Sunteți pe pagina 1din 326

UNIVERSITATEA “PETRU MAIOR”

TÂRGU-MUREŞ

Constantin PALADE

INSTITUŢII
FUNDAMENTAL
E DE DREPT
CIVIL
PARTEA GENERALĂ

1
Decembrie, 2003

2
Profesor universitar dr. Mircea Mure?an

Mă înclin cu respect şi
mulţumesc
Omului, dascălului şi profesorului
universitar,

Autorul
3
4
CUPRINS

CAPITOLUL I
DREPTUL CIVIL – NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Noţiunea de drept.................................11
2. Sistemul de drept. Ramurile dreptului
intern.......................................................12
3. Definiţia dreptului civil, criterii de
individualizare a
dreptului civil ca ramură distinctă de drept 14
4. Locul şi rolul dreptului civil în sistemul
dreptului
Românesc.................................................22
5. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri
de drept...................................................23

CAPITOLUL II
IZVOARELE DREPTULUI CIVIL

1. Noţiunea de izvor de drept....................28


2. Izvoarele directe ale dreptului civil.........28
3. Izvoarele indirecte ale dreptului civil......35

CAPITOLUL III
APLICAREA LEGII CIVILE
5
1.Noţiuni introductive...............................39
2. Aplicarea legii civile în timp...................40
Principiul neretroactivităţii legii civile noi...............................43
Principiul aplicării imediate legii civile noi..........................45
3. Aplicarea legii civile în spaţiu.................48
4. Aplicarea legii civile asupra persoanelor. 50

CAPITOLUL IV
INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE DE DREPT
CIVIL
1. Noţiunea de interpretare a legii civile......52
2. Necesitatea interpretării normei juridice
civile....................................................................53
3. Formele interpretării normelor juridice
civile....................................................................55
4. Metodele de interpretare............................59

CAPITOLUL V
RAPORTUL JURIDIC CIVIL
1. Definiţia raportului juridic civil..................64
2. Caracterele juridice ale raportului juridic
civil......................................................................65
3. Structura raportului juridic civil.................67
Noţiunea de structură a raportului juridic civil.............67
Subiectele raportului juridic civil .....................................................67
Determinarea, pluralitatea, schimbarea subiectelor raportului juridic
civil....................................................................................................68
Capacitatea civilă a subiectelor...................................................75
Conţinutul raportului juridic civil............................................79
Dreptul subiectiv civil – latura activă a conţinutului
raportului
juridic civil.........................................................................................80

6
Definiţia dreptului subiectiv civil............................................80
Clasificarea drepturilor civile subiective............................................82
Recunoaşterea drepturilor subiective civile...........................90
Ocrotirea (apărarea) drepturilor subiective civile............91
Exercitarea drepturilor subiective civile.............................................92
Obligaţia civilă – latura pasivă a conţinutului raportului
juridic
civil....................................................................................................95
Obiectul raportului juridic civil.........................................................97
Definiţia obiectului raportului juridic civil................................97
Definiţia bunului...........................................................................99
Clasificarea bunurilor:.....................................................................101
- bunuri în circuitul civil, bunuri scoase din circuitul civil şi
bunuri
cu o circulaţie juridică restrictiv reglementată;
- bunuri corporale şi bunuri incorporale;
- bunuri mobile şi bunuri imobile;
- bunuri individual determinate şi bunuri de gen;
- bunuri fungibile şi bunuri nefungibile;
- bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile;
- bunurile divizibile şi bunurile indivizibile;
- bunuri principale şi bunuri accesorii;
- bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere;
4. Izvoarele raportului juridic civil concret.113

CAPITOLUL VI
ACTUL JURIDIC CIVIL
1. Definiţia actului juridic civil......................115
2. Clasificarea actelor juridice......................117
Acte juridice unilaterale, acte juridice bilaterale şi acte juridice
multilaterale
Acte juridice cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit
Acte juridice între vii şi acte juridice pentru cauză de
moarte
Acte juridice constitutive, acte juridice translative şi acte juridice
declarative
Acte juridice de conservare, acte juridice de administrare şi acte
7
juridice de dispoziţie
Acte juridice consensuale, acte juridice solemne şi acte juridice
reale
Acte juridice subiective şi acte juridice condiţie
Acte juridice principale şi acte juridice accesorii
Acte juridice cauzale şi acte juridice acauzale (abstracte)
Acte juridice obişnuite şi acte juridice strict personale
Acte juridice pure şi simple şi acte juridice afectate de
modalităţi
Acte juridice tipice şi acte juridice netipice
Acte juridice negociabile acte juridice de adeziune şi acte
juridice forţate
Acte juridice cu executare instantanee şi acte juridice cu
executare succesivă în timp
3. Condiţii esenţiale pentru valabilitatea
(validitatea) actului juridic............................131
Terminologie....................................................................................131
Clasificarea condiţiilor esenţiale pentru valabilitatea
actului
juridic civil.......................................................................................132
Condiţiile de fond pentru valabilitatea actului juridic civil
.........................................................................................................135
Capacitatea de a contracta..............................................................135
Consimţământul valabil al părţii ce se obligă..................138
a) Principiul libertăţii (autonomiei) voinţei juridice.........139
b) Principiul priorităţii voinţei reale (interne) faţă de
voinţa
declarată......................................................................................141
c) Definiţia consimţământului................................................143
d) Condiţiile consimţământului..............................................144
e) Viciile de consimţământ: eroarea, dolul, violenţa şi
leziunea............................................................................................149
Comparaţie între viciile de consimţământ.........................165
Obiectul actului juridic civil............................................................166
a) Definiţia obiectului actului juridic civil...........................166
b) Condiţiile obiectului actului juridic civil..........................167
Cauza actului juridic civil................................................................172

8
a) Definiţia cauzei actului juridic civil..................................172
b) Elementele cauzei actului juridic civil.........................................174
c) Condiţiile de valabilitate ale cauzei actului juridic civil
.........................................................................................................175
d) Proba cauzei.................................................................................177
e) Acte juridice cauzale şi acauzale.....................................178
Condiţiile de formă pentru valabilitatea actului juridic
civil..................................................................................................178
a) Noţiunea de condiţie de formă a actului juridic civil.....178
b) Principiul consensualismului actelor juridice civile.....................179
c) Forma solemnă a actului juridic ad validatem, ad
probationem
şi pentru opozabilitatea faţă de terţi..................................180
4. Modalităţile actului juridic civil (termenul,
condiţia, sarcina).............................................185
Noţiunea de modalitate a actului juridic civil...............................185
Termenul (dies)................................................................................186
a) Noţiunea de termen...................................................................186
b)Clasificarea termenelor.................................................................187
c) Efectele termenului......................................................................189
d) Noţiunile de „scadenţă” şi „exigibilitate”.....................192
e) Renunţarea la termen şi decăderea din beneficiul
termenului........................................................................................192
Condiţia.........................................................................................193
a) Noţiunea de condiţii.............................................................193
b) Clasificarea condiţiilor.........................................................194
c) Reguli speciale cu privire la îndeplinirea sau
neîndeplinirea condiţiei...........................................................197
d) Efectele condiţiei...................................................................198
Sarcina
a) Noţiunea de sarcină, modalitate a actului juridic civil
.........................................................................................................204
b) Clasificarea sarcinilor..................................................................204
c) Efectele sarcinii............................................................................205
d) Condiţia şi sarcina – asemănări şi deosebiri...................205
5. Efectele actului juridic civil.......................206
a) Definiţia efectelor actului juridic civil.............................206

9
b) Principiul forţei obligatorii a actului juridic civil (pacta
sunt servanda).................................................................................207
Noţiune..........................................................................................207
Excepţii de la principiul forţei obligatorii a actului juridic
civil.................................................................................................208
c) Principiul irevocabilităţii actului juridic civil..................212
Noţiune..........................................................................................212
Excepţii de la principiul irevocabilităţii actului juridic
civil.................................................................................................213
d) Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil.....215
Noţiune..........................................................................................215
Noţiunile de părţi, terţi şi avânzi-cauză...............................216
Opozabilitatea şi impozabilitatea actului juridic civil faţă
de
terţi.................................................................................................220
Excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului
juridic
civil..................................................................................................224

NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL.................................233


1. Definiţia nulităţii actului juridic civil..............236
2. Funcţiile nulităţii actului juridic civil..............236
3. Reglementarea nulităţii actului juridic civil. .238
4. Cauzele nulităţii actului juridic civil................241
5. Clasificarea nulităţilor ......................................241
Nulitatea absolută; nulitatea relativă; regim juridic,
sinteză
privind regimul juridic al nulităţii absolute şi relative. .241
Nulitatea totală şi nulitatea parţială...................................254
Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală...............................255
Nulitatea de drept şi nulitatea judiciară................................256
Nulitatea de fond şi nulitatea de formă.............................256

6. Efectele nulităţii actului juridic civil...............257


a)Noţiunea de efecte ale nulităţii actului juridic civil....257
Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic
civil..................................................................................................258

10
Principiul restabilirii situaţiei anterioare încheierii actului
juridic
civil (restitutio in integrum).............................................................259
Principiul desfiinţării (anulării) actelor juridice
subsecvente
(rezoluto jure dantis rezolvitur jus accipiens)..................................262
b) Principii de drept potrivit cărora actul juridic civil nul
produce efecte..................................................................................264
Principiul conversiunii actului juridic civil......................................265
Principiul validităţii aparenţei în drept
(error comunis facit jus)..................................................................268
Principiul răspunderii civile delictuale................................269
7. Nulitatea actului juridic şi alte sancţiuni civile
...................................................................................270

11
CAPITOLUL I

DREPTUL CIVIL – NOŢIUNI


INTRODUCTIVE

1. Noţiunea de drept
Noţiunea de “drept” are mai multe sensuri.
Într-un sens, prin “drept” se înţelege “totalitatea
prevederilor concrete ale reglementărilor diferenţiate
prin ramuri de drept şi pe instituţii juridice” sau
“totalitatea normelor de drept dintr-un sistem de drept
dat”.1
Dreptul, în acest sens, se concretizează în
ansamblul actelor normative emise de autorităţile
statului în limitele competenţelor atribuite. Actele
normative conţin reguli obligatorii de conduită a oame-
nilor şi pot fi impuse, la nevoie, prin forţa de
constrângere a statului.
Regulile de conduită a oamenilor în societate
stabilite de stat şi materializate în acte normative se
numesc norme juridice.
Normele juridice sunt generale, în sensul că se aplică
repetat, în cazuri nelimitate, şi impersonale, adică nu se
adresează anumitor persoane, ci de regulă, tuturor
persoanelor. Normele juridice au o existenţă obiectivă,
indiferent dacă oamenii le cunosc sau nu, le aplică sau
nu.
În acest sens, termenul de “drept” este sinonim cu termenul
“drept obiectiv”, “drept pozitiv”.2

1 Ioan Ceterchi, Momcilo Luburia, Teoria generală a statului şi dreptului, Note de


curs, vol.I, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de drept, Bucureşti, 1976,
pag.163-164; prof.Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Editura
“Argonaut” Cluj-Napoca, 1999, pag.5
2 Prof.dr. Teofil Pop, Drept civil roman, Teoria generală, “Lumina Lex” Bucureşti,
1993, pag.7; M. Mureşan, Petru Ciacli, Drept civil, Partea generală, Ed.
Cordial-Lex, Cluj-Napoca, 2001, pag.6, prof.univ.dr. Iosif R. Urs, prof.univ.dr. Smaranda
Angheni, Drept civil, Partea generală, Persoanele, vol.I, Ed. “Oscar Print”,

12
Într-un alt sens, noţiunea de “drept” se suprapune
cu noţiunea de „drept subiectiv”, prin care se înţelege
posibilitatea, aptitudinea unei persoane (numită
creditor) de a se comporta din punct de vedere juridic
în conformitate cu prevederile normelor juridice civile şi
de a cere unei alte persoane (numită debitor) o
conduită corespunzătoare, în caz de nevoie apelând la
forţa de constrângere a statului. De exemplu, locatorul
(persoana care printr-un contract închiriază un bun) are
posibilitatea să se comporte din punct de vedere juridic,
dacă doreşte, aşa cum prevede norma juridică –
art.1411 Cod civil – şi să “asigure celeilalte (n.a. - părţii
contractante) folosinţa unui lucru pentru un timp
determinat, drept un preţ determinat”. Locatorul, dacă
a dorit şi a asigurat folosinţa lucrului, are dreptul de a
cere celeilalte părţi – debitorului - o conduită
corespunzătoare, adică să-i predea un “preţ
determinat”.
Conduita persoanei – a creditorului – este
prevăzută de dreptul obiectiv şi pentru că vizează o
persoană se foloseşte sintagma “drept subiectiv” – în
sensul că dreptul aparţine unui subiect de drept,
persoană fizică sau juridică.
Cel de-al treilea sens este identic cu cel de “ştiinţa
dreptului”, ştiinţă socială care studiază:
- legile existenţei şi dezvoltării statului şi
dreptului
- instituţiile politico-juridice
- formele concret istorice, corelaţiile şi influenţele
reciproce între componentele sistemului social.
Ştiinţa dreptului formulează principiile generale
de conducere a societăţii, analizează participarea
oamenilor la circuitul juridic ca purtători de drepturi şi
obligaţii, disciplinând şi coordonând acţiunile
acestora”.1

Bucureşti, 1998, pag.13-14.


1 Prof.univ.dr. Iosif R. Urs, prof.univ.dr. Smaranda Angheni, op.cit., pag.14

13
2. Sistemul de drept. Ramurile dreptului
intern
Sistemul de drept este format din ansamblul normelor juridice
elaborate de stat. Sistemul de drept este format din ramuri de drept.
Dreptul obiectiv cuprinde ramura dreptului public şi
ramura dreptului privat.
Dreptul public este ansamblul normelor juridice ce
reglementează organizarea statului şi a autorităţilor
publice şi raporturile încheiate de acestea cu
particularii.
Principala particularitate a raporturilor juridice de drept
public constă în calitatea specială a unui subiect al
raportului juridic, şi anume aceea de purtător al
autorităţii statului. Statul este întotdeauna unul din subiecţii
raportului juridic de drept public.
O altă particularitate raportului juridic de drept public: o
constituie metoda de reglementare, metoda de subordonare,
statul impunând regula de conduită particularului.
Dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul
financiar-fiscal, dreptul penal, dreptul procesual civil şi
penal etc. sunt ramuri ale dreptului public.

Dreptul privat este alcătuit din totalitatea normelor


juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc
între persoanele fizice şi juridice (între particulari).
Metoda de reglementare a raportului de drept privat este
aceea de egalitate a voinţelor juridice ale subiecţilor.
Astfel, părţile raportului juridic sunt libere să
stabilească, să modifice, sau să desfacă raportul de
drept privat. De exemplu, părţile raportului, prin voinţa
lor s-au legat juridic, atunci când au încheiat un act
juridic civil (au încheiat un contract de vânzare-
cumpărare) şi tot prin voinţa lor pot să-l modifice, să-l
stingă.
Dreptul civil este principala ramură a dreptului
privat. La începuturi, dreptul civil s-a confundat cu

14
dreptul privat. Dezvoltarea societăţii omeneşti, apariţia
unor relaţii sociale specifice domeniilor noi ale vieţii în
colectivitate, a impus elaborarea de norme juridice
particulare, specifice. Astfel au apărut noi ramuri de
drept privat: dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul
muncii, dreptul internaţional privat etc.
Deşi cu particularităţi evidente, normele de drept
ce alcătuiesc ramurile dreptului privat sunt strâns
legate de normele dreptului civil.
Expresia dreptul civil este drept comun pentru ramurile
dreptului privat sintetizează aceste legături şi se
concretizează în următoarele:
a) dreptul civil a elaborat noţiunile fundamentale ale
dreptului privat ce se regăsesc în ramurile acestuia. De
exemplu, noţiunea de subiect de drept, persoană fizică,
persoană juridică, act juridic, contract, obligaţii etc.
b) întotdeauna când o ramură a dreptului privat nu
reglementează (expresis verbis) anumite relaţii sociale, de
fiecare dată face trimitere la prevederile normelor
juridice de drept civil.

3. Definiţia dreptului civil, criteriile de


individualizare a dreptului civil ca ramură
distinctă de drept
Definiţia dreptului civil
În doctrina de drept civil au fost formulate mai multe
definiţii ale dreptului civil.
Apreciem că acestea pot fi sistematizate astfel.
Într-o primă categorie autorii definesc dreptul civil
ca fiind o ramură a dreptului ce reglementează:
- raporturi patrimoniale în care subiecţii sunt
egali în drepturi;
- unele raporturi nepatrimoniale prin care se
individualizează persoana;
- condiţia juridică a persoanelor fizice şi juridice.
15
Din această categorie fac parte şi următoarele
definiţii elaborate de:
Astfel, un autor de certă recunoaştere ştiinţifică,
prof.dr. Aurelian Ionaşcu, defineşte dreptul civil ca fiind:
“acea ramură a dreptului unitar….care reglementează
raporturile patrimoniale în care părţile figurează ca
subiecte egale în drepturi, raporturile personale
nepatrimoniale în care se manifestă individualitatea
persoanei, precum şi condiţia juridică a persoanelor
fizice….şi persoanelor juridice, în calitatea lor de
participanţi la raporturile juridice civile”.1
Prof.dr.docent Traian Ionaşcu, membru
corespondent al Academiei Române defineşte:
“principalul criteriu de constituire a ramurilor de drept
sunt relaţiile sociale pe care ramura de drept le
reglementează şi, prin urmare, care îi formează
obiectul……Una din categoriile principale de relaţii
sociale care alcătuiesc obiectul dreptului civil îl
constituie…..raporturile patrimoniale. Principalele raporturi
patrimoniale reglementate de dreptul civil sunt: raporturile de
proprietate şi alte raporturi reale, precum şi raporturile
obligaţionale….Raporturile personale nepatrimoniale….al
căror conţinut este strâns legat de persoana titularului
lor. Dreptul civil reglementează, de asemenea,
condiţia juridică a persoanelor fizice şi a
persoanelor juridice”1
Prof.univ.dr.dr.doc. Tudor Popescu-Brăila:
“condiţia juridică a persoanelor, raporturile
patrimoniale, în care părţile, apar ca subiecte
egale în drepturi. …în primul rând relaţiile de
proprietate. O a doua categorie de raporturi
patrimoniale reglementate de dreptul civil o formează
raporturile de obligaţii…raporturile personale

1 Aurelian Ionaşcu, Drept civil, Partea generală, Ed. Didactică şi


Pedagogică, Bucureşti, 1963, pag.3
1 Prof.dr.doc.Traian Ionaşcu, membru corespondent al Academiei României şi
colectivul, Tratat de drept civil, vol.I., Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti,
1967, pag.26-30

16
nepatrimoniale, în care îşi găseşte expresia,
individualitatea persoanei….”2
Formulări asemănătoare ale definiţiei dreptului
civil au fost elaborate de Gabriel Boroi3, Prof.univ.dr. Ion Dogaru4,
Prof.dr.Teofil Pop.5
În cea de-a doua categorie de definiţii, autorii
contestă necesitatea introducerii în definiţia dreptului
civil a condiţiei juridice a persoanei fizice sau juridice,
deoarece aceasta este o manifestare a raporturilor personale
(nepatrimoniale).
Prof.univ.dr. Mircea Mureşan defineşte dreptul
civil ca fiind “totalitatea normelor juridice care
reglementează, pe de o parte, acele raporturi juridice
patrimoniale în care părţile apar ca subiecţi egali
(nesubordonaţi unul altuia), iar pe de altă parte, acele
raporturi personale (nepatrimoniale) în care se manifestă, fie
individualitatea persoanei ca subiect de drept, fie
condiţia juridică a persoanelor fizice şi a persoanelor
juridice în calitatea lor de participanţi la raporturile
juridice civile”6
În altă categorie de definiţii, dreptul civil este
definit prin obiectul său de reglementare.
Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu defineşte dreptul
civil român ca fiind “acea ramură care reglementează
raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între
persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de
egalitate juridică”1.

2 Prof.dr.doc.Tudor R. Popescu-Brăila, laureat « Magna cum laude »,


doctor al Facultăţii de Drept din Paris, Drept civil, I., Bucureşti, 1993, pag.14-15
3 Gabriel Boroi, Drept civil, Partea generală, ed.II, revăzută şi adăugită, 1999,
Ed. All Beck, pag.2
4 Prof.univ.dr.Ion Dogaru, Introducere în drept civil, Subiectele dreptului civil, vol.I., Casa de
Editură şi presă « Şansa », Bucureşti 1993, pag.11
5 Prof.dr.Teofil Pop, Drept civil, Teoria generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1993, pag.9
6 Mircea Mureşan, Petru Ciacli, Drept civil, Partea generală, Ed. “Cordial
Lex”, Cluj-Napoca, 2000, pag.8
1 Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, Drept civil roman, Introducere în dreptul civil, Subiectele
dreptului civil, ed. a V-a, revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică
Truşcă, Casa de Editură şi Presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1998, pag.31

17
Paul Mircea Cosmovici precizează: „Lucrările
privind partea generală a dreptului civil publicate în
ţara noastră din anul 1967 până la sfârşitul anului 1989
au adoptat o viziune unitară, diferenţele dintre
definiţiile date dreptului civil fiind, în general,
nesemnificative.”2
Pe parcursul timpului, în definiţia dreptului civil s-
au regăsit aceleaşi elemente.
În 1873 dreptul civil se considera “colecţiunea legilor
care au ca obiect a regula interesele respective ale
particularilor între ei, în tot ceea ce priveşte afacerile
relative la persoanele, la bunurile şi la convenţiile lor.”
D. Alexandresco considera: “Dreptul civil sau privat
este acela care regulează raporturile particularilor
dintre ei şi care este propriu unei naţiuni”.

Concluzie:
Definiţiile prezentate şi altele au în comun
următoarele elemente:
- dreptul civil reglementează raporturi patrimoniale
şi raporturi nepatrimoniale (acelea în care se indivi-
dualizează, se determină persoana fizică sau juridică);
- dreptul civil reglementează numai acele raporturi
patrimoniale în care părţile au o voinţă juridică egală
sau altfel formulat “poziţia de egalitate juridică a
părţilor”;
- condiţia juridică a persoanelor fizice şi
juridice. Cu privire la acest element al definiţiei nu
exista un punct de vedere comun. Se susţine că acest
element se subînţelege, deoarece raportul juridic
nepatrimonial are în structura sa şi subiectele, aşadar şi
condiţia juridică a persoanelor fizice şi juridice.
Apreciem că definiţia dreptului civil trebuie să
cuprindă cel puţin următoarele:
2 Paul Cosmovici şi alţii, Tratat de drept civil, vol.I., Partea generală, Ed.
« Academiei », Bucureşti, 1989, pag.19, Paul Mircea Cosmovici, Drept civil,
Introducere în dreptul civil, Ed. a II-a revăzută şi adăugită, Ed. “All”, Bucureşti,
1994, pag.16

18
- este ramură a dreptului privat;
- reglementează acele raporturi juridice patrimoniale în
care subiecţii au o voinţă juridică egală;
- reglementează acele raporturile juridice nepatri-
moniale în care se manifestă fie individualitatea per-
soanei, fie statutul juridic al persoanei fizice sau
juridice;
- raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale
se stabilesc între persoane fizice şi juridice.

Criteriile de individualizare a dreptului civil


ca ramură distinctă de drept.
Fiecare ramură a sistemului de drept român se
individualizează prin două criterii fundamentale,
obiectul de reglementare şi metoda de reglementare, şi
prin două criterii auxiliare, caracterul normelor juridice
şi natura sancţiunilor.
Dreptul civil este o ramură distinctă a dreptului
privat, cel puţin din următoarele considerente:
• are un obiect propriu de reglementare;
• metoda de reglementare a raportului juridic
civil îi este specifică;
• normele juridice civile prezintă unele
particularităţi în raport cu alte norme juridice;
• sancţiunile civile se caracterizează prin
trăsături care le diferenţiază de alte sancţiuni de drept.

Obiectul de reglementare al dreptului civil


Obiectul de reglementare al dreptului civil îl constituie:
a) raporturile juridice patrimoniale
b) raporturile juridice nepatrimoniale
a) raporturile juridice patrimoniale sunt raporturi sociale
reglementate de norma juridică civilă care au un
conţinut economic ce poate fi exprimat, evaluat în bani.
(ex.raportul juridic ce se naşte din contractul de
închiriere, de vânzare-cumpărare etc.).
După cum am precizat dreptul civil nu

19
reglementează toate raporturile juridice patrimoniale, ci
majoritatea acestora, în care subiecţii se află într-o poziţie de
egalitate a voinţelor juridice. Ramuri de drept, precum
dreptul comercial, dreptul administrativ, dreptul muncii,
dreptul familiei reglementează şi raporturi juridice
patrimoniale.
Raporturile juridice patrimoniale cuprind:
- raporturile juridice reale, sunt acele raporturi juridice
ce privesc dreptul de proprietate şi celelalte drepturi
reale principale (uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi
superficie);
- raporturile juridice obligaţionale (de
obligaţii), sunt acele raporturi juridice civile în care o
parte, numită creditor, are posibilitatea de a pretinde
celeilalte părţi, numită debitor, să execute o prestaţie
sau mai multe prestaţii ce pot fi de a da, a face sau a
nu face ceva, de regulă sub sancţiunea constrângerii de
stat.1. Acestea izvorăsc din acte juridice (de ex.
contracte) şi din fapte juridice în sens restrâns (fapte
juridice licite: gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi
îmbogăţirea fără just temei şi fapte juridice ilicite:
delictul).
Dreptul civil nu reglementează totalitatea
raporturilor juridice patrimoniale ci numai pe acelea în
care părţile se află pe poziţie de egalitate juridică, şi
anume o egalitate a voinţelor juridice a părţilor raportului
juridic. Părţile de comun acord stabilesc să se lege din
punct de vedere juridic şi încheie raportul juridic, convin
asupra drepturilor şi obligaţiilor ce le revin în conformitate cu
propriile interese, modifică, sting raportul juridic. Şi alte ramuri
ale sistemului de drept românesc reglementează raporturi
juridice patrimoniale. De exemplu, dreptul financiar –
fiscal reglementează raporturile patrimoniale stabilite
între stat şi contribuabil privind impozitele şi taxele;

1 Prof.univ.dr. Liviu Pop, Drept civil roman, Teoria generală a obligaţiilor, “Lumina
Lex”, 2000, pag.10; Ioan Albu, Drept civil, Introducere în studiul obligaţiilor, Ed.
“Dacia” Cluj-Napoca, 1984, pag.14-20

20
dreptul muncii reglementează raporturile patrimoniale
care se nasc din încheierea contractului de muncă;
dreptul administrativ reglementează raporturile
patrimoniale între stat, unităţile administrativ-teritoriale
şi particulari etc. În aceste ramuri de drept este de
observat că subiecţii raporturilor patrimoniale se află
într-o poziţie de subordonare; statul impune impozitele
şi taxele, de regulă, angajatorul stabileşte condiţiile
contractului de muncă, statul şi unităţile administrativ-
teritoriale încheie contracte administrative cu particularii.

raporturile juridice nepatrimoniale (raporturi personale


nepatrimoniale) sunt acele raporturi juridice care nu au
un conţinut economic şi deci nu se pot exprima în bani.
În cadrul acestora se manifestă individualitatea
persoanei fizice.

Sfera raporturilor juridice nepatrimoniale cuprinde:


- raporturile juridice ce privesc existenţa şi
integritatea fizică şi morală a persoanei. În conţinutul
lor întâlnim drepturi personale, extrapatrimoniale, cum
ar fi dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate
corporală, la libertate, la onoare, reputaţie etc;
- raporturile juridice referitoare la elemente de identificare
ale persoanei fizice sau juridice cum ar fi dreptul la nume, denumire,
domiciliu, sediu etc;
- raporturile juridice privind creaţia intelectuală
care au în conţinut drepturi personale nepatrimoniale
privind creaţia intelectuală, ca, de exemplu, dreptul de
autor, de inventator, de marcă etc.1
Deşi dreptul civil reglementează majoritatea
raporturilor juridice nepatrimoniale (personale,
extrapatrimoniale), raporturile juridice nepatrimoniale

1 Prof.dr. Teofil Pop, op.cit., pag.11; prof.univ.dr. Ioan Dogaru, op.cit., pag.15, Paul Mircea
Cosmovici, op.cit., pag.16

21
sunt reglementate şi de alte ramuri de drept. De
exemplu, dreptul familiei reglementează acele raporturi
juridice nepatrimoniale, personale, extrapatrimoniale, în
care cel puţin unul dintre subiecţi are o calitate
specială, cea de soţ, copil, părinte, înfiat, înfietor.
În definiţia dreptului civil am precizat că
raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale se
stabilesc între persoane fizice şi persoane juridice, în
calitate de subiecte (părţi) în raporturile civile.
Calitatea de subiect de drept civil o poate avea,
de regulă, orice persoană fizică sau juridică.
În alte ramuri de drept, numai anumite persoane fizice sau
juridice numite „subiect calificat” pot avea calitatea de subiect al
raportului juridic. De exemplu, în dreptul familiei, numai
persoana fizică care are calitatea specială de soţ, soţie,
înfiat, etc. poate încheia raporturi juridice de dreptul familiei.

Metoda de reglementare a raporturilor juridice civile


Dreptul civil fiind o ramură a dreptului privat
reglementează raporturile patrimoniale şi
nepatrimoniale prin metoda egalităţii voinţelor juridice
a subiectelor raportului juridic civil (părţilor). Este o
particularitate a dreptului privat, spre deosebire de
dreptul public, unde părţile (subiectele) raportului juridic
se află pe poziţie de subordonare: statul, subiect în
raportul juridic de drept public îşi impune conduita, îşi
subordonează celălalt subiect.

Caracterul normelor juridice civile


Normele juridice civile au caracter preponderent
dispozitiv, în sensul că părţile raportului juridic pot
deroga prin acordul lor de voinţă de la prevederile
acestora.
Normele juridice dispozitive se clasifică în:
permisive: sunt normele civile ce îngăduie părţilor
raportului juridic civil să hotărască ce conduită să

22
adopte. De exemplu, art.1296 alin.1 şi 2 Cod civil:
“vinderea se poate face sau pur sau sub condiţie. Ea
poate avea de obiect două sau mai multe lucruri
alternative”; art.1028, referitor la obligaţiile alternative,
precizează: “debitorul se poate libera predând sau pe unul sau pe
altul din lucrurile promise”;
supletive, se aplică obligatoriu ori de câte ori
părţile nu au înţeles să reglementeze într-un alt mod
raportul juridic stabilit.
Exemple: art.1319 Cod civil “predarea trebuie să se
facă la locul unde se află lucrul vândut dacă părţile nu
s-au învoit altfel.” Vânzătorul, potrivit textului legal va
preda lucrul la locul unde se află, dar cu acordul
cumpărătorului o poate face şi într-un alt loc.
Art.1418 Cod civil: “Locatarul are dreptul de a
subînchiria ori a subarenda şi de a ceda contractul său
către altul, dacă o asemenea facultate nu i-a fost
interzisă”. Locatarul, deşi în condiţiile de mai sus poate
subînchiria, de comun acord cu locatorul îşi asumă
obligaţia să nu subînchirieze.
În dreptul civil normele juridice imperative (onerative, ce
impun o anumită conduită şi prohibitive, ce interzic
anumite acţiuni) sunt mai puţin frecvente, ca de exemplu,
în ramurile dreptului public. Ele reglementează acele
raporturi civile în care se urmăreşte protecţia
interesului obştesc, în general ordinea publică.

Exemple de norme juridice imperative onerative:


- art.992 Cod civil “cel ce din eroare sau cu ştiinţă
primeşte ceea ce nu-i este debit este obligat a-l restitui
aceluia de la care l-a primit”;
- art.998 Cod civil: “orice faptă a omului, care
cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a
cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”,
- art.1313 Cod civil “Vânzătorul are două obligaţii
principale, a preda lucrul şi a răspunde de dânsul”.

23
Exemple de norme juridice imperative prohibitive:
- art.4 Cod civil: “Este oprit judecătorului de a se
pronunţa, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţii
generale şi reglementare asupra cauzelor ce-i sunt
supuse”.
- art.810 Cod civil, medicii şi farmaciştii: “care au
tratat pe o persoană în boala din care moare, nu pot
profita de dispoziţiile între vii sau testamentare, ce
dânsa a făcut-o în favoare-le în cursul acestei boli.”

Natura sancţiunilor de drept civil


Specific sancţiunilor civile este caracterul reparator,
ele urmărind, înainte de toate, repunerea părţilor în
situaţia anterioară încălcării normei juridice. Când prin
nesocotirea normei juridice civile s-a produs un
prejudiciu, prioritar este înlăturarea tuturor
consecinţelor dăunătoare care s-au produs. Astfel,
principalele sancţiuni civile sunt:
- repararea prejudiciului produs printr-o faptă
ilicită,
- repunerea părţilor în situaţia anterioară
încheierii actului juridic nul sau anulabil;
- inopozabilitatea actului întocmit cu nesocotirea dreptului sau
intereselor legitime ale altei persoane etc.1

4. Locul şi rolul dreptului civil în


sistemul dreptului românesc
Dreptul civil “constituie fără îndoială una dintre
cele mai importante – poate chiar cea mai importantă –
dintre toate ramurile dreptului”1
1 Mircea Mureşan, Dan Chirică, Contribuţii la studiul conceptului de
sancţiune civilă (1) « Studia Universitatea Babeş-Bolyai Jurisprudentia »
Nr.2/1978, pag.50-71
1 Mircea Mureşan, Petru Ciacli, op.cit., pag.11

24
Un autor de prestigiu argumentează astfel: “în
vederea trecerii de la o economie super-centralizată la
o economie de piaţă, în care iniţiativa particulară are un
rol de seamă în progresul societăţii, organul legislativ a
adoptat o sumă de legi care, în majoritate, aparţine
dreptului civil şi dreptului comercial, deoarece
reglementează raporturi patrimoniale şi sunt menite să
sprijine reforma economică din ţara noastră”.2
Credem că următoarele argumente vin în
sprijinul afirmaţiei de mai sus:
a) Viaţa omului nu poate fi despărţită de normele
dreptului civil. Din momentul naşterii, omul are
posibilitatea juridică de a avea orice drept subiectiv civil
şi orice obligaţie civilă corelativă. Mai mult, cu privire la
drepturi, poate să le dobândească înainte de a se naşte
din momentul concepţiei, cu o condiţie: să se nască viu.
Acasă, la grădiniţă şi şcoală eşti înconjurat permanent
de dreptul civil, de la cumpărarea unei îngheţate sau
“contribuţia” la fondul clasei, până la procurarea ţinutei
vestimentare pentru ultima zi de şcoală. Apoi, după
primul “te iubesc”, normele dreptului civil îi împlinesc
pasul hotărâtor în viaţă, căsătoria, instituţie cu
numeroase reglementări de drept civil. Moartea
produce şi ea efecte în planul dreptului civil.
b) Dreptul civil este dreptul comun în raport cu
reglementările din dreptul privat.

