele
fete.
- Fiica ta? E fiica ta? Cum? Ajungeam la limita turbării. Miroslava e fata acestui imbecil.
- Oficial, fiica mea a fost victima unui incendiu, precum și soția. Adevărul l-am aflat de la Panfil,
îmi spusese odată, când servisem câteva pahare de vin, despre pricina dispariției familiei mele și
că, în realitate, ei nu au murit. După mai multe cercetări făcute, detectivi, investigații personale,
uneori Panfil începuse să mă ajute, am aflat ce se întâmplase. Au fost perfectate acte false în care
se arăta că fiica mea Miroslava este de fapt copilul lui Tase. A acestui nemernic de primar care de
treizeci și cinci de ani slujește Unitatea, Consiliul. Am aflat aceasta cu o lună în urmă, iar de atunci
doar cu gândul la cum să îmi recuperez fiica stau. Soția, încă, nu știu unde se află. Poate o fi fost
ucisă. Nu pot să pierd și fiica.
- Dar de ce m-ai ales pe mine? Nu înțeleg cum te-aș ajuta eu? Scopul meu este să distrug mașinăria
manipulatoare care spală mințile oamenilor. Știi că aceste experimente sunt pentru a găsi formula
de sunete muzica potrivite pentru a submina conștiința poporului, transformându-l într-o turmă care
va paște cum va dori Consiliul Suprem. Miroslava, fiica primarului, adică, fiica ta. În fine. Nu
pricep. Înnebunesc.
- Băiete, vreau să distrugi mașinăria. Lipsește aparatul de refacere a amintirilor Miroslavei. Este
acolo printre piesele mașinăriei acelea. Această piesă îmi trebuie să o am pentru a-mi termina
lucrarea. Cu aparatul pe care îl construiesc voi putea să readuc fiicei mele toate amintirile. Îi voi
restabili memoria realistică. De asemenea, voi înlătura din conștiința ei acele realități false care i-
au fost băgate de ofițerii Unității.
- Și ce treabă am eu cu asta?
Ușa de la odaia noastră era întredeschisă. Atanas se apropiase de ea. A închis-o. Se auzeau sunete în
afară.
- Eu nu am acces la aceste piese, doar cei care lucrează acolo. Panfil avea, lucra în departamentul
respectiv. Dacă m-ar fi prins în sectorul dat, fără explicații, m-ar fi omorât. Totuși, în locul lui Panfil
ai fost pus tu. Poți intra în departament. L-aș fi pârât pe Panfil ofițerilor, îl găseau demult, era un
răzvrătit, întotdeauna a fost așa. Știam că dacă va continua să meargă împotriva sistemului, îl vor
anihila. A reușit să plece la timp. Și-a cerut iertare pentru că nu a putut să mă ajute. Dar te-a ales
pe tine. Nu poți să refuzi.
- De ce aș face-o? m-ai trădat, acest fapt eu nu-l pot uita.
- Da, știu, sunt un laș, un om îndoielnic, dar nu o face pentru mine, fă-o pentru ea, Miroslava. Știu
că ții la ea. Nu încerca să negi. Te urmăresc din prima zi de când Panfil ți-a dat scrisoarea. Eram
gata să-l dau pe mâna ofițerilor. Până la urmă, nu am făcut-o. Gestul tău nobil făcut la adresa
Miroslavei în casa de cultură, acolo, în culise, m-a oprit. Știam că ești persoana potrivită.
Toate vorbele lui Atanas mă bulversaseră, nici nu mai știam ce e adevăr și ce e minciună. Nici nu mai
știam dacă există adevăr ori minciună. Nu pot să-i dau crezare la tot ce spunea, dar, pe de altă parte, fata din
poză semăna la înfățișare cu Mira. Ar putea fi chiar ea copilul lui. Nu am nici o certitudine. Însă, nu o pot pune
în pericol. Voi face ce mă roagă el. Oricum, scopul meu rămâne în vigoare. Chiar dacă nu reușesc să îi aduc
această piesă lui Atanas, măcar să scot din funcțiune mașinăria manipulatoare. Atanas se uita la mine făcându-
mi semn să nu zăbovim. Trebuia să ne grăbim.
- Și Tase? Ce s-a întâmplat cu el? Îl întreb pe Atanas, amintindu-mi ultima dată când l-am văzut.
- Probabil stă în vreo celulă! Ți-am mai zis, va trebui să explice cum au ajuns la bibliotecă lucrurile
sale personale. Nu avem mult timp la dispoziție, dar să știi, imediat după ce ai plecat tu, am sunat
la unitate, denunțându-l că are ascunse în birou cărți interzise, inclusiv, scrisori fără avizul comisiei
de Etică, le lăsasem atunci când venisem după tine.
- Dar, știi că nu e adevărat... zic eu, întristat totuși că va trebui să răspundă pentru fapte pe care nu le
comisese.
- Merită. Hai, plecăm de aici.
Fără a mai gândi la soarta primarului Tase, am pășit în urma lui Atanas. Atanas îmi făcuse semn să nu
merg suspect. Erau aceleași coridoare lungi și fioroase. Se auzeau voci de după pereții lor. Probabil, mai erau
oameni așa ca mine care stăteau așteptându-și rândul să fie salvați, dar nu venea nimeni. Eu nu îi pot ajuta.
Atanas mergea înaintea mea, iar eu rămâneam în urma sa la câțiva pași, mă gândeam să mă feresc din drum și
să fug de el, însă, rostul nu îl găseam. De mă vor descoperi, nu am unde să fug. Toate intrările sunt blocate cu
siguranță, având în vedere că, probabil, își vor da seama în curând că nu sunt adevăratul ofițer. Nici nu știu cum
de mai sunt în viață. Părăsisem camera unde m-au închis de ceva timp, încă nu vorbisem cu Atanas deloc.
Mergeam amândoi ca niște fugari care din clipă în clipă sunt aproape de a fi prinși. Înaintea noastră nu vedeam
decât pereți lungi. Atanas s-a opri. S-a întors. Avea privirea îngândurată. Îmi zise:
- Aici este ieșirea, dar tu trebuie să alegi, vrei să scapi de mâna Unității ori mă vei ajuta să recuperez
acea piesă importantă de care am nevoie pentru a-mi readuce fiica înapoi? Întreabă el privindu-mă
atent, de parcă, aș fi fost stăpânul destinului său.
Mintea mi se rupea în două. Pe de o parte, am șansa să scap din această clădire blestemată, unde mi se
pregătește o moarte lentă și plină de suferință, dar, pe de altă parte, am venit aici anume să distrug mașinăria
manipulatoare, știam că nu mă va primi nimeni cu brațele deschise și apoi, mai este Miroslava, de dragul eu
trebuie să o fac, nu e o favoare pentru Atanas.
- Cum o facem? spun eu lui Atanas, așteptând să îmi zică dacă are un plan. Pe lângă noi trecuseră
niște ofițeri. Ne-am prefăcut foarte ocupați.
- Trebuie să ajungem la camera unde se află mașina X, așa îi spunem noi, eu nu am acces acolo,
nefiind ofițer al respectivului departament, dar tu în calitate de personal al acelui loc, poți să o faci.
Nu intra în vorbă cu nimeni. Nu îți pot da prea multe sfaturi, nu am fost înăuntru. Tot ce știi tu, știu
și eu de la Panfil.
- Cum ajungem la acel departament? Vezi că peste tot sunt doar pereți, nici o ușă, nici o inscripție
nu indică locația. Nici ferestre, nici măcar loc pentru ventilație nu am văzut. Nimic, doar acești
pereți albi înfiorători.
- Harta ne va arăta, rosti Atanas. A scos din buzunar scrisoarea lui Panfil.
- Stai, de unde o ai? Era la mine? Întreb eu încercând să o iau de la el.
- Ți le-am luat atunci când te dădusem pe mâna angajaților de la departamentul medical. Aceștia ar
fi priceput cine ești. M-am asigurat că nu ai la tine nimic suspect. Totuși, aveai nevoie de îngrijire
medicală. Erai cam palid. Trebuia să te duc la ei, altfel, m-ar fi cercetat dacă mă zărea cineva că te
duc în spate.
- Mi le-ai luat, ce vrei să spui? Ce ai mai furat de la mine?
- Nu am furat, ci te-am protejat. Iată, cheia.
- Deci, tu mi-ai luat-o!
- Nu e timp pentru ceartă, să mergem! Exclamase Atanas. Mă împinse înainte. Aici, și o adiere de
vânt are urechi.
Deși, voiam să-l mai dojenesc încă mult timp, fusesem de acord că nu e momentul cel mai bun pentru
a-i aduce reproșuri, oricum, în esență, chiar m-a ajutat. Sper. Însă, se pare că nu destul, dacă am ajuns până la
urmă închis în acea cameră înfricoșătoare și manipulatoare. Un gând totuși mă bătea la cap. Nu puteam pricepe,
cum reușise el să deschidă ușa și să intre acolo pentru a mă scoate afară. Nu l-am întrebat, mergeam pe principiul
să cunosc mai puțin, să fiu mai liniștit. Toată ființa mea se concentra asupra unui singur lucru. Mașinăria
manipulatoare să piară. Atât.
Atanas mergea înainte uitându-se la harta, se pare că pricepuse cam unde se afla locul pe care îl căutam,
căci, o luase grăbit pe alt coridor. Acela se intersecta cu cel pe unde mergeam noi inițial. Eu țineam pasul în
același ritm cu el. Am ajuns în fața unui perete, dânsul se aplecase. Cercetase la marginea de jos a peretelui. Se
pare că voia să deschidă o ușă, îmi amintesc că acesta era modul de a le deschide. După câteva mișcări bruște,
în fața noastră se deschise o parte din perete. Atanas îmi zise că aici se află camera pe care o căutăm.
- E timpul de schimburi a gărzilor. Ai la dispoziție zece minute să îți duci la îndeplinire planul, zise
el mie. Numai tu poți intra acolo, cealaltă ușă este încuiată. De asemenea, unicele persoane
autorizate sunt cele care activează în acest departament. Cred, știi cum să o folosești.
Eu scot cheia, uitându-mă la ea, ultima dată când o folosisem a pierit un om, de astă dată vreau să fie
mai multă liniște. Nu i-am ucis fratele din dorință, ci din necesitate. N-aș vrea să mai repet. Nu ofițerii sunt ținta
mea. Însă, vor suferi dacă îmi vor sta în cale.
- Eu voi sta de pândă, dacă ceva apare suspect, te anunț. Nu închide cealaltă ușă, așa voi putea să
intru și eu după tine. Trebuie să o dezactivezi când vei intra.
- Câte securitate!
- Te așteptai să intri ca la tine în primărie!
