POSTMODERNISMUL( M.

Cărtărescu)
Operele Este mișcare, orientare în cultura universală, manifestată în a doua jumătate
a sec al XX-lea, conștientizată și accentuată în jurul anilor 80, se definește prin raportare la
modernism, atât ca o continuare a acestuia, cât și în opoziție față de anumite tendințe ale
acestuia.
In trimp ce modernismul rupe legatura cu tradiția, postmodernismul o creator și
ironic, ludic și parodic.În timp ce scriitorii modernisti erau preocupați de actul creației,
postmoderniștii redau autorului și operei importanța pierdută, se deschid din nou spre lume,
spre real, spre poezia cotidianului care coboară în stradă.
Ca fenomen artistic, postmodernismul înclină spre formele deschise, provizorii, este
un discurs al ironiei, se apelează la citat, colaj, parodie și alte forme de intertextualitate.
Considerând că totul a fost spus deja, cu ajutorul intertextualității postmoderniștii includ în
operele lor idei, trimiteri la autori și texte foarte cunoscute.
Relația pe care postmodernismul o are cu tradiția este simplu de explicat: principiile
tradiției sunt identificate dintr-un alt punct de vedere, modern. În fond, „modernii de azi
sunt clasicii de mâine”.
Operele postmoderne cu caracter hibrid se adresează cunoscătorilor, dar atragşi
publicul larg cu ajutorul unei strategii a seducţiei, a jocului, a amestecului de genuri si specii
literare.
Repetarea istoriei e posibilă doar prin ironie, acesta fiind alt procedeu specific
postmoderniștilor, care se adaugă următoarelor trăsături:

 narativul se combină cu lirismul în poezie;

 banalul e scos în evidență și valorificat;
 renunțarea la clișee;
 accentul cade pe spiritul ludic și parodie;
 realitatea străzii apare în poezie;
 sunt preferate jocurile de limbaj, oralitatea expresiei, pastișa, colajul;
 e permis amestecul genurilor literare;
 includerea stilurilor nonficționale și a literaturii noncanonice;
 stilul ermetic și impersonal e abandonat

 Reprezentanți: Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu ,Ioan Groșan, Ioan Vieru,etc.

Mircea Cărtărescu, lider al generaţiei optzecişte şi reprezentant al postmodernismul