5. Delimitarea dreptului civil de alte


ramuri de drept
Din punct de vedere teoretic, necesitatea delimitării
dreptului civil de alte ramuri de drept rezultă din
următoarele:
- dreptul civil nu reglementează totalitatea
raporturilor juridice patrimoniale şi nepatrimoniale
(personale, extrapatrimoniale). De aceea, sunt necesare
criterii de delimitare a dreptului civil faţă de ramurile de drept
2 Prof.dr. Teofil Pop, op.cit., pag.12

25
care reglementează şi ele raporturi patrimoniale şi
nepatrimoniale şi care din lipsă de reglementări
suficiente fac apel la reglementările din dreptul civil;
- pentru corecta aplicare a legii nu de puţine ori
interesează răspunsul la întrebarea: cărei ramuri de
drept aparţin instituţiile de drept, care au în conţinut
atât elemente de drept civil cât şi elemente ale altor
ramuri de drept? De exemplu, contractele adminis-
trative, contractul de închiriere a spaţiilor locative
proprietate de stat etc.1
Din punct de vedere practic, apar frecvent situaţii ce
impun stabilirea apartenenţei raportului juridic la o
ramură sau alta a sistemului de drept, şi de aici
observarea corectă a consecinţelor juridice2.

Delimitarea dreptului civil faţă de dreptul


familiei
Asemănarea între cele două ramuri ale dreptului
privat constă în obiectul de reglementare: ambele
ramuri de drept reglementează raporturi juridice
patrimoniale şi nepatrimoniale (personale,
extrapatrimoniale).

Deosebirile cele mai semnificative sunt:

Dreptul civil Dreptul familiei


- subiect al raportului - subiect al raportului
juridic civil poate fi orice juridic de dreptul familiei
persoană fizică sau juridică poate fi numai persoana
fizică care are o calitate
specială: de soţ, părinte,
copil, rudă, adoptat, tutore,
curator, etc. Persoanele
străine de familie sunt
subiecte ale raportului

1 Prof.dr.docent Traian Ionaşcu, op.cit., pag.39


2 Prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.23

26
juridic de dreptul familiei
numai în situaţii de
excepţie (de exemplu în
cazul tutelei, curatelei,
când pot îndeplini această
calitate şi persoane străine
de familie).

- sfera raporturilor - reglementează numai


patrimoniale este extinsă raporturile patrimoniale
referitoare la regimul
bunurilor soţilor şi obligaţia
legală de întreţinere între
soţi şi între rude.
- reglementează un număr - majoritatea raporturilor regle-
restrâns de drepturi mentate sunt cele
nepatrimoniale (personale, nepatrimoniale (personale,
extrapersonale); numai acelea nepatrimoniale) ce izvo-
care privesc existenţa şi răsc din căsătorie, rudenie,
integritatea fizică şi adopţiune etc.
morală a persoanei,
raporturile care se referă
la elementele de
identificare ale persoanei
fizice sau juridice şi cele
privind creaţia intelectuală
- metoda de reglementare - în raporturile juridice dintre
a raporturilor juridice este părinte-copil minor metoda
de egalitate a voinţelor de egalitate suferă o
juridice a părţilor distorsiune “poziţia
subiectelor este de subor-
donare”1
- sancţiunile în dreptul civil - are sancţiuni proprii (de
au caracter reparator, exemplu: decăderea din
urmărindu-se prin puterea părintească,
1 Iosif R. Urs, Drept civil roman, Teoria generală, Ed. “Oscar Print”, 2001, pag.49
27
repararea prejudiciului îndepărtarea tutorelui de la
restabilirea dreptului exercitarea tutelei etc.)2
subiectiv civil încălcat
- normele juridice au caracter - predomină normele
preponderent dispozitiv-supletiv juridice imperative

Delimitarea dreptului civil faţă de dreptul muncii


Asemănătoare:
Obiectul de reglementare în ambele ramuri de drept
este alcătuit în principal, din raporturi juridice
patrimoniale şi din unele raporturi juridice
nepatrimoniale personale.

Deosebirile mai importante ar fi:


Dreptul civil Dreptul muncii
- subiect al raportului - subiectele raportului juridic
juridic civil poate fi orice de dreptul muncii au o
persoană calitate specială: de patron
şi de angajat. De
asemenea, sfera
subiectelor este mai
restrânsă; minorii sub 15 ani
nu pot încheia contractul de
muncă
- obiectul raportului juridic civil - obiectul raportului juridic
este extins de muncă are o sferă de
cuprindere restrânsă:
cuprinde salarizarea, tim-
pul de muncă, disciplina şi
protecţia muncii,
răspunderea materială,
protecţia socială, dreptul la
pensie etc.

2 Ion Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, pag.368

28
- izvoarele raportului - izvorul raportului juridic
juridic civil concret îl de muncă este contractul
constituie evenimentele de muncă
juridice şi acţiunile
omeneşti de care legea
leagă anumite consecinţe
juridice, adică actele
juridice şi faptele juridice
în sens restrâns (gestiunea
de afaceri, plata
nedatorată şi îmbogăţirea
fără just temei)
- subiectele raportului juridic - egalitatea voinţelor juridice
civil sunt pe poziţie de a părţilor se întâlneşte
egalitate a voinţelor numai în momentul
juridice încheierii contractului de
muncă, ulterior, în
executarea contractului,
disciplina muncii impune
subordonarea salariatului1
- răspunderea civilă este - sub aspectul răspunderii
mai cuprinzătoare juridice, specific dreptului
incluzând răspunderea muncii este răspunderea
delictuală şi răspunderea materială, formă a
contractuală răspunderii contractuale, şi
răspunderea disciplinară

- normele juridice civile au - normele de dreptul muncii sunt


caracter preponderent dispozitiv în majoritatea lor norme impera-
şi supletiv tive

Delimitarea dreptului civil faţă de dreptul


internaţional privat
Asemănarea între cele două ramuri ale sistemului
de drept se referă la faptul că reglementează aceleaşi

1 Gabriel Boroi, op.cit., pag.10

29
raporturi sociale, patrimoniale şi nepatrimoniale.
Deosebirile mai importante sunt:
- raportul de drept internaţional privat cuprinde
un element de extraneitate, cum ar fi: una din părţi are
cetăţenie străină, bunul ce reprezintă obiectul exterior
al raportului juridic este situat în străinătate, contractul
se încheie sau se execută în străinătate, etc.;
Elementul de extraneitate pune problema legii civile
aplicabile.
Fiecare stat adoptă norme proprii de aplicare a legii civile,
raporturilor juridice care au în conţinut un element de
extraneitate. Aceste norme se numesc „norme
conflictuale” şi sunt stabilite prin tratate internaţionale.
Normele dreptului internaţional privat soluţionează
conflictul de legi în spaţiu, conflictul de jurisdicţii şi
condiţia juridică a străinului, prin indicarea legii ce se
aplică raportului juridic cu elemente de extraneitate.
- în dreptul internaţional privat metoda de
reglementare este acea de indicare, prin intermediul
normei conflictuale, a legii ce se aplică raportului juridic cu
element de extraneitate.

Delimitarea dreptului civil faţă de dreptul


comercial
În ambele ramuri de drept, normele juridice
reglementează raporturile juridice patrimoniale şi
nepatrimoniale.
În dreptul comercial apar unele particularităţi ale
raportului juridic comercial, ca de exemplu:
- una din părţi are calitatea de comerciant;
- sfera raporturilor patrimoniale este restrânsă
numai la faptele de comerţ, acte juridice şi fapte
juridice comerciale, ce primesc această calificare prin
voinţa legii (sunt enumerate în art.3 Cod comercial);
- de regulă, metoda de reglementare este
egalitatea juridică a voinţelor părţilor raportului juridic.
Azi, tot mai mult, societatea comercială părăseşte

30
terenul contractual pentru a deveni o instituţie. Statul
intervine agresiv în reglementările comerciale şi
impune comerciantului o poziţie de subordonare. Astfel,
în Legea nr.26/’90 privind Registrul comerţului,
modificată în art.1 se precizează: “Comercianţii au
obligaţia ca, înainte de începerea comerţului, să ceară
înmatricularea în registrul comerţului”. Comercianţii ce
nu respectă această obligaţie, potrivit art.44 “vor fi
obligaţi prin hotărâre judecătorească la plata unei
amenzi civile”.
- este reglementat frecvent prin norme juridice imperative. De
exemplu, art.113, Legea nr.31/’90 privind societăţile
comerciale: “Adunarea generală extraordinară se
întruneşte ori de câte ori este necesar a se lua o
hotărâre pentru: a) schimbarea formei juridice a
societăţii”
- sancţiunile în dreptul comercial nu au caracter
specific. Sunt aplicabile sancţiuni civile (de exemplu,
nulitatea contractului de vânzare-cumpărare comercială
în lipsa condiţiilor esenţiale pentru validitatea unei
convenţii) contravenţionale, de drept administrativ,
amendă civilă şi sancţiunii penale.1

1 Constantin Palade, Drept comercial, fascicula I, Universitatea « Petru Maior »


Târgu Mureş, Departamentul I.D.D., 2001, pag.14-15

31
CAPITOLUL II

IZVOARELE DREPTULUI CIVIL

1. Noţiunea de izvor de drept


Noţiunea de izvor de drept răspunde la
întrebarea: Unde întâlnim norme de drept civil care
reglementează raporturile juridice patrimoniale şi
nepatrimoniale?
În sens material, izvorul de drept în general şi al
dreptului civil în special îl reprezintă “ansamblul
condiţiilor materiale de existenţă ce generează
reglementările juridice aparţinătoare acestei ramuri”1.
În sens formal, noţiunea de izvor de drept civil
desemnează actele normative din legislaţie care conţin
norme juridice civile. Actele normative sunt elaborate
de organe ale statului anume desemnate prin
Constituţie, în conformitate cu atribuţiile primite în
acest sens.
Unii autori, folosesc pentru acest sens al izvorului de
drept sintagma „sens juridic”, şi înţeleg: „formele de
exprimare a normelor juridice, mijloacele specifice
statale prin care voinţă este ridicată „la rangul de lege”,
devenind astfel generală şi obligatorie.2

2. Izvoare directe ale dreptului civil


Într-o clasificare a actelor normative în raport de
forţa lor juridică, dată de locul ce-l ocupă organul
emitent în ierarhia organelor statului, distingem:

1 Prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.29


2 Mircea Mureşan, Petru Ciachi, op.cit., pag.25 ; Iosif R. Urs, op.cit., pag.64

32
A. Legea
Legea, în sens larg, înseamnă orice act normativ ce
cuprinde norme de conduită, indiferent de organul
emitent. De exemplu legea, hotărârea de Guvern,
hotărârile consiliilor locale, regulamentele de funcţio-
nare etc.
Legea, în sens restrâns este actul normativ elaborat
de Parlament şi numit astfel.
Se disting trei categorii de legi:
Legile constituţionale
Din această categorie fac parte:
• Constituţia României, în care se prevăd dispoziţii
generale, principii şi reglementări fundamentale
referitoare la organizarea din punct de vedere politic a
statului; drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor; autorităţile publice;
economia şi finanţele publice; Curtea Consituţională şi
revizuirea Constituţiei.
Instituţiile importante ale dreptului civil, ca de
exemplu, subiectele de drept civil, protecţia persoanelor şi a
patrimoniului, dreptul de proprietate, dreptul la
moştenire, dreptul la libera circulaţie, dreptul la
domiciliu sau reşedinţă etc. sunt expresis verbis
reglementate de Constituţie. De exemplu:
- art. 136 alin.2: „Proprietatea publică este garantată
şi ocrotită prin lege”;
- art.136 alin.5: „Proprietatea privată este
inviolabilă, în condiţiile legii organice”;
- art.44 alin.1: „Dreptul de proprietate, precum şi
creanţele asupra statului, sunt garantate”;
- art.44 alin.3 „Nimeni nu poate fi expropriat decât
pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit
legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”;
- art.44 alin.4: „Sunt interzise naţionalizarea sau
orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică
a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice,

33
religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a
titularilor”;
- art.44 alin.5: „Pentru lucrări de interes general,
autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei
proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi
proprietarul pentru daunele aduse solului, plantărilor sau
construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile
autorităţii”;
- art. 44 alin.6: „Despăgubirile prevăzute în
aliniatele 3 şi 5 se stabilesc de comun acord cu
proprietarul, sau în caz de divergenţă, prin justiţie”;

Prevederile constituţionale, în măsura în care


reglementează materii civile, sunt izvoare formale de drept.

• legile de revizuire a Constituţiei: (art.72 alin.2


din Constituţie) “Textele constituţionale, ca toate
celelalte texte juridice, sunt evolutive, precum sunt şi
relaţiile sociale cărora le dau expresie juridică…
revizuirea este o operaţie de adaptare sau de corecţie a
Constituţiei”.1
Constituţia poate fi modificată prin următoarele
tehnici de revizuire:
a) se face apel la anumite majorităţi calificate. Art.150
din Constituţie prevede: “Revizuirea Constituţiei poate
fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea
Guvernului, de cel puţin ¼ din numărul deputaţilor sau
senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni
cu drept de vot. Cetăţenii care iniţiază revizuirea
Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate
din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în
municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin
20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative”.
b) se urmăreşte o anumită procedură de
revizuire, cu un pronunţat caracter restrictiv şi finalizată

1 Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii publice, Tratat II, Editura


« Europa Nova », Bucureşti, 1996, pag.99

34
după aprobarea ei prin referendum, consultare
populară.
Revizuirea Constituţiei are anumite limite, potrivit
prevederilor art.152 alin.1: “Dispoziţiile prezentei Constituţii
privind caracterul naţional, independent, unitar şi
indivizibil al statului român, forma republicană de
guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa
justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma
obiectul revizuirii.”
Cu respectarea tehnicilor de revizuire a
Constituţiei pot fi modificate reglementări
constituţionale privind materii de drept civil.2
De exemplu, prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr.669 din 22 sept.2003 au fost
modificate unele prevederi din Constituţie, în materii de
drept civil:
- art.16 alin.3: „Funcţiile şi demnităţile publice, civile
sau militare, pot fi ocupate în condiţiile legii, de
persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în
ţară.”;
- art.27 alin.3: „Percheziţia se dispune de judecător
şi se efectuează în condiţiile şi formele prevăzute de
lege.”;
- art.44 alin.2: „Proprietatea privată este garantată
şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Cetăţenii străini şi apartizii pot dobândi dreptul de
proprietate privată asupra terenurilor numai în
condiţiile rezultate din aderarea României la U.E. şi prin
alte tratate internaţionale la care România este parte,
pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin
lege organică, precum şi prin moştenire legală.”
Aceste modificări ale Constituţiei sunt izvoare
formale de drept civil, deoarece vizează materii de drept
civil.

2 Prof.univ.dr.Victor Duculescu, lector univ.drd. Constanţa Călinoiu, Georgeta


Duculescu, Constituţia României, comentată şi adnotată, « Lumina Lex »,
1997, pag.451-459.

35
2) Legile organice: sunt legile intermediare, între
legea constituţională şi legea ordinară care se
caracterizează prin:
♦reglementează un număr restrâns de relaţii
sociale expres prevăzute în Constituţie (art.73 alin.3 –
sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii
electorale Permanente; organizarea şi funcţionarea
partidelor politice; statutul deputaţilor şi al senatorilor,
stabilirea îndemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale
acestora; organizarea şi desfăşurarea referendumului;
organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării; a Consiliului Superior al Magistraturii, a
instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii
de Conturi; regimul stării de mobilizare parţială sau
totală a forţelor armatei şi al stării de război; regimul
stării de asediu şi al celei de urgenţă; infracţiunile,
pedepsele şi regimul executării acestora; acordarea
amnistiei sau a graţierii colective; statutul funcţionarilor
publici; contenciosul administrativ; regimul juridic
general al proprietăţii şi al moştenirii; regimul general
privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia
socială; organizarea generală a învăţământului; regimul
general al cultelor; organizarea administraţiei locale, a
teritoriului, precum şi regimul general privind
autonomia locală; celelalte domenii pentru care în
Constituţie se prevede adoptarea de legi organice. De exemplu, în
art.12 alin.4 din Constituţia României se stabileşte:
“Stema ţării şi sigiliul statului sunt stabilite prin legi
organice”; art.40 alin.3: “Nu pot face parte din partidele
politice…..şi alte categorii de funcţionari publici stabilite
prin lege organică”.
♦se adoptă prin votul majorităţii membrilor
fiecărei Camere, spre deosebire de legile ordinare care
urmează a fi adoptate cu votul majorităţii membrilor
prezenţi în fiecare Cameră.

36
3) Legile ordinare: sunt toate celelalte legi adoptate de
Parlament.1 Fac parte din această categorie şi Codurile (de
exemplu, Codul civil, Codul comercial, Codul Penal etc.),
legi care sistematizează majoritatea reglementărilor
aplicabile unui domeniu.
Amintim, cu titlu de exemplu, legi civile de dată
recentă: Legea fondului funciar nr.18/1991, Legea
nr.64/1991 privind brevetul de invenţie, Legea
nr.16/1994 a arendării, Legea nr.7/1996 privind
cadastrul funciar şi publicitatea imobiliară, Legea
nr.8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile
conexe, Legea locuinţei nr.114/1996, Legea
nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, Legea
nr.54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor,
Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi
regimul juridic al acesteia, Legea nr.219/1998 privind
regimul concesiunilor etc.

4) Decrete-legi
Sunt acte normative elaborate de către Consiliul
Frontului Salvării Naţionale şi Consiliul Provizoriu de
Uniune Naţională în perioada 22 decembrie 1989 şi
iunie 1990 când a fost validat Parlamentul României.
Ele au putere de lege. De exemplu, Decretul-Lege
nr.10/1990 privind regimul paşapoartelor şi călătoriilor
în străinătate, Decretul-Lege nr.11/1990 cu privire la
consumul de gaze sau Decretul-Lege nr.115/1938
pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la Cărţile fun-
ciare, Decretul-Lege nr.319/1944 privind dreptul la
unificarea dispoziţiilor privitoare la Cărţile funciare,
Decretul-Lege nr.319/1944 privind dreptul la moştenire
al soţului supravieţuitor etc.

Acte normative subordonate legii

Hotărârile şi Ordonanţele Guvernului

1 Ibidem, pag.230-231

37
Guvernul emite hotărâri pentru organizarea
executării legilor. Guvernul, organ suprem executiv, cu
principalul atribut de a organiza executarea legilor
emite în vederea îndeplinirii acestui atribut hotărâri prin
care clarifică legea, pentru o mai bună aplicare a ei.
Hotărârea de Guvern nu “creează drept”. De exemplu
H.G.nr.152/1992 privind brevetele de invenţie; H.G.
nr.608/1990 privind stabilirea preţurilor de vânzare a
locuinţelor construite din fondurile statului, recepţionate
după 1 ianuarie 1990, H.G. nr.1228/1990 pentru
aprobarea Metodologiei concesionării, închirierii şi
locaţia gestiunii etc.
Ordonanţele Guvernului se emit în temeiul unei
delegări legislative (legi speciale de abilitare date de
Parlament) unde se precizează perioada de timp când
se emit ordonanţele şi domeniile la care se referă. De
exemplu, O.G. nr.19/1994 privind stimularea investiţiilor
pentru realizarea unor lucrări publice şi construcţii de
locuinţe; O.G. nr.25/1997 cu privire la regimul juridic al
adopţiei; O.G. nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi
fundaţii etc. În art.114 alin.4 din Constituţia României
se prevede: “În cazuri excepţionale guvernul poate
emite ordonanţe de urgenţă. Acestea intră în vigoare
numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament.
(…) Aprobarea sau respingerea ordonanţelor se face
printr-o lege”.
Guvernul nu poate emite ordonanţe în domeniile
ce fac obiectul legilor organice. Prevederile art.114 din
Constituţie, modificat prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr.669/septembrie 2003 permit
Guvernului să adopte ordonanţe de urgenţă cuprinzând
norme de natura legii organice.

Ordinele, instrucţiunile miniştrilor ori ale


altor conducători ai organelor de specialitate, ai
administraţiei publice centrale
În executarea legilor, organele centrale emit

38
regulamente, note, ordine, instrucţiuni, statute etc. care
se publică în Monitorul Oficial. Aceste acte normative,
atunci când conţin reglementări în materii de drept civil,
sunt izvoare formale de drept civil.

Acte normative emise de autorităţile administraţiei


publice locale
Autorităţile administraţiei publice locale sunt:
- consiliile locale (comunale, orăşeneşti şi
judeţene);
- primarul, prefectul.
Consiliile locale îşi exercită atribuţiile prin
adoptarea de hotărâri, primarii emit dispoziţii şi
prefecţii emit ordine.
“Aceste acte juridice sunt izvoare de drept civil în
măsura în care reglementează relaţii sociale din sfera
dreptului civil, numai dacă au caracter normativ şi nu
individual”.1
Acte normative emise până la 22 decembrie
1989
Actele normative emise până la 22 decembrie
1989 de autorităţile competente, precum legile emise
de Marea Adunare Naţională, decrete emise de Consiliul
de Stat şi hotărârile emise de Consiliul de Miniştri (HCM)
rămase în vigoare şi care reglementează materii de
drept civil reprezintă şi ele izvoare formale de drept
civil. De exemplu Decretul 31/1954 privitor la
persoanele fizice şi juridice, Decretul 167/1958 privind
prescripţia extinctivă, Decretul nr.975/1968 privind
numele.

Contractele tip, contractele colective de muncă,


contractele de societate, actul constitutiv

1 M. Mureşan, op.cit., pag.28; Iosif R. Urs, op.cit., pag.72 ; prof.dr.Teofil Pop, op.cit.,
pag.34

39
În opinia prof.univ.dr. Mircea Mureşan: “norme de
drept civil pot fi cuprinse chiar şi în acte juridice de
natură contractuală”. Aceste norme juridice (reguli de
conduită stabilite de părţi ce înlocuiesc de regulă
normele legale cu caracter supletiv sau dispozitiv) sunt
obligatorii şi au o sferă de aplicabilitate restrânsă doar
la părţile raportului juridic.2 Prof.dr.doc. Traian Ionaşcu,
membru corespondent al Academiei Române, a
precizat: “contractele tip au, de asemenea, valoarea unui act
normativ”.3
Cu privire la aceste izvoare de drept, într-o altă opinie,
prof. univ.Gheorghe Beleiu, apreciază că “suntem în
prezenţa unor denumiri specifice ale izvoarelor de drept
civil menţionate mai sus (n.a. statut, regulament,
contract-cadru sau contract tip, standard, norme), iar
nu în prezenţa unei categorii distincte de “izvoare de
drept civil”….aşa după cum o denumire specifică pentru
lege este aceea de Cod.”1
Ne exprimăm rezerva faţă de acest punct de
vedere, cel puţin din următorul considerent: Autorul în
enumerarea actelor normative care poartă o denumire
specială: statut, regulamentul, contract-cadru sau contract-tip,
standard, norme aşează pe acelaşi plan pe cele cu valoare
normativă, emise pentru executarea legilor, cu aplicabilitate în
domenii sociale extinse (statut, regulament, standard, norme, ca de
exemplu, Ordinul nr.471/1990 al Ministerului Culturii pentru
aprobarea normelor cu privire la organizarea spectacolelor,
concertelor, a altor activităţi artistice şi distractive la care se
percep tarife de intrare) cu cele de natură contractuală
– contracte-tip. Normele de conduită stabilite de o parte a
contractului-tip, au aplicabilitate numai între părţile
contractante, când cealaltă parte acceptă să încheie
contractul-tip. Ea nu are această obligaţie. Contractul
tip este cunoscut şi sub denumirea de contract de

2 M. Mureşan, op.cit., pag.29


3 Prof.dr.doc.Traian Ionaşcu, op.cit., pag.67
1 Prof.univ.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.55

40
adeziune.
Apreciem că aşezarea contractului-tip în această
enumerare a izvoarelor de drept civil este o soluţie
discutabilă, contractul-tip fiind o categorie distinctă de
izvoare directe de drept.

3. Izvoare indirecte ale dreptului civil


În literatura juridică de specialitate s-a exprimat
opinia potrivit căreia izvoarele dreptului civil sunt
izvoare directe şi izvoare indirecte.2 Izvoarele directe sunt
izvoarele formale de drept civil, mai sus menţionate.
Izvoarele indirecte ale dreptului civil se consideră
a fi:
Principiile generale ale politicii economice
Printre izvoarele indirecte ale dreptului se
numără “principiile generale ale politicii economice”. Se afirmă
că, şi în condiţiile de azi, condiţii de tranziţie, “aceste
principii ar putea fi invocate nu numai în completarea
legii, dar şi în înlocuirea unor norme juridice vechi (dar
care n-au fost abrogate sau înlocuite), devenite
incompatibile cu realităţile social-politice actuale”.3
De exemplu, practica judiciară a admis ca fiind în
spiritul principiilor economiei de piaţă în curs de
instaurare în România şi deci valabile, prevederile
contractuale prin care s-au stabilit dobânzi real pozitive
mult mai mari comparativ cu cele prevăzute imperativ
în Decretul nr.311/1954, abrogat în 1998, specifice
economiei centralizate la data apariţiei actului
normativ.
Acest izvor trebuie privit cu rezervă, deoarece
nevoia de a răspunde la noile condiţii economice, poate
duce la abuz.1
2 Mircea Mureşan, Petru Ciachi, op.cit., pag.32
3 Iolanda Eminescu, Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1967, pag.71, Otilia Calmuschi, în Tratat de drept civil, vol.I., Partea
generală, coordonat de Paul Cosmovici, « Ed. « Academiei », Bucureşti, 1989,
pag.102, Tr. Ionaşcu şi A. Barash, Teoria şi practica litigiilot precontractuale,
Bucureşti, Ed. Academiei, 1962, pag.255-275
1 M. Mureşan, op.cit., pag.30, Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.41, Iosif R. Urs, op.cit.,

41
Cutuma (obiceiul juridic)
Cutuma (obiceiul juridic) este o regulă de
conduită nescrisă, care s-a format într-o perioadă de
timp mai îndelungată şi căreia societatea i-a acordat
putere obligatorie asemănătoare unei legi.
Un autor, în încercarea de a preciza noţiunea de
obicei (cutumă) ca izvor de drept, distinge între:
- obiceiurile învechite, nesănătoase împotriva
cărora statul luptă prin legile sale, obiceiuri faţă de care
atitudinea statului este indiferentă din punct de vedere
juridic;
- obiceiuri pe care statul le sancţionează, dându-le
putere juridică obligatorie. Numai acestea pot constitui izvoare de
drept, calitate conferită însă de textul de lege se face trimitere
expresă la obiceiul locului (de exemplu, art.970 Cod civil: “conven-
ţiile…obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar
la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă
obligaţiei, după natura sa”; art.600 Cod civil: “înălţimea
îngrădirii se va hotărî după…obiceiul obştesc”; art.607 Cod civil:
“nu e iertat a sădi arbori care cresc înalţi decât în
îndepărtarea hotărâtă….de obiceiurile constante şi
recunoscute.”).2
În literatura de specialitate s-au purtat discuţii cu
privire la calificarea obiceiului ca fiind sau nu izvor de
drept.
Într-o opinie, „dacă textul legal face trimitere la
obicei, regula de conduită este dată de cutumă şi nu de
norma legală...referirea pe care legea o face la ele le
conferă acestora valoare juridică de izvor de drept”3
Astfel, se apreciază că obiceiul este izvor de
drept numai atunci când legea face trimitere expresă la
el. (vezi exemplele de la art.970, 600 şi 607 Cod civil).
Într-o altă opinie, prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu
(însuşită şi de prof. univ. dr. Ion Dogaru) se exprimă

pag.7
2 Iosif R.Urs, op.cit., pag.72
3 Prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.35

42
tranşant: “obiceiul (cutuma)….nu sunt şi nu pot fi izvoare
distincte ale dreptului civil; regulile de conduită
cristalizate în cadrul acestora se integrează în ipotezele
şi dispoziţiile normelor de drept civil, în măsura în care
aceste norme fac trimitere expresă la obicei.”1
În exemplele date, textele Codului civil fac trimitere
la obiceiul locului. Se pune întrebarea: ce se aplică
concret în raportului juridic civil, norma juridică care
face trimitere la obicei (cutuma) sau chiar însuşi
obiceiul (cutuma)? Sau altfel formulat: este izvor de
drept textul legal sau obiceiul (cutuma)? Obiceiul
(cutuma) este diferit de la loc la loc, de la o regiune
geografică la altă regiune geografică “căci obiceiurile se
prefac în multe chipuri”.
De exemplu, în satele săseşti din Transilvania
obiceiul obştesc privind construcţia porţilor şi a zidurilor
unei case este următorul: porţi şi împrejmuiri, cel puţin
la stradă, înalte şi masive, pentru a înfrânge elanul
curioşilor. Obiceiul diferă în Dobrogea: gardurile sunt
scunde, cu întreaga privelişte a gospodăriei la vedere.
Apreciem că obiceiul în măsura în care norma
juridică civilă face trimitere la el este izvor de drept civil.

Doctrina
Doctrina de drept civil însumează opiniile
specialiştilor de referinţă în domeniu exprimate în
tratate, studii, lucrări, monografii, cursuri universitare, articole
etc.
Se pune întrebarea dacă un judecător, în
soluţionarea unei pricini, poate face trimitere expresă la
un punct de vedere exprimat în literatură şi să afirme
că soluţia se întemeiază pe acesta?
Întotdeauna soluţionarea cauzei se fundamentează
pe norma juridică civilă. “Deşi doctrina nu se înscrie în
rândul izvoarelor de drept, totuşi prin opiniile care le

1 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.56, prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.34

43
formulează, contribuie la înlăturarea diversităţii de
practică judiciară şi la crearea şi perfecţionarea normelor
de drept edictate de autoritatea legiuitoare.”1
Jurisprudenţa
Jurisprudenţa (practica judiciară) este alcătuită
din totalitatea soluţiilor cuprinse în hotărârile
instanţelor de judecată.
Practica judiciară este sau nu izvor de drept?
Judecătorul poate să soluţioneze o cauză motivând că
hotărârea se întemeiază pe o soluţie asemănătoare
dată de un alt judecător într-o cauză similară? Este
posibil ca o hotărâre judecătorească să fie considerată
izvor de drept?
Răspunsul la întrebare a iscat controverse, cu
atât mai mult cu cât în unele sisteme de drept, practica
judiciară este considerată un izvor de drept (exemplu,
dreptul american, dreptul englez).
Majoritatea autorilor, la care ne raliem, nu acordă
practicii judiciare calitatea de izvor de drept civil. Principalul
argument este prevederea legală din art.4 Cod civil, în baza
căreia organul de judecată are obligaţia să aplice
normele de drept civil în cazurile aduse spre judecată.
“Este oprit judecătorului de a se pronunţa, în hotărârile
ce dă, prin, cale de dispoziţii generale şi reglementare,
asupra cauzelor ce-i sunt supuse.”
Tot atât de adevărat este şi faptul că judecătorul
care este independent şi se supune numai legii (art.124 alin.3
Constituţia României) se aliniază la soluţiile date de Înalta
curte de Casaţie şi Justiţie. De altfel, în Constituţie se
precizează şi atributul prioritar al acesteia: „asigură
interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către
celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei
sale” (art.126 alin.3).
Jurisprudenţa, la fel ca şi doctrina, când este
unitară şi constantă are un rol important în elaborarea
şi perfecţionarea normelor de drept civil.
1 Prof.dr. Teofil Pop, op.cit., pag.36

44
CAPITOLUL III

APLICAREA LEGII CIVILE

1. Noţiuni introductive
Actele normative, şi avem în vedere aici noţiunea
de lege în sens larg, sunt elaborate pentru a fi aplicate în cazuri
concrete.
“Prin aplicarea legii civile se înţelege activitatea
practică prin care organele de stat înfăptuiesc
prevederile normelor juridice civile….activitate ce se
desfăşoară în formele juridice oficiale stabilite prin acte
normative”.1
Aplicarea legii civile priveşte următoarele
aspecte:
- durata de aplicare în timp a legii civile (aplicarea legii civile
în timp)
- spaţiul geografic în care se aplică legea civilă
(aplicarea legii civile în spaţiu)
- subiectele de drept cărora li se adresează legea
civilă (aplicarea legii civile asupra persoanelor).
“Din punct de vedere teritorial legile coexistă, iar
privite sub raportul timpului, ele se succed.”2

1 Prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit, pag.23


2 G. Vrabie, Teoria generală a dreptului, Ed. “Ştefan Procopiu”, Iaşi, 1995,
pag.96; Dr.doc.Mihail Eliescu, Aplicarea legii civile în timp şi în spaţiu. Conflictele
de legi, în Tratat de drept civil ; Tr. Ionaşcu şi colaboratorii, vol.I., Partea generală,
Ed. « Academiei », pag.77

45
În spaţiu legile civile coexistă. De pildă, într-o
împrejurare, o persoană, un bun sau un act juridic poate
fi revendicat de mai multe legi naţionale coexistente,
cum ar fi căsătoria unui cetăţean român cu un cetăţean
străin, în Târgu Mureş, sau cumpărarea de către un
cetăţean român în Germania a unui bun imobil sau
încheierea unui act de donaţie între un cetăţean român
şi unul englez, în Bucureşti. Se aplică legea română sau
cea străină?
În timp legile civile se succed.
Legea civilă acţionează în timp asupra:
- actului juridic
- efectelor actului juridic (ce pot fi prezente şi viitoare)
- situaţiilor juridice, (acele raporturi juridice ce se încheie
într-un interval de timp). Situaţiile juridice se pot constitui,
modifica, sau stinge sub imperiul unei singure legi sau a
mai multor legi civile succesive în timp. De exemplu, perfectarea
contractului de vânzare-cumpărare a imobilului, presupune o
perioadă de timp, de la realizarea acordului de voinţă al
părţilor, până la încheierea formalităţilor de publicitate
imobiliară.
- efectelor situaţiilor juridice. Acestea, la fel ca şi
situaţiile juridice pot fi reglementate de o singură lege
civilă, sau de mai multe legi civile.
Din mai multe legi succesive în timp sau
coexistente în spaţiu se pune problema stabilirii legii
civile aplicabile în timp sau în spaţiu.
Particularitatea mai multor legi de a se aplica
aceleaşi situaţii juridice se numeşte în doctrină conflict de
legi. Conflictul de legi este în timp şi spaţiu.
Dreptul intertemporal stabileşte ce lege civilă se
aplică într-un conflict de legi în timp.
Dreptul internaţional privat, indică din mai multe
legi civile, legea aplicabilă în spaţiu.
În cazul situaţiilor juridice şi a efectelor acestora
sunt aplicabile următoarele reguli:
- legea nouă nu se aplică în cazul facta preterita

46
(trecutul scapă acţiunii legii noi);
- legea nouă, de la data intrării în vigoare
acţionează imediat asupra facta pendentia;
- legea nouă intrată în vigoare se aplică şi
efectelor viitoare ale situaţiilor juridice trecute, facta
futura.