N-am replicat. Intru în spațiul care se formase în urma desprinderii bucății de perete. Înaintea mea
apăruse o ușă ferecată. Introduc cheia în aparatul de lângă mâner. Acesta scanase plasticul, apoi, pe unul dintre
butoanele care se găseau pe el apăruse o luminiță verde. O voce feminină din dispozitiv mă îndemnase să apropii
ochiul pentru scanare. Am făcut-o. N-au fost probleme. Ușa se deschise. Intru înăuntru. Aveam o senzație
stranie în acel moment. Atanas rămăsese în urmă. Am intrat în camera unde se află mașinăria. Mă simțeam ca
un făcător de destine. Nu aș vrea să fie o capcană din partea lui Atanas. Târziu, am făcut alegerea. Eram ca un
zeu care ține în mâna sa soarta de mai departe a oamenilor din țară. Îi pot elibera din jugul manipulator în care
urmează să fie înhămați, ori pot să las Unitatea să-și ducă planul până la capăt. Gândurile acestea nu le păstrasem
mult, fiindcă, timpul mă presa, trebuia să iau decizia mai repede. Îmi uram propria persoană, atâtea ori
nimerisem în situații în care aveam un anumit gând, dar îl schimbam pe parcurs doar fiindcă împrejurările
condiționau acest fapt, deși, aș fi putut să îmi duc planul inițial la îndeplinire. Slăbiciunea, de astă dată, trecuse
repede. Chipul Miroslavei, dorința de a vedea oamenii eliberați din robia propriei lor conștiințe și năzuința de
a da o lovitură cât de mică Consiliului Suprem mă făcuseră să nu mă abat de la scopul pe care îl aveam și care
mă adusese aici. Mașinăria manipulatoare trebuie distrusă cu orice preț.
Încep a o căută. Mă uit în jur. Camera în care intrasem era destul de încăpătoare. Înaintea mea apăruse
deodată câteva mese și fiecare dintre ele aveau câte un scaun. Pe masă se aflau niște căști din metal, toate având
niște fire conectate care coborau ducându-se într-o direcție încă necunoscută. Nu putea să o deslușesc din cauza
beznei. Căutasem să aprind lumina în toată camera, însă, nu reușisem, mă mulțumisem cu lumina becului care
stătea la intrarea în încăpere. Văd un cilindru amplasat în fața acelor mese. Îmi amintesc, Panfil zise de așa
construcție. Cilindrul morbid, cel în care erau băgați oamenii pentru a le studiate reacțiile la undele sonore
transmise în interiorul corpului geometric. Cine rezistă este înrolat în rândurile ofițerilor. Așa erau pregătiți
soldații de război. Vor să îi facă pe oameni dependenți psihologic de Consiliu, să îi subjuge într-atât încât să
creadă că unicul și atotputernicul organ este acest mârșav consiliu pentru care lucrează ofițerii Unității, pentru
care primarul Tase lucrează, pentru care chiar Atanas și-a trăit mare parte din viață. Nu vreau să fiu părtaș la
această mascaradă. Căutam.
Încă nu vedeam mașinăria. Poate este acest cilindru. Nu cred. Panfil mi-a spus că seamănă cu un
calculator. Se ferea la un calculator obișnuit, aș vrea să cred. De acolo sunt transmise toate compozițiile
muzicale care trebuiau verificate cum acestea influențează comportamentul oamenilor. Apuc unul dintre firele
conectate la căștile de pe masă. Urmând direcția în care pleca, mă îndrept spre sfârșitul lui. Ajung la o altă masă.
Pe ea stătea un obiect ciudat, nu-l mai văzusem nicăieri chiar dacă în activitatea mea ca secretar mi s-a dat
posibilitatea multe lucruri bizare să le văd, spre deosebire de alți oameni. Unele ocupații te schimbă. Meseria
pe care o ai îți poate oferi șansa să vezi și să afli lucruri de care alții nici în gând nu și le-au imaginat că ar
exista.
Obiectele de pe masă semănau cu niște calculatoare conectate împreună asemenea unui cub. Aveau pe
fiecare parte a feței sale câte un calculator atașat, apoi, toate fiind conectate la o piesă metalică ciudată situată
în centrul lor. Bucata de metal care le unea calculatoarele era în formă de sferă. O recunoscusem, cum mi-a
descris Atanas, avea trăsăturile dispozitivului care îi lipsea. Însă, el nu a precizat că această piesă e de fapt cea
care unește și păstrează integre alte piese ale mașinăriei. Mă uit atent la mecanismul ucigător de minți din fața
mea. L-am căutat atât demult și acum iată, îl am la îndemână. De-aș avea un ciocan, nu ar mai rămâne mare
lucru din el, însă, nu am nici ciocan, dar nici nu cred că ideea e foarte bună. M-ar auzi ofițerii. Timpul trecea,
Atanas mă prevenise că am doar zece minute. Încercam să deconectez calculatoarele de la sfera metalică la care
erau lipite. Când am vrut să îl deconectez pe primul, cineva mă apucase de umăr. Am fost lovită cu o bâtă pe
spate. Cad jos. Îmi pierd cunoștința.
Nu cunosc cât timp trecuse de la lovitura primită, dar când am deschis ochii, înaintea mea stătea Atanas.
La început îl vedeam cu greu, probabil, din cauza durerii prea mari, nu puteam să deschid ambii ochi. După o
sforțare mai intensă, îl observ cu claritate. Într-adevăr, era el. Voisem să-mi fac un avânt spre dânsul, dar în
același moment, am simțit corpul imobilizat. Fusesem legat cu o funie. Sfoara era atât de strânsă în jurul taliei
încât era mai bine să nu mă mișc deloc, altfel, orice schimbare de poziție a trupului mă făcea să mă doară și mai
mult. Atanas nu se mișca nici el, stând ca și mine, în aceeași poziție, capul însă îi era aplecat. Nu puteam să-i
văd chipul. Inițial, crezusem că m-a trădat. Însă, când l-am întrezărit de a binelea, observ că, el este legat
asemenea mie cu o funie împrejurul corpului. Am presupus că fusesem descoperiți de către ofițerii Unității.
Acest gând nu se lăsase foarte mult așteptat pentru confirmare. Pe ușă un individ. Ofițer era după hainele care
le purta. Se apropiase de mine. Îmi revenisem din starea de inconștiență în care mă trimisese lovitura.
- Ți-ai revenit repede, jigodie, credeam că te-am ucis, a rostit mândru ofițerul. Mi-a dat un pumn în
coastă. Nu puteam să ripostez. Mâinile și picioarele îmi erau legate.
Îl urmăream cu privire. Nu realizam ce se întâmpla. Știam doar că eram prins. L-am recunoscut.
Ofițerul. Era el, nu aveam dubii. Fratele acelui gardian pe care l-am ucis, comandantul. Se uita la mesele pe
care le-am văzut prima dată în această cameră. A venit spre mine. S-a asigurat că funia mă ține captiv. Se uitase
la mașinăria manipulatoare. A apăsat niște combinații de butoane. Revenind la acele mese unde se aflau căștile,
luase una de la masa cea mai apropiată și ținând cu el dispozitivul metalic protector, se apropiase de mine.
- Ce e piticanie? Îți e frică? Nu te teme, totul va fi atât de repede că nici nu îți vei da seama. Zicând
aceste vorbe, ofițerul mi-a pus casca în cap. Opunerea mea n-a fost deloc o piedică pentru el. Mă
înșfăcase de grumaz. Îmi băgase forțat dispozitivul pe cap. Ceva nu a mers conform planului pe
care îl avea.
Ofițerului nu îi reușea să-și ducă treaba până la capăt. Dârzenia pe care o aveam îl enerva la culme.
Văzând că nu izbutește să îmi pună casca în cap, mă tot lovea cu pumnul, lucru firesc pentru oamenii slabi din
a căror categorie se pare că făcea parte acest ofițer. În tot timpul cât a încercat să pună acea cască eu îi strigam
că nu va reuși cât de mult se va strădui să o facă. Îl înjuram, zicându-i că e o lichea ordinară care servește unui
sistem corupt. Acest sistem îl va ucide, inclusiv pe el. Îi ceream să părăsească rândurile de ofițeri ai Unității.
Nu știu dacă aceste strigăte ale mele erau pentru a-l convinge să înceteze a mă tortura, ori chiar credeam că îi
pot schimba părerea, cert era că nimic din ceea îi spuneam, nu avea vreun efect. Nu-și schimbase deloc
comportamentul. Văzând că nu poate să îmi pună casca în cap, a lăsat-o jos. S-a îndreptat spre locul unde Atanas
stătea. L-a lovit peste față cu palma. A luat o sticluță în care zărisem niște lichid verzui. Scoțând capacul, îi
dăduse pe la nas cu flaconul. Atanas se trezise imediat din starea de somnolență în care se afla până la acel
moment. Dacă nu l-ar fi adus la viață acest ofițer, aș fi crezut că e mort. Atanas păruse la fel de uimit, ca și
mine, de situația în care ne găseam. Ofițerul îl scuturase de haină. Apucându-l de partea superioară a vestei, îi
zise:
- Atanas, mi-ai fost coleg, iar acum, ai ajuns un dezertor, ce crezi că va face conducerea când va afla
de isprava ta? Dacă te-ar omorî, ar fi un cadou, dar știi prea bine ce te așteaptă, vezi... rosti ofițerul
arătând cu mâna spre cilindrul din vecinătate, aflat în aceeași încăpere.
- Ai vrea să mă ucid singur? răspunse Atanas. S-a uitat cu răutate la ofițer, apoi, a întors privirea
spre mine.
- Ajută-mă să pornesc acest aparat, nu cunosc care e procedura și nici nu sunt programate pentru
astăzi careva experimente, dar tu știi, tu ai făcut-o nu doar odată, ajută-mă și cere ce dorești în
schimb, poți fi liber chiar acum. Este invenția ta. Mă rog, mare parte din ea. Cunoști!
- De ce te-aș crede? Ești la fel de trădător ca mine. M-ai adus aici cu forța. M-ai snopit în bătaia.
- Lasă morala! Mă poți șantaja. Nimeni nu are acces aici decât cu o permisie în prealabil. Nici unul
dintre noi nu are autorizația. Suntem în aceeași situație. Însă, spre deosebire de voi doi, eu, pot să
scap de aici. Voi, voi, viața voastră depinde de voința mea. Mi-am dorit dintotdeauna să asist la o
procedură de eradicare. Am șansa. Ajută-mă! Vei fi liber.
- Să cred un trădător? Își zise Atanas.
Ofițerului nu-i plăcuse această replică .i-a tras câteva palme peste față. Îi băgase pistolul la ceafă.
- Nu prea ia de ales. Mori! Înțelegi? Îți ofer șansa să ieși viu din această delicată împrejurare.
- De ce ai face-o? Ce îți pot oferi?
- Nu pot să ucid un ofițer fără a fi judecat de Adunarea Judiciară a Unității. Cât de vinovat ar fi, nu
este permisă o derogare de la normă. Te-aș căsăpi acum, aici. Vin băieții mei îndată. E suficient să
le dau ordin. Nu-mi permit să fac o asemenea faptă. Vor fi consecințe insuportabile.
- Și el? arătase Atanas spre mine. E ofițer. De ce l-ai sacrifica? Oare regula de a fi adus în fața
Adunării Judiciare nu se aplică tuturor ofițerilor învinuiți?
- Nu e ofițer! Exclamase comandantul. E secretar într-o fundătură. I-am verificat dosarul. Identitatea
i-a fost schimbată cu a altui ofițer.
Atanas înghițise în sec. la fel, am făcut-o și eu. Individul știa despre mine.
- Oare nu vei avea de suferit? Ce mai contează dacă e ofițer sau nu, nu ai dreptul să intri aici. E zonă
aflată sub restricție de acces.
- Dețin controlul brigăzii de ofițeri care păzesc departamentul. S-a schimbat instrucțiunea. Durata
schimbului este de patru minute, nu de zece minute, așa cum a fost anterior. Știu, știu că îl ajuți. V-
am deconspirat. Neștiind de această modificare a duratei, l-ai lăsat să stea mai mult de patru minute
în cameră. Atunci, au venit oamenii mei, l-au înșfăcat. Nici pe tine nu a trebuit să te imobilizăm
sforțat. Nimeni nu va întreba. Vom face curat imediat. Oferi ajutor? Nu mă face să insist. Cunosc
multe metode de a îndemna omul să vorbească. Am făcut muți să-și dezlege vocea.