românesc, a debutat în anul 1980.Două texte reprezentative aparţinând creaţiei
postmoderniste sunt Levantul şi Ciocnirea.
Universul creaţiei postmoderne a autorului prezintă câteva caracteristici:tehnica
intertextualității, spiritul ludic, amestecul genurilor și a speciilor literare, banalul e scos în
evidență și valorificat, placerea autorului de a folosi combinații surprinzătoare, procedee și
modalități specifice altor arte. Din arta cinematografică a preluat tehnica montajului, a stop-
cadrului și a gros-planului, cât și “rețeta” benzilor desenate.Cinematograful este iluzie,
literatura devine iluzie, umbra umbrei, iar Levantul, “râs al meu “, iar rolul poetului este de a
întreține această iluzie.
 Levantul apare pentru prima oară în anul 1990 şi este un vast poem, o epopee
istorică postmodernă, alcătuită canonic din 12 cânturi, ce ale ca model Ţiganiada a luI Ioan
Budai-Deleanu. Într-un interviu acordat, autorul mărturiseşte că nu poate încadra Levantul
într un gen literar sau într+o anumită specie, în acelaşi interviu afirma că subiectul epopeii
este inspirat dintr-o scrisoare a lui Ion Ghica adresată lui Vasile Alecsandri.
Poezia Ciocnirea face parte din volumul „Totul” și este reprezentativă pentru
maniera în care poetul își construiește discursul liric, apelând la tehnici inedite, la un limbaj
al concretului ce apropie atât de mult poezia de proză.
O primă trăsătură postmodernistă ce poate fi ilustrată în creația Levantul este
spiritul ludic. “Jocul de-a literatura pare mai important lui Cărtărescu însuși decât orice
altceva “N. Manolescu. “Jocul de-a literatura“ despre care vorbește N. Manolescu, capătă în
epopeea lui Cărtărescu o dublă formă. Este vorba pe de-o parte de intervențiile repetate ale
autorului în text (modalitate literară tipic postmodernistă) care face diverse comentarii, de
cele mai multe ori autoironice:” Lector ipocrit, desigur visul ăsta-I un pretext/Pentru a-mi
vârî iar coada în istoria ce-o torc”. Aceste comentarii “ joacă diferite roluri în text. De regulă
anticipează acțiunea.(…) Auctorele se distrează pe seama creaturilor lui de hârtie, cu alte
cuvinte, mânuindu-le după plac (…) Dar nu e numai o voce auctorială(…) Auctorele intră pe
scenă în carne și oase, fiind prezentat personajelor de către Manoil(…) . În cel de-al șaptelea
cânt îl recunoaștem pe autorul însuși. Iaurta îl întâlnește pe Zotalis, fiul său, care povestește
ca și Parpangel, eroul Țiganiadei, povestește pe unde a călătorit. Acesta ajunge la Giurgiu,
unde apare pentru o clipă și autorul, bătându-și la mașină propriul poem. Manoil este scos
din” masina de vise”, autorul voind să-și demonstreze puterea absolută asupra personajelor,
acesta însă îi scapă de sub control și între cei doi are loc o luptă. Autorul intră în carte unde
este prezentat celorlalte personaje. Între coperțile cărții, el se așteaptă să descopere o lume
iluzorie, dar constată că lumea ficțiunii seamănă până la confuzie cu lumea reală.
Cântul final ni-l arată scriindu-și epopeea într-un apartament friguros de bloc, și
primind vizita inopinată a personajelor, care sunt pur și simplu la ușă“ N. Manolescu, astfel
totul dovedindu-se a fi o carte în carte.
Pe de altă parte “jocul de-a literatura “ inseamnă, după cum remarca și Andrei Bodiu,
plasarea conceptului de fantezieîn centrul epopeii “Fantasie, fantasie…formă ce cuprinzi
informal,/Șoaptă ce soptești tăcerea“.
Cea de-a doua trăsătură postmodernă ce poate fi ilustrată in Levantul este
biografismul. În cântul al nouălea, autorul scrie în mod explicit, cu majuscule, următoarea
afirmație, pe care o și încadrează într-un dreptunchi, separând-o de restul textului pentru a
atrage atenția cititorului asupra ei: “EU, MIRCEA CĂRTĂRESCU, AM SCRIS LEVANTUL ÎNTR-UN
MOMENT GREU AL VIEȚII MELE, LA VÂRSTA DE TREIZECI ȘI UNU DE ANI, CÂND
NEMAICREZÂND ÎN POEZIE(…)M-AM HOTĂRÂT SĂ ÎMI OCUP TIMPUL CLOCIND O ILUZIE“.
Opera prezintă peripețiile prin care trec Manoil și însoțitorii săi, în călătoria lor de
eliberare a poporului român de sub conducerea unui Vodă tiran. Personajul lui Manoil este
deosebit nu doar datorită rolului central pe care îl joacă în poem, ci și datorită faptului că
este un alter ego al autorului.
Postmodernismul operei trebuie legat de plăcerea autorului de a folosi combinații
surprinzătoare, precum cinematograful care ocupă cu siguranță primul loc.
În altă ordine de idei, privind spre aprecierea autorului, Levantul aparține esteticii
postmoderne prin faptul că este “o piatră funerară peste poezia românească “.Un alt
procedeu postmodern întâlnit este tehnica intertextualității, prin trimiteri la diverse
momente, opere și personalități ale istoriei, dar și ale literaturii române. În operă se
întâlnesc intr-o interesantă combinație: Conrad de D. Bolintineanu, Împărat și proletar,
Epigonii, Luceafărul, Scrisoarea I de M. Eminescu, dar și alte texte, precum Dan căpitan de
plai de V. Alecsandri. Riga Crypto si lapona Enigel de I. Barbu, Testament de T. Arghezi și
altele.
Criticul N. Manolescu apreciază în lucrarea Literatura română postbelică că “ în
Levantul avem o veritabilă istorie a poeziei românesti inclusă în trama epopeii „.

Tema
Urmărind călătoria lui Manoil și a însoțitorilor săi, al cărei scop este cel de a elibera
poporul de sub conducerea unui Vodă tiran, deasupra acțiunii planează mereu tema
inutilității acestor eforturi.  
O altă temă, care decurge din cea principală este refugierea poetului, a artistului, a
omului sensibil, în artă. Manoil refuză coroana, leapădă sabia și se întoarce spre poezie,
muza și iubirea sa cea mai mare. Intervenind direct în poem, autorul, Cărtărescu, încurajează
această atitudine și susține retragerea în „turnul de fildeș” din care poeții observă ceea ce se
întâmplă pe pământ, însă nu intervin, nu se lasă afectați de aceste evenimente comune.
Viziunea despre lume se poate percepe doar explicând formula propriei poezii, M.
Cărtărescu arăta: “ ce simt, ce văd, ce gândesc în împrejurările obișnuite ale vieții mele de
om obișnuit formează conținutul poeziei”, Este o opera intens biografică, deci trăgându-și
substanța din evenimentele vieții autorului, din locurile familiar, din trăirile sale, din
gândurile sale. Lumea sa este privită cu lupa, descrisă îndeaproape, astfel încât se obțin
efecte halucinante, hiperealiste.