2. Aplicarea legii civile în timp


Legea civilă nu este veşnică, ea trebuie să
răspundă permanent cerinţelor materiale existente la
un moment dat într-un stat.
Legea civilă se aplică între două momente:
momentul intrării în vigoare şi momentul încetării
aplicării ei.

Momentul intrării în vigoare a legii civile poate fi:


- la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al
României
- la o dată ulterioară, prevăzută în textul ei.
Regula este stabilită în art. 78 din Constituţie.
Data prevăzută în textul legii poate fi:
- data calendaristică ulterioară publicării, indicată
expres în lege;
- stabilirea unui număr de zile sau luni ce se
calculează de la data publicării legii.
De momentul intrării în vigoare a legii civile se
leagă două efecte juridice:
- legea civilă devine obligatorie;
- se instituie prezumţia legală absolută că orice
persoană o cunoaşte, nici o persoană nu poate invoca
necunoaşterea ei (nemo censetur ignorare legem).
Momentul încetării aplicării legii civile poate fi:
- data abrogării. Abrogarea poate fi expresă (în noua
lege civilă se prevede expres că vechiul act normativ

47
sau un anumit articol din actul normativ vechi se
abrogă - abrogare expresă directă - sau că dispoziţiile
contrare se abrogă - abrogare expresă indirectă) - sau
tacită (abrogarea rezultă din faptul că o anumită
materie este reglementată diferit în raport de vechea
reglementare).
- data împlinirii termenului, în cazul legilor cu termen. Prin
ajungerea la termen legea civilă încetează să mai fie în
vigoare
- căderea în desuetudine. Noţiunea de
desuetudine are în literatura juridică înţelesuri diferite.
Un autor o defineşte ca “neaplicarea îndelungată
a unei legi.”1
Un alt autor apreciază că “o lege cade în
desuetudine atunci când au încetat raţiunile pentru care
a fost adoptată, de exemplu, dacă au dispărut relaţiile
sociale reglementate, fără a mai fi nevoie să intervină
procedeul tehnico-juridic al abrogării”.2
Un alt autor distinge între neaplicarea legii
căzute în desuetudine, ca urmare a dispariţiei raţiunilor
pentru care actul normativ a fost adoptat, şi abrogare
(mod de ieşire din vigoare a unei legi civile) precizând:
“Căderea în desuetudine” a unei legi înseamnă
neaplicarea ei, dar nicidecum abrogarea ei”.1
Aproape în unanimitate se admite că
desuetudinea nu este un mod de ieşire din vigoare a
legii.2 De exemplu Codul comercial intrat în vigoare la 1
septembrie 1887 nu s-a aplicat în perioada puterii
populare până la 22 decembrie 1989 fiind considerat ca
şi căzut în desuetudine, dată după care se aplică din
nou.
Legea civilă nouă poate produce următoarele
categorii de efecte:
- efecte imediate, adică se aplică situaţiilor
1 Gabriel Boroi, op.cit., pag.17
2 Prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.38
1 Iosif R. Urs, op.cit., pag.100-101
2 Gabriel Boroi, op.cit., pag.17

48
prezente
- efecte retroactive, se aplică situaţiilor trecute
- efecte ultraactive, se aplică şi după abrogarea
legii.
Legile civile sub aspectul duratei lor în timp pot fi:
- legi abrogative: au o existenţă foarte scurtă în
timp, ele au numai menirea de a face să înceteze
aplicarea legii civile anterioare.
- legi interpretative sunt legi prin care se clarifică
înţelesul al unei norme juridice dintr-o lege existentă.
Într-o opinie, legile interpretative se aplică
retroactiv, în toate situaţiile juridice supuse legii
interpretative.“Legea interpretativă se integrează în
legea interpretată, aceasta din urmă trebuind să se
aplice, chiar şi pentru trecut, cu înţelesul statornicit de
legiuitor. Prin urmare legea interpretativă îşi produce
efectele şi în trecut.”3
Într-o altă opinie, se susţine contrariul: “Faţă de
singura excepţie pe care o prevede Constituţia (art.15
alin.2: “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii
penale mai favorabile) trebuie să admitem că legea
interpretativă – act normativ intertemporal – produce efecte
numai pentru viitor, deşi până la intrarea în vigoare a
actualei Constituţii era acceptată teza potrivit căreia
legea interpretativă avea caracter retroactiv”.4
Modificarea Constituţiei prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr.669/22 septembrie 2003,
impune o precizare: art.15 alin.2 din Constituţie adăugă
încă o excepţie: legea contravenţională mai favorabilă.
- legile tranzitorii, prin care se reglementează aplicarea
legii noi în corelaţie cu legea veche, au aplicabilitate
doar în perioada de tranziţie.
Situaţiile juridice pot fi şi ele reglementate de o
singură lege – situaţii juridice unidependente, sau de

3 Dr.doc.Mihai Eliescu, op.cit., pag.83 ; M. Mureşan, op.cit., pag.34 ; Paul Mircea


Cosmovici, op.cit., pag.47
4 Prof.univ.dr. Iosif R. Urs, op.cit., pag.105

49
mai multe legi – situaţii juridice pluridependente.
În ipoteza succesiunilor legilor civile în timp,
pentru stabilirea legii civile aplicabile se apelează la
următoarele principii:
- principiul neretroactivităţii legii civile noi;
- principiul aplicării imediate a legii civile noi.

Principiul neretroactivităţii legii civile noi


Principiul este consacrat în art.1 Cod civil: “Legea
dispune numai pentru viitor; ea nu are putere
retroactivă”. Principiul consacră regula juridică potrivit
căreia, “legea civilă se aplică numai situaţiilor ce se
ivesc în practică după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor
anterioare, trecute”.1
Într-o formulare consarcrată, potrivit principiului,
trecutul scapă legii civile noi.
Principiul se justifică prin “ideea potrivit căreia
nimeni nu-şi poate stabili conduita după norme ce nu
există încă”.2
Principiul neretroactivităţii legii civile, prin textul
art.15 al.2 din Constituţia României, a primit caracter
constituţional: “Legea dispune numai pentru viitor, cu
excepţia legii penale sau comtravenţionale mai
favorabile”.
S-a pus astfel capăt situaţiei trecute când
“legiuitorul însuşi putea dispune aplicarea retroactivă a
unei legi noi pe care o edictează”3; deoarece regula
juridică a neretroactivităţii legii civile, cum se susţinea,
se aplica doar judecătorului. Azi, legiuitorul însuşi nu
poate dispune aplicarea legii civile noi situaţiilor anterioare
apariţiei ei.
Într-o opinie contrară, Paul Mircea Cosmovici

1 Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.58; Gabriel Boroi, op.cit., pag.18 ; M.


Mureşan, op.cit., pag.35 ; V. Pătulea, Principiul neretroactivităţii legii civile în
condiţiile conflictului între legi succesive de inspiraţie politică opusă, în
« Dreptul » nr.7-8/1991, pag.88-91
2 Prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.39
3 Mircea Mureşan, op.cit., pag.35

50
apreciază: “Totuşi legiuitorul are posibilitatea să
prevadă într-un act normativ şi o dispoziţie potrivit
căreia acel act sau unele dintre prevederile sale vor produce efecte
şi pentru trecut. Este însă necesară, pentru a se
produce un asemenea efect, o dispoziţie expresă în
acest sens.”1
Concluzii (sau reguli juridice în aplicarea principiului
neretro-activităţii legii civile)
Legea civilă nouă reglementează numai acte
juridice şi situaţii juridice ce apar după intrarea ei în
vigoare – tempus regit actum.
Regulile privesc actul juridic şi situaţiile juridice în curs
de constituire, modificare sau stingere.
Cu privire la actul juridic funcţionează următoarele
reguli în aplicarea principiului neretroactivităţii legii
civile:
a) actul juridic este valabil încheiat când sunt întrunite
cumulativ, condiţiile cerute de legea în vigoare, în
momentul încheierii lui. Când ulterior încheierii valabile
a actului juridic apare o nouă lege civilă, ea nu poate
declara ca nevalabil actul valabil deja încheiat şi atunci
când noua lege introduce sau elimină cauza de
nulitate.2
b) efectele juridice ale actului valabil încheiat, produse sau
epuizate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, rămân valabile;
c) efectele juridice ale actului valabil încheiat ce se produc
după intrarea în vigoare a noii legi se supun acesteia.
Referitor la situaţiile juridice sunt aplicabile
următoarele reguli:
a) situaţiile juridice în curs de constituire,
modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi,
cad sub incidenţa acestei legi (principiul aplicării
imediate a legii noi). Elementele componente ale
situaţiei juridice în curs de constituire, modificare sau stingere
1 Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.45
2 I. C. Vurdea, Evoluţia legislaţiei privind circulaţia imobilelor, I, în revista “Dreptul”
nr.6/1990, pag.44-45, C. Bârsan, V. Stoica, Evoluţia legislaţiei privind circulaţia
imobilelor, II, în revista “Dreptul” nr.6/1990, pag.49-51

51
care au individualitate proprie se supun legii în vigoare la data
constituirii lor. Acestor elemente nu le sunt aplicabile prevederile noii
legi civile.
De exemplu, în situaţia juridică privind încheierea
contractului de vânzare-cumpărare imobiliară, acordul
de voinţă al părţilor realizat în formă solemnă este un
element cu individualitate proprie, supus legii în vigoare
atunci când acesta s-a realizat, situaţie în care nu se
aplică legea nouă, care ar putea omite această cerinţă,
a solemnităţii.
b) efectele produse de situaţiile juridice în curs
de constituire, modificare sau stingere sunt guvernate de
legea sub care se produc.
Câteva cazuri frecvente de aplicare a principiului
neretroactivităţii legii civile:
- admisibilitatea dovezilor privind actele şi faptele
juridice generatoare de drepturi şi obligaţii, în legătură
cu care părţile pot ajunge în conflict, se face prin
respectarea legii în vigoare la data când instanţa se
pronunţă asupra admisibilităţii mijlocului de probă;
- dovada actului juridic se supune legii în vigoare în
momentul încheierii actului juridic;
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin
fapte ilicite se stabileşte în funcţie de legea în vigoare
în momentul săvârşirii faptei ilicite;
- moştenirea legală (succesiunea ab in testat) este
cârmuită de legea în vigoare în momentul deschiderii
succesiunii;
- validitatea testamentului se apreciază după
legea în vigoare în momentul redactării;
- efectele dispoziţiilor testamentare sunt
guvernate de legea în vigoare în momentul deschiderii
succesiunii. De exemplu, dacă după redactarea
testamentului ar apărea o lege care ar modifica
condiţiile de valabilitate ale testamentului, legea nouă
nu s-ar aplica testamentului încheiat.
Principiul constituţional al neretroactivităţii legii

52
admite două excepţii: “legea penală sau
contravenţională mai favorabilă”.
Apreciem că numai printr-o lege constituţională se
pot adăuga excepţii în materie civilă, legea organică
sau ordinară nu pot deroga de la norma constituţională.
Această premisă clarifică discuţiile din doctrină
referitoare la caracterul retroactiv al normei de
interpretare.

Principiul aplicării imediate a legii civile noi


Principiul constă în regula potrivit căreia legea, din
momentul intrării în vigoare, se aplică actelor juridice în
curs de constituire, de modificare, sau stingere şi celor ce se vor
constitui în viitor, precum şi efectelor acestora (facta pendentia
şi facta futura).
Totodată, legea nouă reglementează şi situaţiile
juridice ce se constituie sau sting, precum şi efectele acestora.
Principiul aplicării imediate a legii civile noi nu
este consacrat legislativ, el se deduce din principiul
neretroactivităţii legii civile.
Principiul se jusitifică prin următoarele raţiuni:
- legea civilă nouă nefiind retroactivă, se impune
aplicarea ei imediată;
- neadmiterea principiului ar însemna neaplicarea legii noi;
- legea nouă trebuie prezumată că reprezintă un
progres tehnic, juridic, faţă de legea veche, astfel încât
trebuie să se aplice, de la intrarea ei în vigoare, şi
situaţiilor juridice care sunt în curs de constituire,
modificare sau stingere ori ale căror efecte sunt în curs
de constituire.1
Principiile aplicării legii civile în timp au domenii
diferite de acţiune.
“Problema aplicării imediate a legii noi are ca
obiect faptele şi efecte în curs... problema
retroactivităţii….are ca obiect faptele în întregime

1 Gabriel Boroi, op.cit., pag.22

53
consumate în trecut”.2
Într-o altă formulare, deosebirea fundamentală
între cele două principii, constă în:
- principiul neretroactivităţii vizează actele
juridice uno ictu;
- principiul aplicării imediate a legii noi priveşte
situaţiile juridice ce se constituie succesiv, în timp de exemplu,
adopţiunea presupune momente succesive în timp,
consimţământul părinţilor fireşti, hotărârea instanţei de
judecată; imobilele se pot dobândi prin uzucapiune,
adică prin posesie de bună credinţă prelungită în timp).
Principiul aplicării imediate a legii noi este o
creaţie a doctrinei şi practicii judiciare, el nu este
consacrat prin legea civilă. Fiind “o simplă regulă de
interpretare….legiuitorul o poate înlătura. El o poate
face nu numai printr-o declaraţie de voinţă expresă, dar
şi în mod tacit….El se întemeiază numai pe voinţa tacită
a legiuitorului, astfel cum acesta a putut fi desprins,
prin interpretare, de teorie şi practică”.3
Dacă voinţa tacită a legiuitorului permite
funcţionarea principiului aplicării imediate a legii noi,
tot prin voinţă tacită legiuitorul îl poate înlătura: o face
în situaţia ultraactivităţii legii vechi.
Excepţia de la principiul aplicării imediate a legii
civile noi o constituie ultraactivitatea (supravieţuirea) legii
vechi. Excepţia constă în aplicarea, în anumite situaţii
determinate de legea nouă, pentru încă o perioadă de
timp, a legii vechi, deşi a fost abrogată şi a intrat în
vigoare o nouă lege civilă.
Într-o opinie, se apreciază că “fiind o excepţie şi
supravieţuirea legii vechi trebuie consacrată expres de
lege. Socotim că greşit s-a făcut aplicaţia excepţiei
ultraactivităţii, în lipsă de text expres, a art.12 din
Decretul nr.144/1958, abrogat prin Legea nr.50/1991 în

2 Dr. doc. Mihail Eliescu, op.cit., pag.104


3 Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.58 ; prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.40 ;
Iosif R. Urs, op.cit., pag.106

54
practica unor instanţe.” Aceeaşi poziţie tranşantă şi în
referirea: “ca şi în cazul excepţiei retroactivităţii legii
civile, ea (n.a.- excepţia de ultraactivitate a legii civile)
trebuie prevăzută expres în legea nouă”.1
Următoarea prevedere legală consacră expresis
verbis supravieţuirea legii vechi: art.71 din Legea
nr.114/1996 privind locuinţa prevede: “persoanele care
beneficiază de drepturi mai favorabile decât cele
prevăzute în prezenta lege, consacrate prin legi
speciale, care se referă printre altele, la materia
raporturilor juridice locative şi a celor conexe acestora,
se bucură în continuare de aplicarea drepturilor mai
favorabile” (n.a. - se bucură în continuare de
prevederile legii civile vechi, deşi abrogată).
Într-o altă opinie “dispoziţiile vechii legi
supravieţuiesc în temeiul voinţei tacite a legiuitorului”.
Aşadar, excepţia de ultraactivitate există deşi
lipseşte un text expres în noua lege.2
Aplicarea excepţiei de la ultraactivitate a legii
civile impune următoarele precizări:
- de regulă, se aplică actelor şi situaţiilor juridice
voluntare, cu precizarea că noua lege civilă să conţină
norme juridice dispozitive, părţile având astfel
latitudinea ca prin acordul de voinţă să deroge de la
prevederile legale;
- uneori noua lege exclude expresis verbis aplicarea
excepţiei;
- nu se poate face aplicarea excepţiei de
ultraactivitate când noua lege civilă are caracter
imperativ.
Aplicarea excepţiei în materia situaţiilor juridice
voluntare (contracte) se justifică prin faptul că părţile, la
încheierea contractului, consimt tacit ca norma juridică civilă
supletivă sub imperiul căreia se află să completeze
condiţiile şi efectele acestuia.

1 Dr.doc. Mihai Eliescu, op.cit., pag.104 ; Mircea Mureşan, op.cit., pag.39


2 Gabriel Boroi, op.cit., pag.22

55
3. Aplicarea legii civile în spaţiu
Legea civilă se aplică într-un anumit spaţiu
geografic supus suveranităţii unui stat.

Aplicarea legii civile în spaţiu priveşte două


aspecte:
aspectul intern
Sub acest aspect, legea civilă română se aplică
raporturilor juridice civile stabilite între cetăţeni români
în limitele teritoriului României. Principiul care
reglementează aplicarea legii civile în spaţiu sub aspect
intern este principiul teritorialităţii.
Potrivit acestui principiu legea civilă în sens
restrâns (actul normativ elaborat de Parlament) se aplică
pe întregul teritoriu al statului, iar legea civilă în sens
larg (celelalte acte normative elaborate de organele de
stat competente) se aplică fie la nivelul întregii ţări
(cele ce emană de la organele centrale) fie la nivel
local, când sunt emise de un organ local.
Teritoriul este spaţiul geografic cuprins între
frontierele de stat legal stabilite: “frontierele ţării sunt
consfinţite prin lege organică, cu respectarea
principiilor şi celorlalte norme general admise ale
dreptului internaţional” (art.3 alin.2 Constituţia
României).
Totuşi, în unele situaţii prevăzute în legi speciale,
legea civilă română nu se aplică pe întregul teritoriu al
ţării, şi anume:
- în interiorul ambasadelor şi consulatelor străine
acreditate în România;
- în zonele libere, oraşele, şi porturile stabilite
convenţional şi supuse unor reglementări internaţionale
speciale.
Legea civilă română se aplică, pe bază de
reciprocitate, potrivit tratatelor internaţionale şi în afara

56
teritoriului statului român, astfel:
- pe navele şi aeronavele sub pavilion românesc ce se
află în afara apelor teritoriale;
- în ambasadele şi consulatele României din
străinătate;
- cetăţenilor români aflaţi în afara graniţelor ţării
în anumite condiţii (de exemplu prevederile Codului
Familiei referitoare la condiţiile de fond ale căsătoriei).

aspectul internaţional
Acest aspect are în vedere raporturile juridice
încheiate ce conţin elemente de extraneitate: părţile au
cetăţenii diferite, actul juridic în care o parte este
cetăţean român se încheie în străinătate, actul juridic în
care o parte este cetăţean străin se încheie în România,
bunul imobil ce este obiect exterior al raportului juridic
civil se situează în străinătate etc.

Soluţionarea conflictului de legi în spaţiu


Ce lege se aplică raporturilor juridice cu
elemente de extraneitate? Legea ţării căreia îi aparţine
una din părţile raportului juridic, legea statului unde se
încheie raportul juridic, legea statului unde se situează
bunul ce face obiectul raportului juridic?
Conflictul de legi în spaţiu se soluţionează prin
norme juridice conflictuale. Fiecare stat elaborează norme
conflictuale, ce alcătuiesc dreptul internaţional privat.
Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea
raporturilor de drept internaţional cuprinde normele
conflictuale prin care se soluţionează conflictul de legi
în spaţiu.
Legea cuprinde următoarele categorii de norme
conflictuale:
a) normele conflictuale cu privire la situaţii juridice
legale (sunt acelea care se nasc, modifică, transmit şi sting
în puterea legii) au caracter obligatoriu. Câteva exemple:
- art.11: starea şi capacitatea civilă a persoanei

57
(statului persoanei fizice) este guvernată de legea
cetăţeniei (lex personalis) sau de legea naţională (lex
patriae) a subiectului raportului juridic
- art.41: legea aplicabilă persoanei juridice este
cârmuită de legea sa naţională, determinată de sediul
social al societăţii
- art.49: posesia, dreptul de proprietate şi
celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele
de garanţii reale sunt supuse legii locului unde acestea
se află sau sunt situate
- art.145: uzucapiunea este cârmuită de legea
statului unde bunul se află la începerea termenului de
prescripţie, prevăzut în acest scop
- art.66: moştenirea este supusă, în ce priveşte
bunurile mobile, oriunde acestea s-ar afla, legii
naţionale pe care persoana decedată o avea la data
decesului (lex patriae), iar în ceea ce priveşte bunurile
imobile şi fondul de comerţ, legii locului unde fiecare
din aceste bunuri se află (lex rei sitae)
- art.18: condiţiile de fond cerute pentru
încheierea căsătoriei sunt determinate de legea
naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi (lex patriae)
- art.107: faptele juridice cu caracter ilicit şi
răspunderea juridică civilă sunt supuse legii statului pe
al cărui teritoriu a intervenit fapta ilicită (lex loci delicti
commisi)
b) normele conflictuale cu privire la situaţii
juridice contractuale (se nasc, modifică transmit şi sting
pe cale convenţională). Câteva exemple:
- art.69 şi 71 condiţiile de fond şi formă ale
actului juridic unilateral sunt cârmuite de legea aleasă
de autorul său
- art.73 contractul este guvernat de legea aleasă
prin consens de părţi.

4. Aplicarea legii civile asupra


persoanelor
58
Normele juridice civile, fiind norme obligatorii de
conduită, se adresează, în principiu, oricărei persoane
fizice sau juridice.
Subiectele de drept civil au o voinţă juridică egală,
în sensul că participă la raporturile juridice civile, de
regulă, numai potrivit consimţământului liber exprimat.
Sub aspectul sferei subiectelor de drept cărora li se
adresează legea civilă se disting următoarele categorii
de legi civile:
a) legi civile cu vocaţie generală de aplicare, atât
persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice. De
exemplu, normele juridice prevăzute în Codul civil
b) legi civile aplicabile numai persoanelor fizice. De
exemplu, Legea nr.119/1996 privind actele de stare
civilă, Decretul nr.975/68 privind numele etc.
c) legi civile cu vocaţie de aplicare numai
persoanelor juridice. De exemplu, Decretul 31/1954 în
ceea ce priveşte persoana juridică, Legea nr.31/1990
privind societăţile comerciale etc.
Uneori normele juridice civile se aplică unei
anumite categorii de persoane fizice sau juridice (de exemplu
prevederile din Codul familiei referitoare la minori şi
ocrotirea lor).

59
CAPITOLUL IV

INTREPRETAREA NORMELOR
JURIDICE DE DREPT CIVIL

1. Noţiunea de interpretare a normelor


juridice de drept civil
În literatura juridică de specialitate s-au exprimat
păreri diferite cu privire la obiectul interpretării.
Într-o opinie se formulează “interpretarea legii civile”1,
într-o altă opinie “interpretarea normelor de drept civil”2 în timp ce

1 M. Mureşan, op.cit., pag.43, prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.44,


prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.30 , Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.48,
prof.dr. Teofil Pop, op.cit., pag.42, prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.61
2 Dr.docent Iolanda Eminescu, Interpretarea normelor de drept civil, în Tratat de
drept civil, vol.I., Partea generală de Traian Ionaşcu şi colaboratorii, Ed.
«Academia » României, Bucureşti, 1967, pag.135, Gheorghe Boboş, op.cit.,
pag.233, Dan Ciobanu, Introducere în studiul dreptului, Ed. »Hyperion XXI », Bucureşti,
1992, pag.69, Gabriel Boroi, op.cit., pag.24, Iosif R. Urs, op.cit., pag.77

60
un autor propune “interpretarea actelor normative”3.
Apreciem că formularea “interpretarea normelor juridice
de drept civil” este de preferat deoarece:
- legea civilă, în general actele normative civile sunt
ansambluri de norme juridice civile;
- norma juridică este regula de conduită generală
şi abstractă ce se aplică unor situaţii concrete;
- pentru aplicarea normei juridice la situaţii
practice se impune a se observa voinţa legiuitorului
exprimată în norma juridică.
Prin interpretarea normei juridice se determină
conţinutul, înţelesul şi sfera situaţiilor în care se aplică.4
Şi adepţii sintagmei “interpretarea legii civile”
subliniază expresis verbis că se referă la o “operaţie
logico-juridică raţională de lămurire şi explicare a
conţinutului şi sensului normei, în scopul unei juste aplicări”1
sau “lămurirea înţelesului exact şi complet al
dispoziţiilor normative”2.
Într-o altă definiţie “interpretarea normelor juridice
este o operaţiune logico-juridică, care se face după
anumite reguli şi cu anumite metode specifice
dreptului, ea constituind un moment necesar al aplicării
lui”3.
N. Titulescu spunea: “a interpreta o lege înseamnă a
căuta soluţia practică cea mai convenabilă. În genere,
orice soluţie juridică se bazează pe o sumă de informaţii
acumulate din probele cauzei şi pe argumente obţinute
din interpretare”4.
În concluzie, definiţia interpretării normei juridice
civile cuprinde cel puţin următoarele elemente:
- este o etapă necesară în aplicărea normei juridice;
3 Victor Dan Zlătescu, Tratat elementar de drept civil român, Teoria generală, vol.I,
Casa Editorială « Calistrat Hogaş », Bucureşti, 2000, pag.52-53
4 V. Eminescu, op.cit., pag.136, Iosif R Urs, op.cit., pag.77
1 M. Mureşan, op.cit., pag.43, G. Vrabie, op.cit., pag.63
2 Prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.44, prof.univ.dr.Dumitru Lupescu, op.cit., pag.29,
prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.42, Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.49
3 Gh. Boboş, Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pag.235
4 Iosif R. Urs, op.cit., pag.78

61
- prin interpretare se stabileşte voinţa
legiuitorului;
- scopul interpretării este acela al aplicării
convenabile, juste a normei juridice în cazuri concrete.

2. Necesitatea interpretării normei


juridice civile
Normele juridice au un caracter general,
impersonal, ele se referă la cazuri ipotetice. Aplicarea în
practică, în cazuri concrete, a normei juridice este dificilă,
pune probleme. Printre argumentele ce impun interpretarea normei
juridice civile poti fi următoarele:
a) norma civilă nu poate cuprinde în formularea
ei, oricât de precisă, varietatea relaţiilor sociale cărora li
se aplică. De exemplu, art.1000 alin.1 Cod civil: “suntem
asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor
pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile
sub paza noastră”. Iniţial s-a apreciat că redactorii
Codului civil au înţeles prin această formulare să facă o
introducere la formele răspunderii civile, enunţate în
alin.2,3 şi 4 din art.1000 Cod civil, privind cazurile
răspunderii pentru fapta altuia (răspundere indirectă –
răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de
copii lor minori, răspunderea comitenţilor pentru
prejudiciile cauzate de prepuşii lor în exercitarea
funcţiilor încredinţate şi răspunderea institutorilor şi
meseriaşilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi
ucenicii aflaţi sub supravegherea lor) şi răspunderea
pentru lucrurile ce sunt sub paza noastră (pentru
prejudiciile cauzate de animale, respectiv de ruinarea edificiului).
Târziu, după 1940, sub presiunea înmulţirii
prejudiciilor provocate de maşini, instalaţii, utilaje, ca
urmare a progresului tehnic textul art.1000 alin.1 Cod civil a
fost interpretat ca fiind răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de lucrări, dezvoltându-se teoria răspunderii civile
delictuale pentru “fapta lucrului”1.
1 Prof.univ.dr.Liviu Pop, Drept civil român, Teoria generală a obligaţiilor, Ed.

62
b) Legiuitorul formulează norma juridică prin
exprimări generale, ce se cer a fi explicate pentru a se
stabili precis dacă o situaţie concretă se suprapune cu
ipoteza normei juridice (elementul component al normei
juridice care descrie împrejurările în care se aplică
regula de conduită).
De exemplu norma juridică din art.1000 alin.4
Cod civil care prevede: “institutorii şi artizanii, de
prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în tot timpul
ce se găsesc sub a lor priveghere”. Din text nu rezultă
ce vârstă au elevii şi ucenicii pentru care se răspunde.
În literatura de drept civil, urmare a interpretării textului
de lege s-a exprimat părerea ca această răspundere se
angajează indiferent de vârsta elevilor şi ucenicilor.
Majoritatea autorilor observând şi textul ce urmează:
“în tot timpul ce se găsesc sub a lor privighere” au
interpretat textul de lege în sensul că acesta se referă la
elevii şi ucenicii minori, deoarece numai minorii sunt
supravegheaţi.
c) uneori, cuvintele folosite de legiuitor în
redactarea normei juridice diferă de sensul din vorbirea
curentă. De exemplu în limbaj juridic bunurile sunt
mobile şi prin determinarea legii, nu numai prin natura
lor (cum se înţelege în limbajul curent), cuvântul
obligaţie are un sens diferit de cel uzual etc. Mai mult,
acelaşi cuvânt în limbaj juridic are semnificaţii diferite
în raport de materia juridică la care se referă. De
exemplu cuvântul “terţ”, în materie contractuală,
înseamnă orice altă persoană în afara părţilor
contractante, în timp ce în materia răspunderii civile delictuale,
orice persoană în afara pârâtului, a victimei şi a
persoanei pentru care se răspunde.
Este de preferat ca legiuitorul să definească în
norma juridică civilă noţiunile cu care operează. Aşa o

“Lumina Lex”, pag.2000, pag.284-285, C. Stătescu, C. Bârsan, Tratatul de drept


civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. “Academiei”, Bucureşti, 1981,
pag.279

63
face de exemplu, în art.8 alin.3 din Legea nr.18/1991 privind
fondul funciar, unde stabileşte suprafaţa maximă de teren
ce se poate atribui în proprietate unei familii: “prin
familie se înţeleg soţii şi copiii necăsătoriţi, dacă
gospodăresc împreună cu părinţii lor.”
d) termenii folosiţi de legiuitor pot fi imprecişi,
formulările neclare, echivoce. De exemplu, în art.2 alin.3
din Legea nr.54/1998 privind circulaţia juridică a
terenurilor se prevede sancţiunea “reducţiunii” actului
juridic prin care s-a depăşit limita de 200 ha teren
agricol în echivalent arabil, de familie. Termenul de
“reducţiune” vizează nulitatea actului juridic şi
nicidecum instituţia reducţiunii succesorale.

3. Formele interpretării normelor


juridice civile
În funcţie de calitatea interpretului, interpretarea
normei juridice civile poate fi oficială şi neoficială.
- interpretarea oficială: este interpretarea făcută
de organul care a emis norma juridică civilă (Parlament,
Guvern, consiliul local etc.) şi se numeşte interpretare
autentică.
Ea este generală şi obligatorie erga omnes şi
îmbracă forma normelor juridice interpretative.
Apreciem că este tot interpretare oficială
(termenul de oficial având un alt înţeles decât acela de
mai sus când interpretarea era făcută de organul care a
emis norma juridică civilă) şi interpretarea cazuală unde
sintagma “oficial” desemnează puterea obligatorie a
rezultatului la care a ajuns interpretul – instanţa de
judecată sau organele administraţiei de stat – opozabilă
părţilor în conflict (inter partes).
Punctul nostru de vedere este susţinut de
doctrină: “Interpretarea oficială poate fi grupată şi ea în
interpretare generală care este făcută de către un
organ de stat (…) care a fost împuternicit să elaboreze
norme juridice (în acest caz vorbim de interpretare

64
autentică) (…) se face prin acte normative şi are un
caracter general – obligatoriu” şi interpretarea cazuală, făcută
de organul de aplicare a dreptului care se referă la un
caz concret. Subiectele care fac această formă de
interpretare sunt instanţele judecătoreşti şi organele
administraţiei de stat (…) este obligatorie numai pentru
o anumită cauză concretă” 1. Credem că formularea
“interpretare cazuală” este cea corectă.
Principiul de drept apărut în societatea romană
spune: „cine edictează legea o şi interpretează.”
Modificările aduse Constituţiei prin Legea de
revizuire Nr.669/20 sept.2003 privesc şi interpretarea
oficială. Potrivit art.126 alin.3 din Constituţie, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi
aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe
judecătoreşti, potrivit competenţei sale.
Prin forţa sa obligatorie, interpretarea cazuală a
normei juridice de către Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, este diferită de interpretarea cazuală făcută de
instanţele judecătoreşti. Rezultatul interpretării este
obligatoriu pentru toate instanţele judecătoreşti şi nu
doar pentru o cauză concretă, asigurându-se astfel
interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către
instanţele judecătoreşti, pe întregul teritoriu al ţării.

- interpretarea neoficială este făcută de persoane


care nu au calitatea de organe ale statului. Ea nu este
obligatorie, valoarea ei constând în temeinicia analizei
ştiinţifice şi valoarea raţionamentului pe care se
întemeiază. Interpretarea doctrinară sau interpretarea
ştiinţifică este făcută de oameni de ştiinţă, cercetători,
cadre didactice, specialişti în domeniul dreptului civil în
articole, studii, monografii, etc. şi influenţează deseori
procesul de elaborare a normelor juridice civile.2
“Ea nu obligă pe judecător, dar serveşte, prin

1 Gheorghe Boboş, op.cit., pag.242


2 Iosif R. Urs, op.cit., pag.83

65
argumentele pe care le formulează, la aplicarea unitară
a legii, poate servi ca mijloc de perfecţionare a
legislaţiei prin propunerile de lege ferenda”.

După rezultatul obţinut de interpret ca urmare a


interpretării normei juridice civile distingem:
interpretarea literală, extensivă şi restrictivă.

- interpretarea literală (în litera legii sau strictă):


Interpretul descoperă conţinutul normei juridice aşa
cum a fost înţeles şi formulat de legiuitor prin expresiile
din textul legal, înţelege că norma juridică se aplică la
aceleaşi situaţii pe care le-a avut în vedere legiuitorul.
Practic este o identitate între formularea textului
normei juridice şi conţinutul ei. Astfel interpretul nu
extinde şi nici nu restrânge înţelesul normei juridice.
De exemplu art.978 Cod civil: “când o clauză (n.a. -
într-un contract) este privitoare a două înţelesuri, ea se
interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în
acela în care n-ar produce nici unul”. Interpretul înţelege
că întotdeauna în cazul unui contract, clauza (condiţiile)
stabilită de părţi va produce efecte (consecinţe)
juridice, deoarece cocontractanţii au dorit acest lucru în
momentul încheierii contractului.
Interpretarea literală nu se confundă cu
interpretarea gramaticală. Aceasta din urmă este o
metodă generală de interpretare, prin care interpretul
desluşeşte voinţa legiuitorului din analiza morfologică şi
sintactică a cuvintelor aşezate în propoziţii şi fraze care
alcătuiesc textul normei juridice. Prin folosirea metodei
gramaticale interpretul poate în final să realizeze o
interpretare literală, dar în acelaşi timp şi una extensivă
sau restrictivă.

