Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă

-Caracterizarea lui Harap Alb-

Opera “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă a apărut în anul 1877 în revista
“Convorbiri literare” fiind considerat de criticul literar Ovidiu Bârlea ca fiind “cel mai
frumos basm din întreaga nostră literatură”.
Basmul este o specie epică amplă, care dezvoltă categoria estetică a fabulosului,
având un singur fir narativ, o acțiune convențională, la care participă personaje înzestrate
cu puteri supranaturale. Fiind „o oglindire a vieții în moduri fabuloase”(George Călinescu),
basmul propune o lume idealizată, în care are loc aventura protagonistului. Caracterul de
basm cult este conferit/redat de numeroase aspecte de originalitate. Eroul nu are de trecut
doar trei probe, ca în basmul popular, ci mai multe serii de probe, potrivit avertismentului
dat de tată : “să te ferești mai ales de omul spân, cat îî putea, să n-ai de-a face cu dânșii că
sunt foarte șugubeți”. Răul nu este întruchipat de făpturi himerice, ci de omul însemnat, de
o inteligență vicleană, cu două ipostaze: Spânul și Împăratul Roșu.
Tema și viziunea despre lume a autorului se defineste dincolo de lupta dintre Bine și
Rău, acesta tratând și o temă morală, a devenirii eroului, care, înainte de a fi împărat,
trebuie să cunoască și statutul de slugă, tocmai pentru a învăța să-și înțeleagă supușii și să-
și exercite responsabil puterea.
Eroul din “Povestea lui Harap Alb” este un Făt Frumos din basmele populare,
destoinic şi curajos, dar rămâne în zona umanului, fiind prietenos, cuminte şi ascultător.
Personajul central, Harap-Alb, este un model de erou de bildungsroman, urmând o
călătorie pe care o face pentru a ajunge împărat. Este o iniţiere a flăcăului în vederea
formării lui pentru a deveni conducătorul unei familii, pe care urmează să şi-o întemeieze.
El parcurge o perioadă pentru a învăţa şi alte aspecte ale unei lumi necunoscute până
atunci, experienţă necesară viitorului adult. Figurează în aceeași categorie etică a binelui
propusă de fabulos, fiind surprins pe poziții antagonice cu Spânul și Împăratul Roș, la
rândul lor simboluri ale maleficului, și este complex, căci evoluează în raport cu acțiunea.
La începutul basmului are un statut privilegiat. El este fiul craiului, mezinul familiei,
reprezentând ,,o vârstă și o criză” (G. Călinescu).. Semnifică o criză de personalitate căci
este judecat prin raportare la frații mai mari: dacă aceștia nu au reușit în proba născocită de
crai, nici el nu poate fi capabil.
Coborârea în fântână reprezintă începutul inițierii spirituale. Personajul intră în
fântână naiv fecior de crai, pentru a deveni Harap-Alb, rob al Spânului: „D-acum înainte
să ştii că te cheamă Harap-Alb, aista ţi-i numele, şi altul nu.”
Cinstit din fire, Harap-Alb nu-l trădează niciodată pe Spân, deşi un stăpân tiran ca
acesta ar fi meritat. De pildă, atunci când se întoarce spre împărăţie cu pielea şi capul
cerbului fabulos, „piatra cea mare din capul cerbului strălucea” atât de tare, încât mulţi
crai şi împăraţi l-au rugat sa le dea capul cerbului, acesta primind în schimb “banaret”,
“fata şi jumătate din împărăţie” sau “fata şi împărăţia întreagă”, dar Harap-Alb şi-a urmat
calea, ducând bogăţia întreagă stăpânului. O singură dată a şovăit, atunci când,
indragostindu-se de fata împăratului Roş, „mai nu-i venea s-o ducă” Spanului. Probele la
care îl supune Spanul sunt menite să-l pregăteasca pentru viitor, când va trebui să-şi
conducă propria gospodărie, propria familie. Ca şi în viaţa reală, flăcăul este ajutat de cel
mai bun prieten al său, calul fabulos, şi de Sfânta Duminică, cea care îi dăduse primele
sfaturi în evoluţia maturizării sale. În trecerea acestor probe, Harap-Alb este umanizat, el
se teme, se plânge de soartă, cere numai ajutorul acelora în care are încredere, semn că
învăţase ceva din experienţa cu spânul.
De asemenea, sufletul lui bun si dragostea pentru albine şi furnici îl fac să le
ocrotească şi să le ajute atunci când le întâlneşte în drumul său. Sigur că binele pe care
Harap-Alb îl face se întoarce atunci când el însuşi se află în impas, crăiasa furnicilor şi cea
a albinelor salvându-i, de asemenea, viaţa. El este tolerant cu defectele însoțitorilor și are
destulă răbdare pentru a rezista probelor. Treptat nu se mai plânge, ci acționează ferm și
știe că uneori a cere ajutorul și a-l acceptă e o dovadă de înțelepciune.
Caracterizarea directă este prezentată în text prin intermediul etichetărilor
celorlalte personaje. Sfânta Duminică îl consideră ,,slab de înger, mai fricos decât o
femeie”, dar cu alte ocazii îi mărturisește că ceea ce l-a ajutat în înfruntarea greutăților
e ,,puterea milosteniei și inima bună”. Împăratul Verde îl apreciază pentru că e ,,o slugă
vrednică și credincioasă”, dar Spânul îl numește slugă vicleană, o expresie a propriei
răutăți și esențe. Naratorul îl consideră la început ,,boboc de felul lui”, subliniind lipsa
inițierii în lume. Caracterizarea indirectă este predominantă, imaginea eroului constituindu-
se treptat, prin acumulări de fapte, prin atitudini, gesturi și prin limbaj.
În concluzie, Harap Alb nu este acel Fat-frumos din basmele populare, căci evolutia
sa reflectă concepția despre lume a scriitorului, prin umanizarea fantasticului. Protagonistul
este un om care traversează o serie de probe, învață din greșeli și progresează, se
maturizează pentru a merita sa devină împărat, basmul putand fi considerat un
bildungsroman.