Comandantul a dat cu piciorul într-o masă.
- Nu-l asculta! Exclam eu. Aș vrea să nu accepte trocul propus de comandant. Însă, viața lui era mai
importantă decât a mea. Nu vedeam motive să nu accepte doar pentru că eu îmi doream așa.
- Taci! Taci javră, strigase comandantul. Misiunea ta s-a încheiat aici. Chiar îți mulțumesc. Nu m-
am gândit să am ocazia de a intra în această încăpere. Deși, avem datoria să păzim camera, nu ni se
permite să intrăm aici. Accesul este restricționat complet. Doar o cheie specială poate deschide ușa.
Ai făcut-o tu. Comandantul a început să râdă.
- Eliberează-l! spuse Aatanas. Lasă-ne să plecăm de aici. Uităm ce s-a întâmplat.
- Glumești? Așa-i? Atanase, omule, ce naiba? Ești ofițer? Chiar îți pasă de această materie
însuflețită? Comandantul se referea la mine.
- Dezleagă-l! E ultimul meu cuvânt.
- Să-l eliberez zici, asta tu îmi ceri acum când eu îți ofer șansa să scapi de osânda care te așteaptă și
care, știi prea bine, va pune capăt vieții tale? Se nedumerise comandantul. Zău, ești dus cu pluta.
Ceea ce nu știa, ori, poate știa, dar nu spunea comandantul despre dârzenia lui Atanas, era teama lui de a nu-și
găsi familia. Poate nu avea dorință să mă salveze, însă, cunoscând relația pe care o am cu fiica lui, cu Miroslava,
încerca să mă ajute. Apoi, nici nu putea să aibă încrede în vorbele comandantului. Acesta ne poate ucide pe
ambii.
- Da, vreau să fie eliberat, imediat, iar dacă nu o faci, nu te ajut. Mă ameninți cu pedeapsa, dar tu
însuți ai pătruns aici fără a avea autorizare, crezi că nu vei fi întrebat de acest fapt? Pentru minciună
se pedepsește, îi zise Atanas ofițerului. Încetează să-l mai lovești, ceruse Atanas.
Comandantul s-a depărtat de Atanas. Era lângă mine. Fiecare vorbă a lui Atanas era un motiv pentru
ofițer să mă ia la pumni. A scos din buzunar niște hârtii, cel puțin așa mi se păruse mie prima dată. Despăturise
una dintre foi. Venise aproape de Atanas. I-o arătase:
- Vrei să le salvezi? Vrei să le vezi libere și scăpate de sub mâna Unității, vrei să le vezi cum se
bucură de propria viață, dar nu cea care le-a fost proscrisă? Zi-mi, dacă mâine le-ai strânge în brațe
și ele ar ști cine ești cu adevărat, nu te-ar bucura mai mult decât să-l salvezi pe acest nemernic care
încearcă să distrugă tot sistemul pe care noi cu atât greutate l-am creat? Preferi tu să fii condamnat?
Ce alegi? O viață alături de familie sau una de fugar, în care, până la urmă, te vom prinde. Lumea
nu e atât de educată încât să se alinieze împotriva noastră, ei nici nu cunosc de existența noastră.
Noi îi vom supune mereu, Consiliul este cel care va conduce întotdeauna.
Auzind vorbele ofițerului, mă uitam la chipul lui Atanas, vedeam cum îi se schimba culoarea feței,
grimasele se perindau involuntar, apărea incertitudinea.
Nu mai părea că este atât de pornit să ceară eliberarea mea. Ofițerul îi arătase fotografia. O ținea foarte
aproape de ochi lui Atanas. Eu aș fi vrut să îi zic că este doar o încercare ticăloasă a ofițerului de a-l șantaja,
nimic mai mult. Însă, nu mișcasem nici o vorbă. Oricare ar fi decizia sa, o va alege indiferent de ceea ce i-aș
spune. Privea la poză. Decizia, pe semne, a luat-o. Întorcând capul într-o parte, zise:
- Nu mă vei amăgi, nu am nevoie de ajutorul tău. Îl eliberezi pe el.
- Știi că e un revoltat, unul care ni s-a mai întâlnit nouă. Aceștia nu se schimbă niciodată, merg
împotriva sistemului mereu, vrei să-i ajuți? Eu îți ofer posibilitatea să îți reîntregești familia. Mâine,
auzi, mâine, poți să îți readuci la viața copilul tău.
- Decât cu ajutorul tău, prefer să mor, rostise Atanas. Aceste vorbe mă făceau să am încredere că
Atanas. Oare vrea să își ispășească păcatele pe care le-a făcut până acum de este atât de calm în
decizia pe care o are. Sunt un străin pentru el. Mi-a zis-o. Vrea să-și vadă soția și fiica. Are oferta
în față.
- Ai noroc afurisitule, exclamase ofițerul,. S-a uita la mine rostind aceste vorbe. Îți găsesc eu ac de
cojoc.
Ofițerul începuse să se învârte într-o parte în alta a sălii, de parcă, aștepta ceva. Atanas văzând că acesta
nu dăduse nici un răspuns la propunerea de a ne elibera, l-a întrebat:
- Ce faci, ne eliberezi?
- Așteaptă puțin! Vedem imediat dacă mai ai aceeași părere, răspunse ofițerul. A afișat un rânjet
înspăimântător. Ne pregătea ceva.
Acest răspuns îi schimbase culoarea feței lui Atanas, de altfel, chiar și eu începusem să mă neliniștesc.
Eram fiind într-o stare de incertitudine, urăsc momentele de nesiguranță, de beznă a minții.
- Ce ți-ai mai pus în gând? Se interesase Atanas. A trecut timpul, vor veni oamenii din unitate care
au acces la această cameră, iar dacă te vor găsi, e rău de tine. Vei avea te dat explicații. Ar fi bine
să ne eliberezi, vom tăcea.
- Până vor veni ei, nu veți mai fi voi, a răspuns comandantul. A început să râd în hohote.
Ofițerul se opri din mersul încrucișat și fără noimă. Se apropiase de mine. M-a privit atent în ochii. Am
încercat să mă feresc. N-aveam plăcere să-i urmăresc irisul spurcat dilatându-se. Holbându-se la mine, s-a
adresat lui Atanas. Încerca să arate o stăpânire totală a situației:
- Încă nu ți-ai dat seama? Colega.... Cine a spus că ne aflăm în camera de amplasare a mecanismului?
Râdea răsunător comandantul, apoi, adăugase, crezi că v-ar permite cineva să intrați acolo, în cea
mai securizată încăpere din Unitate? Ce prostie! Ați ratat ușa, fraierilor. Aici este camera pe care
eu am construit-o după felul celei adevărate. Spunând astea, își întoarse căutare spre mine. Jigodie,
ai crezut că îți poți aduce la îndeplinire planul? Te-am depistat încă din momentul când mi-ai ucis
fratele, am cercetat toată istoria nașterii tale. Vrei să vezi o fotografie? zise ofițerul căutând în
telefonul său. Ia uită-te aici, cum ți se pare creația mea? M-a întrebat comandantul ofițer. Păstra
același râs groaznic:
Eu mă uit la telefonul lui. Fața mi se strânse de durere. Era o poză în care se vedea trupul vechiului meu
prieten. Panfil, poștașul. Stătea sprijinit de o masă. Avea o cască în cap. Fața posomorâtă. Din partea de vârf și
emisfera dreaptă a capului îi ieșea o pată roșie, mare.
- Ce-ai făcut nemernicule? Ticălosule, argat imbecil al unui sistem putred, mă înfuriam, strigam la
ofițer. Dacă nu aș fi fost legat te snopeam în bătaie.
- Nu te agita jigodie, în curând vei avea aceeași soartă. Dar, să sperăm că ai mai mare noroc decât
Panfil. Poate reziști experimentului. Dacă asta de mulțumește, să știi că l-am înmormântat cu
onoruri, a fost, totuși, ani buni ofițer al Unității.
- Te omor, afurisitule, începusem eu să strig la el.
- Taci din gură, eroule. Nu mă face să te ard de viu. Pot multe. Apropo, a rezistata torturii.
Comandantul avea în mână un baston plin de ghimpi de el. Semăna cu o bâtă. O întinse la lumina lămpii
din cameră. Apoi, trecând prin fața mea, mi-o arătase demonstrativ, făcând câteva gesturi, de parcă, ar vrea să-
și expună măiestria cu care o mânuiește.
- A murit din cauza durerii insuportabile când l-am conectat la aparat. Însă, bâta nu i-a fost fatală.
Chiar m-am mirat de unde avea atât tărie în el. Nu te-a trădat. Dacă n-ar fi fost un răzvrătit, mi-ar
fi plăcut să-l am în echipa mea. S-a împotrivit până și-a dat suflarea.
Voisem să rup cu dinții funia în care eram prins. M-a cuprins o arzătoare dorință de răzbunare. Nu m-
aș fi putut controla. Avea noroc că m-a legat.
Ofițerul se îndepărtase de mine, ca și cum, nu m-ar auzi. Râdea împelițatul în continuare. Atanas nu a
scos nici o vorbă. Din privirea pe care mi-o aruncase, am priceput că, era vorba de unul dintre experimentele
prin care se încerca manipularea minții oamenilor cu ajutorul muzicii, cobaiul, în acest caz, fiind Panfil.
Răcnetele mele nu a adus vreo schimbare în comportamentul ofițerului, acesta își luase aceeași atitudine de mai
înainte. Se plimba dintr-o parte în alta a încăperii.
Aflase despre intențiile mele, vor să experimenteze pe mine. Îmi păreau foarte rău de Panfil. N-a scăpat.
Poate e unui dintre motivele care l-a făcut să apeleze la mine. Nu cunosc mai nimic despre familia lui, nici nu
știu dacă este căsătorit. Nu prea mă interesează chestiile firești, obișnuite, pe care le discută oamenii.
Strigătele mele de ajutor nu dau roade. Atanas ezita să dea un răspuns cu privire la eliberarea mea chiar
dacă părea că aceasta și-ar dori. La pus pe gânduri vorbele comandatului. Blestematul, știi cum să trezească
îndoiala în om. Ofițerul îi implantase în minte gândul șovăielnic. O fi legat de Miroslava. Nu cred, nu ar putea
să îi facă vreun rău. Nici nu știu cum m-aș putea comporta eu însumi în circumstanța în care va fi pusă viața ei
în pericol. E fata lui, e fata lui Tase, nu-mi pasă deloc. O ador. E unica ființă care, în ultima vreme, îmi face
viața lejer de trăit. Nu-mi dă voie să înnebunesc. L-aș întreba pe nemernicul de ofițer, dar nu vreau să îi amintesc
de ea, s-ar putea să aibă cu totul un alt plan, nu ar fi bine să îl schimbe mergând împotriva Miroslavei. La cât
de perfid este, ar face orice să-și poate duce planul până la capăt. În plus, sunt un tâmpit. Am ratat ținta. Asta
nu e încăperea potrivită. În mine mocnea un chin și o disperare. Sunt în pragul morții, n-am reușit ăs pătrundă
în locul de amplasare a mașinăriei ucigătoare, se apropie un alt pericol de a cărei neștiințe mi se usucă în gât,
conștientizez condiția mea de nimicnicie.