- interpretarea extensivă (în spiritul legii): are ca


rezultat aplicarea legii la situaţii mai numeroase decât cele

66
ce par să rezulte din textul legii. Interpretul extinde
sfera de aplicare a legii, deoarece constată că
formularea normei juridice este mai restrânsă decât a
intenţionat legiuitorul. “De aceea, pentru a realiza intenţia
legiuitorului şi scopul normei….organul care aplică
norma îi atribuie un sens mai larg decât rezultă din
formulare”.1
Cazuri când nu se admit interpretări extensive:
- când legea cuprinde o enumerare limitativă a
împrejurărilor în care se poate aplica. De exemplu art.1002
Cod civil: “Proprietarul unui edificiu este responsabil
pentru prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când
ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu
de construcţie”. Enumerarea textului legal limitându-se la cele
două împrejurări, în nici o altă împrejurare proprietarul
unui edificiu nu este responsabil pentru prejudiciul
cauzat prin ruina edificiului.
- când norma juridică stabileşte o excepţie de la
regulă. Potrivit regulii specifice de interpretare a normei juridice
civile, excepţiile sunt de strictă interpretare (exceptio est
strictissimae interpretationis). De exemplu, textul art.1909 teza
I Cod civil instituie regula conform căreia lucrurile
mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să
fie trebuinţă de vreo curgere de timp. În teza a II-a se
instituie excepţia: “Cu toate acestea, cel ce a pierdut
sau cel cărui s-a furat un lucru poate să-l revendice
(n.a. - prin acţiune în justiţie să ceară restituirea
bunului), în curs de 3 ani, din ziua când l-a pierdut sau când i
s-a furat, de la cel la care-l găseşte”. Aşadar, numai în
aceste două situaţii proprietarul lucrului i se recunoaşte
posibilitatea revendicării bunului în termenul general de
prescripţie de 3 ani.
- când norma juridică stabileşte prezumţii.
Potrivit art.1200 Cod civil: “Sunt prezumţii legale acelea
care sunt determinate special prin lege”. Drept urmare,
prezumţiile legale anume prevăzute într-un text de lege
1 Iolanda Eminescu, op.cit., pag.137

67
nu pot fi interpretate extensiv, pe cale de analogie
(asemănare).

- interpretarea restrictivă
Interpretul restrângere sferea situaţiilor la care
aplică norma juridică, comparativ cu cea avută în
vedere de legiuitor. Practic, interpretul constată că
formularea textului legal este prea largă, în raport cu
ipotezele avute în vedere de legiuitor. De exemplu,
art.1182 Cod civil privitor la dobândirea datei certe
arată că un înscris sub semnătură privată dobândeşte
dată certă şi este opozabil terţilor “din ziua în care a
fost înfăţişat la o instituţie de stat”.
Într-o opinie, această formulare în textul legii „este
susceptibilă de o interpretare restrictivă, în sensul că
simpla înfăţişare (prezentare) a înscrisului nu este
suficientă, ci ar fi necesar ca înscrisul să fie înregistrat
la acea autoritate, ori ca pe înscris să se facă o
menţiune despre data prezentării, menţiune certificată
de autoritatea respectivă”1.
Uneori, aceeaşi normă juridică civilă este
interpretată în doctrină şi practica judiciară fie extensiv,
fie restrictiv. De exemplu, art.1000 alin.3 Cod civil care
stabileşte răspunderea comitetului pentru prejudiciile
cauzate de prepusul său a dat naştere unei vii
controverse în legătură cu formularea: “în funcţiile ce li
s-au încredinţat”, condiţie specială a răspunderii. Într-o
opinie, prin interpretare restrictivă s-a înţeles că textul
se referă la săvârşirea faptei ilicite în interesul
comitentului sau să existe cel puţin aparenţa că ea este
săvârşită în interesul comitentului.1
Într-o altă opinie, textul s-a interpretat extensiv,
răspunderea fiind atrasă şi când prepusul a săvârşit
fapta prejudiciabilă depăşind funcţiile stabilite de
comitent, sau prin deviere de la acestea. Ambele opinii

1 Gabriel Boroi, op.cit., pag.28


1 Iosif R. Urs, op.cit., pag.85

68
se regăsesc în soluţii ale instanţelor de judecată.2
Interpretarea literală (strictă) a legii a fost una
din ideile promovate de şcoala clasică (exegetică) de
interpretare. Voinţa legiuitorului trebuia dedusă
exclusiv din textul legii. Potrivit acestei şcoli, legea
clară trebuie urmată, trebuie descifrate prevederile ei
neclare pentru a ajunge la intenţia legiuitorului, în lipsa
legii se face trimitere la cutumă şi echitate.
Şcoala liberei cercetări ştiinţifice dimpotrivă, a
promovat ideea libertăţii interpretului un raport cu
textul legii. S-a ajuns la concluzia că, textul de lege, o
dată creat, se separă de voinţa legiuitorului spre a trăi
şi evolua împreună cu transformările care se ivesc între
timp în viaţa socială, interpretarea trebuie făcută şi în
raport de nevoile cărora el este menit să le facă faţă,
aşa cum apar aceste nevoi în momentul în care se face
interpretarea şi aplicarea normei.3

4. Metodele de interpretare
Interpretarea normei juridice civile este un
proces de analiză a textului legii ce se finalizează cu
stabilirea ipotezei, dispoziţiei şi sancţiunii normei
juridice, a subiecţilor de drept cărora se adresează, a
drepturilor şi obligaţiilor ce le revin acestora, a efectelor
juridice ce se produc în cazul nerespectării ei.În acest
proces interpretul recurge la metode.
Prin metodă de interpretare înţelegem procedeele
şi mijloacele folosite pentru descoperirea conţinutului
prevederilor normelor juridice, în scopul aplicării lor la
cazuri concrete.1

metoda gramaticală
Interpretul aplică regulile gramaticii la textul
2 C. Stătescu, C. Bârsan, Tratat de drept civil, Teoria generală a obligaţiilor,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, pag.228
3 Iolanda Eminescu, Tratat de drept civil, vol.I., Partea generală, Ed. « Academiei »
Bucureşti, 1967, pag.151-152
1 Gheorghe Boboş, op.cit., pag.247

69
normei juridice, analizează morfologic şi sintactic
propoziţiile şi frazele textului legii, observă legătura
între cuvinte şi fraze.
Metoda gramaticală presupune şi stabilirea
sensului cuvintelor în care se exprimă norma.
În ipoteza când textul normei juridice
intercalează între cuvinte particula “şi” norma impune
condiţii cumulative, iar când intercalează particula
sau/ori, norma se referă la condiţii alternative. De
exemplu, în art.13 Decretul 31/1954 se prevede:
“domiciliul unei persoane fizice este acela unde ea îşi
are locuinţa statornică sau principală”. Aşadar, când
persoana are mai multe locuinţe, domiciliul va fi la
locuinţa principală, dacă are o singură locuinţă, acolo va
fi şi domiciliul.

metoda sistematică
Interpretul desluşeşte înţelesul normei juridice în
contextul actului normativ din care face parte sau prin
legăturile cu norme juridice din alt act normativ.
De exemplu, pentru a înţelege textul art.8 din
Decretul 31/’54 privind persoanele fizice şi juridice:
“minorul care se căsătoreşte dobândeşte, prin aceasta,
capacitatea deplină de exerciţiu”, se apelează la norma
juridică din art.4 Codul Familiei: “Bărbatul se poate
căsători numai după împlinirea vârstei de 18 ani, iar
femeia dacă a împlinit 16 ani sau după caz, 15 ani”.
Aşadar, numai femeia se poate căsători având
vârsta minorităţii (sub 18 ani) şi deci termenul “minor”
din art.8 se referă doar la femeia minoră care se
căsătoreşte.
Metoda sistematică de interpretare se foloseşte
şi atunci când interesează domeniul de aplicare a
normei juridice: este o normă generală sau o normă
specială. În acest demers se respectă regula: norma
specială derogă de la norma generală – specialia
generalibus derogant.

70
metoda logică
Este metoda care stabileşte înţelesul normei
juridice prin folosirea legilor logicii, bazându-se pe
raţionamente inductive şi deductive.
Regulile de interpretare logică sunt:
- excepţia este de strictă interpretare şi aplicare
(exceptio est strictissimae interpretationis);
Când legea stabileşte o excepţie de la regulă ea
nu poate fi aplicată în împrejurările ce nu sunt
prevăzute de lege. Astfel, art.974 Cod civil stabileşte:
“Creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile
debitorului, afară de acelea care îi sunt exclusiv
personale.” Aşadar, creditorii exercită numai acţiunile
cu caracter patrimonial, exclusiv cele personale ale
debitorului, ca de exemplu, acţiunea în recunoaşterea
paternităţii copilului născut din afara căsătoriei.
- unde legea nu distinge, nici interpretul nu
trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere
debemos). Astfel, art.14 alin.1 din Decretul nr.31/1954 prevede:
“domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela din
părinţi la care el locuieşte statornic”. Termenul de “minor”
nu permite interpretului să distingă între minorul sub 14
ani (lipsit de capacitate de exerciţiu) sau între 14-18 ani
(care are capacitate restrânsă de exerciţiu);
- normele juridice se interpretează în sensul în care
ele produc efecte, iar nu în sensul în care ele n-ar produce nici un
efect (actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat).
Regula a fost preluată din materia interpretării
contractelor şi extinsă şi la interpretarea normelor dreptului
civil. Potrivit art.978 Cod civil: “când o clauză este primitoare
de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce
poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea
produce nici unul”;
- legea specială derogă de la legea generală
(specialia generalibus derogant);
- regula este legea generală şi excepţia, legea

71
specială. Astfel, în art.27 alin.1 din Constituţie se
dispune: “Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile.
Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliu sau
în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia.”
Aceasta este legea generală. În alin.2 se precizează
situaţiile în care “se poate deroga prin lege”. Legea ce se va
elabora şi care cuprinde situaţiile când se poate
pătrunde şi rămâne în domiciliu este o lege specială ce
derogă de la legea generală.1

Argumentele interpretării logice sunt:


per a contrario: Ori de câte ori textul de lege
prevede un lucru, se prezumă că el neagă contrariul.
Astfel, art.969 alin.2 Cod civil prevede: “ele (convenţiile)
se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze
autorizate de lege”. Interpretarea acestui text prin argumentul per
a contrario conduce la concluzia că acestea nu pot fi
revocate prin manifestarea unilaterală de voinţă a unei
părţi contractante.
a fortiori ratione (cu atât mai mult). Interpretarea prin
argumentul a fortiori extinde aplicarea normei juridice şi la
împrejurări neprevăzute în ipoteză, când argumentele
care au dus la adoptarea normei se regăsesc cu mai
multă putere în împrejurarea respectivă. Astfel, s-a
stabilit că dacă uzucapiunea este un mod de dobândire
a proprietăţii cu atât mai mult (a fortiori ratione)
uzucapiunea este şi un mod de dobândire a unui
dezmembrământ al dreptului de proprietate (de
exemplu, dreptul de uzufruct etc.).
a pari (de analogie) – ubi eadem est ratio, eadem lex esse
debet, unde este aceeaşi raţiune a legii, acolo trebuie
aplicată aceeaşi dispoziţie a legii. Aşadar, norma
juridică prevăzută pentru o anumită împrejurare trebuie
aplicată la cazuri identice sau asemănătoare. Prevederile
art.3 Cod civil: “judecătorul care va refuza de a judeca,

1 V. Pătulea, Raportul dintre normele juridice generale şi cele speciale, în


« Dreptul » nr.1/1991, pag.8-18

72
sub cuvânt că legea nu prevede sau este întunecată
sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de
denegare de dreptate”, permit judecătorului să apeleze
la argumentul a pari în cazul concret neprevăzut de norma
juridică.
De precizat că argumentul a pari este relativ
pentru că folosirea unui text de lege la situaţi identice,
asemănătoare, trebuie să aibă în vedere şi deosebirile
dintre acestea şi situaţia expres reglementată de lege.
De asemenea, regula conform căreia normele
speciale sunt de strictă interpretare nu permite
aplicarea prin analogie. Astfel, regulile juridice ce
reglementează contractul de rentă viageră -–norme
juridice speciale – nu se vor aplica contractului de
întreţinere (contract nenumit, nereglementat de legea
civilă) deşi între cele două contracte există asemănări.
Contractul de întreţinere este reglementat de regulile
generale din teoria generală a obligaţiilor.

argumentul reducerii la absurd – reductio ad absurdum,


subliniază că numai o singură soluţie este de admis,
pentru că, raţional, o altă soluţie este absurdă, ilogică.

metoda teleologică (teleos=scop, logos=studii).


Interpretul stabileşte înţelesul, conţinutul normei
juridice prin urmărirea scopului avut în vedere de legiuitor la
elaborarea textului legal.
Pentru aflarea scopului în care legiuitorul a
elaborat norma juridică se analizează condiţiile
iniţiativei legislative, forma iniţială a proiectului actului
normativ, expunerea de motive ce prefaţează
conţinutul actului normativ, dezbaterile parlamentare
etc.

metoda istorică
Interpretul stabileşte sensul normei juridice din
analiza condiţiilor concret istorice care au generat

73
emiterea normei juridice civile. Acestea se regăsesc în
expunerea de motive ale actului normativ.

CAPITOLUL V

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

1. Definiţia raportului juridic civil


Raportul juridic este relaţia socială reglementată
de norma juridică. Datorită acestei reglementări, relaţia
socială primeşte caracter juridic şi dobândeşte forma de
raport juridic.1
Raporturile juridice sunt reglementate de diverse
norme juridice: constituţionale, penale, de drept
administrativ, de dreptul familiei etc.
Raporturile juridice reglementate de norme juridice civile sunt
raporturi juridice civile.2
Într-o altă formulare, “raportul juridic civil este

1 Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.54, prof.dr. Teofil Pop, op.cit., pag.48
2 Prof.Tr. Ionaşcu şi conf. Z. Oprea, Curs de drept civil român, 1950-1951, pag.71-72

74
relaţia socială reglementată de norma de drept civil.”3
În unanimitate, autorii de drept civil precizează
că relaţiile sociale reglementate de dreptul civil sunt:
- relaţiile sociale patrimoniale (de proprietate şi de
obligaţii etc.)
- relaţii sociale nepatrimoniale (persoanele,
extrapatrimoniale) în care se manifestă individualitatea
persoanei.
Definiţia raportului juridic civil subliniază:
- raportul juridic civil este o relaţie socială
- raportul juridic este numai relaţia socială
patrimonială şi nepatrimonială
- relaţia socială patrimonială sau nepatrimonială
este reglementată de norma juridică civilă.

2. Caracterele juridice ale raportului


juridic civil
Raportul juridic civil prezintă următoarele caractere
juridice:
a) este un raport social, deoarece el se stabileşte
întotdeauna între oameni, priviţi individual, în calitate
de persoane fizice sau priviţi în colectivitatea ce o
alcătuiesc, în calitate de persoane juridice.
În doctrina franceză şi apoi la noi s-a susţinut
teza, potrivit căreia, în cazul dreptului de proprietate
raportul juridic civil se stabileşte între proprietar şi
lucrul, la care se referă dreptul său. Ar însemna că
raportul juridic civil s-ar încheia între o persoană –
proprietarul, şi lucrul asupra căruia exercită acest drept.
Faptul că este “o absurditate această teză”1
rezultă din următoarele:
- norma de drept reglementează relaţiile între

3 M. Mureşan, op.cit., pag.54, prof.univ.dr. Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.37


1 Prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.53 , Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.56, prof.univ.dr.
Ion Dogaru, op.cit., pag.57, Gabriel Boroi, op.cit., pag.37, prof.dr.doc.Aurelian
Ionaşcu, Raportul juridic civil,vol.I., Partea generală de Tr. Ionaşcu şi
colaboratorii, Ed. « Academiei », Bucureşti, 1967, pag.155-156,
prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.17

75
oameni, conduita oamenilor, şi atunci când aceasta este
în legătură cu anumite lucruri şi nicidecum conduita lucrurilor;
“A admite astfel, înseamnă a admite că legea
poate reglementa conduita lucrurilor, că deci, este
posibil să se poată institui o obligaţie în sarcina
lucrurilor, ceea ce este o absurditate”, spune N. Titulescu.
- raportul juridic civil se formează de cele mai multe ori
din acordul de voinţă al părţilor, şi numai fiinţele au
voinţă. În ipoteza raportului juridic stabilit între om şi lucru,
lucrul ar fi subiect al raportului juridic civil, concluzie
inadmisibilă (lucrul nu poate avea voinţă proprie).
Raportul de proprietate este un raport juridic civil
ce se stabileşte între titularul dreptului de proprietate şi
toţi ceilalţi, cărora le revine obligaţia generală negativă
de a nu face nimic de natură a stânjeni pe proprietar să
exercite acest drept.
Formularea frecvent folosită “regimul juridic al
bunurilor” se referă la regulile juridice privitoare la
conduita oamenilor cu privire la lucruri.

b) caracter dublu voluţional


Într-un raport juridic de drept civil se întâlnesc două
voinţe:
O primă voinţă este cea a legii. Raportul juridic
se încheie în respectul prevederilor legii. Legea
reprezintă voinţa legiuitorului, expresie a voinţei
oamenilor, reprezentaţi ca urmare a alegerilor, în
procesul de legiferare.
A doua voinţă o reprezintă aceea a părţilor
raportului juridic civil, de regulă, născut prin
manifestarea de voinţă a părţilor sau cel puţin a uneia
dintre ele.
Aşadar, în raportul juridic civil voinţa legiuitorului
exprimată în norma juridică ce-l reglementează se
întâlneşte cu voinţa părţilor contractante.
În doctrină se vorbeşte de “caracterul dublu

76
voluţional” (ori “dublu caracter voluţional”) al
raportului juridic civil.

c) poziţia de egalitate a părţilor raportului


juridic civil
În ramurile dreptului privat, îndeosebi în dreptul civil,
subiecţii raportului juridic au o poziţie egală, în sensul
că voinţele juridice ale lor sunt egale. Nici una din părţi
nu poate să impună voinţa sa celeilalte voinţe. De comun
acord, părţile pot să încheie, să modifice sau să stingă un
raport juridic civil. Egalitatea voinţelor juridice sau
poziţia juridică de egalitate are un conţinut diferit de
egalitatea în faţa legii, noţiune des folosită în ramurile
dreptului public. Prin egalitatea în faţa legii se înţelege
supunerea fiecărei părţi a raportului juridic, inclusiv a
statului prevederilor actelor normative. Egalitatea în
faţa legii nu exclude poziţia de subordonare a părţilor
raportului juridic.
Egalitatea juridică a voinţelor părţilor raportului
juridic civil exclude subordonarea părţile raportului
juridic una faţă de alta. În raporturile juridice civile stabilite ca
urmarea încheierii contractelor de adeziune părţi au voinţă
juridică egală deşi una din părţi impune voinţa sa,
stabilind conţinutul raportului juridic (existenţa şi
întinderea drepturilor şi obligaţiilor ce revin celeilalte
părţi), de exemplu, în contractele de utilităţi publice – de
furnizare apă, gaz, electricitate, telefon, cablu TV etc.)
Cealaltă parte este liberă să încheie sau nu asemenea
contracte.

3. Structura raportului juridic civil


Noţiunea de structură a raportului juridic
civil
Raportul juridic civil cuprinde în structura sa următoarele
elemente:
a) subiectele sau părţile raportului juridic civil, adică

77
persoanele fizice sau juridice între care se stabileşte
raportul juridic civil;
b) conţinutul, alcătuit din drepturile subiective şi
obligaţiile părţilor. De exemplu, într-un contract de
vânzare-cumpărare părţile stabilesc de comun acord drepturile
şi obligaţiile ce le revin. Astfel, părţile pot stabili dreptul de
predare a lucrului la o altă dată decât cea a plăţii preţului
şi obligaţia de predarea a preţului, în rate sau la o a treia
persoană, cheltuielile de transport ale bunului cumpărat
să fie suportate de una din părţi, etc.
Realizarea practică a drepturilor şi obligaţiilor
părţilor se face prin obiectul raportului juridic.
c) obiectul, prin care se înţelege acţiunea (prestaţia)
sau inacţiunea pe care o parte a raportului juridic
(subiectul pasiv) are obligaţia să o săvârşească,
deoarece cealaltă parte (subiectul activ) este
îndreptăţită să o pretindă. De exemplu, constituie obiect al
raportului juridic născut dintr-un contract de vânzare-
cumpărare, acţiunea de predare a bunului de către
vânzător, după plata a 3 rate din cele 5, stabilită prin
înţelegerea părţilor.

Subiectele raportului juridic civil


Noţiunea de subiect al raportului juridic civil
înseamnă atributul, calitatea, posibilitatea de a fi
titularul drepturilor şi obligaţiilor ce alcătuiesc
conţinutul raportului juridic civil.
Subiectele raportului juridic sunt:
- persoanele fizice, denumite şi subiecte individuale
de drept civil
- persoanele juridice, care sunt subiecte colective de drept
civil.
Persoana fizică este omul, privit ca titular de
drepturi şi obligaţii civile.
Persoana juridică este acea colectivitate de oameni
care îndeplinind condiţiile legii (are o structură

78
organizatorică internă, un patrimoniu propriu, distinct
de cel al membrilor care o compun şi un scop bine
determinat) este titulară de drepturi şi obligaţii civile.
Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice şi
juridice reglementează statutul persoanei fizice şi
juridice.
Subiectul activ este persoana care prin încheierea raportului
juridic civil dobândeşte drepturi (de exemplu chiriaşul
– locatarul - stabilind un raport juridic cu locatorul - proprietarul
lucrului închiriat parte a contractului de închiriere - dobândeşte
dreptul să ceară spre folosinţă bunul închiriat sau
exercită drepturi civile (de exemplu, moştenitorul
exercită dreptul de a cere chiria, când a moştenit un imobil
închiriat şi acest drept este stipulat în contractul de
închiriere.)
Subiectul pasiv, este persoana căreia îi revin
obligaţii civile. De exemplu, locatorul are obligaţia civilă
să pună la dispoziţie locatarului, să predea lucrul în
folosinţă temporară.
În raporturile juridice de obligaţii subiectul activ
se numeşte creditor şi subiectul pasiv se numeşte debitor.
De regulă, părţile raportului juridic civil
(subiectele) au în acelaşi timp ambele calităţi: calitatea
de subiect (parte) activ şi calitatea de subiect (parte)
pasiv, pentru că, în mod obişnuit, dreptului unei părţi a
raportului juridic civil îi corespunde obligaţia celeilalte
părţi. Astfel, în contractul de închiriere ce dă naştere
unui raport juridic civil, dreptului locatorului de a pretinde
chiria convenită, la termenele stabilite îi corespunde
obligaţia locatarului de a plăti chiria. Asemenea,
locatarul are dreptul să pretindă predarea lucrului spre
folosinţă temporară, locatorul fiind obligat să-l predea.

Determinarea,pluralitatea, schimbarea subiectelor


raportului juridic civil
Determinarea subiectelor raportului juridic civil
A determina subiectele raportului juridic civil

79
înseamnă a stabili cine sunt părţile între care s-a
încheiat acesta.
În raporturile juridice ce au în conţinut drepturi
relative, subiectele se cunosc din chiar momentul
încheiereii actului juridic sau a săvârşirii faptului juridic,
moment ce corespunde stabilirii raportului juridic. De
exemplu, în momentul închirierii contractului de închiriere
sau a producerii unui prejudiciu se determină subiectul
activ (creditor) – se cunoaşte locatarul sau victima – şi
subiectul pasiv (debitor) – se ştie cine este locatarul
obligat la predarea bunului spre folosinţă sau, de regulă,
autorul faptei ilicite căruia îi revine îndatorirea de a repara
prejudiciul.
În raporturile juridice ce dau naştere unui drept
absolut (drepturi reale sau drepturi nepatrimoniale) se
cunoaşte numai subiectul activ – titularul dreptului (de
exemplu, titularul dreptului de proprietate). Subiectul
pasiv nu este cunoscut, determinat, el fiind alcătuit din
toate subiectele de drept, toţi ceilalţi, universal.
Într-o opinie, în raporturile juridice ce conţin un
drept de proprietate, subiectul pasiv se determină
ulterior încheierii raportului juridic şi nu la data stabilirii
lui ca şi în cazul subiectului activ, şi anume, atunci când
o persoană a încălcat obligaţia generală şi negativă de
abţinere de la stânjenirea exerciţiului dreptului de
proprietate de către titular.1
Într-o altă opinie, subiectul pasiv nu se determină
ulterior stabilirii raportului juridic civil ce are în conţinut
un drept de proprietate. Dacă, la un moment dat, o
anumită persoană încalcă dreptul de proprietate...ea
este...subiect pasiv a unui alt raport juridic decât cel
iniţial. Într-adevăr, raportul juridic iniţial era stabilit între
titularul dreptului (ca subiect activ) şi toată lumea (ca
subiect pasiv universal, nedeterminat); conţinutul acestui
raport juridic îl constituie obligaţia tuturor celorlalte

1 A. Ionaşcu, Drept civil, Partea generală, Bucureşti, 1963, pag.37, Petre


Mircea Cosmovici, op.cit., pag.59

80
persoane de a nu face nimic de natură a încălca dreptul
titularului. În schimb, odată ce dreptul absolut a fost
încălcat, se stabileşte, în virtutea legii, un nou raport
juridic – distinct de cel iniţial care rămâne în fiinţă faţă
de toată lumea – şi anume un raport juridic între
titularul dreptului absolut încălcat (ca subiect activ) şi
autorul încălcării (ca subiect pasiv determinat), raport în
conţinutul căruia intră dreptul relativ, de creanţă al
subiectului activ de a pretinde o prestaţie specifică,
adică fie de a da ceva (de a plăti de exemplu,
despăgubiri pentru prejudiciile cauzate titularului
dreptului absolut încălcat), fie de a face ceva (de exemplu, de
a înceta încălcarea dreptului.
Acest nou raport juridic nu se substituie celui
iniţial, nici nu-l înlătură (n.a. - acesta rămâne în fiinţă în
continuare cu un subiect activ şi cu subiecte pasive
nedeterminate), ci se adaugă acestuia, având o
existenţă de sine stătătoare şi având un conţinut
diferit.1

Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil


În mod obişnuit raportul juridic civil se stabileşte
între două persoane: o persoană subiect activ şi o altă
persoană subiect pasiv. Acesta este raportul juridic civil
simplu.
Uneori, raportul juridic civil se stabileşte între mai
multe subiecte de drept: mai multe persoane pot fi subiecte active
sau subiecte pasive. Este raportul juridic civil complex.
În ipoteza raporturilor juridice civile cu mai multe subiecte,
fie active, fie pasive, regula este aceea a divizibilităţii
drepturilor şi obligaţiilor între subiectele active şi cele pasive.

Raporturile juridice civile cu pluralitate de subiecte sunt:


a) raportul juridic de obligaţii, unde potrivit
regulii, obligaţiile sunt conjuncte (divizibile).
1 Pop, Gh. Beleiu, Drept civil, Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din
Bucureşti, 1980, pag.72 şi urm., prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.76,
prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.59, prof.univ.dr. Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.45

81
Distingem două cazuri: pluralitate activă – sunt
mai multe subiecte active, pluralitatea pasivă – sunt mai multe
subiecte pasive.
Exemplu de pluralitate activă: trei fraţi cumpără
un autoturism. Ei fiind creditorii autoturismului, oricare din ei
poate să-l pretindă de la vânzător.
Exemplu de pluralitate pasivă: doi fraţi, care
împreună au produs un prejudiciu sunt debitorii obligaţiei de
reparare a prejudiciului.
Regula divizibilităţii drepturilor şi obligaţiilor
comportă două excepţii, împrejurări când drepturile şi
obligaţiile nu se divid:
1) obiectul exterior raportului juridic civil (de exemplu
autoturismul într-un contract de vânzare-cumpărare)
este prin natura lui indivizibil. De exemplu, doi fraţi au
moştenit, au cumpărat, au primit în donaţie etc. un
autoturism pe care îl vând. Obligaţia de a preda
autoturismul nu se divide, deoarece autoturismul prin natura lui
este indivizibil. Oricare din fraţi poate fi obligat de
cumpărător să predea autoturismul. Tot astfel, dacă
sunt doi cumpărători, autoturismul se va preda
oricăruia dintre ei.
Indivizibilitatea drepturilor şi obligaţiilor în cazul
raportului juridic civil cu mai multe subiecte active şi
pasive poate fi stabilită şi prin convenţia părţilor. De
exemplu, doi prieteni în contractul de închiriere a unui autoturism
pentru 1 milion pe zi timp de 3 zile, pot conveni cu locatorul,
indivizibilitatea chiriei (a sumei de 3 milioane).
Procedând aşa, locatorul se asigură de primirea chiriei de
la oricare chiriaş.
2) solidaritatea, este împrejurarea în care legea sau
voinţa părţilor stabileşte executarea sau exercitarea obligaţiilor
sau drepturilor în întregime, nedivizat, de oricare dintre codebitori sau
dintre creditorii solidari.
Se disting:
Solidaritatea pasivă, caracterizată prin:
- obligaţiile se execută în întregime de oricare

82
codebitori;
- codebitorul care a executat obligaţia în întregime are
drept de regres împotriva celorlalţi debitori, astfel încât
fiecare codebitor participă la executarea prestaţiei;
- plata făcută de codebitor stinge raportul juridic
de obligaţii între creditor şi codebitor.
De exemplu, trei conducători auto distrug împreună
indicatoarele rutiere de “Staţionare interzisă” de pe un
drum public. Ei răspund solidar faţă de persoana
prejudiciată. Victima are posibilitatea să ceară instanţei
de judecată valoarea totală a prejudiciului suferit de la
oricare codebitor (oricare conducător auto). Codebitorul
obligat la plata integrală a prejudiciului face plata şi
astfel raportul juridic de obligaţii stabilit între victimă şi
codebitori încetează. Debitorul care a despăgubit
integral victima are acţiune în regres împotriva celorlalţi
debitori, pentru că fiecare suportă repararea
prejudiciului în raport de gradul de participare.
Solidaritatea pasivă se naşte din lege sau dintr-
un act juridic (convenţia părţilor).
- solidaritatea activă, când oricare dintre creditori
exercită dreptul de a cere de la debitor întreaga
datorie, nu numai partea ce i se cuvine. Debitorul, prin
plata făcută, se eliberează faţă de toţi ceilalţi creditori
solidari. Creditorul care a primit toată creanţa este
obligat să o împartă cu ceilalţi creditori.
De exemplu, 3 fraţi au în proprietate comună un
apartament pe îl închiriază. Ei sunt creditorii chiriei. În
contract, ei pot stipula dreptul oricăruia din ei de a
primi chiria. Solidaritatea activă se naşte numai dintr-un
act juridic.

b) raportul juridic real


În raporturile juridice reale, care au în conţinutul lor
dreptul de proprietate, pot exista mai multe subiecte active,
titulari ai dreptului de proprietate comună asupra unui
bun sau mase de bunuri.

83
Proprietatea comună poate fi:
- coproprietate: fiecare coproprietar are o parte
ideală dar nu concretă dintr-un bun sau câteva bunuri
determinate.(de exemplu, doi fraţi sunt proprietari în
comun ai unui imobil, unul asupra a 2/3 şi celălalt asupra
1/3 din imobil);
- indiviziunea: mai multe persoane deţin în comun o
masă de bunuri, având calitatea coindivizar. Fiecare
cunoaşte cota ideală de drept, dar nu deţine în
exclusivitate nici un bun. De exemplu, în cazul
moştenitorilor ce dobândesc masa succesorală.
Atenţie, spre deosebire de coproprietate, coindivizarii
sunt proprietarii unei mulţimi de bunuri nu al unuia sau a
câtorva bunuri determinate.
- devălmăşia: este titlul juridic sub care soţii deţin
bunurile comune, dobândite în timpul căsătoriei. Partea
fiecărui soţ este determinată de lege prin folosirea
criteriului “gradul de contribuţie” la dobândirea
bunurilor comune.

c) raportul juridic nepatrimonial


Există pluralitate de subiecte în cazul creaţiei
intelectuale (operă ştiinţifică, invenţie). În acest caz,
pluralitate activă este denumită “coautorat”, opera fiind
creaţie comună, contribuţia fiecărui autor fiind anterior
stabilită.

Schimbarea subiectelor raportului juridic civil


Raporturile juridice civile încheiate se modifică în
timp adaptându-se unor împrejurări noi. Se pot schimba
şi subiecţii de drept care l-au încheiat. De exemplu, într-un
contract de închiriere, chiriaşul având probleme
financiare este în imposibilitatea plăţii chiriei.
Contractul încetează prin acordul de voinţă al
locatorului şi locatarului, dar creanţa trebuie executată.
Intervine tatăl chiriaşului şi face el plata. Astfel, se
schimbă un subiect al raportului juridic civil, locul locatarului fiind

84
luat de tatăl acestuia prin instituţia numită subrogaţia în
dreptul creditorului plătit.
Schimbarea subiectelor raportului juridic diferă în
funcţie de natura raportului juridic.
a) schimbarea subiectelor raportului juridic când acestea
sunt persoane juridice: se face în condiţiile actului normativ
prin care s-au constituit, în cazul celor de drept public
sau a voinţei liber exprimate de persoana juridică de
drept privat;
b) schimbarea subiectelor raportului juridic civil ce are
în conţinut drepturi nepatrimoniale.
Drepturile personale, nepatrimoniale fiind strâns
legate de persoana titularului, intim legate de viaţă de
familie (de exemplu, dreptul la reputaţie, la nume, la
denumire, la onoare, dreptul de autor şi inventator, la
viaţă, la integritate fizică şi sănătate, dreptul la
respectarea vieţii private etc.) au caracter inalienabil şi nu pot
fi transmise altei persoane.