Manoil este un personaj principal, masculin, modern, individual și

complex. Trăsăturile sale ne sunt prezentate atât în mod direct, din descrierile naratorului-
observator, cât și indirect, prin comportamentul „căuzașului” și dialogul său cu celelalte
personaje. Pe scurt, putem spune că Manoil este un intelectual visător, un „june” patriot, un
poet curajos, care suferă din cauza stării dezolante a poporului său. Naratorul-autor își
exprimă adesea, în mod direct, opinia despre Manoil, și marea simpatie pe care i-o poartă:
„Manoile, cum te plâng!/ În poema mea bizară ai pornit cu pasul stâng.”
Una din trăsăturile principale ale lui Manoil este înverșunarea, pasiunea cu care își
dorește să doboare tiranul ce conduce țara sa și să curme destinul trist al poporului său,
acesta din urmă fiind în ultimul timp dominat de mai mulți Vodă nedrepți și răi. Poeziile pe
care le scrie Manoil, gândurile care îi ocupă mintea sunt toate îndreptate spre această cauză
măreață. Patriotismul său romanțat este accentuat de autor cu fiecare prilej, ironizat ușor
pentru patosul cu care Manoil îl manifestă. Toate ideile lui Manoil despre libertatea
poporului său sunt numite de autor ca fiind „năzuiri de suflet nobil”, a cărui soartă e doar
una de „papir”.
Cel mai remarcabil aspect al personajului tânărului Manoil este identificarea
naratorului-autor cu acesta. Deși își păstrează mereu poziția demiurgică, subliniind puterea
creatoare pe care o are, naratorul-autor ajunge să se identifice complet cu Manoil, atunci
când acesta intră în globul de cristal al Hyacintei: „…El acolo am fost eu”. Peripețiile prin care
trece Manoil sunt reprezentative așadar pentru trăirile interioare ale autorului, fiind o
materializare în cuvinte, o metaforă pentru acestea. Întrevederea finală, dintre personaje și
autor, în apartamentul său din București, subliniază simetria dintre convingerile autorului și
cele ale lui Manoil. Atunci când personajele își exprimă regretul față de preluarea puterii de
către Iaurta Chiorul, autorul îi consolează, spunându-le că pentru ei o preocupare mai nobilă
decât poezia, nu există, la fel cum nici pentru el nu e: „Mai mult nu e pentru mine și nu iaste
pentru voi”, „Nu ai lumii, ci-ai visării fiți boierii”.
O primă trăsătură postmodernistă ce poate fi ilustrată în creația Ciocnirea este
amestecul genurilor şi a speciilor literare.
Textul are o puternică tentă epică , pretextul și devenirea narativă sunt evidente, iar
procedeul pe care se bazează este cel al enumerării , al aglomerării de obiecte, prezentat ca
pe un fenomen inedit “într-o grabă a cuprinderii totale a realității în poezie”. Nu mai putem
vorbi, ca la Arghezi de o “estetică a urâtului“, ci de o adevărată estetică a “imediatului “, a
prezentului, a cotidianului, a lui “aici “ și “acum“.Pretextul și devenirea narativă ale poeziei
sunt evidente – telefonul nu mai funționează , deoarece “ murise “ de-a dreptul, iar cei doi ]
ndr[gosti’I nu mai pot comunica. Poetul nu se mulțumește să consemneze acest lucru, ci-l
detaliază și-l analizează ca pe un fenomen inedit: “telefonul murise/ receptorul duhnea a
formol/(…)am căutat șurubelnița/ și-am desfăcut carcasa “.
Amestecul lirismului cu narativul, aspectul liric, dar unele trăsături de conținut epice.
Aceste lucruri fac dificilă încadrarea ei într-o anumită specie a genului. Deși a fost publicată
într-un volum de versuri, în volumul „Totul”, poezia vine cu numeroase excepții de la
încadrarea chiar în genul liric, aceasta prezentând un fir narativ specific epicului. Poezia
păstrează elemente ale liricului precum tema care îți are simbolistica bine înrădăcinată, și
anume iubirea care își are esența în comunicarea reală și nu cea virtuală, și profunzimea
sentimentului. Fiind o operă postmodernistă, poezia nu poate să fie încadrată într-o specie
literară deoarece renunțarea la clișee este o trăsătură a curentului.
Cea de-a doua trăsătură ce poate fi ilustrată în poemul „Ciocnirea “ este
valorificarea banalului.
Această trăsătură este sesizată încă din primele imagini, scoaterea în evidență a
realității străzii mediului urban prin invocarea imaginilor Bucureștilor.Civilizația este astfel