La un moment dat ușa din camera în care fusesem aduși s-a deschis. În interior intrase un ofițer. Hainele
îi trădau gradul și funcția pe care o avea. Părea de rang inferior. Acesta era însoțit de o altă persoană care stătea
într-o parte. Nu puteam să-i văd chipul, dar mi-a trezit curiozitatea. La prima vedere am observat îmbrăcămintea
purtată, se asemăna cu cea a altor ofițeri. Ceva mi s-a părut ciudat la ea. Imediat cum a intrat, ofițerul care
venise împreună cu ea, îi ceruse să se oprească. A avertizat-o să nu facă un pas mai mult. Stătea ca o stană de
piatră.
- Oh, a sosit! Ce emoționant. Să vedem ce zici de asta, colegule! Se hlizi ofițerul .
Își arătase dinții rânjiți în fața lui Atanas. Bătrânul intenționa să-l scuipe. Mă bucurasem. Decizia luată
în privința mea încă rămânea în vigoare. Așa i-am interpretat acest gest. Atanas nu mă va trăda. Dar pe de altă
parte, ce naiba puteam eu să fac. Oricum, mă va ucide. Nu mă temeam de moarte. Venisem conștient de
pericolul care mă paște aici. Incapacitatea mea de a strica mașinăria mă întrista. Era unica faptă pe care voiam
s-o fac înaintea de a fi ucis. Mai trebuia să găsesc locul. Până să îmi fac un plan, urmăream spectacolul petrecut
înaintea ochilor. Era un spectacol la care asistam fără voie, nu doar eu, ci, cred, majoritatea. Spectatori combinați
cu sau fără voie în actori.
Subalternul care intrase primul, aduse, la cererea ofițerului, persoana chipului căreia nu îi puteam zări.
Mă uitasem al Atanas. Bătrânul strâmbase din nas. Presimțea o nenorocire. Aveam, de asemenea, o anticipare
a evenimentului. Comandantul o luase în primire. I-a ordonat subalternului să stea de veghe. Nu puteam să îi
văd fața. Purta o cagulă în cap. De altfel, am remarcat mâinile individului, îi erau legate. Comandantul apucase
persona de braț. A adus-o în fața lui Atanas. Tensiunea creștea. Atât eu, cât și Atanas ne dădeam seama cine
este persoana cu cagula peste cap. Ne-am fi dorit să greșim.
- Te întreb ultima oară, colegule, zise ofițerul, ești de acord să conectezi acest mecanism? Te previn,
nu-mi cere eliberarea jigodiei care stă în spatele meu.
- Nu o voi face, răspunse Atanas, vădit nesigur pe răspunsul său.
- Am un cadou pentru tine, dacă tot refuzi să mă ajuți, eu nu mă supăr, uite ce ți-am adus.
Ofițerul înlăturase cagula de pe capul necunoscutei persoane pe care o adusese. Înainte să o scoată,
fiecare mișcare o făcea lent, ca și cum, voia suspansul să fie cât mai mare. Știam cine este, dar voiam să greșesc.
Eu și cu Atanas ne privisem reciproc. În noi un foc mistuia ființa. Ambii stăteam ațintiți spre ofițer, cagula
fusese înlăturată. În fața noastră apăruse Miroslava. Era legată la gura cu o bucată de pânză. Nu părea să se
împotrivească. Probabil, uneori, chiar și cei răpiți cedează în fața răpitorilor. Își pierd speranța. Când îl văzuse
pe Atanas, se speriase. Miroslava a încercat să facă un pas înapoi, dar ofițerul îi ceruse subordonatului să o țină
pe loc. A dat ordin să o oprească cu orice preț chiar dacă va fi nevoie să o forțeze fizic. Atanas începuse să se
agite. I-a zis ofițerului să nu o implice. Nu avea ea nici o treabă în toate cele ce se petreceau.
- E doar între noi, doar între noi. Nu o amesteca pe ea, te rog. Nu ți-a făcut nici un rău, se ruga Atanas
în fața ofițerului comandant.
- Colegule, dragul meu coleg, zâmbise strident comandantul, anterior, erai mult mai perspicace în
ceea ce privește osândiții. Propunerea pe care ți-am făcut-o rămâne în vigoare, dar să știi că e ultima
dacă când te întreb.
Eu, văzând-o pe Miroslava care însă stătea cu spatele la mine și probabil încă nu mă observase, nu am
putut să rezist a nu-i vorbi. Îmi dădusem de gestul necugetat, dar era prea târziu să mai retrag cuvintele înapoi.
Comandantul, mai mult ca sigur, știe de relația dintre noi. În caz contrar, prin adresarea mea către ea, o puneam
în pericol mai mare. Nu trebuia să îi zic nimic, chiar dacă în acel moment, aș fi vrut să îi povestesc toată viața
mea, cea adevărată, fără minciuni. Ea se întoarse spre mine. Nu știa de prezența altor persoane în cameră. S-o i
gândit că este doar comandantul cu subalternul său și Atanas. Mă văzuse, fața i se îngălbenise, iar ochii i se
lărgiră atât de tare că păreau să iasă din orbită. M-a privit vrând parcă să rostească ceva, dar din cauza acoperii
gurii cu bucata de pânză, se auziseră doar un sunet uscat pierdut imediat cum l-a pronunțat. Subalternul o ținea
de brațe cu amândouă mâinile încât aceasta în momentul când s-a întors spre mine, la urnit și ep el din loc.
Mișcarea bruscă a Miroslavei la pus în dificultate pe subaltern, iar comandantului țipa la el să nu cumva să o
scape. Aceste vorbe ale comandantului m-au amuzat în toată nebunia în care mă aflam. Miroslava era legată la
mâini, gura o avea lipită cu o bucată de pânză care pentru mine semăna cu un lacăt. Era un lacăt care nu îmi
permitea să-i aud vocea suavă a dragii mele. În situația aceasta dezastruoasă pentru mine, m-ar încânta vocea
ei, zâmbetul, cum a făcut-o de atâtea ori când o vedeam. Atanas continua să-l roage pe comandant să o lase în
pace pe Miroslava. Ea mă privea mai departe cu același chip uluit. Eu aș fi vrut să mă apropii de dânsa, însă,
fiecare încercare cât de mică de a evada din prinsoarea funiei care mă ținea captiv de perete, îmi amintea de
starea neputincioasă în care mă aflam. Mai mult de atât. Funia se strângea de corp imediat cum eu o forțam
încercând să mă slobod din mrejele ei. Ca și cum, s-a împotrivi opțiunii mele de a evada. Miroslava începuse
să lăcrimeze, era prima dată când o vedeam așa.
- Draga mea, nu plânge, te rog, îi zic. L-aș fi pedepsit pe comandant. E vina lui pentru ceea ce se
întâmpla. Credeam. Totuși, pedeapsa cea mare o merit eu. M-am îndrăgostit de ea, am corupt-o cu
iubirea, iar acum, prin alegerile pe care le-am făcut, am adus-o în primejdie. Mă urăsc. Iartă-mă,
dragă, rostesc eu, îmi aplecasem ochii.
Nu mai conta ce va spune Atanas. Sunt dispus să mă las în mâinile acestui ticălos de comandant. Să mă
folosească pe post de cobai. Voi plăti prețul acesta doar să o văd pe ea liberă. Dânsa nu merită să fie aici. Apoi,
este partea mea din vină. Am vrut să pătrund în această clădire, am ucis fratele acestui nemernic. Sunt
responsabil de viața ei. Sacrificiul meu e puținul pe care i-l pot oferi. Uitându-mă spre Atanas care încerca să-l
convingă pe comandant să-i lase fiica în pace, îi zic bătrânului:
- Atanas, acceptă! Fă-o de dragul ei, nu am oricum scăpare de aici, dacă e tot să fiu subiect de
experimentare, măcar să fie pentru salvarea Mirei. Acceptă!
- Dar nu pot, dacă o fac, nu vei mai avea propria ta viață, amintirile tale, gândurile tale, tu însuși nu
vei mai dispune de propria-ți existență. Vei fi ca o marionetă în mâinile Consiliului Suprem, asta
oare-ți dorești? Pentru asta am luptat noi?
Miroslava auzea discuția dintre noi. Nu cunosc dacă înțelegea despre ce ne vorbeam. Îi observasem o
lacrimă pe față.
- Atât a fost, Atanase! Fă-o!
Bătrânul a vrut să spună ceva, dar ofițerul a întrerupt discuția noastră. Apropiindu-se de Miroslava, se
uitase atent la ea. Și-a trecut mâna prin părul ei. L-a mirosi. Atât eu, cât și Atanas, văzând gestul, voiam să ne
facem un avânt spre el încât, dacă ar fi fost posibil, îl sfărâmam în bucăți la primul impact, dar, ambii ne
calmasem îndată. Funiile ne-au oprit din gândul nostru eroic. Comandantul remarcase atitudinea noastră. Îi
plăcea să se joace cu nervii noștri.
- Așa deci, tu cunoști această jigodie? zise comandantul, adresându-se Miroslavei și arătând cu
degetul spre mine.
În acea clipă, ura mă cuprinse atât de tare, încât doar privirea mea dacă era în stare, l-ar fi ucis pe
comandant.
Miroslava nu dăduse nici un semn că m-ar cunoaște. Mă privea ca pe un străin. Oare încerca ea să mă
protejeze? Comandantul îi ceruse subordonatului său să o dezlege la gură, dar prevenind-o că în cazul în care
va striga, o va ucide la primul sunet scos din cavitatea ei bucală, așa se exprimase dânsul. Miroslava aplecase
capul în semn de aprobare. A promis printr-o înclinare a capului că nu va face nici un zgomot. Bucata de pânză
fusese scoasă de către ofițerul subaltern,. Acest, la fel ca șeful său, îi dăduse de înțeles să fie precaută în ceea
ce spune, altfel, ordinele comandantului cu mare plăcere le va aduce la îndeplinire. Pentru ca tabloul să fie cât
mai realistic, fiecare vorbă a comandantului era aplaudată de subaltern, ca și cum, ar fi la un spectacol grațios.
Uneori, râsul deocheat al subalternului părea mai înfricoșător decât al comandantului său.
- Cine sunteți, ce vreți de la mine? Dragul meu ce faci aici? zise Miroslava imediat cum îi fusese
îndepărtată bucata de pânză.
A făcut un pas, voia chiar să se apropie de mine, dar piedica pusă de comandant o opri din cale.
Miroslava, pierzându-și echilibru, căzuse la podea. Mâinile legate la spate nu îi permitea să atenueze căderea.
La atingerea podelei de marmură, fața ei începuse să sângereze. Începusem să strig la comandant, cât și la
ofițerul său. Ceream insistent să o ajute. Atanas, speriat că fiica lui ar putea fi grav rănită, observând pata de
sânge care se formase pe podea, îl rugase pe comandant să-i salveze copilul. Ne cătând la faptul că tot acest
netrebnic a lăsat-o să cadă, acum, el e unicul care o poate salva, în afară de cazul când ne-ar elibera, fapt puțin
probabil.
- Accept, accept, doar salveaz-o, te rog, zise cu ochii înlăcrimați Atanas.
- Mă uimești Atanas, atât de repede îți schimbi părerea, zise ofițerul comandant. Te-am prevenit că
s-ar putea să îți revizuiești poziția. Cât face o ofertă bună să-i dai omului, adăugase comandantul.
Subalternul aplaudase la această vorbă a șefului său.
Eu mă uitam la fața Miroslavei care se umpluse de sânge. Trebuia numaidecât să fie ajutată. Mă uit la
comandant, îi zic:
- Ajut-o! Te implor! Pe urmă, fă ce vrei cu mine.