Schimbarea subiectelor nu se poate face în acest caz.1


c) schimbarea subiectelor raportului juridic civil de
obligaţii
Legea reglementează schimbarea subiectului
activ în raporturile de obligaţii prin următoarele
procedee: cesiunea de creanţă, subrogaţia în drepturile
creditorului plătit şi novaţia prin schimbarea de
creditor.
• cesiunea de creanţă: este contractul prin care
un creditor transmite dreptul său de creanţă cu titlul
oneros sau gratuit, unei alte persoane. Creditorul care transmite
creanţa se numeşte cedent, dobânditorul creanţei se
numeşte cesionar, debitorul care rămâne să execute
creanţa transmisă se numeşte debitor cedat. În
cesiunea de creanţă cesionarul ia locul cedentului. De
exemplu, într-un contract de împrumut, de consumaţie
(mutuum), creditorul (împrumutătorul) îl împrumută pe
1 Dr.Ilie Urs, avocat, Repararea daunelor morale, “Lumina Lex”, 2001, pag.14-16

85
debitor cu suma de 15 milioane $, cu termen scadent de 6 ani.
Împrumutătorul înainte de împlinirea termenului
suspensiv 6 ani (la scadenţă) - când va putea exercita dreptul
de a cere restituirea sumei împrumutate are nevoie de bani. Cedentul
(împrumutătorul) încheie un contract de cesiune de
creanţă cu o persoană dispusă să cumpere creanţa
(cesionar). Astfel, se schimbă subiectul activ în raportul
juridic de obligaţii: subiectul activ iniţial, cedentul este
înlocuit cu dobânditorul creanţei-cesionarul. Ambele
părţi ale contractului de cesiune sunt în avantaj:
cedentul dobândeşte banii de care are nevoie, chiar
dacă nu întreaga sumă, cesionarul şi-a investit banii
urmând să dobândească şi un câştig: diferenţa dintre
preţul de cumpărare a creanţei, de regulă mai mic, şi
valoarea nominală a creanţei sau când acestea coincid,
dobânda legală.
• subrogaţia în drepturile creditorului plătit constă
în înlocuirea debitorului din raportul juridic de obligaţii
cu o altă persoană care, plătind datoria, devine creditor
al debitorului, dobândind toate drepturile creditorului.
Sunt frecvente situaţiile când o altă persoană plăteşte
datoria debitorului. De exemplu, tata plăteşte datoria
fiului său care a încheiat un contract de vânzare-
cumpărare a unei combine muzicale şi nu reuşeşte să
plătească decât o parte din preţ. Cel ce plăteşte în locul
debitorului, îl înlocuieşte pe acesta în raportul juridic de
obligaţii. Astfel, s-a stins raportul de obligaţii între
creditorul iniţial (în exemplu, vânzătorul combinei
muzicale) şi debitor (în exemplu, fiul care a cumpărat
combina muzicală) acesta rămânând pe mai departe
obligat faţă de noul creditor (în exemplu, tatăl).
• novaţia prin schimbare de creditor, este un contract
prin care se schimbă vechiul creditor cu un nou creditor,
debitorul devenind obligat faţă de noul creditor şi
liberat faţă de vechiul creditor. Novaţia, deşi sub acest
aspect este identică cu cesiunea de creanţă şi
subrogaţia în drepturile creditorului plătit, se

86
particularizează prin aceea că simultan cu schimbarea
subiectului activ are loc stingerea vechii obligaţii şi
transformarea acesteia într-o nouă creanţă al cărei
titular este noul creditor. De exemplu, cumpărătorul
unui autoturism a convenit cu vânzătorul să plătească
preţul la un termen şi constată că este în imposibilitate
să o facă. Cei doi pot încheia un contract în care să
stabilească schimbarea obiectului contractului de
vânzare-cumpărare (de exemplu, în locul preţului
debitorul să predea un bun determinat unei alte
persoane, care devine astfel noul creditor. Acest lucru
se poate realiza pentru că între vânzător şi noul
creditor, de exemplu, există o obligaţie de plată).1
d) schimbarea subiecţilor raportului juridic civil ce
are în conţinut drepturi reale
În acest caz, se pot schimba numai subiecţii
activi, prin transmiterea bunului asupra căruia se
exercită dreptul de proprietate: prin contracte,
succesiune, legate testamentare, tradiţiune etc.
Subiectul pasiv nu se poate schimba, el fiind “toţi
ceilalţi”, nedeterminat, universal.

Capacitatea civilă a subiectelor raportului juridic civil


Capacitatea civilă, parte a capacităţii juridice
constă în calitatea persoanei fizice sau juridice de a fi subiect de
drept. Persoana poate încheia raporturi juridice civile numai dacă
are capacitate civilă.
Potrivit prevederilor art.4 Decretul 31/1954
privitor la persoanele fizice şi juridice: “Capacitatea
civilă este recunoscută tuturor persoanelor”.
Persoana fizică are capacitate de folosinţă şi, în
afară de cazurile prevăzute de lege, capacitate de
exerciţiu (art.5 Decretul 31/1954 privitor la persoanele
fizice şi juridice).

1 Prof.univ.dr.Liviu Pop, op.cit., pag.458-470

87
Capacitatea de folosinţă
La persoanele fizice, capacitatea de folosinţă este
definită de prevederile art.5 din acelaşi act normativ:
“Capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea
drepturi şi obligaţii.”
În doctrină, se nuanţează formularea legală:
“aptitudinea generală şi abstractă a omului de a avea
drepturi şi obligaţii”.1
Am subliniat “de a avea drepturi” pentru a nu se confunda cu
noţiunea de capacitate de exerciţiu în definiţia căreia
apare sintagma “de a-şi exercita drepturile”.
Într-o altă formulare, capacitatea de folosinţă
este aptitudinea de a fi subiect de drept civil. Legea
recunoaşte tuturor persoanelor capacitatea civilă,
implicit capacitatea de folosinţă (art.4 Decretul 31/54
privitor la persoanele fizice şi juridice) fără nici o
discriminare de sex, rasă, naţionalitate, religie, grad de
cultură sau origine.
Capacitatea de folosinţă este generală, în sensul
că ea cuprinde toate drepturile civile subiective şi obligaţiile
civile recunoscute de dreptul obiectiv. Astfel, în principiu
orice persoană fizică are dreptul să vândă, să cumpere,
să închirieze, să doneze, să împrumute, să
moştenească etc.
Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de
folosinţă decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de
lege. De exemplu, dreptul de a dona este interzis
persoanei fizice în anumite condiţii: art.806 Cod civil
“minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune nici într-un fel”.
Persoana fizică nu poate renunţa, nici în tot, nici
în parte, la capacitatea de folosinţă. Uneori poate
renunţa la un drept civil subiectiv, sau la mai multe, dar
la aptitudinea generală de a avea drepturi şi obligaţii, la
capacitatea de folosinţă nu poate renunţa. Astfel, nimeni

1 M. Mureşan, op.cit., pag.60, prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.78, Iosif R. Urs,


op.cit., pag.126, prof.univ.dr. Ioan Dogaru, op.cit., pag.72, prof.dr.docent A.
Ionaşcu, op.cit., pag.163

88
nu poate înstrăina capacitatea sa de a avea dreptul de
a dona, de a vinde, de a cumpăra etc.
Capacitatea de folosinţă a omului începe de la
naştere şi încetează cu moartea acestuia (în unele cazuri
la declararea judecătorească a morţii).
Numai în ceea ce priveşte dobândirea de drepturi
(atenţie nu şi de obligaţii) legea recunoaşte această
posibilitate din perioada de concepţie a copilului, însă
numai dacă se naşte viu.
La persoanele juridice, capacitatea de folosinţă este
limitată de principiul specialităţii capacităţii de
folosinţă. Astfel, persoana juridică are aptitudinea
generală de a avea drepturi şi obligaţii, dar numai
“acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin
lege, actul de înfiinţare sau statut”(art.34 alin.1 Decretul
31/1954).
Capacitatea de folosinţă nu mai este generală, ca
la persoanele fizice, ci este limitată de principiul
specialităţii capacităţii de folosinţă. De exemplu,
Universitatea poate avea numai acele drepturi şi
obligaţii prin care se realizează scopul pentru care a
fost înfiinţată: asigurarea pregătirii superioare a
studenţilor.
Legea sancţionează nesotirea limitării capacităţii
de folosinţă la scopul pentru care s-a înfiinţat persoana
juridică. “Orice act juridic care nu este făcut în vederea
realizării acestui scop este nul” (n.a. nulitate absolută –
art.31 alin.1 Decretul 31/1954). De exemplu, dacă
Universitatea ar încheia acte juridice pentru construirea de
imobile în vederea vânzării, aceste acte juridice ar fi
nule.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice
începe la data înregistrării persoanei juridice sau la data
actului de dispoziţie care le înfiinţează (de exemplu, la
persoanele juridice de drept public), data recunoaşterii
actului de înfiinţare, data autorizării înfiinţării sau data
îndeplinirii vreunei cerinţe a legii, după caz.

89
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ia
sfârşit la data încetării existenţei persoanei juridice, prin
reorganizare sau dizolvare.

Capacitatea de exerciţiu
La persoanele fizice
“Capacitatea de exerciţiu este capacitatea
persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma
obligaţii, săvârşind acte juridice” (art.5 alin.3 Decretul
31/1954).
Actele juridice nu pot fi încheiate de orice
persoană. Persoana care încheie acte juridice trebuie
să-şi dea seama de efectele juridice pe care le produce
actul încheiat, trebuie să aibă voinţă conştientă.
În doctrină, se acceptă în unanimitate
următoarea definiţie a capacităţii de exerciţiu:
aptitudinea persoanei fizice de a dobândi drepturi (unii
autori: de a exercita) şi de a-şi asuma obligaţii (unii
autori: de a-şi îndeplini obligaţiile civile) prin încheierea
de acte juridice proprii.1
Nimeni nu poate fi lipsit în tot sau în parte, de
capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de legi. De exemplu, minorul între 14-18 ani
este lipsit în parte de capacitatea de exerciţiu, potrivit
prevederilor art.9 din Decretul 31/1954, ca măsură de
ocrotire. Se consideră că el nu dispune de dezvoltare
psihică deplină, nu are o voinţă conştientă matură.
Nu au capacitate de exerciţiu, potrivit art.11 din
Decretul 31/1954, minorul care nu a împlinit vârsta de
14 ani şi persoana pusă sub interdicţie. Legea prezumă
că nu au discernământ. Beneficiind de capacitate de
folosinţă, ei pot deveni titulari de drepturi şi obligaţii,
dar numai prin actele juridice civile încheiate de
reprezentanţii lor (părinţii sau tutorele) în numele

1 M. Mureşan, op.cit., pag.61, Ion R. Urs, op.cit., pag.132, Paul Mircea Cosmovici, op.cit.,
pag.60, prof.dr.Teofil Pop, op.cit., prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.73, prof.dr.doc.
A. Ionaşcu, op.cit., pag.164

90
minorului.
Are capacitate de exerciţiu restrânsă minorul care a
împlinit vârsta de 14 ani.
Actele juridice ale minorului cu capacitate
restrânsă se încheie de către acesta (n.a. - singur) cu
încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui, în
unele cazuri (acte juridice de dispoziţie) şi cu
încuviinţarea autorităţii tutelare.
Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data
când persoana devine majoră. Persoana devine majoră la
împlinirea vârstei de 18 ani.
Prin excepţie, femeia minoră care se căsătoreşte
(femeia potrivit Codului familiei se poate căsători fără
încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui la împlinirea
vârstei de 16 ani, iar în mod excepţional chiar la
împlinirea vârstei de 15 ani, cu aprobarea Primăriei)
dobândeşte prin căsătorie capacitate deplină de
exerciţiu.
În condiţiile legii şi persoanele majore pot fi
lipsite de capacitate de exerciţiu: este cazul interzişilor
judecătoreşti, persoanele diagnosticate că suferă de
alienaţie sau debilitate mintală, şi puse sub interdicţie
prin hotărâre judecătorească definitivă. Situaţia lor
juridică este identică cu cea a minorilor care nu au
împlinit vârsta de 14 ani.

La persoanele juridice
Noţiunea de capacitate de exerciţiu a persoanei
juridice este aceeaşi ca şi la persoana fizică.
Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi
îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de conducere.
Organele persoanei juridice (stabilite sau alese potrivit actului
normativ de înfiinţare a persoanei juridice) sunt
purtătoarele voinţei persoanei juridice.
Actele juridice făcute de organele persoanei
juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite sunt
actele persoanei juridice însăşi.

91
Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale
obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost săvârşite
cu prilejul exercitării funcţiei.
Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a
celui ce le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât
şi faţă de victima prejudiciului.
Raporturile dintre persoana juridică şi cei care
alcătuiesc organele sale sunt supuse, prin asemănare,
regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin
lege, actul de înfiinţare sau statut (art.35 şi 36 Decretul
31/54).
Începutul capacităţii de exerciţiu este data
înfiinţării, înregistrării persoanei juridice. În doctrină se
apreciază că începutul capacităţii de exerciţiu este
momentul desemnării organelor sale.1
Sfârşitul capacităţii de exerciţiu a persoanei
juridice coincide cu cel al capacităţii sale de folosinţă:
data încetării persoanei juridice.

Conţinutul raportului juridic civil


Conţinutul raportului juridic este definit ca fiind
totalitatea drepturilor civile subiective şi a obligaţiilor
corelative ale părţilor.
Latura activă a conţinutului raportului juridic civil
este formată din drepturile civile subiective şi latura
pasivă din obligaţiile civile.
Dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă sunt într-o
legătură de interdependenţă. Astfel, într-un raport
juridic de obligaţii – de exemplu contractul de
împrumut, împrumutătorul este titularul dreptului de
creanţă, al dreptului de a cere împrumutatului suma
împrumutată. Acestui drept îi corespunde obligaţia
corelativă a împrumutatului de a restitui bunul
împrumutat.
Pentru subiectul activ, conţinutul raportului juridic

1 Iosif R. Urs, op.cit., pag.136

92
este alcătuit din drepturi, respectiv, pentru subiectul pasiv
conţinutul este alcătuit din obligaţii.
În raportul juridic real, în al cărui conţinut întâlnim
dreptul de proprietate, titularul dreptului, proprietarul
are dreptul subiectiv de a poseda, folosi şi dispune de
bunul său, în limitele legii, aşa cum doreşte. Acestui
drept îi corespunde obligaţia corelativă negativă pentru
“toţi ceilalţi” de a nu face nimic de natură a duce
atingere dreptului de proprietate.
În raportul juridic de obligaţii, conţinutul juridic,
de regulă este alcătuit din drepturile şi obligaţiile
subiectelor (părţilor).
În unele raporturi juridice de obligaţii, numai
uneia din părţi îi revin obligaţii. De exemplu, în raportul
juridic născut din contactul de depozit, depozitarul
(persoana care primeşte bunul în depozit) este obligat
să restituie bunul deponentului (persoana care a predat
unul spre a fi depozitat) la cererea acestuia.

În raportul juridic nepatrimonial titularul dreptului (de


exemplu, la nume, la viaţă intimă, etc.) şi-l exercită în
limitele legii faţă de subiectul pasiv nedeterminat căruia
îi revine obligaţia general negativă de a nu aduce
atingere exerciţiului dreptului absolut.

Dreptul subiectiv civil – latura activă a conţinutului


raportului juridic civil
Definiţia dreptului subiectiv civil
Codul civil nu defineşte dreptul subiectiv civil. În
doctrină au fost elaborate numeroase definiţii ale
dreptului civil subiectiv.
Într-o definiţie, dreptul subiectiv este „puterea sau
prerogativa recunoscută de dreptul obiectiv persoanelor
fizice sau juridice (denumite şi titulare ale dreptului), în
calitatea lor de subiecte active ale raportului juridic, de
a pretinde subiectelor pasive să dea, ori să facă sau să
nu facă ceva (să săvârşească sau să se abţină de la
93
săvârşirea unei acţiuni), folosind, la nevoie, aparatul de
constrângere al statului”1.
Definiţia nu are în vedere posibilitatea titularului
dreptului subiectiv de a avea el însuşi o anumită
conduită, recunoscută şi protejată de lege. Într-o altă
definiţie se evidenţiază această posibilitate “…
prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul
dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită
conduită ori să ceară altora desfăşurarea unei conduite,
adecvate dreptului său, sub sancţiunea recunoscută de
lege”2
În definiţiile ce urmează se precizează ambele
facultăţi ale titularului dreptului civil subiectiv: să aibă o
anumită conduită şi să pretindă subiectului pasiv o
anumită conduită.
Pentru exemplificare, prezentăm câteva definiţii
doctrinare ale dreptului subiectiv.
Dreptul subiectiv este “posibilitatea juridică a
titularului unui drept de a desfăşura, în limitele legii o
anumită conduită, în virtutea căreia poate pretinde
persoanei obligate să aibă o comportare corespunzătoare,
ce poate fi impusă în caz de necesitate, prin forţa de
constrângere a statului”.1
Într-o altă definiţie: “prerogativa pe care o acordă
unei persoane dreptul obiectiv, prerogativă garantată
prin mijloace juridice, de a avea un anumit
comportament sau de a pretinde o anumită conduită
subiectului.”2
Dreptul subiectiv mai este şi astfel definit: “posibilitatea
juridică a titularului dreptului, dintr-un raport juridic
civil, de a desfăşura o anumită conduită garantată de
lege prin putinţa de a pretinde persoanei obligate, o
1 Eleonora Roman, Conţinutul raportului juridic civil, în Tratat de drept civil,
Partea generală, vol.I., de prof.dr.doc.Traian Ionaşcu şi colaboratorii,
pag.182
2 I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. « Dacia », Cluj-Napoca,
1988, pag.49
1 Teofil Pop, op.cit., pag.69
2 Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.63

94
anumită comportare corespunzătoare care poate fi
impusă, în caz de nevoie, prin mijlocirea forţei
coercitive a statului”.3
Un autor defineşte dreptul subiectiv ca fiind:
“posibilitatea juridică a titularului (subiect activ) de a
desfăşura o anumită conduită, garantată de lege prin
putinţa de a pretinde subiectului pasiv o anumită
comportare corespunzătoare, care poate fi impusă, la
nevoie, prin forţa de constrângere a statului”.4
Dreptul subiectiv este: „acel interes individual pe care
voinţa colectivă îl poate impune ca fiind în conformitate
cu interesul social – exprimat în norme de drept – şi în
virtutea căruia subiectul activ poate pretinde
subiectului pasiv să săvârşească ori să se abţină de la
săvârşirea unei acţiuni”.5
Într-o formulare identică, prof.univ.dr. Gheorghe
Beleiu şi prof.univ.dr. Ion Dogaru definesc dreptul subiectiv ca
fiind: “posibilitatea recunoscută de legea civilă
subiectului activ – persoană fizică sau persoană juridică
– în virtutea căreia aceasta poate, în limitele dreptului
şi a moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o
conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu
facă ceva – de la subiectul pasiv, şi să ceară concursul
forţei coercitive a statului, în caz de nevoie.”6
Definiţia dreptului subiectiv civil trebuie să
cuprindă următoarele elemente:
- este o posibilitate (facultate, putere,
prerogativă) recunoscută de lege subiectului activ
(titularului);
- titularul dreptului are posibilitatea juridică de a
desfăşura o anumită conduită, în limitele stabilite de lege;
- titularul poate pretinde subiectului pasiv o
anumită conduită corespunzătoare, în limitele legii.

3 Prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.51


4 M. Mureşan, P. Ciachi, op.cit., pag.64
5 D. Ştefănescu, Contribuţii la elaborarea unei noi definiţii a dreptului
subiectiv, în revista « Dreptul » nr.7-8/1991, pag.77
6 Prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.76, prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.82

95
Conduita subiectului pasiv constă în a da, a face, sau a nu
face ceva;
- la nevoie titularul dreptului subiectiv poate apela la forţa
de constrângere a statului pentru protejarea dreptului
său.
Preferăm următoarea formulare a definiţiei
dreptului subiectiv:
Dreptul subiectiv civil este posibilitatea juridică a
titularului de a avea o anumită conduită recunoscută de
lege şi de a pretinde o conduită corespunzătoare
dreptului său, la nevoie prin apelarea la forţa de
constrângere a statului.

Clasificarea drepturilor civile subiective


Drepturi absolute şi drepturi relative
Drepturi absolute
Clasificarea drepturilor civile subiective din drepturi
absolute şi drepturi relative este unanim acceptată în
doctrina de drept civil.
Criteriul de clasificare a dat naştere unor
controverse.
Unii autori stabilesc drept criteriu obiectiv al
clasificării, gradul de opozabilitate.
Definiţia formulată de prof. univ. dr. Mircea
Mureşan pune accentul pe sfera persoanelor obligate
să-l respecte, pe opozabilitatea dreptului absolut:
„drepturile absolute sunt acelea cărora le corespunde
obligaţia generală a tuturor persoanelor de a se abţine
de a le încălca”.1
Într-o altă definiţie, autorii adoptă criteriul
modului de exercitare al dreptului şi definesc dreptul
absolut ca fiind: „dreptul al cărui titular poate avea o
anumită conduită, fără a face apel la altcineva pentru a-
l realiza”, sau, într-o altă formulare: „dreptul în temeiul
căruia titularul său – subiectul activ determinat, are
posibilitatea să-l exercite singur, celorlalte subiecte

1 M. Mureşan, P. Ciachi, op.cit., pag.141, prof.univ.dr. Ioan R. Urs, op.cit., pag.141

96
revenindu-le obligaţia generală şi negativă de a nu face
nimic de natură a-i aduce atingere”1.
Apreciem că cele două criterii obiective amintite,
gradul de opozabilitate şi modul de exercitare al
dreptului absolut nu se exclud, ci se completează
reciproc. Dacă toate persoanele au obligaţia generală de a
se abţine de a-l încălca, înseamnă că nu mai există nici
o persoană la care să se facă apel pentru a fi realizat.
De aceea, criteriul de delimitare a drepturilor absolute
poate fi atât modul de exercitare a dreptului absolut –
titularul îl exercită fără aportul altcuiva – precum şi
gradul de opozabilitate – „toţi ceilalţi” cărora le revine
obligaţia generală negativă de a nu-i aduce nici o
atingere.
Caracterele juridice ale drepturilor absolute:
- subiectele raportului juridic civil ce are în
conţinutul său un drept absolut sunt: subiectul activ,
titularul dreptului absolut cunoscut, şi subiectul pasiv,
universal, “toţi ceilalţi”, nedeterminat;
- subiectul pasiv are obligaţia generală, negativă
de a nu aduce atingere dreptului absolut;
- sunt opozabile tuturor (erga omnes), toţi subiecţii de
drept civil au obligaţia de a nu-l încălca.

Drepturi absolute sunt:


• drepturile personale nepatrimoniale, care pot fi:
- drepturi strâns legate de persoana umană (de
exemplu, dreptul la viaţă, la integritate fizică, la sănătate
fizică şi psihică, la libertate, la respectarea vieţii
private, la inviolabilitatea persoanei şi a domiciliului,
nume, onoare, reputaţie, demnitate etc.);
- drepturi intim legate de viaţa de familie (de
exemplu, dreptul de a se căsători, dreptul soţilor la
nume, dreptul la domiciliu, dreptul la secretul vieţii de

1 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.83; Gabriel Boroi, op.cit., pag.54, Ioan R.Urs,
op.cit., pag.142, prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.77, prof.dr.Teofil Pop, op.cit.,pag.70,
prof.univ.Gheorghe Beleiu, Drept civil, Teoria generală, 1987, pag.90

97
familie etc.);
- drepturile autorilor de opere ştiinţifice, literare şi
artistice (de exemplu, dreptul de a fi recunoscut ca
autor, dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului,
dreptul la inviolabilitatea operei etc.);
- drepturile nepatrimoniale ale persoanei juridice cum ar fi:
dreptul la denumire, emblemă, firmă şi marcă
comercială, la concurenţă loială etc.).1
• drepturile reale (dreptul de proprietate, de
uzufruct, de uz şi abitaţie, servitute etc.)
Drepturile absolute sunt limitate ca număr, fiind
stabilite prin lege.
• drepturile relative
Dreptul relativ este: “acel drept în virtutea căruia
titularul poate pretinde subiectului pasiv o conduită
determinată, fără care dreptul nu se poate realiza.”2
Într-o altă formulare: „drepturile relative sunt cele
cărora le corespunde obligaţia unei sau mai multor
persoane, determinate din momentul stabilirii raportului
juridic, de a da, de a face (obligaţii pozitive) sau, uneori, de a
se abţine de la săvârşirea unor acte sau fapte juridice
(obligaţie negativă).”3
O definiţie cuprinzătoare formulează de
prof.univ.dr.Ion Dogaru “dreptul în temeiul căruia subiectul
activ (titularul său) numit creditor (reus credendi) –
subiect determinat – i se recunoaşte posibilitatea de a
pretinde subiectului pasiv, numit debitor (reus debendi)
de asemenea determinat să dea (aut dare) să facă (aut
facere), sau să nu facă ceva (aut non facere)”.4
Caracterele juridice ale drepturilor relative sunt:
- subiectele raportului juridic civil care are în
conţinut drepturi relative sunt cunoscute din momentul
naşterii raportului juridic;
- subiectul pasiv are obligaţia de a da, a face sau a
1 Dr.Ilie Urs, avocat, op.cit., pag.14-16
2 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit.pag.83, Gabriel Boroi, op.cit., pag.54
3 Prof.univ.dr. Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.53
4 Prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.78, Iosif I. Urs, op.cit., pag.142

98
nu face ceva;
- sunt opozabile numai subiectului pasiv (debitor).
Sunt drepturi relative drepturile de creanţă.
Termenii folosiţi de “absolut” şi “relativ” nu
privesc modul de garantare al acestora, în sensul că
drepturile absolute ar fi mai bine protejate, ar fi “mai
puternice”, comparativ cu drepturile relative. S-a avut
în vedere opozabilitatea lor, drepturile reale trebuie
respectate de “toţi ceilalţi”, toată lumea, şi drepturile
relative de subiectul pasiv determinat (debitorul).
Precizarea că drepturile relative produc efecte în
raport cu o anumită persoană (anumite persoane)
determinate în momentul încheierii raportului juridic nu
înseamnă că “toţi ceilalţi”, toată lumea, pot să le
încalce, nesocotească. Ele se impun respectului
general. Încălcarea lor atrage răspunderea civilă
delictuală când s-a produs un prejudiciu. Toate
drepturile absolute sau relative sunt opozabile tuturor,
dar numai drepturile absolute produc efecte faţă de
toţi.
O precizare: uneori şi în cazul drepturilor absolute
subiectul pasiv poate avea o prestaţie pozitivă. De
exemplu, deţinătorul fără temei legal al lucrului altuia
este obligat la restituirea lucrului altuia către proprietar.1
Clasificarea drepturilor în absolute şi relative este
deosebit de importantă sub aspectul regimului juridic (a
regulilor juridice) aplicabil. Astfel, drepturile absolute
pot fi protejate în timp prin forţa de constrângere a
statutului “la infinit”. Oricât timp ar trece de la
atingerea adusă în exercitarea lor, titularul poate cere
instanţei de judecată apărarea lui. Se spune că sunt
imprescriptibile. Drepturile relative sunt prescriptibile,
titularul acestora exercită acţiunea în justiţie într-un
termen scurt: de regulă, în termenul general de
prescripţie de 3 ani.
O altă regulă aplicabilă diferit: orice persoană

1 Eleonora Roman, op.cit., pag.193

99
poate cere apărarea unui drept absolut prin acţiune în
justiţie. În cazul drepturilor relative apărarea o poate
cere numai titularului acestuia.

Drepturi patrimoniale şi drepturi


nepatrimoniale (extrapatrimoniale, personale)
Dreptul patrimonial este dreptul ce face parte din
patrimoniul unei persoane, având caracter economic şi
putând fi evaluat în bani. Dreptul civil reglementând
raporturi patrimoniale, implicit are în vedere drepturile
patrimoniale, ce constituie conţinutul majorităţii
raporturilor juridice civile.
Drepturile patrimoniale pot fi drepturi absolute sau relative.
Dreptul nepatrimonial (extrapatrimonial, personal) este
dreptul ce nu face parte dintr-un patrimoniu, nu are
caracter economic şi deci nu poate fi evaluat în bani.
Termenul de extrapatrimonial este utilizat pentru a
sublinia această idee. Se foloseşte, tot în această idee şi
termenul de personal, mai mult şi pentru a arăta că
sunt strâns legate de persoana titularului. Acest termen
– personal – are şi înţelesul că toate drepturile
subiective sunt drepturi personale, deoarece aparţin
unei persoane.
Drepturile nepatrimoniale sunt limitate ca număr
de lege.
Drepturile nepatrimoniale (extrapatrimoniale, personale) sunt
întotdeauna drepturi absolute.
Uneori unele drepturi subiective civile pot avea şi
caracter patrimonial şi caracter nepatrimonial. De
exemplu, dreptul de autor este un drept personal, extrapatrimonial
care poate avea caracter patrimonial (sub forma plăţii în caz de
editare a operei).
Importanţa clasificării constă în regimul juridic
diferit aplicabil drepturilor patrimoniale şi
nepatrimoniale (extrapatrimoniale, personale). De
exemplu, drepturile nepatrimoniale (extrapatrimoniale,
personale), fiind strâns legate de persoana titularului nu se pot

100
transmite prin acte juridice, de asemenea nu pot fi exercitate, în
general, prin reprezentare, lucru permis în cazul drepturilor
patrimoniale. Protejarea prin acţiune în justiţie a drepturilor
nepatrimoniale (extrapatrimoniale, personale), de
regulă, nu este supusă prescripţiei extinctive.

Drepturi reale şi drepturi de creanţă


Numai drepturile patrimoniale se subclasifică în
drepturi reale şi drepturi de creanţă.
Dreptul real (jus in re) este acel drept ce conferă
titularului posibilitatea de a exercita singur atributele
dreptului de proprietate (posesia, folosinţa şi dispoziţia
în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei
persoane.
Termenul de “reale” provine de la faptul că se referă
la lucruri (în limba latină res).
Drepturile reale au următoarele caractere juridice
specifice:
- titularul dreptului real îl exercită direct asupra
unui lucru, fără concursul altor persoane;
- titularul dreptului real se bucură de dreptul de
urmărire şi de preferinţă;
Dreptul de urmărire constă în posibilitatea
titularului unui drept real de a urmări şi cere restituirea
bunului din mâinile oricui s-ar afla în mod nelegitim (în
mod nelegitim înseamnă lipsa temeiului juridic, adică a
actului juridic, a hotărârii judecătoreşti, a prevederilor
legii, a uzucapiunii sau a posesiei bunului mobil cu bună
credinţă).
Dreptul de preferinţă permite titularului unui drept real
accesoriu (de gaj, de ipotecă sau privilegiu) să fie preferat
când intră în concurs cu alte persoane, la executarea cu
prioritate a creanţei garantate cu acel drept real.
- este un drept absolut, aşadar împrumută
caracterele juridice ale acestuia (subiectul activ este
determinat, subiectul pasiv “toţi ceilalţi”este universal,
nedeterminat; subiectul pasiv are o obligaţie generală

101
negativă, şi este opozabil “erga omnes”);
- sunt în număr limitat, fiind expres prevăzute
de lege.

Sunt drepturi reale principale:


- dreptul de proprietate cu cele 3 forme ale sale (proprietatea
de stat alcătuită din domeniul public şi domeniul privat
al statului, proprietatea cooperatist-obştească şi
proprietatea privată);
- dreptul de administrare directă (al cărui titular
este regia autonomă sau instituţiile de stat şi se
exercită asupra bunurilor proprietate de stat);
- dreptul de concesiune asupra unor bunuri din domeniul
public al statului;
- dreptul de uzufruct, uz şi abitaţie, servitute şi
superficie.
Sunt drepturi reale accesorii gajul, ipoteca şi
unele privilegii.

Dreptul de creanţă: (jus ad personam) este dreptul al


cărui titular numit creditor (reus credendi) are posibilitatea să
pretindă subiectului pasiv numit debitor (reus debendi),
subiect determinat, a da, a face ceva (aut dare, aut facere sau aut non
facere).
Uneori se cunosc şi sub denumirea de drepturi
personale, spre a se sublinia ideea că sunt opozabile
unei persoane determinate (debitor).
Drepturile de creanţă alcătuiesc conţinutul
raportului juridic de obligaţii.

Drepturile de creanţă au următoarele caractere


juridice:
- subiectul activ (creditorul) poate să adopte o
anumită comportare, de regulă, stabilită de comun
acord cu debitorul, însă numai în limitele prevederilor
legii. Uneori, prin excepţie, comportarea creditorului
este stabilită prin lege. De exemplu, în cazul faptelor
102
juridice licite şi ilicite;
- subiectul activ – (creditorul) – are posibilitatea să
pretindă subiectului pasiv (debitor) o anumită conduită;
- sunt nelimitate ca număr, deoarece se nasc, de
regulă, din voinţa subiecţilor raportului juridic de
obligaţii;
- sunt drepturi relative, deci preiau caracterele
juridice ale acestora (subiecţii se cunosc din momentul
stabilirii raportului juridic de obligaţii; subiectul pasiv
are obligaţia de a da, a face sau a nu face ceva; este
opozabilul debitorului).
Drepturi principale şi drepturi accesorii.
Această clasificare priveşte numai drepturile
patrimoniale.
Dreptul principal: este dreptul care are o existenţă
de sine stătătoare, soarta lui juridică nu depinde de
existenţa unui alt drept. De exemplu, dreptul de
proprietate asupra unui bun, dreptul de creanţă ce are
ca obiect plata chiriei, a preţului, în general toate
drepturile civile.
Dreptul accesoriu: este dreptul a cărui soartă juridică
depinde de existenţa unui alt drept, numit drept
principal. În limba latină: “accessorium sequitur principalem”,
soarta dreptului accesoriu este determinată de cea a
dreptului principal.
În materia drepturilor reale întâlnim cel mai
frecvent diferenţierea în drepturi principiale şi drepturi
accesorii. Sunt socotite drepturi reale principale, drepturile
enumerate la clasificarea drepturilor civile subiective în
„Drepturi reale şi de creanţă”.
Drepturile reale accesorii sunt următoarele:
- dreptul de ipotecă (drept real accesoriu ce
reprezintă o garanţie imobiliară, ce însoţeşte obligaţia
pe care o are debitorul şi care nu presupune deposedarea
celui ce o constituie);
- dreptul de gaj (amanet - drept real accesoriu,

103
născut din contract accesoriu prin care debitorul remite
creditorul său un lucru mobil pentru garantarea
datoriei. Când debitorul nu-şi execută obligaţia,
creditorul gajist are dreptul să ceară instanţei de
judecată reţinerea lucrului în contul creanţei);
- privilegiul (este dreptul unui creditor de a fi plătit
cu prioritate, faţă de alţi creditori datorită calităţii
creanţei sale. De exemplu, din mai mulţi creditori va fi
preferat la împărţeala preţului vânzării creditorul ce are
de încasat un impozit, o taxă, o amendă faţă de
creditorul ce are de primit împrumutul acordat) 1 şi
dreptul de retenţie (este dreptul ce conferă creditorului
care este în acelaşi timp şi debitor al obligaţiei de
restituire sau predare a bunului altuia, posibilitatea de a
reţine acel bun în stăpânirea sa şi de a refuza
restituirea lui până când debitorul său, creditor al
lucrului, va plăti datoria ce s-a născut în sarcina lui în
legătură cu lucrul respectiv. De exemplu, în contractul
de depozit, persoana care păstrează bunul –
depozitarul, fiind debitor al lucrului are obligaţia să-l
predea deponentului, persoana care a predat lucrul în
depozit (creditor). Când depozitarul face cheltuieli cu
păstrarea lucrului el este creditor şi are dreptul să ceară
restituirea cheltuielilor făcute de la deponent – acum
debitor al cheltuielilor făcute în interesul său. Creditorul
cheltuielilor – depozitarul – poate reţine lucrul până
când deponentul va returna cheltuielile făcute pentru
păstrarea lucrului.)
Dreptul real accesoriu presupune un drept real principal.
Într-o opinie, sfera de aplicare a împărţirii în
drepturi principale şi drepturi accesorii nu trebuie
redusă la categoria drepturilor reale, deoarece există şi
drepturi de creanţă accesorii, acestea izvorând ca
drepturi corelative obligaţiilor născute din acte juridice
civile accesorii. Dintr-un contract accesoriu izvorăsc nu
numai obligaţii accesorii ci şi drepturi corelative

1 L. Pop, op.cit., pag.438

104
acestora…: “dreptul creditorului de a pretinde de la
debitor dobânda aferentă creanţei principale, dreptul
născut din convenţia accesorie numită clauză
penală…”.2 De exemplu, în contractul de executare de lucrări
se poate introduce o clauză – clauza penală – (are
caracter accesoriu deoarece nu ar fi existat în lipsa
contractului principal – contractul de executare de
lucrări) potrivit căreia partea ce nu-şi execută prestaţia
se obligă la plata unei sume de bani, convenită de
comun acord. Din această obligaţie accesorie, rezultă
dreptul corelativ accesoriu de a pretinde plata sumei
prevăzute în clauza penală.