abolită, îngropată, iar soluția rămâne apropierea directă, întâlnirea în spațiul familiar și banal
al Bucureștiului.Mișcarea de apropiere între cei doi este fantastică, angrenând elemente de
reperfamiliare:” statuia lui C.A. Rosetti”, “ foișorul de foc”, “ strada latină“. Tragerea firului
de telefon apropie nu doar îndrăgostiții, ci și cartierele în care locuiesc, într-o mișcare
colosală, halucinantă, sugerând probabil forța pe care o dă iubirea îndrăgostitului, puterea
acestui sentiment de a schimba lumea, de a produce răsturnări de neimaginat, producând un
effect de comprimare “ am tras de el până am ]nceput să mă apropii/ metru cu metru
cartierul meu de al tău/ turtind farmaciile, cofetăriile, plesnind țevile de canalizare(…)” .
Elementul esential rămâne reevaluarea subterană a raporturilor dintre lume și
literature, dintre real și imaginar.Ceea ce se reține este imaginea unei “realități” ieșite din
parametrii normalității, suferind o metamorfoză bruscă.
Poetul nu vrea să se sustragă din spatial și din timpul său, ci se scufundă în ele,
explorându-le și inventariindu-le. Poezia nu tinde spre metafizic, ci se înfățisează în toată
materialitatea lumii.Ceea ce frapează este dimensiunea fantasticăce-și face loc în poezie, în
planul realului își face loc o “fisură”, o „ruptură” de nivel care deschide calea tuturor
libertăților poetului.
Nu trebuie neglijată însemnătatea raportării tandru-ironice. Prezența unor elemente ce țin
mai mult de un imaginar al spaimei, al macabrului( furnicile, viermii și păianjenii), reprezintă
un semn cultural, evocând o întreagă tradiție literară, care face apel la o astfel de recuzită
( de la romanele gotice, până la romantismul macabru). „Postmodernismul nu creează, ci
mimează, ia în derâdere, fantazează”, nota undeva M. Cărtărescu.
 Tema
Poemul este un alt fel de metaforă a iubirii, a îmbrățișării îndrăgostiților, care de
această dată prinde o altă formă, îmbracă forma impactului, în sens ironico-tragic pe care il
are iubirea asupra protagonistului, asupra povestii sau impactul realului asupra privirii.
Tema este iubirea, desolemnizata si ancorata in realul palpabil, este sugerată în poezie prin
adresarea directă, făcându-se astfel trimitere la persoana iubită: „am încercat să-ți dau un
telefon”, prin imaginea întâlnirii și motivul sfidării timpului și a spațiului, „am tras de el până
am început să apropii metru cu metru cartierul tău de al meu”, dar este evidențiată și prin
stările pe care eului liric le transmite.
Viziunea despre lume ilustrează o criză erotică a cuplului, care trăiește o ultimă
întâlnire pasională, după care totul devine „,cenușă” ca semnificație a arderii complete a
sentimentului de dragoste.Deși poezia lui Cărtărescu este scrisă intr-un registru voit parodic,
ironic, realist și biografic, poezia lui ascunde în structra sa un nucleu simbolic care vizează
eterna căutare a celuilalt în aventura dragostei.
La nivel stilistic poemul „Ciocnirea”, întregul text poate fi citit ca o hiperbolă extinsă,
în care își găsesște locul comparația năstrușnică, procedeu care, cel mai adesea, generează o
bruscă rărsturnare de perspectivă “casa ta cu brâuri albe și roz ca o prăjitură de var “,
oximoronul “arzând cu ghețuri albastre”.
La nivel prozodic, poemul încântă prin tehnica ingambamentului care predomină în
text și fluidizează ideile poetice, favorizând ștergerea contururilor dintre text și realitate.
Limbajul utilizat în poezia „Ciocnirea” este unul neobișnuit, diferit de ceea ce vechii
poeți ar fi numit a fi artistic. Fiind un autor postmodernist, Mircea Cărtărescu renunță la
orice clișeu literar. Limbajul său artistic este orientat spre oralitate și spre un spirit ludic,
chiar spre jocuri ale limbajului, cuvintele sunt folosite cu sensul lor propriu, denotativ,
muzicalitatea și emoția cu care ne-am obișnuit, lipsesc în totalitate .
Așa cum însuși criticul literar Ov. Crohmălniceanu afirma la adresa operei lui
Cărtărescu, aceasta aduce cu sine o “ formidabilă reactivare de forte latent ale poeziei
românești din cele mai vechi timpuri până azi, adevărat manifest literar postmodern “.