- Numaidecât jigodie, numaidecât așa voi face. Ofițer, pune-i casca în cap. Pregătește-l de intrarea
în cilindru. Dar nu-l dezlega. Nu am deloc încredere în el.
Atanas striga la comandant să îi salveze fiica, altfel, nu va face ceea ce îi ceruse comandantul. Timpul
trecea, iar Miroslava încă zăcea în baia de sânge. Atunci, comandantul a scos telefonul. Îl chema pe cine în
încăpere. În câteva minute în odaie au intrat doi indivizi, îmbrăcați, de asemenea, în uniforme de ofițeri.
Comandantul îi făcuse semn unuia dintre ei să o ridice pe Miroslava de la podea și să o așeze pe o masă dintre
cele care le văzusem eu mai înainte. Draga mea iubită își pierduse, pe semne, conștiința. Nu vedeam să dea
vreun semn de viață. Atanas l-a rugat pe comandant să facă orice poate, dar să nu o lasă să moară. L-a îndemnat
să o ducă imediat la departamentul medical al Unității ori, conform lui, Miroslava nu va rezista mult în așa
stare, trebuia oprită hemoragia. Ofițerul îi refuzase solicitarea, prevenindu-l că dacă nu va conecta mecanismul
așa cum i-a promis, atunci, fiica sa va avea aceeași soartă ca mulți alți oameni pe care însăși Atanas îi adusese
la Unitate pentru a fi folosiți în experimente.
- Te voi dezlega de funie, dar te avertizez, orice mișcare cât de mică ai face, orice suspiciune voi
avea, în același moment dau semn subordonaților mei să o ucidă, zise pe un ton foarte mizerabil
comandantul. Cuvintele îi ieșeau așa ușor prin gura spurcată. O moarte de om nu-i mare treabă,
adăugase el. Apoi, întorcându-se către cei doi ofițeri, le ceruse să nu o scape din ochi pe Miroslava.
Starea în care se afla dânsa nu prezenta deloc un pericol.
La insistența lui Atanas, dar și a mea, comandantul a ordonat să fie aduse medicamente pentru a opri
hemoragia externă observată pe trupul Miroslavei. Era conștientă, dar nu îndeajuns de mult cât să înțeleagă ceea
ce se petrecea. Cei doi ofițeri o țineau sub supraveghere fără a-i permite nici să se miște involuntar. O țineau de
mâini. Unul dintre ei își cobora mâna pe părțile sensibile ale corpului. L-am avertizat să nu îndrăznească. Atanas
făcuse o solicitare comandatului. A observat gesturile indecentele ale celor doi ofițeri. La ordinul ofițerului șef,
subalternii luaseră poziția de drepți. A făcut-o nu din compasiune, voia să-i intre în grații lui Atanas. Toată
concentrarea lui era îndreptată spre mașinăria manipulatoare, mai bine spus, în vederea punerii în funcțiune a
prototipului pe care îl construise el conform cu originalul. Satisfăcându-i rugămințile lui Atanas îl înmuia în
sentimente. Din păcate, nu avea nici o garanție plauzibilă legată de promisiunile comandantului. Există un risc
mare să fie omorât Atanas, inclusiv Miroslava imediat cum mașina va fi conectată. Dar ce putea face, ce pot eu
face?
Medicamentele fusese aduse de unul dintre cei doi ofițeri. Aceștia începuseră să îi curățele locul unde
era rănită. Apoi, i-au bandajat rana cu o bucată de pânză albă. Ofițerul, arătând cu degetul spre ceea ce făceau
cei doi ofițeri, îi zise lui Atanas:
- Vezi, colegule... ți-am zis că o pot ajuta, acum, fă ceea ce te-am rugat. Nu uita, fără șmecheriile
tale, ambii suntem în câștig, tu îți recuperezi fata, eu îl pedepsesc pe acest netrebnic care mi-a ucis
fratele. Știu că-i odrasla ta, continuase comandantul. Lăsăm momentele de dezvăluiri, emoții,
amintiri. Fă ceea ce ți-am cerut.
Ofițerul șef știa de relația de rudenie dintre ce-i doi. De fapt, știa, pe semne, totul. Mă mir că am reușit
să ajung până aici. Mă mir, dar sunt trist. Sfârșitul e atât de aproape, iar eu atât de departe de îndeplinirea
misiunii. Oh, Panfile, n-ai ales omul potrivit.
- S-a apărat, rost Atanas. Unul dintre ofițeri îi scotea funia. Îl dezlega. Chiar trebuie să-l pedepsești
în așa fel,? Poți să-l predai consiliului Unității, vor decide ei ce să facă cu el, spuse Atanas. Era ca
o ultimă încercare de a-l îndupleca pe comandant să renunțe la planul său diabolic de a mă folosi
pe post de cobai.
- Crezi tu că e vorba de pedepsire aici, o, te înșeli, răzbunarea pentru fratele meu trebuie săvârșită,
dar nu e totul. De câțiva ani buni am construit această cameră asemănătoare celei în care se fac
adevăratele experimente, m-am furișat atâtea ori înăuntru pentru a cerceta mecanismul de
manipulare și iată, acum mi-am creat propria mașinăria. Le-am furat chiar aparatul cela care l-ai
construit tu, știi, fără de care mașinăria nu mai are nici un rost. Oficial, nimeni nu cunoaște acest
fapt, crezându-se că a fost distrus în incendiul petrecut acolo, care, de altfel, tot eu l-am pus
intenționat pentru a șterge urmele. Vrem o schimbare Atanas, te poți alătura nouă. Nu mai putem
păstra ordinea veche. Recruți avem foarte mulți. Jumătate din Unitate este de partea noastră.
Așteaptă ordinul să atacăm, dar până nu reușim să conectăm mecanismul, trebuie să răbdăm. Panfil
ne ajuta, însă, ne trădase, nu am avut de ales decât să-l eliminăm. Fii cu noi, vei avea tot de ceea ai
nevoie.
Cu aceste îndemnuri și dezvăluiri stupefiante, comandantul i-a arătat mașinăria manipulatoare care
urma să fie pusă în funcțiune prin fapta lui.
- Vrei să zici că acesta este mecanismul din camera de proceduri, comandante? Întrebă Atanas. Dar
de ce l-ai luat, nu înțeleg, ce vrei să schimbi? Doar ești un aprig susținător, de altfel cum te cunosc
dintotdeauna, al ideii de totalitarism. Consideri că oamenii sunt o turmă care dacă nu este mânată
de un pastor iscusit, atunci, se destramă. Dacă ai luat acest mecanism de la Unitate, tu ai mers
împotriva lor, atunci, care-ți este scopul?
- Chiar vrei să fie asta o confesiune, Atanase? Nu îți spun ce planuri am, dar ține minte, regimul care
l-a impus Consiliul Suprem nu este destul de reușit. Oamenii încep să își ceară libertăți, drepturi.
Asta nu e bine. Ai mai văzut tu o oaie să pască acolo unde vrea ea, Dacă pastorul cu o bâtă îi
schimbă dorința, oaia ascultă. În plus, o oaie care începe să se depărteze de grup, căutând pășuni
roditoare, cu vegetație mai calitativă decât cea în care sunt mânate de pastor, va ațâța și alte oi, vor
vrea o urmeze, așa începe să fie distrusă turma. Eu nu pot permite una ca asta. Metoda de eradicare
este ideea mea. Consiliul Suprem nu o acceptase din prima, dar până la urmă am reușit să îl conving
de necesitatea implementării. Acum, mai rămâne să obțin mașinăria aceasta. Consiliul se gândește
să introducă elemente de democrație în țara. Nu, acest lucru nu-l voi accepta. Ai tot timpul din lume
să începi. Nu uita, pentru stimulare poți să privești din când în când la fiica ta care e pe moarte.
Fiecare mișcare a ta îndreptată spre punerea în funcțiune a mecanismului va fi încurajată de oamenii
mei. Îi vor administra un medicament pentru a-i îmbunătăți starea sănătății. Reușești să conectezi
toate piesele mecanismului, ți-ai salvat fiica, în caz contrar, nu vreau să par rău, dar știi ce se va
întâmpla. Aici, în această cutie, am două rânduri de ampule.
Comandantul i le arătase lui Atanas. Bătrânul strâmbase din nas la vederea lor. Ofițerul șef scoase două
flacoane. Le fluturase în bătaia lumii venită de la lampă, apoi, uitându-se la Miroslava, rosti:
- Asta din dreapta îi întremează sănătatea, iar cealaltă, o înrăutățește. Tu decizi care va fi injectată.
Mă uitam la bătrân. Era palid. Nu avea prea mult opțiuni. Miroslava scuipase pe jos. Ofițerii nu o lăsau
din ochii. Mâinile lor vânjoase căptușeau fără milă brațele suave ale fetei. Atanas n-a solicitat anularea
experimentului. Se vedea învins.
Eu, auzind cele spuse de comandant despre Consiliul Suprem și aluzia făcută cu turma de oi, mă
înspăimântase. Gândul că acest om va ajunge la cârma Unității, poate chiar în Consiliul Suprem, la conducere,
va însemna continuarea vremurilor negre în care ne aflam. Începusem să cred că nu era atât de criminal acest
Consiliul, cât o parte dintre angajații săi, care, pentru a-și atinge scopurile, săvârșeau niște infracțiuni de temut.
Sângele pentru ei era ceva firesc. Atanas începuse să cerceteze mecanismul, uitându-se uneori la Miroslava care
stătea prinsă între cele două namile de ofițeri. Se vedea pe chipul ei cum își revenea din starea de amorțeală,
dar nu rostea nici un cuvânt. Am început a striga, îi ceream comandantului să nu îndrăznească să-i facă vreun
rău. Miroslava mă auzise,. Și-a ridicat capul. Ar fi vrut să se scoale de pe masă, dar unul dintre cei doi ofițeri
cu o mână zdravănă o trase înapoi încât aceasta scosese un răcnet de durere. O apucase de păr. Atanas, văzând
faza, se enervă la culme. Intenționa să se îndrepte spre locul unde era ținură captivă fiica lui, dar comandantul
îi făcuse semn ofițerului să-l oprească din drum. Acesta din urmă, scoțând o bâtă, îl lovise puternic în abdomen,
Atanas s-a oprit din mers.
- Atanase, doar ți-am zis, o mișcare cât de mică și înțelegerea noastră cade. O nesupunere de acest
fel în plus, îți asumi răspunderea pentru moarea scumpei tale Miroslava.
Atanas a scos furia pe nări. N-a spus nimic. A revenit asupra muncii. Se apucase să conecteze piesele
mecanismului. Atât de mult mi-aș dori să mă eliberez pentru câteva secunde. Mi-ar fi suficient să distrug
aparatul manipulator. Păcat, păcat. Sunt legat, sunt legat cu funia., legat de iubirea mea.
Miroslava auzise ceea ce a spus comandantul. Era mai vioaie. Un semn că efectul medicamentului o
trata favorabil. Începuse să ceară explicații:
- Cine e tatăl meu? el nu este părintele meu, nu este, m-ați confundat cu cineva, dați-mi drumul de
aici nemernicilor.
A încercat să se ridice, dar a fost imobilizată imediat de către ofițeri. Comandantul îi făcuse semn lui
Atanas să nu intervină. Ia dat de înțeles să-și continue munca.
- Duduie, liniștește-te, nu am timp de taclale cu tine.