Drepturi subiective civile pure şi simple şi


drepturi subiective civile afectate de modalităţi
Dreptul subiectiv civil pur şi simplu este
dreptul ce poate fi exercitat de îndată, din chiar
momentul naşterii lui, existenţa şi exercitarea lui nu
depind de nici o împrejurare viitoare numită condiţie
sau termen. De exemplu, într-un contract de vânzare-
cumpărare, din momentul naşterii dreptului
cumpărătorului de a intra în proprietatea bunului
cumpărat (este momentul realizării acordului de voinţă
între părţi) acesta se şi exercită prin predarea-primirea
bunului cumpărat.
Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi
(modalităţile sunt termenul, condiţia şi sarcina) este
dreptul care se naşte sau poate fi executat în raport de
împrejurări viitoare care se pot sau nu realiza sau care
se vor realiza cu siguranţă.

Recunoaşterea drepturilor subiective civile


Prin recunoaşterea drepturilor subiective civile se
înţelege reglementarea acestora prin norme juridice.
Într-o opinie, se distinge între recunoaşterea
globală şi recunoaşterea specială a drepturilor civile.

2 Gabriel Boroi, op.cit., pag.57

105
Recunoaşterea globală a drepturilor subiective
civile se realizează prin dispoziţiile art.1 din Decretul
nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice unde
sunt recunoscute la modul general numai acele drepturi
subiective civile care îşi propun drept scop
“satisfacerea intereselor personale, materiale şi
culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi
regulilor de convieţuire”. Astfel, titularul dreptului
subiectiv civil poate să-l exercite în interesul său, “dar
în interesul său în acord cu interesele tuturor”.1
Recunoaşterea specială a drepturilor subiective
civile se realizează prin diferite actele normative, care
reglementează categorii de drepturi subiective civile
sau anumite drepturi subiective civile. De exemplu, în
Constituţia României se recunosc drepturile
fundamentale ale cetăţeanului care sunt în acelaşi timp
drepturi subiective civile cum sunt: dreptul la viaţă, la
integritate fizică şi psihică, la apărare, la liberă
circulaţie, la domiciliu sau reşedinţă, la emigrare, de a
reveni în ţară, la viaţă intimă, familială şi privată,
dreptul persoanei fizice să dispună de ea însăşi, la
informaţie, la învăţătură, la ocrotirea sănătăţii, la
muncă etc.; în Codul civil se recunosc majoritatea
drepturilor patrimoniale (reale şi de creanţă); în
Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice
se recunosc drepturile personale nepatrimoniale.
Referitor la persoanele juridice, recunoaşterea
drepturilor subiective civile este reglementată de art.2
din Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice şi
juridice: “Drepturile civile pe care le au, ca persoane juridice (…)
sunt recunoscute în scopul de a se asigura creşterea
neîncetată a bunăstării materiale (…) a oamenilor”.

Ocrotirea (apărarea) drepturilor subiective civile


Potrivit art.3 Decretul 31/1954, “drepturile civile sunt ocrotite
de lege”.

1 Gabriel Boroi, op.cit., pag.60

106
De regulă, mijloacele juridice de apărare a
drepturilor subiective civile sunt:
- acţiunea în justiţie, constă în posibilitatea
titularului dreptului să ceară intervenţia forţei de
constrângere a statului pentru a obţine respectarea
dreptului sau restabilirea situaţiei existente înaintea
nesocotirii acestuia;
- pe cale de excepţie (de apărare): În cursul
procesului civil pornit de o persoană care solicită o
anumită pretenţie, titularul dreptului subiectiv civil, ca
mijloc de apărare împotriva pretenţiei nejustificate, invocă
dreptul său;
- prin executare silită: mijloc juridic prin care
titularul dreptului subiectiv civil cere instanţei de
judecată aducerea la îndeplinire a hotărârii
judecătoreşti ce recunoaşte un drept, dacă persoana
obligată execută de bună voie hotărârea
judecătorească.
Pe cale de excepţie, unele drepturi civile
subiective se apără prin mijloace prevăzute de legile
speciale care le reglementează.
Astfel, drepturile personale nepatrimoniale sunt
apărate prin mijloacele nepatrimoniale prevăzute în
art.54 din acelaşi act normativ: “Persoana vătămată
într-un drept al său nepatrimonial va cere instanţei
încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere
drepturilor nepatrimoniale” sau “va putea cere instanţei
să oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept să
îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către
instanţă, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins”.
Potrivit art.55: „Dacă autorul faptei săvârşite fără
drept nu îndeplineşte, în termenul stabilit prin hotărâre,
faptele destinate să restabilească dreptul atins,
instanţa judecătorească va putea să-l oblige la plată, în
folosul statului, a unei amenzi pe fiecare zi de
întârziere, socotită de la data exprirării termenului de
mai sus. Această amendă poate fi pronunţată şi prin

107
hotărârea dată asupra cererii făcută potrivit art.55.”
Apărarea drepturilor nepatrimoniale (personale),
prin mijloace patrimoniale, este acceptată în
unanimitate după 1989.
Încălcarea dreptului subiectiv civil printr-un act
administrativ este apărat potrivit Legii nr.29/1990 privind
contenciosul administrativ. În art.1 alin.1 s-a stabilit: „Orice
persoană fizică sau juridică, dacă se consideră
vătămată în drepturile sale recunoscute de lege, printr-
un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei
autorităţi administrative de a-i rezolva cererea
referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate
adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru
anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi
repararea pagubei ce i-a fost cauzată”. Legea de
revizuire a Constituţiei nr.429/2003 a extins sfera de
aplicare şi în art.39 din Constituţie adaugă: „persoana
vătămată într-un drept al său într-un interes legitim.”

Exercitarea drepturilor subiective civile


Titularul unui drept subiectiv civil, de exemplu, locatorul
(persoana care închiriază un bun în schimbul unei sume
de bani numită chirie) poate sau nu să exercite acest
drept (dreptul de a cere locatarului chiria). Exercitarea
dreptului rămâne la latitudinea titularului.
Dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în scopul
satisfacerii intereselor personale ale titularului, potrivit
legii şi regulilor de convieţuire socială. Aşadar, în
exercitarea dreptului subiectiv apar anumite limite.
Limitele exercitării dreptului subiectiv civil sunt
limite externe şi limite interne.
Limitele externe sunt materiale sau juridice. Astfel,
proprietarul terenului exercită dreptul de proprietate între
hotarele terenului său, ce reprezintă limitele externe
materiale.
Tot astfel, creditorul nu poate cere debitorului mai
mult decât datorează, fără a depăşi limitele juridice ale

108
dreptului său de creanţă.
Limitele interne ale dreptului subiectiv civil sunt
date de scopul în care este recunoscut dreptul şi anume
satisfacerea intereselor personale ale titularului
acestuia.
Exercitarea drepturilor civile pune problema abuzului de
drept. În ce constă abuzul de drept?
În doctrină s-au născut ample discuţii cu privire la
definirea abuzului de drept.
Astfel, se disting autorii care îmbrăţişează teoria
obiectivă a abuzului de drept, care în esenţă subliniază
că simpla abatere de la limitele exercitării dreptului
subiectiv civil reprezintă abuz de drept.
Cu privire la limitele externe materiale sau juridice Paul
Mircea Cosmovici, membru corespondent al Academiei României s-a
exprimat tranşant: “cel ce acţionează prin depăşirea
limitelor externe, materiale ori juridice ale drepturilor
subiective acţionează fără drept, ca, de pildă,
proprietarul care ar construi dincolo de hotarul terenului
său – deci prin depăşirea limitelor materiale ale
dreptului de proprietate – ori creditorul care ar pretinde
debitorului său mai mult decât îi datorează acesta –
deci prin depăşirea limitelor juridice ale dreptului său
de creanţă”.1
În aceeaşi idee: “Abuzul de drept nu înseamnă
depăşirea limitelor externe, de ordin material sau
juridic, ale dreptului respectiv, ipoteză în care am fi în
prezenţa unui fapt juridic săvârşit fără drept, ci numai
depăşirea limitelor interne ale dreptului subiectiv civil.”2
Depăşirea limitelor externe fie materiale, fie
juridice poate reprezenta un fapt juridic ilicit, şi dacă s-a
produs un prejudiciu sunt aplicabile regulile răspunderii
civile.
Cu privire la limitele interne ale exerciţiului drepturilor
subiective, s-au propus mai multe criterii pentru

1 Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.79


2 Gabriel Boroi, op.cit., pag.61

109
definirea abuzului de drept: intenţia de a dăuna altuia,
exerciţiul anormal al dreptului, absenţa unui interes
legitim, deturnarea dreptului de la finalitatea sa.3
Într-o definiţie, autorul are în vedere numai
limitele interne: “Exercitarea drepturilor subiective
civile prin încălcarea acestor principii (notă: autorul se
referă la exercitarea dreptului subiectiv civil potrivit cu
scopul său social şi economic, exercitarea cu
respectarea strictă a legii şi a regulilor de morală,
exercitarea cu bună-credinţă) constituie, ceea ce se
numeşte în literatura de specialitate şi practica
judecătorească, abuz de drept”.1
Alţi autori definesc abuzul de drept cu referire
deopotrivă la limitele externe şi interne ale exercitării
dreptului subiectiv civil.
Astfel, “Exercitarea unui drept civil subiectiv cu
depăşirea limitelor sale fireşti, - şi în special, cu
depăşirea limitelor sale interne, adică exercitarea lui în
alt scop decât acela în vederea căruia dreptul respectiv
este recunoscut de lege”.2
Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu în definiţia abuzului
de drept se referă expresis verbis la ambele limite: “prin abuz
de drept înţelegem exercitarea unui drept subiectiv civil
cu încălcarea principiilor exercitării sale (…) prin
nesocotirea scopului economic şi social pentru care a
fost recunoscut, cu nesocotirea legii şi moralei, cu rea
credinţă, cu depăşirea limitelor sale”.3
Într-o altă concepţie, teoria subiectivă explică
abuzul de drept prin intenţia ce animă pe titularul
dreptului subiectiv civil de a vătăma pe altul. Astfel, un
autor subliniază: “În ce ne priveşte, apreciem că abuzul
de drept vizează numai ultimele două principii din cele
patru prezentate mai sus (n.a. - dreptul subiectiv civil
trebuie exercitat în limitele sale interne, numai potrivit
3 Iosif R. Urs, op.cit., pag.151
1 Prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.61
2 M. Mureşan, op.cit., pag.76
3 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.89, prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.88

110
scopului economic şi social în vederea căruia este
recunoscut şi numai cu bună-credinţă) Deci, se poate
vorbi de un abuz de drept atunci când titularul acestuia
cu rea-credinţă, îl deturnează de la finalitatea lui (…)
faptul săvârşit neputând fi explicat printr-un motiv
legitim (…) titularul îşi exercită dreptul subiectiv civil în
scopul de a-l vătăma pe altul, a-l şicana etc.”4
Intenţia de a vătăma se apreciază din
“inutilitatea actului pentru cel care l-a săvârşit”.5

Sancţionarea abuzului de drept se face în două


moduri:
- obligarea titularului dreptului subiectiv civil exercitat în
mod abuziv la repararea eventualului prejudiciu produs,
potrivit regulilor răspunderii civile delictuale;
- refuzul protecţiei juridice a titularilor drepturilor
subiective civile exercitate în mod abuziv.1 Această
sancţiune a fost aplicată în practica judiciară.2
În doctrină s-au exprimat şi opinii contrare.
Un autor consideră că “refuzul concursului forţei
de constrângere a statului (…) este discutabil (…) în
lipsa unui text de lege expres în acest sens (…);
respingerea cererii titularului dreptului subiectiv civil
exercitat abuziv va interveni, eventual, în temeiul unei
dispoziţii legale exprese, iar nu în baza simplei
exercitări abuzive a dreptului”.3

Obligaţia civilă – latura pasivă a


conţinutului raportului juridic civil
4 Gabriel Boroi, op.cit., pag.61-62
5 Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.79
1 M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.76, prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.88,
prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.89, prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit.,
pag.61
2 Plenul Tribunalului Suprem, decizia nr.13/1959, Culegere de decizii 1959, pag.37
3 Gabriel Boroi, op.cit., pag.62, Iosif R. Urs, op.cit., pag.152

111
Dreptul subiectiv civil presupune existenţa unei
obligaţii corelative. Drepturile subiective civile şi
obligaţiile care alcătuiesc conţinutul raportului juridic
civil sunt legate între ele, fiecărui drept subiectiv
corespunzându-i o obligaţie, după cum fiecărei obligaţii
îi corespunde un drept subiectiv. Ceea ce pretinde
subiectul activ este tocmai îndatorirea subiectului
pasiv.4 Astfel, într-un contract de locaţiune dreptului
locatorului de a primi chiria îi corespunde obligaţia
locatarului de a plăti chiria, după cum dreptului
locatarului de a i se preda lucrul în folosinţă temporară
îi corespunde obligaţia locatorului de a preda lucrul.
Obligaţia civilă este raportul de drept civil în care
o parte, numită creditor, are posibilitatea de a pretinde
celeilalte părţi, numită debitor, să execute o prestaţie
sau mai multe prestaţii ce pot fi de a da, a face sau a
nu face, de regulă, sub sancţiunea constrângerii de
stat.5

Prestaţia subiectului pasiv constă în:


- a da (aut dare), este în îndatorirea de a constitui (un drept
real de ipotecă sau gaj asupra unui bun) sau a
transmite un drept real asupra unui lucru. De exemplu,
transmiterea dreptului de proprietate printr-un act
juridic de vânzare-cumpărare, donaţie etc. Obligaţia de
a da nu se confundă cu obligaţia de a preda lucrul care
este o obligaţie de a face;
- a face, (facere) este îndatorirea ce constă într-o
prestaţie pozitivă, având ca obiect executarea de
lucrări, prestarea de servicii sau predarea unui lucru (de
exemplu, a construi un imobil în contractul de antrepriză, a
întreţine o persoană în contractul de întreţinere, a repara
un autoturism într-un contract de executări lucrări etc.);
- a nu face, (non facere) este îndatorirea de a se
abţine de la săvârşirea unei acţiuni, care ar fi putut să o

4 Eleonora Roman, op.cit., pag.183


5 Prof.univ.dr. Liviu Pop, op.cit., pag.11
112
săvârşească, dacă nu s-ar fi obligat să nu o facă. De
exemplu, prin contractul de editură, autorul lucrării
predate spre tipărire se obligă să nu predea lucrarea
unei alte edituri.

Obligaţia are în structura sa:


- subiecţii (creditorul şi debitorul) care de regulă,
au în acelaşi timp şi calitatea de creditor şi calitatea de
debitor;
- conţinutul – din care fac parte toate drepturile
de creanţă şi obligaţiile corelative ce aparţin subiecţilor.
De regulă, este alcătuit din dreptul creditorului de a
pretinde şi îndatorirea debitorului de a executa prestaţia
datorată;
- obiectul – constă în conduita concretă (acţiunea,
inacţiunea) a părţilor. Acţiunea este prestaţia ce o
poate pretinde creditorul şi la care este ţinut debitorul.
Prestaţia debitorului constă în a da, a face sau nu face ceva;
- sancţiunea – constă în dreptul creditorului de a
recurge la forţa de constrângere a statului pentru
realizarea dreptului său pe calea unei acţiuni în justiţie
sau să procedeze la executarea silită pentru realizarea
creanţei sale.
Obligaţia civilă izvorăşte din acte juridice şi fapte
juridice licite (gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi
îmbogăţirea fără just temei) şi ilicite (delicte).

Obiectul raportului juridic civil


Definiţia obiectului raportului juridic civil
În literatura juridică s-au purtat discuţii legate de
două aspecte privitoare la obiectul raportului juridic
civil.
Primul aspect se referă la existenţa obiectului
raportului juridic civil.
Autorii care pun la îndoială existenţa obiectului
raportului juridic au în vedere că prin obiect se înţeleg
numai lucrurile la care se referă drepturile şi obligaţiile

113
părţilor, şi cum sunt raporturi juridice civile care se
referă numai la acţiuni, abţineri, obiectul nu este un
element structural al raportului juridic civil.1 De exemplu,
în raportul juridic stabilit între cântăreţ şi organizatorul
spectacolului obiectul raportului juridic îl constituie acţiunea
cântăreţului de a cânta.
Majoritatea autorilor consideră necesară existenţa
obiectului raportului juridic.
Unii autori identifică obiectul raportului juridic atât cu
lucrurile ce ne înconjoară, cât şi cu acţiunile sau
abţinerile subiecţilor, considerând că obiectul este un
element necesar al raportului juridic civil. Un drept fără
obiect este un lucru greu de acceptat. Mai mult, se face
şi o diferenţiere: în cazul drepturilor reale, obiectul este
lucrul la care se referă dreptul; în cazul drepturilor de
creanţă, obiectul îl constituie acţiunea sau inacţiunea la
care are dreptul subiectul activ şi este ţinut subiectul
pasiv.2
Al doilea aspect se referă la conţinutul obiectului. Fac
parte din obiectul raportului juridic fie acţiunea sau inacţiunea
la care are dreptul subiectul activ şi ţinut subiectul
pasiv fie lucrurile la care se referă acţiunea sau
inacţiunea, atunci când ele există.
Într-o definiţie “obiectul nu poate consta decât în
acţiunea sau abţinerea pe care subiectul activ (titularul
dreptului) o poate pretinde subiectului pasiv (celui ţinut
de obligaţie), iar aceasta fără a deosebi după cum în
conţinutul raportului juridic civil intră un drept real sau
un drept de creanţă”.3
Precizările, după cum este vorba de un drept real
sau de creanţă, apreciem că nu se justifică: şi în cazul
dreptului real, titularul este îndreptăţit să impună
subiectului pasiv-nedeterminat, universal “toţi ceilalţi”

1 I. Cameniţă, Consideraţii privind noţiunea de obiect al raportului juridic, în


« Justiţia nouă » Nr.9/1965, pag.78
2 I. Demeter şi I. Ceterchi, Introducere în studiul dreptului, Bucureşti, Editura
ştiinţifică, 1962, pag.167-168
3 Prof.dr.doc.Aurelian Ionaşcu, op.cit., pag.208

114
o conduită, obligaţia generală negativă să nu facă nimic
de natură a stânjeni exercitarea dreptului şi în cazul
dreptului de creanţă, poate pretinde o conduită
debitorului. În ambele cazuri – drept real şi drept de
creanţă - suntem în prezenţa unei relaţii sociale în care
fiecare parte a raportului juridic se manifestă printr-o
conduită ce reprezintă obiectul raportului juridic civil.1
Numeroşi autori consideră conduita părţilor
(acţiunea, inacţiunea la care are dreptul subiectul activ
şi este ţinut subiectul pasiv) ca fiind singurul element al
obiectului raportului juridic: “întotdeauna, obiectul
raportului juridic civil este format din conduita părţilor”.2
“prin obiect al raportului juridic înţelegem conduita părţilor”.3
“În concluzie, obiectul raportului juridic civil constă în
acţiunea sau abstenţeunea la care este îndreptăţit
subiectul activ şi este ţinut subiectul pasiv. (n.n.
conduita părţilor).”4
“Prin obiect al raportului juridic civil se înţelege…
în alţi termeni conduita subiectelor acestui raport”.5
În concluzie: “ceea ce pare să rezulte din multiple
definiţii ce au fost date este faptul că toate se referă, în
ultimă analiză, la conduita subiectelor acestui raport,
indiferent dacă raportul juridic cuprinde în conţinutul
său drepturi reale sau drepturi de creanţă”.6
Alţi autori apreciază că în conţinutul noţiunii de
obiect al raporturilor juridice apar şi lucrurile la care se
referă conduita subiecţilor, lucrul fiind numit obiect derivat
(indirect). Astfel “întrucât însă acţiunea sau abţinerea ori, în
general, conduita poate privi, ca în exemplul dreptului real un lucru,
acesta trebuie privit şi el, când este cazul, ca obiect al

1 Prof.dr.doc.Aurelian Ionaşcu, Obiectul raportului juridic civil, în Tratat de drept


civil, vol.I., Partea generală, de Traian Ionaşcu şi colectivul, Ed. „Academiei”,
1967, pag.207-208
2 Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.97
3 Gabriel Boroi, op.cit., pag.67
4 Iosif R. Urs, op.cit., pag.160
5 Prof.dr. Teofil Pop, op.cit., pag.76
6 Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.84

115
raportului juridic şi anume obiect derivat”.7
Într-o opinie asemănătoare, un autor precizează:
“Adesea conduita subiecţilor raportului juridic civil se referă
direct la anumite lucruri exterioare (…) titularul unui
drept de proprietate îşi exercită acţiunile care
alcătuiesc conţinutul dreptului (adică atributele de
posesie, folosinţă şi dispoziţie) în mod direct asupra
lucrului pe care-l are în proprietate: cumpărătorul este
îndreptăţit să dobândească dreptul de proprietate şi să i
se predea lucrul (bunul) pe care l-a cumpărat (…)
lucrurile respective nu sunt decât obiecte, materiale,
lucruri, bunuri extrinseci raportului juridic civil”.1
Definiţia de mai jos, a obiectului raportului juridic civil,
elaborată de prof univ.dr. Ion Dogaru în opera citată,
este tranşantă şi cuprinzătoare, ancorată în practica
circuitului civil şi intrată în limbajul curent de drept civil:
“obiectul raportului juridic civil constă în acţiunea sau
abstenţiunea (conduita) la care este îndreptăţit
subiectul activ şi ţinut subiectul pasiv, iar dacă acţiunea
sau inacţiunea se referă la lucruri, şi acestea dar nu ca
obiect direct, ci derivat (indirect).”
Obiectul raportului juridic civil se exprimă frecvent prin
expresiile sinonime am cumpărat casa la un preţ bun,
sau obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl
constituie casa.
În acest sens, se apreciază: “nu se poate să nu se
recunoască strânsa legătură între cei doi termeni:
obiect al raportului juridic civil şi lucrurile la care se
referă.”2

Definiţia bunurilor
Codul civil foloseşte termenii de „bun” şi „lucru”
fără să-i definească. Astfel, în art.480 se foloseşte
termenul de lucru: „Proprietatea este dreptul ce are cineva

7 Prof.dr.droc.Aurelian Ionaşcu, op.cit., pag.209


1 M. Mureşan, op.cit., pag.79
2 Prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.96-97

116
de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv
şi absolut, însă în limitele determinate de lege”.
În art.461 se foloseşte termenul de bun: „Toate
bunurile sunt mobile şi imobile.”
Noţiune de „bun” este utilizată în două accepţiuni:
- în sens larg, prin bun se înţeleg atât lucrurile cât şi
drepturile ce au ca obiect un lucru. De exemplu,
art.475: „Oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui”
sau art.479: „Poate avea cineva asupra bunurilor, sau un drept de
proprietate, sau un drept de folosinţă, sau numai
servitute”;
- în sens restrâns, prin bun se înţelege numai lucrul
asupra căruia se exercită drepturi patrimoniale. De
exemplu art.517: „Uzufructul este dreptul de a se bucura cineva
de lucrurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însuşi
proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva
substanţa.”

Prin bun înţelegem toate lucrurile utile omului


sau, într-o altă formulare, o valoare economică, pentru
satisfacerea nevoilor materiale ori spirituale ale omului
susceptibile de apropiere (însuşire) sub formă de drepturi
patrimoniale.
Potrivit definiţiei, în materia dreptului civil, nu orice
lucru sau valoare economică poate dobândi calitatea de
bun, ci numai acelea care întrunesc cumulativ două
cerinţe:
- lucrul, valoarea economică satisface o nevoie
materială sau spirituală;
- lucrul pentru a deveni “bun” în materie civilă
trebuie să fie susceptibil de apropiere (însuşire) sub
forma drepturilor patrimoniale. Astfel, aerul, deşi
satisface o nevoie materială, nu este “bun” în
accepţiunea dreptului civil, deoarece nimeni nu se
poate face stăpân pe aer.1
Se poate pune întrebarea: oare “aerul de
1 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.99

117
Nevada” comercializat în SUA în recipienţi speciali, sau
“aerul de munte” folosit de agenţi de circulaţie din
Bangkok, capitala Thailandei, nu sunt exemple potrivit
cărora condiţia referitoare la susceptibilitatea de a fi
însuşite, sub forma drepturilor patrimoniale, este
relativă?

Un autor, pe bună dreptate, apreciază: “…aceste


condiţii sunt relative în timp şi în spaţiu şi trebuie
privite în perspectivă istorică, lucruri inutile la un
moment dat pot deveni apoi utile (de pildă reciclarea
deşeurilor), sau nesusceptibile de apropiere (ca spaţiul
cosmic de pildă) putând deveni, în viitor, obiecte ale
unor drepturi (sub forma resurselor minerale extrase
din alte corpuri cereşti, sau a resurselor energetice
oferite de vântul solar)”.1
Însuşirile unor bunuri susceptibile de apropiere
influenţează decisiv regimul juridic (regulile juridice)
aplicabil unor bunuri.

Clasificarea bunurilor
Bunurile se pot clasifica după mai multe criterii.
Următoarele criterii de clasificare sunt frecvent întâlnite în
doctrină.
- după regimul juridic al circulaţiei bunurilor:
bunuri în circuitul civil, bunuri scoase din circuitul civil, bunuri cu o
circulaţie juridică restrictiv reglementată şi bunuri
momentan fără stăpân;
- după modul lor de percepere: bunuri corporale
şi bunuri incorporale;
- după natura lor şi calificarea dată de lege:
bunuri mobile şi imobile;
- după modul cum sunt determinate: bunuri certe,
individual determinate, (res certa) şi bunuri determinate
generic, bunuri de gen (res genera);
- după modul cum pot fi sau nu înlocuite în
1 M. Mureşan, P. Ciachi, op.cit., pag.80

118
executarea unei obligaţii: bunuri fungibile şi bunuri
nefungibile;
- după cum întrebuinţarea obişnuită implică sau
nu distrugerea, consumarea sau înstrăinarea lor: bunuri
consumptibile şi bunuri neconsumptibile;
- după cum pot fi împărţite sau nu, fără să-şi
schimbe destinaţia lor: bunuri divizibile şi bunuri
indivizibile;
- după corelaţia între ele: bunuri principiale şi
bunuri accesorii;
- după cum sunt sau nu producătoare de alte
bunuri, fără a-şi consuma substanţa: bunuri frugifere şi
bunuri nefrugifere.

După regimul juridic al circulaţiei bunurilor,


deosebim:
♦ bunuri în circuitul civil:
De regulă, toate bunurile sunt în circuitul civil. Ele
pot face obiectul actelor juridice civile şi prin urmare
pot fi dobândite sau înstrăinate prin asemenea acte.1 În
art.963 Cod civil se prevede: „Numai lucrurile ce sunt în
comerţ pot fi obiectul unui contract.”
♦ bunuri scoase din circuitul civil
Prin excepţie, numai prin lege trebuie admis că
anumite bunuri pot fi scoase din circuitul civil şi nu pot
face obiectul unor contracte juridice civile. Aceste
bunuri sunt inalienabile. De pildă, în art.136 alin.3 din
Constituţia României din 1991 sunt enumerate categorii
de bunuri care “fac obiectul exclusiv al proprietăţii
publice”. Ele sunt “inalienabile” (alin.4 din acelaşi articol) în
sensul că nu pot fi înstrăinate sau grevate. Aceste
bunuri sunt: “bogăţiile de interes public ale subsolului,
spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil
de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele
naturale ale zonei economice şi ale platoului
continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea
1 Prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.99

119
organică.”

Bunurile scoase din circuitul civil, enumerate mai


sus, în condiţiile legii pot intra în circuitul civil. În art.136
alin.4 din Constituţia României se precizează: “În
condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrarea regiilor
autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori
închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă
gratuită a instituţiilor de utilitate publică”.

♦ bunuri cu o circulaţie juridică restrictiv


reglementată
Din considerente medicale, pentru anumite bunuri, legea
prevede o circulaţie juridică restrictivă, ca de pildă:
deşeurile toxice supuse Legii nr.137/1993; produsele şi
substanţele stupefiante supuse Legii nr.73/1969. Legea
nr.143/2000 privind combaterea traficului şi consumului
ilicit de droguri.
Pentru protejarea ordinii publice, Legea
nr.17/1996 reglementează restrictiv circulaţia armelor
de foc şi a muniţiei, Legea nr.126/1995 stabileşte
regimul juridic al explozibililor.
Unele bunuri cu valoare religioasă sunt protejate
prin Legea nr.103/1978 privind obiectele de cult, iar
altele cu valoare deosebită – metalele şi pietrele
preţioase şi semipreţioase sunt supuse regimului juridic
prevăzut în O.G. Nr.190/2000 privind regimul metalelor
preţioase în România (aprobată prin Legea
nr.261/2002).
♦ bunuri momentan fără stăpân
Ele sunt în principiu susceptibile de apropiere. De
exemplu vânatul sălbatic, comoara, lucrurile
abandonate.1
Importanţa clasificării constă în aceea că actele
juridice civile încheiate prin ignorarea prevederilor
legale privind circulaţia acestora sunt lovite de nulitate
1 Mircea Mureşan, Petru Ciacli, op.cit., pag.81

120
absolută şi uneori poate atrage şi răspunderea penală
(de exemplu, în cazul armelor de foc, a stupefiantelor, a
explozibililor etc.).

După modul lor de percepere distingem:


♦ bunuri corporale: sunt bunurile care au existenţă
materială, fiind percepute de om prin propriile simţuri.
De exemplu, o carte, o bancă, un apartament etc.
♦ bunuri incorporale: sunt bunurile ce nu au
existenţă materială perceptibilă simţurilor noastre. De
pildă: drepturile în general.
Un autor enumeră următoarele bunuri incorporale:
- drepturi reale;
- proprietăţile incorporale, adică acele bunuri a
căror fiinţă depinde de activitatea şi puterea creatoare
a omului, de exemplu fondul de comerţ, dreptul de
proprietate industrială, dreptul de autor;
- valorile mobiliare, de exemplu, acţiunile,
obligaţiunile;
- efectele de comerţ, de exemplu cambia, biletul
la ordin, cecul;
- drepturile de creanţă.2
Clasificarea prezintă importanţă în materia
dobândirii proprietăţii asupra bunurilor corporale.
Posesia de bună credinţă este un mod de
dobândire a proprietăţii bunurilor mobile corporale
(art.1909 Cod civil). De asemenea, dobândirea
proprietăţii prin tradiţiunea lucrului (remiterea,
predarea) priveşte numai bunurile mobile corporale.

După natura şi calificarea dată de lege:


Codul civil în art.461 prevede: “toate bunurile sunt
mobile şi imobile”, criteriul de departajare fiind cel al valorii
2 Gabriel Boroi, op.cit., pag.75-76

121
economice şi sociale a bunurilor.

♦ bunuri mobile (bunuri mişcătoare)


În art.472 Cod civil sunt enumerate bunurile mobile, care pot
fi: prin natura lor sau prin determinarea legii. Doctrina admite
existenţa bunurilor mobile prin anticipaţie.
Bunurile mobile prin natura lor: Definiţia legală a
bunurilor mobile prin natura lor este dată de
prevederile art.473 Cod civil: „Sunt mobile prin natura
lor, corpurile care se pot transporta de la un loc la altul,
atât cele care se mişcă de sine, precum animalele,
precum şi cele care nu se pot strămuta din loc decât
printr-o putere străină, precum sunt lucrurile
neînsufleţite.” Într-o altă formulare sunt bunurile care se
pot muta dintr-un loc în altul, fie prin energie proprie
(“precum sunt animalele”), fie cu ajutorul unei energii
străine (“precum sunt lucrurile neînsufleţite”).
Într-o definiţie modernă: “sunt bunurile care se pot
deplasa (prin mijloace proprii) sau pot fi strămutate dintr-un
loc în altul, (prin forţe exterioare), fără a li se altera sau
modifica natura şi destinaţia”.1 De exemplu, câinele, scaunul,
autoturismul etc.
Bunurile mobile prin determinarea legii sunt drepturile reale
asupra mobilelor2, drepturile de creanţă şi acţiunile în
justiţie referitoare la bunurile mobile (art.474 Cod civil).
În doctrină, apreciindu-se prevederile textului art.474
Cod civil ca fiind incomplete, s-a propus următoarea
enumerare a bunurilor mobile prin determinarea legii:
- drepturile reale asupra unui lucru mobil, altele decât dreptul
de proprietate;
- drepturile de creanţă corelative obligaţiei de a
da un lucru mobil, obligaţiei de a face şi obligaţiei de a
nu face (deci toate drepturile de creanţă);
- drepturile intelectuale (numite şi drepturi de
proprietate intelectuală sau drepturi de creaţie

1 Mircea Mureşan, Petru Ciacli, op.cit., pag.83


2 Gabriel Boroi, op.cit., pag.71

122
intelectuală, categorie ce cuprinde drepturile de
proprietate industrială,
- drepturile de autor şi drepturile conexe
acestora);
- acţiunile în justiţie referitoare la un drept
mobiliar;
- fondurile de comerţ;
- acţiunile şi părţile sociale în societăţile
comerciale;
- rentele.

Bunurile mobile prin anticipaţie. Acestea nu sunt


prevăzute în Codul civil. Doctrina a definit că, bunurile
mobile prin anticipaţie, ca fiind bunurile care prin natura
lor, sunt imobile, dar pe care părţile unui act juridic le
consideră ca mobile în considerarea a ceea ce vor
deveni. De pildă, fructele şi recoltele viitoare,
înstrăinate în prezent prin actul juridic.