Făcuse semn unui dintre ofițeri să-i astupe gura. În câteva clipe, Miroslavei i-a fost lipită gura cu o
bandă adezivă. Se zbătea. Auzeau murmure slabe venite din partea ei însoțite de mici mișcări ale capului în
semn de nesupunere.
- E spre binele ei, remarcase comandantul, i se adresase lui Atanas. Bătrânul privea neputincios la
fiica lui care era forțată să stea locului.
Ofițerul care o aduse pe Miroslava stătea lângă mine. Mă luase de braț. A dezlegat funia de bârna din
perete. M-a adus alături de una dintre cele trei mese. Eram atât de aproape de Miroslava încât dacă nu aș fi fost
cu mâinile legate, aș fi putut să o ating cu mâna. Dânsa se uita la mine, încerca să se apropie, așa cum și eu mă
străduiam să o fac, dar ofițerii Unității ne țineau strâns fără a permite corpurilor noastre să se atingă. Mai mult,
ofițerul care mă aduse la masă, mi-a pus o casă cap. Făcuse glume pe seama mea. Cică, mi se potrivea de
minune, de parcă, ar fi fost construită special pentru mine. I s-a adresat comandantului:
- Comandante, ce fac cu nătăfleață acesta? Îl bag deodată în cilindru?
- Nu, așteaptă să termine construcția. Nu vreau să se întâmple ca ultima dată, când Panfil mă sfătuise
același lucru, apoi, a explodat cilindrul. Atanase, să nu ai vreun gând ascuns, altfel, va fi rău. Uită-
te, vezi cum oamenii mei o ajută pe fiica ta. Cât mai repede sfârșești reparația, mai devreme vei
avea ocazia să readuci copilului tău amintirile.
- Fac tot ce îmi stă în putere, mai este o piesă de conectat, așteaptă. Te rog, nu o face să sufere, spuse
Atanas fără a se întoarce cu fața spre comandant.
Aveam senzația că încerca să tragă de timp. Nu găseam un rost în asta. Eram împrejmuiți din toate
părțile. Orice încercare de a scăpa din mâinile lor trebuie să ne reușească din prima, o a doua ocazie nu ni s-ar
fi dat. Pierduse nădejdea în salvare. Mă împăcasem cu gândul. Curând voi pieri. Dacă așa salvez viața
Miroslavei, să fie. Moartea mea nu va fi o pagubă, dar moartea inutilă, mă întristează.
Casca pe care ofițerul mi-a pus-o în cap, mă făcuse să îmi pierd pentru un moment conștiința, dar îmi
revenisem repede. Conform spuselor lui Panfil, notate în scrisoare, urmează să fiu băgat în acest cilindru
îngrozitor unde mă vor obliga să ascult diferite compoziții muzicale. De ceea ce am fugit, nu am scăpat, îmi
spusesem eu în sinea mea. Mă uit la Miroslava, ochii ei înlăcrimați mă copleșeau de durere, încercam să mă
zbat din prinsoarea în care mă ținea ofițerul, însă, forța acestuia era prea mare, iar eu încă prea sleit de putere
pentru a-i rezista. Mi se făcuse foame. Ce idioțenie. În toată această încurcătură, gata să fie executat, eu aveam
goluri în stomac. Stupiditate.
Știu că nu am scăpare din această situația, nu aș vrea, totuși, să sufere Miroslava, draga mea iubită,
cariatida care mă fascinează prin prezența ei serafimică. Ofițerul a încercat să mă împingă spre cilindru. L-am
rugat să îmi permită câteva vorbe să am cu Miroslava. Condamna la moarte, am o ultimă dorință. Ofițerul
refuzase. A soc un râs demonic. La fel s-au hlizit ceilalți doi ofițeri în prinsoarea cărora era Miroslava.
Comandantul care stătea alături de Atanas urmărind procesul de reconstrucție a mecanismului X văzuse scena.
Eu strig la el.
- Comandante, nu ești un om de cuvânt, deși, ai promis!
- Cum îndrăznești jigodie să mă acuzi în așa fel?Ai tupeu chiar și atunci când ești aproape să părăsești
această lume. Dar lasă că după prelucrarea din cilindru vei fi ca un mielușel. Voi avea grijă să nu
mori. Am mai mare nevoie de tine viu, dar supus, un răzvrătit mort nu mi-ar folos la nimic, zise
comandantul, continuând să privească la acțiunile pe care le înfăptuia Atanas asupra mașinăriei.
Cerceta cu atenție fiecare mișcare a bătrânelul. Îl suspecta. Se vedea că nu pricepea o boabă în
acțiunile lui Atanas. Nici eu nu știam ce face. L-ar fi putut trage pe sfoară atât de ușor.
- Ultima dorință, comandante, ultima. Ai zis că o vei îndeplini, îi amintesc eu comandantului. Mai
ții minte, camera cea albă unde ai vrut să mă ucizi? Ai spus-o chiar tu. Îmi permiți să am o dorință?
Am una! Exclam eu.
- Oh, piticanie ce ești tu. Îți place să joci la nervi. Fie, care dracului dorință mai ai? Bagă de seamă,
eu grațiere nu fac și nici, nu am de gând să eliberez pe vreunul dintre voi.
- Nu, nu comandante, îi zic eu lui folosind apelativul comandant pentru a-i câștiga cât de puțin
încrederea, făcându-l să pară superiorul tuturor nouă celor din cameră. Te rog, permite-mi să
vorbesc cu Miroslava. Asta e ultima mea dorință. Vreau să-mi iau rămas bun așa cum se cuvine.
Te rog, comandante!
Comandantul nu răspunse imediat, dar apropiindu-se de Miroslava, se uitase la ea atent, timp în care eu
și Atanas îl urmăream cu privirea. Văzându-i fața lui Atanas, aș fi crezut că în orice moment e gata să sară peste
comandant. L-a sfâșia în bucăți, dar gândul nu se materializase. Ofițerul șef vorbi:
- Fie așa, ai două minute să-i spui duduii apucăturile tale.
Ofițerul mă oprise din mers când eu voisem să mă apropii de ea. Mă uit la comandant, acesta îi face
semn ofițerului să-mi fac loc de trecere.
- Miroslava, draga mea, să știi că îmi pare rău. Din cauza mea ai ajuns aici, îi zic eu copilei mele
minunate. Dânsa avea o privire de nedumerire. În ochii lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraz. Vă
rog, scoateți-i batista din gură, ce rău poate să facă ea? Vă rog, comandante.
Comandantul făcuse semn să fie luată de la gura Miroslavei bucata de pânză. Un gest destul de măreț
la cât de mizerabil este. Între timp, Atanas privea la tabloul creat lângă masa unde stătea fiica lui. Comandantul,
însă, îi dăduse de înțeles să-și continue munca, căci, nu are timp pentru momente lirice.
- Ce se întâmplă, iubitule? Ce ți-au făcut acești oameni? Ce le-ai greșit atât de mult încât de-au adus
în halul acesta? Mă întrebă Miroslava. A vrut să se ridice de pe scaun. De această dată ofițerii n-au
intervenit. M-au adus cu forța aici. M-au luat de la școala de balet. Îl așteptam pe Gabriel.
Între noi doi stătea doar masa de metal care ne despărțea corpurile. Trupurile noastre ardeau de dor,
căutau să se unească.
- Nu contează Miroslava, îngerul meu. Important să fii tu teafără.. Îmi pare rău pentru ceea ce ți-am
făcut. Nu așa am vrut să se întâmple toate. Iartă-m, te-am folosit ca un scut pentru a-mi potoli
gândurile mele răzlețe. Să știi, totuși, te iubesc la fel demult ca prima zi.
Miroslava se uita la mine, lacrimile au început să-i cadă mai greoi ca înainte. Nu știu dacă pricepuse
ceea ce eu voiam să îi spun, dar o vedeam cum suferea. Mă apropii de ea cu partea superioară corpului, buzele
noastre se întâlniră. Un sărut se înfiripase revărsând peste noi atâta afecțiune, dragostea ce ne lega destinele în
acele momente de groază în care ținea comandantul. Sărutul însă fusese oprit de unul dintre ofițeri care ne-a
despărți cu forța.
- Ce vor să îți facă? De ce ți-au pus această cască în cap? Am atâta întrebări, dragul meu. Nu pot pricepe.
Tata a fost arestat. Mă sunase nu cu multă vreme înainte să dea buzna indivizii îmbrăcați în albastru
care m-au luat cu forța din camera unde stau cazată.
Vorbele Miroslavei mă făceau să am o stare dublă de emoții. Pe de o parte, eram fericit să o aud cum își
arăta grija de mine, dar pe de altă parte, știind ce mă așteaptă, suferința care avea să urmeze, voiam să o văd cât
mai repede scăpată din acest loc. Ofițerii auzeau discuția noastră, făceau chicote la fiecare pas. Miroslava
continua să mă întrebe cu vocea tremurândă cum ajunsesem aici, apoi, veni și întrebarea năucitoare la care nu
eram pregătit:
- De ce acest om, arătând cu ochi spre comandant, spune că bărbatul de acolo este tatăl meu? Ce
înseamnă asta iubite? Tatăl meu este primarul Tase, știi prea bine, poate a fost o eroare și ne-au
adus pe amândoi aici din greșeală? Știi ceva?
Eu nu știam ce să-i răspund. Tăceam uitându-mă la chipul suav al Miroslavei. Se pare că întrebarea
fusese auzită de către comandant. Acesta, îi ceruse unuia dintre ofițeri să stea lângă Atanas, dând ordin să îl
ucidă dacă va îndrăzni să facă vreo mișcare suspectă. Comandantul se apropiase de masa lângă care mă aflam
eu și Mira.
- Duduie, tatăl dumitale este acest nătâng de coleg pe care îl vezi acolo. Nu înfiat, biologic, cum se
spune în lumea celor intelectuali. Poate nu e atât de bogat ca actualul tată, însă, are creierul mai
dezvoltat. Dezvoltat, dar încăpățânat.
- Nu, încetează, ce faci comandante? Îi zic eu ofițerului superior care voia să îi spună Miroslavei
adevărul. Așteaptă măcar să îi fie readuse amintirile înapoi. Își va aminti singură.
O lovitură sub coasta din partea dreaptă a corpului, aceasta a fost reacția comandantului la vorba mea.
Arătându-și statutul de superioritate față de mine, mi-a dat de înțeles să nu cutez să-l întrerup când vorbește.
Nici Atanas, tatăl Miroslavei, n-a scăpat de pedeapsă. Deși, nu făcuse nimic, comandatul i-a dat ordin ofițerului
subaltern să-l grăbească. Subalternul n-a stat mult pe gânduri, îl lovise cu pumnul în spate pe Atanas. Bătrânul
s-a fi împotrivit, poate, i-ar fi dat una înapoi, dar știa ce se putea întâmpla cu fiica lui.
- Nu cred. Ești un mincinos. Tatăl meu este primarul Tase, zise Miroslava cu ochii înlăcrimați.
Spune-i dragul meu, spune-i că e așa. Doar îl cunoști pe tatăl meu. Spune-i, se ruga de mine
Miroslava.
Eu nu ziceam nimic, tăcerea mea o făcuse pe Miroslava să nu se mai agite atâta. Văzând liniștea care
apăruse pe chipul meu, dânsa a început să plângă și mai tare.
- Dar cum? De ce? Doar e tatăl meu? Am poze cu el! Îl știu de o veșnicie? buimăcită întreba
Miroslava. Nu era suficient că a fost răpită. A trebuit să suport dezvăluirea acestui adevăr.
- Draga mea, nu îl asculta pe acest netrebnic, într-adevăr, tatăl tău este Atanas, acel om, arăt eu spre
Atanas, dar este o explicație. Cere de la el, îi zic eu. Voiam s-o consolez.
Miroslava se oprise din plâns. S-a așezat pe scaun. Comandantul făcuse o mimică satisfăcută. Rânjindu-
se la mine, spuse:
- Acum, chiar că nu m-ai ai nici o scăpare jigodie. Își întări puterea vorbelor cu o lovitură de armă în
abdomenul meu. Luați-l! Pregătiți-l pentru experiment.
Cei doi ofițeri care o păzeau pe Miroslava s-a urnit din loc. Au lăsat-o pe Miroslava singură,
nesupravegheată. Pe mine m-au înșfăcat de brațe, fiecare de câte o parte. Mă conduceau spre cilindru.
Conduceau e prea frumos spus. Mă îmbrânceau. Miroslava nu este doar frumos, gingașă. Am observat. Mă
uimise că a fost în stare de așa ceva. Îi sustrase un cuțit unuia dintre ofițeri. Aceștia doi mă luaseră de braț.
Miroslava reușise să taie funia de pe mâinile sale. Ofițerii n-au sesizat acest lucru. Subalternii m-au adus în
fața cilindrului. Fiindcă stăteam cu spatele, nici ei, nici eu, nu am detectat mișcările viclene ale Miroslavei.
Dânsa se repezise spre unul dintre ofițeri amenințându-l că îl ucide dacă nu îmi dă drumul. Celălalt ofițer a scos
arma. O îndreptase spre ea, pe mine ținându-mă strâns de braț, totodată, punându-mi un cuțit la gât.
Scena care s-a creat înaintea mea, mă buimăci. Fata firavă, plăpândă, amenința pe unul dintre cei doi
ofițeri care o minută în urmă o ținea captivă. Miroslava i-a pus cuțitul zona coapsei, ondulându-l în sus și jos.
L-a prevenit, dar și amenințat. Dacă nu face ce spune ea, îl va băga în picior.
- Nu vă cunosc, strigă ea speriată, nu îmi pasă cine sunteți, dar acel om nu e tatăl meu, zise dânsa
uitându-se la comandant, apoi la Atanas.
Vorbele acesta îl întristate pe Atanas, observam cu fața i se schimbase.
- Dragul meu, nu știu ce ți-au făcut acești nebuni, însă, nu vreau să te văd cum suferi. Vom ieși de
aici! Trebuie! Tata are nevoie de ajutor. Sora a nimeri în spital. Atâtea necazuri. Ești unica persoana
în care mai am încredere.
- Miroslava, nu face asta, lasă arma jos, îi zic eu. Apoi, adresându-mă comandantului care până atunci
se mulțumi să privească scena desfășurată în cameră, acesta se apropiase de Miroslava. Nu îi face
vreun rău, te rog, îți voi asculta ordinele. Mă duc singur fără luptă în acel cilindru, doar las-o în
pace pe ea.
Comandantul păstra aceeași tăcere ucigătoare. Fața îi era dură, dar parcă, nu atât de înspăimântătoare
ca înainte. O fi senzația unei stări cu care m-am obișnuit. Războiul devine o normă când trăiești viața în bătaia
puștii, iar casa îți este cortul în care îți duci traiul de ostaș. Era greu de ghicit intențiile sale. Ofițerul care mă
ținea pe mine încă avea pistolul îndreptat spre Miroslava. Cuțitul pus în regiunea gâtului, îl apăsa, uneori, prea
mult, încât simțeam cum lama acestuia își făcea cărare în interiorul grumazului meu.
Ajungând la o distanță doi metri de Miroslava, comandantul o privise îndelung fără a scoate o vorbă.
Ea, de asemenea, nu-l scăpa din ochi, îmboldind pe subalternul acestuia cu cuțitul. Demonstra intențiile ei destul
de serioase.
- Am terminat, am terminat să-ți repar mașinăria, strigă Atanas la comandant. Poate, un gest de
disperare a fost. Poate, chiar a terminat reparația.
- Bravo colega, bravo, zise comandantul. Acum, conecteaz-o, du-l pe acest imbecil la cilindrul, spuse
comandantul, adresându-se la ofițerul care mă ținea pe mine. Miroslava auzind aceasta, se înfuriase:
- Îl omor, îl omor, dați-i pace, lăsați-l, începuse ea să se agite. Dragul meu, vom ieși ambii de aici,
ambii. Vii și teferi.
- E ca tine Atanase, exact la fel. Îți mai amintești cum a fost prima ta lună când te-am recrutat. Te
zbăteai ca peștele pe uscat. Voiai să schimbi sistemul defect și puturos înfiripat în unitate. Uneori,
ascultându-ți ideile, chiar credeam că ai să reușești. Apoi, ai cedat. Toți cedează!
- Las-o pe ea. Ai ce ai cu mine. Dar te rog, nu îi face nici un rău, zise Atanas, încercând să se apropie
de comandant, dar ofițerul care-l supraveghea îi opri calea. I-a pus pistolul la tâmplă. Te rog,
comandante, lasă-mă să vorbesc cu ea.
- Miroslava! Miroslava! draga mea, iubita mea, ce se întâmplă? Ajutați-o, vă implor, începusem să
strig eu când am văzut-o prăbușindu-se la pământ. Rana căpătată în urma căzăturii se agravase.
Amenințarea ei a costat-o. ofițerii nu s-a grăbit să-i acorde ajutorul medical necesar. Cuțitul îi căzuse
din mână, iar ofițerul, anterior luat ostatic de Miroslava, a apucat-o de păr târând-o spre masa unde ședea inițial.
Am vrut să o ajut eu. Nu știam mare lucru ,dar m-aș fi descurcat. Nu mi-a fost permis. Comandantul a dat ordin
să fiu băgat în cilindru.
Ochii lăcrimau. Miroslava era chinuită de acest nemernic de ofițer care o trase de păr spre masă. Urletele
de durere ale Miroslavei mă făceau să îi simt suferința pe propriul corp. Funia care îmi ținea mâinile legate îl
apăra de răzbunarea mea. Mă zbăteam în prinsoarea în care eram, încercam să mă slobod, inutil. Ofițerul mă
ținea cu putere atât de mare, încât, respirația mi se întrerupea în intervale frecvente. Între timp, Atanas,
observând ceea ce se petrecea cu fiica sa, se grăbise spre dânsa. Ofițerul care-l păzea a vrut să tragă din armă,
dar comandantul îi făcuse semn să se oprească din intenția pe care o avea. Această interdicție îl nedumeri și
totodată, îl supărase pe ofițer, dar se supuse ordinului.
Eram trei contra patru. Comandatul și ai săi trei ofițeri împotriva noastră. Mă uitam la mașinăria recent
reparată de Atanas. Poate nu este cea originală, ci doar o copie. Aș vrea s-o distrug. Nu pot. Nu am putere să
mă mișc. Forța mă părăsise. Cât aș vrea să se reverse unica dată, acum, puterea lui Samson. I-aș nimici. Aș
distruge întreaga încăpere chiar dacă voi pieri împreună cu dânșii.
Atanas se apropiase de Miroslava. Aceasta sângera în regiunea dreaptă a tâmplei. Tatăl ei își scoase
cămașa încercând să-i oprească hemoragia. I s-a adresat comandantului, fiica lui avea nevoie de îngrijiri:
- Ți-am reparat mecanismul, așa cum mi-ai cerut. Ajut-o, te rog, zise el cu lacrimi în ochi, uitându-
se la comandant.
- De ce aș face-o? Se răsti comandantul. Nu îmi mai ești de folos. Acum, pot să te folosesc și pe tine
în calitate de cobai pentru experiment. Mai multe încercări, rezultate mai palpabile. Chiar mă
gândeam, de unde voi lua material umana pentru experimentele mele. Ce noroc, am trei voluntari.
spusese comandantul scoțând pe gură și nări un râs malefic. Subalternii săi se amuzaseră în același
ritm.
- Ai promis! Nu, nu pe ea. Fă ce vrei cu mine. Dar las-o pe ea. Atât îți cer. Mi-a rămas unica persoană
dragă. Nu mai știu nimic de soție, nici nu cred s-o mai găsesc. Măcar pe ea, te implor, nu o face să
sufere.
- A fost slabă! Exclamase comandantul. S-a întors cu fața spre cilindru. Privea mândru la el. Ca și
cum, ar fi fost creația personală sublimă.
- Ce? Cine a fost slabă? Întrebase Atanas.
Am ciulit urechile. Mă interesa și pe mine gândurile pe care le-a spus comandantul. Aveam o presimțire.
Comandantul îi făcuse semn ofițerului care stătea lângă Miroslava să-i dea medicamentele din trusa
medicală pe care a adus-o mai devreme, medicamentele. Printre medicamentele scoase pe masă se aflau niște
bisturie. Miroslava luase unul dintre ele și într-un moment de disperare, mintea parcă i s-a întunecat, îl
implantase în grumazul lui Atanas. Din locul înjunghiat începuse să curgă o dâră puternică de sânge. Atanas
respira cu greu, dar uitându-se în ochi fiicei lui, o întrebare adresase.
- De ce, fiica mea, de ce? acestea fusese ultimele cuvinte pe care le scoase Atanas. A vrut să mai
spună ceva, dar sângele îi țâșnise haotic din cavitatea făcută de Miroslava în trupul lui aducându-i
sfârșitul.
Corpul înroșit căzuse peste masă, apoi, alunecând, se prăbușise la podea. Ofițerul sărise în fața
Miroslavei. I-a dat un pumn în piept, dânsa își pierduse echilibru. Ofițerul i-a smuls bisturiul din mâna. Alt
ofițer luase toate medicamente de pe masă.
Fiind martor la cele întâmplate, nu îmi venea să cred că e adevărat. În fața mea stătea mort Atanas, ucis
de propria sa fiica. Eu mă uit la dânsa, ofițerii și comandantul se apropiase de cadavru cercetându-l și
confirmând moartea bărbatului. Iată la ce poate duce metoda de eradicare. Consiliul, ofițerii, Unitatea, acești
mârșavi indivizi, acești răufăcători, acești autointitulați făcători de destine umane, îi fac pe oameni să se
dușmănească între ei. Nu s-ar fi întâmplat o asemenea tragedie dacă Miroslavei nu i-ar fi fost șterse memoriile.
Gândurile i-au fost alterate. Cele dobândite prin cauză naturală au fost înlocuite cu unele fabricate în laborator.
Asta urmărește Consiliul, Unitatea, să ne facă să gândim nu cum dorim noi, cum voiesc ei.
- Ce ai făcut Miroslava, ce ai făcut draga mea? E tatăl tău, e tatăl tău! Exclam cu înspăimântare.
- Tatăl meu e primarul Tase, doar el. Acest netrebnic nu-l cunosc, nici nu îmi pasă. Tata mi-a descris
individul care l-a băgat la pușcărie. Seamănă foarte mult cu el. Am făcut-o pentru tine, pentru
dragostea noastră. Iartă-mă iubite. Știu că mă vei ierta.
Începusem să am pierderi de conștiință. Am fost înfrânt de Unitate. Cu propria mea faptă am contribuit
la pierderea luptei pe care voiam să o duc împotriva Unității. Din cauza mea a ajuns Miroslava aici, din cauza
mea e mor Atanas. Lovitura mortală nu a fost dată de Miroslava, deloc, eu am lovit, eu am luat bisturiul și i-am
sfârtecat gâtul. Sunt vinovat. Am fost înfrânt de mine însumi.