♦ bunurile imobile (bunuri nemişcătoare)


Bunurile imobile sunt enumerate în art. 462 Cod
civil: „bunuri imobile prin natura lor, sau prin destinaţia
lor, sau prin obiectul la care se aplică”.
♦Bunurile imobile prin natura lor sunt:
- “fondurile de pământ şi clădirile” – art. 462 Cod
civil. Prin “clădiri” se admite că sunt toate construcţiile
sau lucrările ridicate pe pământ sau în aceasta
(magazii, poduri, tuneluri, diguri, canale etc.);
- “morile de vânt, sau de apă, aşezate pe stâlpi” –
art.464 Cod civil;
- “recoltele care încă se ţin de rădăcini şi fructele
de pe arbori, neculese încă” – art.465 Cod civil. Se
acceptă că sunt imobile prin natura lor şi arborii netăiaţi
şi vegetaţia prinsă de pământ.
Un autor, într-o formulare sintetică, apreciază că sunt
bunuri imobile prin natura lor: “terenurile de orice fel şi toate
bunurile care, în mod natural sau artificial sunt

123
încorporate lor.”1

♦Bunurile imobile prin destinaţia lor


În art.468 Cod civil se definesc imobilele prin
destinaţia lor: “obiectele ce proprietarul unui fond a pus
pe el pentru serviciul şi exploatarea acestui fond” şi
apoi se enumeră: animalele folosite la cultură,
instrumentele arătoare, seminţele date arendaşilor,
porumbeii din porumbărie, iepurii de casă, stupii cu roi,
peştele din iaz, teascurile, căldările, alambicurile, căzile,
vasele, instrumentele necesare pentru exploatarea
fierăriilor, fabricilor de hârtie şi altor uzine, paiele şi
gunoaiele. Acest text se va interpreta la condiţiile
actuale de dezvoltare a tehnicii. În art.468 aliniat ultim:
“mai sunt imobile prin destinaţie toate lucrurile mobile
ce proprietarul a aşezat către fond în perpetuu.”
Fac parte din bunurile imobile prin destinaţia lor
şi:
- lucrurile mobile aşezate perpetuum pe un
imobil “când acestea sunt întărite cu gips, var sau
ciment sau când ele nu se pot scoate fără a se strica
sau deteriora partea fondului pe care sunt aşezate “–
art.469 alin.1 Cod civil.
- “oglinzile unui apartament se presupun aşezate
în perpetuum când parchetul pe care ele stau este una
cu boaseria (lemnăria care îmbracă pereţii interiori ai
unei camere) camerei” – art.469 alin.2 Cod civil
- tablouri şi alte ornamente – art.469 alin.3 Cod
civil
- statuile “când sunt aşezate înadins, chiar când
ele s-ar putea scoate fără fractură sau deteriorare” –
art.469 alin.4 Cod civil
- „urloaiele sau ţevile ce servesc pentru
conducerea apelor la un fond de pământ, sau vreo
casă” – art.470 Cod civil.
În esenţă sunt bunuri prin destinaţia lor:
1 Mircea Mureşan, Petre Ciacli, op.cit., pag.82

124
“bunurile care prin natura lor sunt mişcătoare, dar care,
fie că sunt ataşate în mod perpetuum unui imobil (de
exemplu, elementele de ornamentaţie ale unei clădiri,
parc), fie că sunt destinate exploatării economice ori
sociale a unui imobil (de exemplu, utilaje agricole,
instalaţii industriale, mobilierul sălii de spectacol etc.) sunt
privite ca accesorii ce sporesc valoarea acelui imobil”.1
Pentru ca un bun mobil să fie considerat bun
imobil prin destinaţie, trebuie îndeplinite cumulativ
două condiţii:
- să fie în proprietatea titularului imobilului;
- bunul mobil să fie afectat exploatării imobilului,
printr-o legătură fizică, materială sau voluţională (prin
voinţa proprietarului imobilului). Spre deosebire de
imobilele prin natura lor, unde imobilizarea este
materială, la imobilele prin destinaţie imobilizarea are
un caracter juridic. Ea se face prin manifestarea de
voinţă a proprietarului care afectează un anumit mobil
unui imobil prin natura sa, pentru a spori utilitatea acestuia
din urmă.
Bunurile imobile prin obiectul la care se aplică sunt
precizate în art.471 Cod civil: uzufructul lucrurilor imobile,
servituţile şi acţiunile care tind a revendica un imobil. La
acestea, literatura juridică adaugă: celelalte drepturi
reale asupra imobilelor, drepturile de creanţă care au
ca obiect darea ori preluarea unui lucru imobil şi
acţiunile în justiţie referitoare la imobile.1
Importanţa clasificării bunurilor în bunuri mobile şi
bunuri imobile constă în regimul juridic propriu aplicabil
bunurilor mobile şi imobile.
- posesia de bună-credinţă a unui lucru mobil
atrage, în principiu, calitatea de proprietar;
- posesia bunurilor imobile, de bună-credinţă, este
un mod de dobândire a proprietăţii prin uzucapiune
(prescripţie achizitivă), numai după o perioadă

1 Mircea Mireşan, Petru Ciacli, op.cit., pag.82


1 Gabriel Boroi, op.cit., pag.70

125
îndelungată de timp (10-20 ani, dacă posesia este de
bună-credinţă şi are la bază un “just titlu”, respectiv 30
de ani în celelalte cazuri);
- înstrăinarea bunurilor mobile este de regulă
consensuală (se face valabil prin simplu acord de voinţă
al părţilor);
- înstrăinarea bunurilor imobile se face, de regulă, în
formă solemnă şi prin îndeplinirea unor condiţii de
publicitate;
- contractele încheiate pentru garantarea obligaţiilor au
obiect diferit. Contractele de ipotecă au ca obiect numai
bunuri imobile; contractele de gaj (amanet) numai
bunuri mobile, cu excepţiile prevăzute în lege;
- înstrăinarea (sau grevarea) unui teren sau a
unei construcţii de către unul din soţi, în timpul
căsătoriei, nu se poate face decât cu consimţământul
expres al celuilalt, în timp ce înstrăinarea oricărui bun
mobil comun se poate face, în timpul căsătoriei, de
către unul din soţi, în temeiul consimţământului tacit al
celuilalt, prezumat de lege;
- competenţa de soluţionarea a litigiilor ce au ca
obiect un imobil revine de regulă instanţei de la locul de
situare a imobilului, în timp ce la bunurile mobile
instanţei, de domiciliu a pârâtului;
- executarea silită este cârmuită de reguli
diferite, după cum bunul este mobil sau imobil.

După modul cum sunt determinate,


deosebim: bunuri individual determinate (res certa) şi bunurile
de gen (res genera).
♦ bunurile individual determinate (res certa): sunt
bunurile ce se determină prin particularităţi care-l fac să
se deosebească de alte bunuri asemănătoare, îl
individualizează. De exemplu, autoturismul marca
Volkswagen Golf, de culoare albă, cu portbagajul
zgâriat şi fără ornamente la roţi, cu numărul de
înmatriculare MS-01-SEN

126
♦ bunuri de gen (res genera), sunt bunurile ale căror
caractere sunt comune aceleiaşi categorii de bunuri şi
care se pot individualiza numai prin numărare, cântărire
sau măsurare. De exemplu, banii, combustibilul, vinul,
alimentele, ţesăturile etc. sunt bunuri determinate prin
caractere generice. Pentru a determina bunul ce constă
într-un cupon de 5 m de stofă, trebuie numărată
această cantitate din balotul de stofă.
Bunul poate fi determinat individual sau prin
caractere generice în funcţie de natura lui, sau uneori în
raport de voinţa părţilor raporturilor juridice. De
exemplu, o carte este un bun generic când se află pe
un raft, într-o librărie. Dacă ea face obiectul unui
contract de comodat (contractul prin care o persoană
remite – dă – spre folosinţă un bun unei alte persoane
cu obligaţia pentru aceasta din urmă de a-l restitui la
termen, în natură, în individualitatea sa) devine un bun
cert. Părţile doresc ca exemplarul împrumutat (de exemplu,
este o amintire de familie, poartă autograful autorului
etc.) să fie restituit.
Importanţa practică a clasificării în bunuri certe şi
bunuri de gen constă în regulile juridice aplicabile
fiecărei categorii:
- la vânzarea bunurilor individual determinate (res certa), de
regulă, dreptul de proprietate se transmite
dobânditorului în momentul realizării acordului de
voinţă, chiar dacă bunul nu a fost predat: art.1295 Cod
civil: “vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea
este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa
vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra
lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi
predat şi preţul încă nu se va fi numărat”).
Părţile pot prin voinţa lor stabili un alt moment al
transmiterii proprietăţii:
- în cazul vânzării bunurilor de gen, momentul
transmiterii proprietăţii este cel al individualizării
bunului vândut prin numărare, cântărire, măsurare.

127
Când se vând 10 kg mere, se cunoaşte efectiv
cantitatea de 10 kg mere vândute din vrac (grămadă) în
momentul cântăririi;
- bunul cert determinat, când piere din cauză de
forţă majoră înainte de a fi predat creditorului, îl
eliberează pe debitor de obligaţia de a-l preda. (De
exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, părţile
se înţeleg ca televizorul vândut să fie predat
cumpărătorului la o dată ulterioară realizării acordului
de voinţă. Până la data stabilită televizorul piere într-un
incendiu. Vânzătorul (debitorul) este eliberat de
obligaţia de a-l preda, pentru că obligaţia nu mai are
obiect (art.1156 Cod civil: “când obiectul obligaţiei este un
bun cert şi determinat, de piere (n.a. - din cauză de forţă
majoră)(…) obligaţia este stinsă, dacă lucrul a pierit (…)
fără greşeala debitorului”);
- bunurile de gen (res genera) din punct de vedere juridic
nu pier niciodată (genera non pereunt). De exemplu, într-un
contract de vânzare-cumpărare se vând 50 kg porumb.
Dacă bunul piere fortuit, vânzătorul este obligat să
procure altă cantitate de porumb pentru a-şi îndeplini
obligaţia şi deci executarea obligaţiei nu este
imposibilă. În caz contrar, vânzătorul este obligat la
reparare când nepredarea bunului a produs un prejudiciu;
- plata (executarea obligaţiei de a da un lucru)
când are ca obiect un bun cert determinat se face la
locul situării acestuia, iar în cazul bunurilor de gen, la
domiciliul debitorului, care-l individualizează prin
numărare, cântărire, măsurare.

După modul cum pot fi sau nu înlocuite în


executarea unei obligaţii, bunurile sunt fungibile şi
nefungibile:
♦ bunuri fungibile sunt bunurile care în executarea
unei obligaţii pot fi înlocuite cu altele, pentru că sunt
determinate prin caractere generice. Numai bunurile de
gen sunt bunuri fungibile.

128
♦ bunuri nefungibile sunt bunurile ce nu îndeplinesc
cerinţa de mai sus. Bunurile certe sunt bunuri nefungibile.
Totuşi “fungibilitatea sau nefungibilitatea bunurile (…)
depinde nu numai de însuşirile naturale ale bunurilor, ci
adesea şi de intenţia părţilor, exprimată în actul juridic
încheiat”.1 De exemplu, părţile într-un contract de
vânzare cumpărare stabilesc de comun acord ca un
lucru individual determinat – un autoturism – să fie
privit ca bun fungibil - autoturism de aceeaşi marcă şi
an de fabricaţie. Bunuri determinate prin caractere generice pot fi
privite, prin acordul părţilor, ca fiind bunuri nesusceptibile de
înlocuire unele prin altele (De exemplu, o mobilă). Se
apreciază că ceea ce s-a stabilit prin actul juridic să se
schimbe nu este caracterul de fungibilitate sau
nefungibilitate ci caracterul juridic de lucru de gen.2

După cum folosirea bunurilor implică sau nu


distrugerea, consumarea sau înstrăinarea lor,
bunurile sunt consumptibile şi neconsumptibile.
♦ bunuri consumptibile: sunt bunurile care prin
întrebuinţarea obişnuită se distrug (de exemplu, cheresteaua),
se consumă (de exemplu, alimentele) sau se înstrăinează (de
exemplu, televizoarele, combustibilul, aflate la vânzător prin
vânzare se înstrăinează.)
♦ bunurile neconsumptibile: sunt bunurile care nu au
această calitate, în condiţiile arătate mai sus, prin
întrebuinţare obişnuită nu-şi consumă substanţa. De
exemplu, autoturismul, apartamentul etc. Caracterul
unui lucru de a fi sau nu consumptibil este dat de
natura lui, este obiectiv. Totuşi părţile pot califica bunul
şi ca având caracter consumptibil. De exemplu, pentru
vânzător biciclete sunt bunuri consumptibile pentru că
prin “întrebuinţare obişnuită”, pentru el prin vânzare, se

1 Aurelian Ionaşcu, Drept civil, Partea generală, Bucureşti, Ed. Didactică şi


Pedagogică, 1963, pag.66, Prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.88
2 Dr.Maria Ioana Eremia, « Bunurile », în Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală, de
Traian Ionaşcu şi colectivul, Ed. « Academiei », Bucureşti, 1967, pag.223

129
înstrăinează. Pentru cumpărător, televizorul este un bun
neconsumptibil.
În contractul de împrumut, când obiectul împrumutat este un
bun consumptibil, contractul se numeşte împrumut de
consumaţie (mutuum – contractul prin care
împrumutătorul transmite un bun consumptibil
împrumutatului pentru a-l consuma, cu obligaţia de a-l
restitui la termenul stabilit în aceeaşi cantitate şi
calitate). De exemplu, te împrumut cu 2 kg de făină până
mâine.
Când obiectul contractului de împrumut este un
bun neconsumptibil, contractul se numeşte contract de
împrumut de folosinţă (comodat).

După cum pot fi împărţite sau nu, fără să-şi


schimbe destinaţia lor, bunurile sunt:
♦ bunuri divizibile, sunt bunurile care poate fi împărţite,
divizate fără să-şi schimbe destinaţia economică. De
exemplu, o suprafaţă de pământ, un cupon de stofă etc.
♦ bunuri indivizibile: sunt bunurile care prin divizare,
împărţire îşi schimbă destinaţia economică. De
exemplu, un animal viu, un autoturism, o haină etc.
Posibilitatea sau imposibilitatea împărţirii bunului
este dată de natura acestuia, dar poate fi stabilită şi în
acte juridice, prin acordul de voinţă al părţilor.
Clasificarea interesează materia obligaţiilor cu
pluralitate de subiecţi. De exemplu, un bun divizibil,
permite ca drepturile şi obligaţiile subiecţilor să se
dividă la câţi subiecţi activi şi pasivi sunt. În cazul unui
bun indivizibil (de exemplu, un autoturism) cocreditorii
sau codebitorii sunt ţinuţi solidar să-şi exercite
drepturile şi să-şi asume obligaţiile.
Într-un act juridic părţile pot stipula
indivizibilitatea obligaţiei, chiar dacă prin natura sa
bunul este divizibil.
După corelaţia dintre ele, bunurile sunt:
♦bunuri principale, sunt bunurile care pot fi folosite,
130
potrivit destinaţiei lui, în mod independent.
♦bunuri accesorii, sunt bunurile care sunt destinate să fie
folosite pentru alte bunuri, de care sunt legate prin aceeaşi
destinaţie economică. De exemplu, arcuşul faţă de
vioară, cheia faţă de lacăt, brăţara faţă de ceas etc.
În materia obligaţiilor apare importanţa acestei
clasificări, debitorul fiind obligat să predea şi bunul
accesoriu alături de bunul principal, dacă nu s-a stipulat
altfel, potrivit regulii juridice, potrivit căreia bunul accesoriu
urmează soarta juridică a bunului principal - accessorium
sequitur principalem.
Prin actul juridic încheiat, părţile pot hotărî şi
altfel.

După cum sunt sau nu producătoare de alte


bunuri fără a-şi consuma substanţa, bunurile pot fi:
♦bunuri frugifere sunt acele bunuri care, fără
consumarea substanţei lor, pot produce periodic un alt bun,
numit fruct,
♦bunuri nefrugifere sunt bunurile care, fără
consumarea substanţei lui, nu poate produce periodic alt
bun, numit fruct.
Fructele pot fi:
- naturale (se produc independent de munca omului, ca de
exemplu, fructele de pădure, vânatul din pădure etc.);
- industriale (se produc prin munca omului, ca de
exemplu produsele cerealiere de pe o suprafaţă
agricolă lucrată, fructele obţinute dintr-o livadă etc.);
- civile (se produc ca urmare a încheierii unui act juridic civil,
de exemplu chiria, pentru un bun închiriat etc.).
Noţiunea de fruct nu se confundă cu noţiunea de
product din două raţiuni:
- fructul este un bun produs periodic de un alt bun numit bun
frugifer; productul este un bun produs de un alt bun fără caracter
de periodicitate;
- fructul este un bun, produs periodic de un alt bun, fără ca
acesta să-şi modifice substanţa în timp ce productul

131
este un bun, produs de un alt bun, care astfel îşi
schimbă substanţa. De exemplu, lemnul tăiat din
pădure, piatra dintr-o carieră. Pădurea, cariera, prin
producerea de producte, în timp, dispar ca bunuri.
Distincţia bun frugifer şi bun nefrugifer apare necesară
în materia uzufructului şi a posesiei mobiliare.
Astfel, uzufructuarul (cel ce a dobândit de la
proprietar posesia şi folosinţa bunului) are dreptul la
fructele produse de bun nu şi la producte, ce se cuvin
nudului proprietar (proprietarul care a înstrăinat posesia
şi folosinţa şi a rămas numai cu dispoziţia).
Posesorul de bună-credinţă al bunului frugifer
dobândeşte proprietatea fructelor, nu şi a productelor.
Clasificarea fructelor în naturale, industriale şi
civile este importantă din punct de vedere juridic:
fructele naturale şi industriale se dobândesc în
proprietate prin percepere (culegere), fructele civile se
dobândesc în proprietate zi cu zi (adică prin simpla
scurgere a timpului).
4. Izvoarele raportului juridic civil
concret
Definiţie
Relaţiile sociale se transformă în raporturi
juridice civile numai când sunt reglementate de norma
juridică civilă. Norma juridică reglementează raporturi
juridice abstracte, tip, generale. Pentru ca norma
juridică să prindă viaţă, să se aplice este necesar ca în
existenţa cotidiană să se producă anumite împrejurări,
fapte. De exemplu, în art.998 Cod civil, norma juridică
prevede o conduită abstractă, tip, generală: “Orice
faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă
pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.”
Pentru ca această regulă de conduită să se aplice,
trebuie să se producă un prejudiciu prin orice faptă a
omului. De exemplu, într-un contract de transport, nu se respectă
termenele stabilite şi astfel se produce deteriorarea bunului
perisabil transportat şi implicit, un prejudiciu.

132
Împrejurare din viaţa cotidiană – lipsa de punctualitate
materializată în executarea întârziată a transportului –
impune aplicarea normei juridice generale, aşadar cel
care a prejudiciat trebuie să se conformeze conduitei
impuse de norma juridică: să repare prejudiciul
provocat. Între autorul faptei ilicite şi victimă se
stabileşte un raport juridic concret.
Această împrejurare constituie izvorul al raportului
juridic civil.
Nu orice fapt, împrejurare din viaţa materială produce
efecte juridice, adică naşte un raport juridic civil. Norma
juridică de drept civil precizează care împrejurare din
numărul lor nesfârşit este aceea ce capătă semnificaţie
din punct de vedere juridic. În exemplul dat, aceasta este
întârzierea în executarea transportului.
Într-o definiţie, prin izvor al raportului juridic civil
concret înţelegem acele împrejurări, fie acţiuni
omeneşti, fie evenimente ale naturii de care legea civilă
leagă producerea unor efecte juridice (adică naşterea,
modificarea ori stingerea unor raporturi juridice).
Această definiţie se suprapune cu definiţia
faptelor juridice în sens larg.
Faptele juridice în sens larg sunt alcătuite din
acţiuni omeneşti şi evenimente ale naturii sau
evenimente sociale.
Acţiunile omeneşti sunt acele fapte săvârşite de
om (fie acţiuni, fie inacţiuni) cu intenţia sau fără intenţia
de a produce efecte juridice, de care legea leagă
naşterea, modificarea sau stingerea de raporturi
juridice civile concrete. Deosebim:
- acţiuni săvârşite de subiecţii de drept civil cu
intenţia de a produce efecte juridice (de a da naştere
unor raporturi juridice concrete). Acestea sunt actele juridice
civile;
- acţiuni săvârşite de subiecţii de drept civil fără
intenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc pentru
că aşa prevede legea, adică faptele juridice în sens

133
restrâns. Acestea sunt: faptele juridice licite (gestiunea
de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără just
temei) şi faptele juridice ilicite (delictul).
Evenimente ale naturii şi evenimentele sociale sunt
împrejurări ce se produc indiferent de voinţa oamenilor
de care legea civilă leagă producerea de efecte juridice,
adică naşterea de raporturi juridice civile concrete. De
exemplu, naşterea, de care legea leagă dobândirea
capacităţii de folosinţă, inundaţia, trăsnetul, ce pot fi
riscuri asigurate în cazul contractelor de asigurări.

CAPITOLUL VI

134
ACTUL JURIDIC CIVIL
1. Definiţia actului juridic civil
Actul juridic civil poate fi definit în două moduri:
- Codul civil îl defineşte prin speciile sale
(contracte speciale): contractul de donaţie, de vânzare-
cumpărare, schimb, locaţiune, societate, mandat,
comodat, împrumut, depozit, rentă-viageră şi
tranzacţie. De exemplu, contractul de vânzare-
cumpărare este definit astfel: „Vinderea (n.a. - actul juridic
special, contractul de vânzare-cumpărare) este o
convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una
a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta
a plăti celei dintâi preţul lui” (art.1294 Cod civil).
- doctrina defineşte actul juridic civil în termeni
esenţiali se subînţelege pentru toate categoriile de acte juridice
civile.
Astfel, într-o definiţie unanim acceptată, actul
juridic civil este: „manifestarea de voinţă săvârşită cu
intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naşte,
modifica şi stinge un raport juridic”.1
Un autor introduce în definiţie un element,
suplimentar ce se subînţelege şi anume: manifestarea de
voinţă se face „potrivit dreptului obiectiv”. Se subliniază
astfel o limită a manifestării de voinţă făcută cu intenţia
de a produce efecte juridice-legea: „manifestarea de
voinţă a subiecţilor de drept în scopul de a asigura
crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea unor
raporturi juridice civile, potrivit dreptului obiectiv”.2
Un alt autor delimitează actul juridic civil de faptul juridic
licit şi defineşte actul juridic civil ca fiind: „o manifestare
1 Aurelian Ionaşcu, Drept civil, Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1963, pag.76, M. Mureşan, în Dicţionar de drept civil 1980 şi
op.cit., pag.95, prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.125, prof.dr.Teofil Pop, op.cit.,
pag.119, prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.83-84, prof.univ.dr. Ion Dogaru,
op.cit., pag.137, Iosif R. Urs, op.cit., pag.189
2 Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.95

135
de voinţă – unilaterală, bilaterală sau multilaterală
săvârşită cu intenţia de a stabili, modifica sau stinge,
potrivit dreptului obiectiv, raporturi juridice, cu condiţia ca de
existenţa acestei intenţii să depindă însăşi producerea
efectelor juridice”.1
În doctrină se apreciază corectitudinea definiţiei,
cu o corecţie: două elemente pot lipsi: precizarea
formelor manifestării de voinţă – unilaterală,bilaterală
sau multilaterală şi condiţia ca de manifestarea acestei
intenţii să depindă însăşi producerea efectelor juridice.
Primul element este de prisos pentru că manifestarea de
voinţă este ori unilaterală, ori bilaterală, ori
multilaterală. Al doilea element repetă scopul
manifestării de voinţă – se săvârşeşte cu intenţia de a
produce efecte juridice –, dar introduce o condiţie
inexactă: efectele juridice se vor produce numai ca
urmare a manifestării de voinţă a părţilor. În realitate
nu puţine sunt actele juridice care produc efecte
juridice dincolo de voinţa părţilor sau chiar împotriva
voinţelor acestora. De exemplu, în art.970 Cod civil se
prevede că un contract – cel mai frecvent act juridic –
obligă „nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar şi
la toate urmările (n.a. produce efecte în afara voinţei
părţilor) ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei
după natura sa”.
Prof.dr.docent Constantin Stătescu, membru
corespondent al Academiei de ştiinţe sociale şi politice 2
defineşte asemănător actul juridic.
În concluzie, definiţia actului juridic civil reuneşte
următoarele elemente caracteristice:

1 Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Bucureşti, 1969, pag.14
2 Prof.dr.doc.Constantin Stănescu, membru al Academiei de ştiinţe
sociale şi politice, lector dr.Corneliu Bârsan, Tratat de drept civil, Teoria
generală a obligaţiilor, Ed. « Academiei », Bucureşti, 1981, pag.28,
dr.doc.Salvador Brădeanu, Faptul şi actul juridic ca izvoare ale raportului
juridic civil concret, în Tratat de drept civil de Traian Ionaşcu şi colectivul, vol.I.,
Partea generală, Ed. « Academiei », Bucureşti, 1967, pag.240, Şt.Răuschi, Drept
civil, Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică, Iaşi, 1993, pag.75, E.
Poenaru, Introducere în dreptul civil, Teoria generală. Persoanele, 1996, pag.76

136
- este o manifestare de voinţă a subiectelor de drept;
- scopul manifestării de voinţă este acela de a
produce efecte juridice civile. Prin această
caracteristică actul juridic civil se diferenţiază de faptul
juridic civil care produce efecte juridice numai dacă
legea prevede acest lucru;
- efectele juridice civile constau în naşterea,
modificarea sau a stingerea unui raport juridic civil
concret. Prin această caracteristică actul juridic civil se
diferenţiază de actele juridice din alte ramuri de drept.
Termenul de „act” sau de „act juridic civil” are
următoarele accepţiuni:
- prima accepţiune este aceea de mai sus, de
manifestare de voinţă în scopul de a produce efecte
juridice, adică de operaţiune juridică încheiată (negotium
juris, negotium), de exemplu, vânzare-cumpărare,
împrumut, schimb, donaţie
- a doua accepţiune frecvent întâlnită în doctrină
şi practică este aceea de înscris constatator al manifestării
de voinţă, a operaţiunii juridice încheiate. În acest sens
actul juridic contestată, validează, dovedeşte şi face
opozabilă manifestarea de voinţă, după caz, înţeles
pentru care se foloseşte adagiul latin „instrumentum” (înscris
constatator) sau „instrumentum probationis” (înscris probator).1
Folosirea termenului de înscris2 în cea de-a doua
accepţiune a termenului de act juridic civil se apreciază
ca fiind în sprijinul acurateţei exprimării juridice
Uneori legiuitorul foloseşte în aceeaşi normă
juridică ambele accepţiuni ale termenului de act juridic
civil. De exemplu, în art.1191 Cod civil: „Dovada actelor
juridice (n.a. - negotium) al căror obiect are o valoare
ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit
voluntar, nu se poate face decât prin act autentic, sau
prin act sub semnătură privată” (n.a. - instrumentum).

1 Iosif R. Rus, op.cit., pag.190


2 Gabriel Boroi, op.cit., pag.142

137
2. Clasificarea actelor juridice civile
Actele juridice deosebit de variate pot fi grupate, clasificate.
Demersul are valoare practică: fiecare categorie de acte
juridice dintr-o clasificare produce efecte juridice proprii,
supunându-se anumitor reguli juridice.
În doctrină şi practică, clasificarea actelor juridice
se face în funcţie de următoarele criterii:

După numărul voinţelor juridice care dau


naştere actului juridic, se disting acte juridice
unilaterale, bilaterale şi multilaterale. Se foloseşte şi
formularea „numărul părţilor”, la care se adaugă fie
„rezultatul unei singure părţi”, fie „voinţa concordantă a
două sau mai multe părţi”. Cum fiecare parte „are propria
voinţă juridică”, atunci când acceptă să se lege din
punct de vedere juridic de o altă parte, preferăm
formularea „numărul voinţelor juridice care dau naştere
actului juridic.”
- acte juridice unilaterale: se formează ca urmare a
unei singure manifestări de voinţă, sau este acel act
juridic civil valabil încheiat de către o singură parte. De
regulă, în dreptul civil român voinţa unilaterală nu
produce efecte juridice decât atunci când legea civilă
prevede în mod expres: testamentul. Se apreciază că, sunt acte
juridice unilaterale: legatul cuprins într-un testament,
acceptarea şi renunţarea la moştenire, ratificarea
gestiunii de afaceri, recunoaşterea paternităţii unui
copil născut din afara căsătoriei etc.
- acte juridice bilaterale: sunt actele juridice ce se
formează prin manifestarea de voinţă a două părţi (de
regulă a două persoane). Uneori o parte a actului juridic
poate fi alcătuită din mai multe persoane. De exemplu,
o parte din contractul de vânzare-cumpărare,
vânzătorul, poate fi alcătuită din trei persoane, trei fraţi
care moştenind un teren, doresc să-l vândă. Părţile, prin
acordul lor de voinţă încheie actul juridic. Acordul de
voinţă al părţilor se numeşte consimţământ, cum tot

138
consimţământ se numeşte voinţa fiecărei părţi de a
încheia actul juridic civil.
Actele juridice bilaterale se numesc contracte sau
convenţii, noţiuni sinonime. De exemplu, contractul de
împrumut, de locaţie, de închiriere, de mandat etc.
Nu se confundă actele juridice bilaterale cu
clasificarea contractelor în unilaterale şi bilaterale
(sinalagmatice). În cazul contractelor unilaterale şi
bilaterale se are în vedere numărul părţilor din contract
care se obligă, o parte sau ambele.
- acte juridice multilaterale: sunt actele juridice formate din
acordul de voinţă a trei sau mai multe părţi. De
exemplu, contractul de societate, (contractul prin care
două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva
în comun, să desfăşoare împreună o activitate şi să
împartă foloasele ce ar deriva din aceasta) se încheie de mai
multe părţi.
Importanţa practică a clasificării constă în
regimul juridic diferit aplicabil actului unilateral,
bilateral şi multilateral. De exemplu:
- pentru verificarea valabilităţii actului juridic, la
actul juridic unilateral se verifică o singură voinţă, la
actele juridice bi şi multilaterale se verifică fiecare
voinţă juridică.
- viciile de consimţământ sunt supuse unor reguli
juridice diferite: de exemplu, eroarea este viciu de
consimţământ la toate cele trei categorii de acte
juridice, dolul este viciu de consimţământ numai la
actele juridice bi şi multilaterale, leziunea este viciu de
consimţământ la anumite acte juridice bilaterale.
- actele juridice bi şi multilaterale se pot revoca
(desface, desfiinţa) de regulă, prin acordul de voinţă al
părţilor (mutus dissensus), pe când actele juridice
unilaterale, numai în cazurile expres prevăzute de lege.

După scopul urmărit de părţi la încheierea


lor, actele juridice pot fi cu titlu oneros şi cu titlu gratuit

139
- acte juridice cu titlu oneros: În art.945 din Codul civil
se defineşte contractul oneros, specie a actului juridic
civil: „contractul oneros este acela în care fiecare parte
voieşte a-şi procura un avantaj”.
Doctrina a extins definiţia la actele juridice cu
titlul oneros. Actele juridice cu titlu oneros sunt acele acte juridice, în
care fiecare parte urmăreşte la încheierea lui, obţinerea
unui folos patrimonial, în schimbul folosului patrimonial
pe care l-a procurat celeilalte părţi. De exemplu, în
contractul de vânzare-cumpărare vânzătorul urmăreşte
obţinerea unui folos – preţul, în schimbul folosului oferit
celeilalte părţi - predarea lucrului vândut.
Actele juridice cu titlu oneros sunt de două feluri:
- acte juridice comutative: sunt actele juridice cu titlu oneros
în care părţile cunosc din momentul încheierii lui
existenţa şi întinderea obligaţiilor ce le revin.1 Autorii au
preluat definiţia contractelor comutative prevăzută în
art.947 din Codul civil: „Contractul cu titlu oneros este
comutativ, atunci când obligaţia unei părţi este echivalentul
obligaţiei celeilalte” şi am extins-o la toate actele
juridice civile.
Într-o altă definiţie autorul subliniază: „părţile
cunosc sau pot cunoaşte (...) existenţa şi întinderea
drepturilor şi obligaţiilor ce le revin”.1 De exemplu, în
contractul de închiriere, locatorul cunoaşte exact
dreptul său de a cere chiria stabilită de 100$, dar şi
obligaţia de a pune la dispoziţia chiriaşului camera
închiriată pe timp de un an, respectiv chiriaşul cunoaşte
dreptul său de a cere locatorului camera stabilită să o
folosească şi obligaţia asumată de a plăti chiria
cuvenită.
- acte juridice aleatorii, în care existenţa şi întinderea
prestaţiilor sau numai a uneia din ele depind de un

1 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.129, Gabriel Boroi, op.cit., pag.146,


prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.141, prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.122,
prof.univ.dr.Liviu Pop, op.cit., pag.39, Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.97, Iosif R. Urs,
op.cit., pag.194
1 M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.99

140
eveniment viitor şi incert (alea), părţile consimţind
asupra şanselor de pierdere sau câştig, de exemplu
contractul de rentă viageră, în care credirentierul –
persoana care primeşte renta viageră – poate fi în câştig
când durata contractului este prelungită în timp
(moartea lui survine după mulţi ani), sau în pierdere,
când acesta durează foarte puţin. Corelativ,
debirentierul – persoana care plăteşte renta este în
câştig sau pierdere în raport de durata contractului.
Contractul de asigurare, este un contract aleatoriu.

- acte juridice cu titlu gratuit: sunt acte juridice


încheiate în care o parte doreşte să procure un folos
patrimonial celorlalte părţi, fără să urmărească în
schimb obţinerea unui folos patrimonial.
În art.946 Cod civil se defineşte contractul
gratuit: „(...) este acela în care una din părţi voieşte a
procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte.” Sunt
acte juridice cu titlu gratuit contractul de donaţie,
comodat, mandatul gratuit etc.
Definiţia este preluată de la contractul gratuit şi
extinsă la actele juridice cu titlu gratuit.
Importanţa practică a clasificării constă în
aplicarea unor reguli juridice proprii la actele juridice
oneroase şi la cele cu titlu gratuit. Astfel:
- din punct de vedere al capacităţii persoanelor
fizice care încheie acte juridice cu titlu gratuit, legea
civilă este restrictivă. Sunt instituite anumite
incapacităţi speciale: de exemplu, minorul sub 16 ani nu
poate face donaţii, nici reprezentat sau asistat de părintele
său (art.806 Cod civil).
- numai la actele juridice cu titlu oneros
consimţământul unei părţi poate fi viciat prin leziune.
- legea civilă este mai severă cu privire la
condiţiile de formă ale actelor cu titlu gratuit. De
exemplu, contractul de donaţie se face prin act
autentic.