Dacă propria fiică a fost întoarsă contra părintelui ei, i-au creat o viață care nu a existat, atunci, mă tem
pentru sorta întregii țări. Sclavii aveau mai multă libertate în antichitate decât cei cărora li se va spăla creierul.
Comandatul se uitase la Miroslava, apoi la mine. Ceruse ofițerului care anterior îl păzise pe Atanas să-
i ridice corpul de jos și să-l ducă acolo unde el știe că trebuie dus.
- Aș vrea să par înduioșat de acest deznodământ, dar nu sunt. Luați-l și puneți-l în cilindru, zise
comandantul, adresându-se celorlalți ofițeri. N-a trebuit să-mi mânjesc eu mâinile de sânge.
Vorbele comandantului îmi erau indiferente. Mă uitam la ființa în care se transformase Miroslava.
Dânsa stătea jos pe scaun rezemându-și capul de masă. Hemoragia continua să își producă efectul. Ochii îl avea
închiși, mâinile stăteau ca și cum ar fi fost lăsate în voia lor. Nici un semn că i-ar părea rău pentru ceea ce a
făcut. Comandantul se apropiase de ea. I-a atins pulsul. După semnul pe care îl făcuse, am priceput. A murit.
Nu reușisem să duc până la capăt gândul. Miroslava s-a sculat brusc de pe scaun. Intenționa să-l lovească pe
comandant. Nu a nimerit ținta. În schimb, a înhățat o lovitură îngrozitoare în față. A mai încercat o dată.
Miroslava nu reușise să atingă ținta. Comandantul a scos pistolul descărcând glonț după glonț în trupul firav al
iubitei mele. Corpul ei se umpluse de găuri prăbușindu-se jos ca secerat. Ochii îi avea deschiși, tot atât de
pătrunzători cum îi erau mereu. Cât de frumoasă este, încât nici moartea nu i-a furat splendoarea.
Începusem să plâng, să urlu, zbătându-mă în mâinile ofițerilor care mă duceau în interiorul cilindrului.
Nici nu știam dacă ceea ce se întâmplase a fost răul cel mare ori urmează să am parte de nenorociri mai
înfiorătoare. Nu, nu erau. Totul a fost mistuit. Am pierdu-o pe Miroslava. S-a dus. Nu-i. Consiliul a câștigat.
Tase e la dubă. Îl vor face țap ispășitor pentru fărădelegile mele. Va fi sacrificat. Lumea are nevoie de
condamnați. Ce mai contează vina în asemenea cazuri. Consiliul știe să amăgească. Vor face campanii de
denigrare a imaginii lui Tase. Merită. Merită, însă, nu așa. Fiica lui e moartă. Fiica adoptivă. Eu am soarta
pecetluită.
- Te voi ucide, auzi tu, ticălosule, te omor, îi strig eu comandantului care în acel moment își ștergea
pistolul de rochia Miroslavei, mulțumit de isprava făcută.
- Ce vină am eu? A fost apărare.! Exclamase comandantul. Dacă duduia ta ar fi ascultat de sfaturile
pe care i le-am dat, era încă în viață, adăugase el. S-a îndreptat spre mașinăria manipulatoare.
- Ești un nemernic, meriți să fii tu în locul meu, să te bage în cilindru, urlu eu la el.
Am încercat să mă desprind din prinsoare. Voiam să ajung la trupul fără suflare al iubitei mele. Nu mi-
au permis. M-au lovit cei doi ofițeri. Lacrimile îmi curgeau șiroaie. Nu mă puteam stăpâni. Nici nu încercam.
Lăsam să iasă emoțiile din mine.
De cealaltă parte, comandantul se uita la aparatul pus în funcțiune. Era vădit impresionat de măiestria
lui Atanas depusă în a-l repara.
- Să știi că și mie îmi pare rău de moartea lui Atanas. Chiar era un inginer bun. Va trebui să caut pe
altcineva în locul său, zise comandantul. Râdea. Ofițerii o făcuseră la fel.
Între timp, cadavrul lui Atanas fusese luat de la podea, ofițerul revenind înapoi în cameră. Comandantul
nu ceruse să fie luat corpul neînsuflețit al Miroslavei, parcă, vrând să-l lase înaintea mea să-l văd. Să mă usture
durerea. Ajunsesem înaintea cilindrului, dus fiind cu forța de către cei doi ofițeri. Comandantul s-a apropiat.
Verificase casca pe care mi-au pus-o pe cap. L-am scuipat în față. Din gură mi-a ieșit salivă amestecată cu
sânge. Gestul meu a fost pedepsit. Am primit trei lovituri bruște de la comandant. A dat ordin unuia dintre
ofițeri să aducă corpul Miroslavei. Ofițerul aduse corpul neînsuflețit al iubitei mele. Era atât de vie, atât de
serafimică. Atât de vie îmi apărea în ochi. Mă uitam la ea și îmi reproșam. Mintea mă pedepsise. M-a condamnat
pentru moartea ei. În loc să aduc pagubă Consiliului, l-am ajutat să pară mai puternic, mai consolidat și prietenos
în fața oamenilor. Vor profita de pe urma morții mele. Îmi închipui ziarele scoțând mii de tiraje pe primele
pagini fiind știri despre decesul unui ofițer al Unității. Cauza morții, rănire în timpul luptei. Mă vor face
dezertor. Poate un spion al vecinului, al, așa zisului, Inamic din Exterior.
Miroslava, draga mea. Aș vrea să ofer viața mea la schimb cu moartea ei. Comandantul a cerut să fie
dus corpul în interiorul cilindrului, după care, dăduse ordin să mă ducă și pe mine înăuntru. Unul dintre ofițeri
m-a dezlegat la mâini, însă, m-a legat cu o funie la piciorul stâng. Eu imediat cum simțisem brațele slobode, am
încercat să scap din captivitatea ofițerilor. Mă îndreptasem spre corpul Miroslavei. Ne aflam ambii în cilindru.
Comandantul făcuse semn să fiu oprit. Eram toți în interior. Eu, comandantul cu subalternii săi și Miroslava.
- Vei avea timp să stai alături! Surâzând, rostise. Alături de duduia ta vei sta în următoarele zile,
săptămâni, luni… ani. Cât vei rezista. Să știi, javră ce ești, să simți durerea pe care o am. Vreau să
suferi la fel cum eu am suferit când mi-am văzut fratele ucis.
Unul dintre ofițeri își descheiase șlițul la pantaloni. Se apropiase de trupul înmărmurit al Miroslavei. I-
am ghicit intenția. Profit de mica neatenție a comandantului. Acesta îi dădea indicații unuia dintre subalternii
săi. Mă depărtez de el. Luându-l la ochi pe ofițerul cu prohabul deschis, mă năpustesc asupra lui. Lovitura
fusese atât de rapidă, încât, nici nu am observat cum l-am doborât pe ofițer la pământ. Acesta încă avea mâna
pe fermoar. I-am spart capul. Se lovise de o bucată de scândură pierdută pe fundul cilindrului. Îi vedeam sângele
infectat de mizerie cum se prelingea pe moca sa spurcată. Libertatea mea nu durase prea mult. Am fost apucat
de grumaz și trântit jos. Nu am observat cine era, poate o fi fost celălalt ofițer, poate o fi fost comandantul, nu
mai conta. Miroslava fusese ucisă, Atanas nu mai este în viață, planul meu de a strica mașinăria manipulatoare
s-a năruit. Eu însuși voi fi folosit pe post de cobai. Nu mai am nici o speranță. Îmi amintesc de Gabriel. Dânsul
mai poate aduce o fărâmă de victorie. E ultima șansă de a lovi Unitatea, Consiliul. Dacă va reuși să publice
acele informații, înseamnă că moartea mea nu a fost în zadar. Mi-am dorit o lume liberă, dar oamenii singuri
aleg. Misiunea mea este, totuși, să le arăt alternativa. Gabriel, să nu mă trădezi. Dacă îl vor prinde s-a dus de
râpă totul. Îmi dădeam seama de pericolul la care mă expuneam. Șansele să duc planul la bun sfârșit erau extrem
de mici. Însă, nu voiam să mă dau bătut. Paralel activității mele, am făcut niște notițe în caiet. Le scriam cu
mâna proprie, le verificam, apoi, le puneam în plicurile care veneau la primărie. Alegeam pe cele care erau
avizate de Comisia de etică. I-am transmis lui Gabriel notițele mele. L-am rugat să facă cât mai multe copii,
apoi, să le expedieze presei. În hârtiuța pe care i-am dat-o sunt indicate instrucțiunile. Plicurile le va lua din
cărți. Din acele cărți pe care l-am ajutat să le ascundă. În seara când ne-am dus la croitorie le strecurasem în
paginile uneia dintre ele. Aveam dubii că fac ceea ce trebuie. Am riscat. Socoteala mea era simplă. Mi s-a părut
un om de încredere. Nu-l învinuiesc de nimic dacă va refuza să facă ceea ce i-am cerut. Le-aș fi publicat eu. Nu
puteam. La primărie ar fi observat dispariția plicurilor. Am așteptat tăcut până m-am văzut plecat în capitală.
Apoi, informațiile trecute în scrisoare le dobândeam prin propriile fapte. Cât mai multe fapte făceam, mai multe
date adăugam în notele mele. Am scris ceea ce se întâmplase. Nu mi-am atribuit un adevăr. M-am autodenunțat.
Din păcate, ultima parte a vieții mele nu o vor afla. Ori, vor afla doar ceea ce Consiliul va spune. Ceea ce
urmăream eu consta în a le arăta oamenilor o altă versiune. Nu doar cea a Consiliului Suprem. Vor decide
singuri ce fac. În plus, plicurile au pe ele avizul favorabil al Comisiei de Etică aflat în subordinea Consiliului
Suprem. Vorbele mele vor fi luate în serios de unii. Nu ar îndrăzni cineva să facă glume de acest gen. Consiliul
nu iartă pe nimeni.
Cu aceste gânduri în minte, fără a mai vedea fața celui care mă apucase de grumaz, observ pistolul din
mâna sa. Era îndreptat spre mine. L-am apucat. I l-am smuls. Aveam pistolul. Obținusem o șansă, una mică.
Puteam să ies de aici. Intenționam să împușc în mașinăria manipulatoare. Din păcate, peretele din sticlă a
cilindrului a oprit glonțul. Conștient de înfrângere. Nu mai este scăpare.
- Ați câștigat, jigodiilor, ați câștigat. M-ați învins. Voiam să-mi acord un rol de erou. Ce tâmpenie.
Totuși, am adăugat, ați ucis un om, dar veți fi înfrânți de o țară întreagă,. Gabriel, mă adresam
profesorului școlii de balet, de parcă, ar fi fost prezent, ești ultima mea nădejde.
A urmat o împușcătură. Sângele îmi țâșnise pe față împrăștiindu-se peste trupul meu. Cad la pământ.
Mă lovesc cu toată greutate corpului de suprafața dură a podelei. Aud pe cineva agitându-se în jurul meu. Striga
cuvinte de ocară, nu le deslușeam. Pistolul scăpase din mâna mea. Misiunea și-a îndeplinit-o, îi mulțumesc.
Sunt un laș, am ales moartea decât să suport durerea. Ochii nu-i controlez, imaginile încep să dispară. Chipul
angelic al Miroslavei e ultima priveliște pe care o zăresc, mă sting.
- Drace! S-a dus! au fost ultimele sunete auzite.

S-ar putea să vă placă și