141
- răspunderea contractuală este mai severă la
actele juridice cu titlu oneros, decât la cele cu titlu gratuit. De
exemplu, în materia contractului de mandat, în art.1540 alin.2 Cod
civil se prevede: „pentru culpă, când mandatul este fără
plată, răspunderea se aplică cu mai puţină rigurozitate,
decât în caz contrariu.”
Actele juridice cu titlu gratuit se subdivid în:
- acte dezinteresate: sunt actele juridice gratuite prin
care o persoană face alteia un serviciu, fără a-şi
micşora patrimoniul. De exemplu, contractul de
comodat (împrumut de folosinţă) prin care o persoană
dă spre folosinţă gratuită unei alte persoane un bun
cert, cu obligaţia acesteia de a-l restitui la termenul
stabilit.
- acte liberalităţi: prin care dispunătorul îşi
micşorează patrimoniul, fără a primi nimic în schimb.
De exemplu donaţia, legatul etc.
Fiecărei categorii de acte juridice cu titlu gratuit îi
sunt proprii câteva reguli juridice:
- din punct de vedere al condiţiilor de formă,
actele juridice cu titlu gratuit liberalităţi se întocmesc în
formă solemnă (de exemplu, donaţia în formă
autentică). Actele dezinteresate se întocmesc potrivit
principiului consensualismului (ele sunt valabil încheiate
prin simplu acord de voinţă al părţilor).
- în materie de succesiuni numai actele
liberalităţi fac obiectul reducţiunii succesorale. (Este
sancţiunea civilă ce constă în desfiinţarea retroactivă a
donaţiilor făcute de către de cujus, la cererea
moştenitorilor rezervatari în măsura completării
rezervei lor succesorale).

După timpul, momentul în care îşi produc


efectele, actele juridice civile se împart în acte juridice între vii şi

142
pentru cauză de moarte:
- acte juridice între vii (inter vivos) sunt actele juridice
care-şi produc efectele pe timpul vieţii celor care le
încheie.
Uneori efectele juridice se pot prelungi şi după
moartea părţilor care l-au încheiat. De exemplu,
transmisiunea succesorală. Actele juridice, în
majoritate, produc efecte în timpul vieţii părţilor.
- acte juridice pentru cauză de moarte (mortis
causa) sunt acte juridice încheiate pentru a produce
efecte după moartea autorului. De exemplu,
testamentul, contractul de asigurare de viaţă etc.
Reguli juridice ce se aplică diferit actelor juridice
inter vivos şi actelor juridice mortis causa:
- actele juridice mortis causa sunt reglementate mai
amănunţit în comparaţie cu actele juridice inter vivos.
- actele juridice mortis causa fiind o excepţie de la
regula conform căreia efectele juridice se produc pe
timpul vieţii celor ce le încheie sunt strict prevăzute în
legea civilă. Ele sunt acte juridice numite.
- actele juridice mortis causa sunt valabil încheiate
numai prin respectarea condiţiilor de solemnitate cerute
de lege. De exemplu, contractul de asigurare pe viaţă
se întocmeşte în formă scrisă, el fiind contract de
adeziune, donaţia bunurilor viitoare se încheie în formă
autentică, testamentul în formă solemnă etc. Actele
juridice inter vivos sunt guvernate de principiul consensualismului.
- actele juridice mortis causa pot fi încheiate, în ceea
ce priveşte capacitatea părţilor, în condiţii restrictive
comparativ cu actele juridice inter vivos.

După efectele produse actele juridice sunt


constitutive, translative şi declarative:
- acte juridice constitutive: sunt actele juridice
încheiate în scopul naşterii de drepturi şi obligaţii noi,
inexistente.
Într-o definiţie, actele juridice constitutive „au în

143
conţinut drepturi şi obligaţii corelative care iau astfel
naştere neexistând anterior.”1 De exemplu, actul juridic al
căsătoriei dă naştere la drepturi şi obligaţii noi,
inexistente înainte de căsătorie.
Unele definiţii se referă doar la naşterea unui
drept subiectiv civil nou: „dă naştere la un drept
subiectiv civil ce n-a existat anterior.”2 De exemplu,
contractul de uzufruct, contractul de gaj, de ipotecă etc.
Atunci când ne referim la naşterea unui drept, trebuie să
menţionăm şi naşterea unei obligaţii, întotdeauna
dreptul subiectiv presupunând obligaţia civilă
corelativă.
- acte juridice translative de drepturi: sunt acte juridice
prin care are loc strămutarea unui drept subiectiv civil
din patrimoniul unei părţi, în patrimoniul celeilalte părţi.
De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, donaţia,
cesiunea de creanţă etc.
„Actul juridic civil translativ de drepturi se
deosebeşte actul juridic constitutiv (...) prin aceea că
acesta din urmă dă naştere unui drept nou ce,
împreună cu obligaţia corelativă, n-a existat înainte. În
cazul actelor translative, se creează o situaţie nouă,
unul din subiecte dobândind un drept preexistent în
patrimoniul transmiţătorului.”3
- acte juridice declarative sunt actele juridice prin
care părţile îşi recunosc, definitivează drepturi existente
anterior încheierii acestora. De exemplu, contractul de
partaj, tranzacţia.
Clasificarea dovedeşte importanţă practică în
materia stabilirii momentului când îşi produc efectele:
Astfel,
- actele juridice constitutive şi translative îşi produc

1 Idem, pag.100, dr.doc.Salador Brădeanu, op.cit., pag.423, prof.univ.dr.Ion Dogaru,


op.cit., pag.141
2 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.129, Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.97,
prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.88, Gabriel Boroi, op.cit., pag.147, Iosif R. Urs,
op.cit., pag.198.
3 Dr.doc.Salvador Brădeanu, op.cit., pag.244

144
efectele din momentul încheierii lor, numai pentru viitor
(ex nunc)
- actele juridice declarative îşi produc efecte
pentru viitor (ex nunc), dar şi pentru trecut (ex tunc). De
exemplu, în cazul partajului, actul juridic al împărţirii produce
efecte de la data când a luat naştere coproprietatea sau
indiviziunea, şi nu de la data împărţirii, deci actul juridic
declarativ retroactivează.
- numai actele juridice translative şi constitutive
sunt supuse rezoluţiunii (fiind contracte sinalagmatice)
nu şi actele juridice declarative.
După importanţa pe care o prezintă actele
juridice în raport cu patrimoniul persoanei,
distingem acte juridice de conservare, de administrare
şi de dispoziţie:
- acte juridice de conservare sunt actele juridice încheiate
care are drept cauză păstrarea unui drept subiectiv civil
în patrimoniu, preîntâmpinarea pierderii lui. Avantajul
constă în efectuarea unor cheltuieli minime în raport cu
valoarea dreptului ce urmează a fi salvat prin
încheierea actului juridic. De exemplu, întreruperea
unei prescripţii, somaţia, punerea de peceţi, înscrierea
unei ipoteci etc.
- acte juridice de administrare sunt acte juridice prin care
părţile urmăresc să realizeze punerea în valoare a unui
bun, sau patrimoniu. De exemplu, locaţiunea unui bun,
închirierea unui apartament, culegerea fructelor, asigurarea
unui bun etc.
Actele de administrare privesc:
- administrarea unui bun singular (ut singuli) prin care se
pune în valoare un anumit bun, fără înstrăinarea lui
- administrarea unui patrimoniu. În această ipoteză,
actul de administrare referitor la un bun poate fi o
înstrăinare (act de dispoziţie), dar raportat la întregul
patrimoniu este un act de administrare, de normală
folosire, exploatare a întregului patrimoniu. De
exemplu, vânzarea fructelor unei livezi este un act de

145
dispoziţie, dar raportat la patrimoniul ce are în
compunerea sa livada este un act de administrare;
contractul încheiat pentru efectuarea unor reparaţii de
întreţinere este un act juridic de dispoziţie – banii,
costul lucrării se înstrăinează, dar contractul raportat la
întregul patrimoniu este un act de administrare pentru
că reparaţiile de întreţinere pun în valoare patrimoniul,
asigură folosirea lui.
- acte juridice de dispoziţie sunt actele încheiate prin
care părţile doresc înstrăinarea unui bun (adică
scoaterea unui bun din patrimoniu), a unui drept sau
grevarea unui bun cu o sarcină reală. De pildă,
vânzarea, cesiunea de creanţă, sau încheierea unui
contract de ipotecă sau gaj.
Clasificarea actelor juridice în acte de conservare,
administrare sau dispoziţie prezintă importanţă practică
prin regimul juridic propriu fiecărei categorii.
- în materia capacităţii părţilor care îl încheie,
doctrina şi jurisprudenţa admit ca actele de conservare
să poată fi încheiate şi de către persoanele lipsite de
capacitate de exerciţiu.
- actele de administrare, dacă nu sunt încheiate
printr-un consimţământ viciat prin leziune, pot fi
încheiate şi de către minorul între 14-18 ani, singur
(capacitate de exerciţiu restrânsă) fără încuviinţarea
prealabilă a ocrotitorului legal (părinţii, tutore).
Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu (minorii şi
interzişii judecătoreşti) încheie acte de administrare
prin reprezentantul legal.
- actele de dispoziţie se încheie de persoane cu
deplină capacitatea de exerciţiu (persoane care au
împlinit 18 ani). Minorul care a împlinit 14 ani
(capacitate de exerciţiu restrânsă) poate încheia acte
de dispoziţie cu încuviinţarea părintelui sau a tutorelui,
precum şi a autorităţilor tutelare.
- în materia reprezentării, pentru încheierea
actelor de dispoziţie este necesar un mandat special

146
(pentru un anumit act juridic de dispoziţie) şi nu de un
mandat general.

După modul de formare, actele juridice sunt


consensuale, solemne şi reale.
- acte juridice consensuale sunt valabil încheiate prin
simplul acord de voinţă realizat între părţi, fără nici o
formalitate. Uneori, părţile din nevoia preconstituirii
unei probe într-un eventual litigiu, pot stabili, tot de
comun acord, ca manifestarea de voinţă pentru
încheierea actului juridic să îmbrace o anumită formă:
de exemplu, forma scrisă. Acest lucru nu produce
efecte cu privire la valabilitatea actului juridic încheiat.
Regula denumită şi principiul consensualismului este
preluată din materia contractelor translative de drepturi
reale (art.971 Cod civil) şi extinsă la toate actele
juridice civile.
- acte juridice solemne (formale) pentru a fi valabil încheiate
este necesar ca acordul de voinţă al părţilor să îmbrace
formă solemnă cerută de lege. Legea prescrie forma
solemnă pentru valabilitatea actului juridic încheiat (ad
validitatem sau ad solemnitatem). De exemplu, contractul de
donaţie sau de ipotecă este valabil încheiat numai dacă
manifestarea de voinţă se materializează într-un înscris
autentic.
- acte juridice reale sunt actele care pentru a fi valabil
încheiat, în afara acordului de voinţă al părţilor se cere
şi remiterea (predarea) efectivă a bunului (traditio rei). De
exemplu, contractul de împrumut (comodatul, mutuum), de depozit,
contractul de gaj cu deposedare etc.
Reguli juridice aplicabile acestor contracte:
- nerespectarea formelor solemne impuse de
lege pentru manifestarea acordului de voinţă al părţilor
atrage sancţiunea civilă a nulităţii actului juridic
încheiat
- în cazul încheierii actelor juridice solemne prin
reprezentare, şi procura specială de reprezentare

147
trebuie să îmbrace formă solemnă;
- modificarea actului juridic solemn se face numai
în formă solemnă
- regimul juridic al probelor diferă după cum actul
juridic este consensual, formal sau real.

După rolul pe care-l au voinţele juridice ale


părţilor în stabilirea drepturilor şi obligaţiilor ce
le revin, se deosebesc acte juridice subiective şi acte
juridice condiţie
- acte juridice subiective sunt actele juridice în care
subiecţii de drept stabilesc de comun acord drepturile şi
obligaţiile ce le revin. Majoritatea actelor juridice sunt
subiective. Actele juridice subiective încheiate de părţi
se supun unui regim juridic flexibil, părţile prin acordul
de voinţă derogă de la normele juridice dispozitive ce le
reglementează.
- acte juridice condiţie, sunt actele încheiate al căror
conţinut (drepturile şi obligaţiile părţilor) este dinainte
stabilit de lege, fără posibilitatea că părţile să deroge
de la acesta. De exemplu, căsătoria, adopţiunea etc.
Legea civilă reglementează un număr limitat de acte
juridice condiţie impunând reguli stricte în privinţa
încheierii lor valabile.

După corelaţiile existente între ele, actele


juridice sunt acte juridice principale şi accesorii
- acte juridice principale sunt actele juridice care are o
existenţă de sine stătătoare, o soartă juridică ce nu
depinde de soarta juridică a unui un alt act juridic.
Majoritatea actelor juridice sunt acte juridice principale.
- acte juridice accesorii sunt actele care nu are o
existenţă de sine stătătoare, regimul lui juridic fiind
dependent de cel al actului juridic principal. De pildă,
clauza penală, fidejusiunea, contractul de gaj,
contractul de ipotecă etc. Actul juridic accesoriu poate
sau nu fi inclus în actul juridic principal. El poate fi încheiat

148
concomitent cu actul juridic principal sau ulterior acestuia.
Reguli juridice aplicabile actului juridic principal şi
actului juridic accesoriu:
- validitatea actului juridic principal se analizează
independent, în raport de condiţiile proprii de
valabilitate, în timp ce a actului juridic accesoriu are în
vedere validitatea actului juridic principal. De exemplu,
în ipoteza în care actul juridic principal este nul, actul
juridic accesoriu nu produce nici un efect, se spune că nu are
eficacitate.
- încetarea efectelor actului juridic principal
produce efecte şi asupra actului juridic accesoriu:
acesta încetează ca urmare a principiului accessorium
sequitur principalem (soarta actului juridic accesoriu
urmează soarta actului juridic principal). De exemplu,
actul juridic accesoriu, contractul de gaj nu produce nici
un efect când actul juridic principal, contractul de
împrumut de consumaţie, este lovit de nulitate.
- nulitatea actului juridic accesoriu nu produce nici un efect cu
privire la valabilitatea actului juridic principal.

După legătura cu scopul (cauza) pentru care s-au


încheiat actele juridice, distingem actul juridic cauzal şi
actul juridic abstract (acauzal)
- acte juridice cauzale sunt actele pentru validitatea cărora
trebuie analizată valabilitatea cauzei (scopului) acestora.
Ele sunt valabil încheiate când au o cauză (un scop) licită şi
morală. Actul este nul în lipsa cauzei sau atunci când
cauza există, ea este ilicită sau imorală. De exemplu,
studentul a încheiat un contract de închiriere pentru că
a urmărit un scop (cauză): să dobândească condiţii
bune de locuit, în apropierea Universităţii. Majoritatea
actelor juridice sunt cauzale.
- acte juridice acauzale (abstracte) sunt actele valabil
încheiate fără analiza valabilităţii cauzei. Se numesc şi
titluri de valoare. Nevoile vieţii cotidiene au determinat
apariţia unor înscrisuri (titlurile de valoare) a căror

149
valabilitate nu se analizează în raport de valabilitatea
cauzei, ci în raport de unele elemente formale: textul
menţionat pe înscris semnăturile persoanelor îndrituite,
data emiterii etc. Înscrisul menţionează valoarea
nominală a dreptului de creanţă şi prin transmitere, de
regulă prin predare, conferă posesorului, dreptul de a
beneficia de suma nominală menţionată independent
de cauza în vederea căreia a fost emis titlul. De
exemplu, obligaţiile CEC, acţiunile la societăţile
comerciale, biletele de ordin etc. Proba actului juridic
acauzal se face după reguli diferite faţă de proba
actului juridic cauzal. Condiţiile de valabilitate privind
încheierea acestor acte juridice sunt diferite.
În doctrina juridică sunt cunoscute şi alte
clasificări ale actelor juridice.

După posibilitatea încheierii lor prin


reprezentare distingem actul juridic obişnuit şi actul
juridic strict personal.
- acte juridice obişnuite sunt actele încheiate valabil fie
personal de partea interesată, fie prin reprezentantul
persoanei interesate (mandatar). Majoritatea actelor
juridice sunt acte obişnuite.
- acte juridice strict personale sunt actele încheiate valabil
numai personal de către persoana interesată, ca, de
exemplu, căsătoria, testamentul, recunoaşterea
paternităţii copilului născut din afara căsătoriei etc.
Regula o constituie actul juridic obişnuit. Excepţia
o reprezintă actele juridice strict personale.
În doctrină se apreciază că „excepţia fiind de
strictă interpretare (exceptio est strictissmae interpretationis),
primele (n.a. -actele juridice strict personale) sunt numai cele
reglementate (precizate) expres de lege”.1
Actele juridice se pot încheia prin reprezentare
numai în condiţiile speciale prevăzute în materia
reprezentării.

1 Prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.147

150
După legătura actelor juridice cu
modalităţile lor, deosebim acte juridice pure şi simple
şi afectate de modalităţi.
- acte juridice pure şi simple sunt actele neafectate de
modalităţi (termen, condiţie, sarcină). De regulă,
potrivit principiului libertăţii contractuale părţile pot
stabili ca actul încheiat să fie sau nu afectat de
modalităţi. Există acte juridice ce nu pot fi decât pure şi
simple. De exemplu, căsătoria, adopţiunea, opţiunea
succesorală etc.
- acte juridice afectate de modalităţi sunt actele în
conţinutul cărora părţile au convenit o modalitate
(condiţie, termen, sarcină). Există acte juridice ce nu
pot fi decât afectate de modalităţi. De exemplu,
contractul de rentă viageră, unde plata rentei se face
pe un termen extinctiv, până la moartea credirentierului.
Clasificarea prezintă importanţă practică în
materia condiţiilor de valabilitate cerute la încheierea
lor. Astfel, lipsa modalităţii la actele ce nu pot fi valabil
încheiate altfel, atrage nulitatea acestora. De exemplu,
contractul de împrumut în care nu se stabileşte
termenul de restituire a bunului împrumutat este nul.
Momentul începerii curgerii termenului de
prescripţie diferă după cum actul juridic este pur şi
simplu sau afectat de modalităţi.

După cum sunt sau nu reglementate de


lege se deosebesc acte juridice numite (tipice) de acte juridice
nenumite (atipice).
- acte juridice tipice (numite) sunt actele care primesc o
denumire şi o reglementare proprie prin lege. De
exemplu, contractul de locaţie, de închiriere, de mandat
etc.
- acte juridice netipice (nenumite) sunt actele juridice care nu
au o denumire legală şi o reglementare proprie. De
exemplu, contractul de întreţinere, contractul de publicitate

151
TV etc.
Contractelor nenumite li se aplică regulile juridice
generale din teoria contractelor, alături de regulile
stabilite de părţi.
Uneori, legiuitorul este interesat să reglemeneze
contracte nenumite. De exemplu contractul de
sponsorizare contract nenumit, prin prevederile Legii nr.32/1994
privind sponsorizarea a devenit un contract numit.
În contractele numite părţile pot omite elemente
din conţinutul actului juridic (de exemplu, nu fac
precizări privind unele drepturi şi obligaţii). Acestea se
presupun prin faptul că legea le prevede expres.

După rolul diferit al voinţelor părţilor la


încheierea actului juridic se disting acte juridice
negociabile, de adeziune şi impuse (forţate).
- acte juridice negociabile sunt actele juridice pe care
părţile de comun acord le încheie în deplină libertate,
după discuţii prealabile (negocieri), cu stabilirea liberă a
drepturilor şi obligaţiilor ce le revin.
- acte juridice de adeziune sunt actele „la care toate clauzele
contractuale sunt stabilite de către una din părţi, cealaltă
parte având doar opţiunea de a accepta sau de a refuza
încheierea lor.”1 De exemplu, contractele de utilităţi
publice, cum ar fi: apă, energie electrică, gaze naturale,
telefon, cablu TV, deoarece satisfac trebuinţe materiale
şi spirituale fireşti, obligă la încheierea lor.
- acte juridice impuse (forţate) sunt impuse de lege. De
exemplu, contractele de asigurare obligatorie în caz de
accident pentru automobilişti, unele contracte de asigurare, etc.

După executarea în timp a obligaţiilor,


deosebim acte juridice cu executare instantanee şi cu
executare succesivă în timp.
- acte juridice cu executare instantanee (imediată, dintr-

1 Ioan Albu, Drept civil, Contractul şi răspunderea contractuală, Ed. “Dacia”, Cluj-
Napoca, 1994, pag.50-51

152
odată, uno ictu) sunt acele acte în care părţile au
obligaţia să execute prestaţiile în unul şi acelaşi
moment, de regulă în momentul încheierii contractului.2
De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare a
bunului cert, vânzătorul se obligă să predea lucrul şi
cumpărătorul să predea preţul, în acelaşi moment şi
deodată..
- acte juridice cu executare succesivă în timp sunt
actele în care executarea prestaţiilor are loc într-o
perioadă de timp. De exemplu, în contractul de rentă
viageră debirentierul plăteşte renta periodic, într-o
perioadă de timp.
Uneori părţile actului juridic cu executare uno
ictu pot conveni să execute obligaţiile eşalonat. De
exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare părţile
stabilesc ca plata preţului să se facă în 10 rate lunare.
Reguli juridice specifice acestor contracte:
- rezoluţiunea (desfacerea) contractelor sinalagmatice
priveşte numai la actele juridice cu executare
instantanee; rezilierea (desfacerea pentru viitor a
contractelor) se aplică numai la contractele
sinalagmatice cu executare succesivă în timp.
Rezoluţiunea, respectiv şi rezilierea se supun unor reguli
proprii, diferite.
- nulitatea sancţiune civilă a actului juridic,
operează retroactiv la actele cu executare dintr-o dată
şi numai pentru viitor la actele juridice cu executare
succesivă în timp.
3. Condiţiile esenţiale pentru
valabilitatea (validitatea) actului juridic
Terminologie
Legea civilă română nu defineşte actul juridic
civil în general ci numai speciile actului juridic civil
(actele juridice numite). O specie a actului juridic civil
este contractul (convenţia).
Condiţiile de valabilitate ale unei convenţii
2 L. Pop, op.cit., pag.43

153
(contract) sunt arătate în textul art.948 Cod civil.
„Condiţii esenţiale pentru validitatea unei convenţii”
sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă;
3. un obiect determinat;
4. o cauză licită.

În doctrină şi jurisprudenţă, condiţiile esenţiale


pentru valabilitatea unei convenţii au fost extinse la
toate actele juridice.
Cu privire la sintagma „condiţii esenţiale pentru
valabilitatea actului juridic civil”, „în doctrină sunt folosite
şi alte formulări: „elementele esenţiale ale oricărui act
juridic”1 „condiţiile actului juridic”2 „condiţiile de
validitate”3 „condiţiile de eficacitate (în sens restrâns)
ale actului juridic civil”4 „elementele din care este
alcătuit un asemenea act”5
Opţiunea noastră pentru sintagma: „condiţii
esenţiale pentru validitatea actului juridic civil” se
întemeiază pe ideea susţinută de reputatul civilist prof.
univ. dr. Ioan Albu: în locul oricărei formulări, atunci când
legea o face, este de preferat formularea legiuitorului.
Termenul de „condiţie” în dreptul civil, are mai
multe sensuri:
- într-un prim sens, este cel menţionat în art.948
Cod civil, în lipsa uneia din cele patru condiţii
enumerate, actul juridic încheiat nu este valabil;
- într-un alt sens „condiţia” este o „modalitate a
actului juridic”, adică acel eveniment viitor şi incert, de
îndeplinirea căruia depinde naşterea valabilă a actului
juridic civil. De exemplu, într-un contract de vânzare-

1 Prof.dr.docent Traian Ionaşcu, op.cit., pag.251


2 Iosif R. Urs, op.cit., pag.205, Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.100, Gabriel Boroi,
op.cit., pag.155, prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.136.
3 Prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.95, prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.128
4 Doru Cozma, op.cit., pag.115
5 Prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.150

154
cumpărare, vânzătorul şi cumpărătorul stabilesc de
comun acord următoarea condiţie: autoturismul va fi
vândut dacă până la 31 decembrie 2003 vânzătorul îşi
va cumpăra alt autoturism. Îndeplinirea condiţiei, adică
cumpărarea de către vânzător a unui autoturism până la
31 decembrie 2003, permite actului juridic încheiat să
producă efecte juridice;
- într-un ultim sens, noţiunea de „condiţie” se
foloseşte şi în sensul de clauză a actului juridic civil.
Sensul termenului de „condiţie” avut în vedere
de legiuitor se desprinde din economia generală a
normei juridice.
Cu privire la formularea celei de-a doua condiţii:
„consimţământul valabil al părţii ce se obligă„ se
impune următoarea precizare: întrucât majoritatea
actelor juridice sunt bilaterale (sinalagmatice) ambele
părţi ale actului juridic se obligă, fiecare parte având
deopotrivă calitatea de creditor şi debitor. La actele
juridice bilaterale condiţia poate fi formulată şi:
„consimţământul valabil al părţilor”.
Textul art.948 Cod civil priveşte deopotrivă
actele juridice bilaterale şi unilaterale.

Clasificarea condiţiilor esenţiale pentru


valabilitatea actului juridic
Enumerarea condiţiilor esenţiale de validitate ale
actului juridic din art.948 Cod civil nu epuizează sfera
condiţiilor cerute de lege pentru încheierea valabilă a
actului juridic civil. Celor patru condiţii, după cum vom
observa în cele ce urmează, legea adaugă uneori, în
mod expres, şi alte condiţii de validitate. În doctrină,
condiţiile de validitate ale actului juridic civil sunt
clasificate după numeroase criterii. Ne vom mărgini la
cele ce urmează.

După aspectele la care se referă, condiţiile de


validitate sunt de fond şi de formă:

155
- condiţii de fond (intrinseci) se referă la
conţinutul actului juridic (sunt cele 4 condiţii esenţiale
pentru valabilitatea actului juridic mai sus expuse).

- condiţii de formă (extrinseci) se referă la:


♦ exteriorizarea consimţământului (acordul de
voinţă) părţilor la încheierea actului juridic. Forma este
cerută ad validitatem pentru încheierea actelor juridice solemne
♦ forma în care se materializează actul juridic
încheiat, pentru a constitui în viitor un mijloc de probă.
Forma este cerută ad probationem de lege sau de părţi,
pentru încheierea actului juridic.
♦condiţiile de publicitate pentru opozabilitatea actului
juridic faţă de terţi. Legea civilă cere uneori condiţii de
publicitate pentru ca actul juridic încheiat să fie
opozabil terţilor (actul juridic să fie cunoscut şi
respectat). De exemplu, contractul de vânzare-
cumpărare a unui imobil, potrivit art.2 alin 1 din Legea
circulaţiei juridice a terenurilor nr.54/1998, trebuire
încheiat în formă autentică. „Terenurile situate în
intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate şi dobândite
prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică.”
Încheierea contractului de vânzare-cumpărare a
unui imobil într-o formă solemnă este certă ad validitatem,
dar şi „în vederea îndeplinirii formalităţilor de
publicitate a transferului dreptului de proprietate asupra
imobilelor.”1

După caracterul obligatoriu sau nu al


condiţiilor, distingem condiţii esenţiale şi condiţii
neesenţiale.
- condiţii esenţiale sunt cerute pentru
validitatea actului juridic încheiat (sunt cele patru
condiţii arătate şi atunci când legea cere, şi forma

1 D. Chirică, Publicitatea transferurilor drepturilor de proprietate imobiliară, în


“Dreptul” Nr.4/1992, pag.18-28

156
solemnă a actului juridic, autorizarea administrativă
necesară pentru încheierea unor acte juridice etc.). De
exemplu, dobânditorul unei arme de foc trebuie să
posede autorizaţie de port-armă pentru ca actul
vânzării-cumpărării să fie valabil încheiat.
- condiţii neesenţiale (întâmplătoare) sunt
condiţiile ce pot sau nu fi prezente, fără să se pună la
îndoială valabilitatea actului încheiat. De exemplu,
contractul de împrumut de consumaţie – îţi împrumut
10 milioane de lei până la salariu – este contract real (pentru
a fi valabil încheiat pe lângă acordul de voinţă al părţilor este
necesar şi remiterea sumei împrumutate). Părţile pot stabili
o condiţie neesenţială şi anume să încheie contractul în
formă autentică, pentru a-i da „putere”. Lipsa formei
solemne a contractului astfel încheiat nu are nici un
efect asupra valabilităţii acestuia.
Câteodată unul şi acelaşi element este condiţie
esenţială în unele contracte şi condiţie neesenţială
(întâmplătoare) în altele. De pildă, termenul este condiţie
esenţială în contractul de împrumut (art.1560 Cod civil
prevede obligaţia celui ce a împrumutat un bun de a-l
restitui la termenul stabilit) şi condiţie întâmplătoare,
neesenţială în contractul de vânzare-cumpărare, unde,
deşi părţile stabilesc executarea plăţii la o dată
ulterioară predării bunului, nu fac menţiune în contract
despre termenul de plată.

După izvorul lor, deosebim condiţii legale şi


condiţii convenţionale (voluntare).
- condiţii legale sunt cele stabilite de lege. De
exemplu, art.1772 Cod civil precizează forma
contractului de ipotecă: „ipoteca convenţională nu
poate fi constituită decât prin act autentic”.
- condiţii convenţionale (voluntare) sunt
condiţiile stabilite de comun acord de părţi pentru
încheierea actului juridic.

157
După efectele ce se pot produce în lipsa
condiţiilor, distingem: condiţii de validitate, condiţii de
eficacitate, condiţii de publicitate.
- condiţii de validitate: sunt condiţii în lipsa
cărora actul juridic civil încheiat nu este valabil, fiind
sancţionat cu nulitate absolută (condiţii de fond şi
condiţiile de formă ad validitatem).
- condiţii de eficacitate: sunt condiţiile în lipsa
cărora actul juridic deşi valabil încheiat nu mai produce
efecte juridice. De exemplu, contractul de gaj prin care se
garantează executarea unei obligaţii, este condiţionat
de existenţa unui contract valabil încheiat, cum ar fi
contractul de împrumut. În lipsa acestuia, contractul de gaj nu mai
produce efectele pentru care s-a încheiat: să garanteze
executarea obligaţiei de restiutire a sumei
împrumutate.
- condiţii de publicitate, de care depinde
opozabilitatea actului juridic faţă de terţi. Nerespectarea
condiţiilor de publicitate impuse de lege pentru anumite acte
juridice permit terţului la actul juridic să ignore
pretenţiile părţilor îndreptate împotriva sa.

Condiţiile de fond pentru valabilitatea


actului juridic
Condiţiile de fond pentru valabilitatea actului
juridic sunt:
- capacitatea de a contracta;
- consimţământul valabil al părţii ce se obligă;
- obiectul actului juridic;
- cauza actului juridic.

Capacitatea de a contracta
Prin capacitatea de a contracta se înţelege
aptitudinea persoanei de a deveni titulară de drepturi şi
obligaţii prin încheierea de acte juridice civile. Într-o
altă formulare, cu acelaşi conţinut este aptitudinea persoanei

158
de a fi subiect de drept. Numai subiectul de drept, prin încheierea
actelor juridice, devine titular de drepturi şi obligaţii.
Capacitatea de a contracta este o parte a
capacităţii civile şi întreaga capacitatea de exerciţiu.

La persoane fizice
În art.949 Cod civil se prevede „cine poate contracta” text
extins la actele juridice în general, în înţelesul capacităţii de a
încheia acte juridice.
Regula în materia capacităţii de a încheia acte
juridice se deduce din textul art.949 Cod civil: „poate
contracta (n.a. - în planul actului juridic general – poate încheia acte
juridice civile - ) orice persoană ce nu este declarată
necapabilă de lege”.
Regula este prevăzută şi în art 6 alin.1 din
Decretul nr.31/1954: „Nimeni nu poate fi (...) lipsit în tot
sau în parte de capacitatea de exerciţiu, decât în
cazurile şi în condiţiile stabilite de lege.”
Condiţia capacităţii de a contracta (încheia)
diverse specii de acte juridice este expres prevăzută în
legea civilă. Astfel, în art.806-808 Cod civil se stabileşte
capacitatea de a dispune sau de a primi donaţii, în
art.856 Cod civil capacitatea de a face testament (de a
încheia acest act juridic unilateral), în art.1306 Cod civil
capacitatea de a cumpăra sau vinde, în art.1706 Cod
civil capacitatea de a încheia contractul de tranzacţie
etc.
Într-o altă formulare, regula este capacitatea de
a încheia acte juridice civile, incapacitatea constituind
excepţia.
Excepţia în materia încheierii actelor juridice se
desprinde din prevederile art.950 Cod civil: „necapabil de
a contracta (n.a.- în planul actului juridic general – nu poate încheia
acte juridice civile) sunt: 1. minorii, 2. interzişii (...) 4. În
genere toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare
contracte”. Din formularea textului legii incapacitatea
de a încheia acte juridice este expres prevăzută de

159
lege. Excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare.
Incapacităţile sunt prevăzute de legi civile, Codul penal
şi Codul civil.
De exemplu, în Codul civil se prevede:
- minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune de
bunurile sale prin donaţie sau testament (art.806)
- minorul de 16 ani nu poate dispune prin testament
de mai mult de jumătate din bunurile sale (art.807)
- medicii şi farmaciştii nu pot primi donaţii de la
persoana pe care au tratat-o în boala de care moare
(art.810) etc.
În Codul familiei se prevede:
- tutorele şi rudele sale apropiate nu pot încheia
acte juridice cu minorul aflat sub tutelă (art.128)
- soţii nu pot împărţi voluntar bunurile comune în
timpul căsătoriei (art.36 al.2).
În Codul penal se prevede:
- pedeapsa complementară a interzicerii unor
drepturi, printre care drepturile părinteşti şi dreptul de
a fi tutore sau curator (art.64).
- măsura de siguranţă prin care se interzice
persoanei de a se afla în anumite localităţi, măsură ce
aduce atingere statutului persoanei (art.111 şi 112).
În concluzie, pot încheia acte juridice civile
persoanele ce au deplină capacitate de exerciţiu (au
împlinit vârsta de 18 ani). Minorii şi interzişii
judecătoreşti nu au capacitatea de a încheia ei însişi
acte juridice civile. Datorită faptului că dispun de
capacitate de folosinţă ei pot deveni titulari de drepturi
şi obligaţii, dar numai dacă încheie acte juridice prin
reprezentare (– de către părinţi sau tutori).
În cazul minorilor între 14-18 ani ei pot singuri să
încheie acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a
părintelui sau a tutorelui. În art.105 alin.2 din Codul familiei se
prevede: „După împlinirea vârstei de 14 ani minorul îşi
exercită singur drepturile şi îşi execută tot astfel
obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a

160
părinţilor, spre a-l apăra împotriva abuzurilor din partea
celor de al treilea.”
Capacitatea de exerciţiu nu se confundă cu
discernământul.
Este adevărat, capacitatea de exerciţiu este
strâns legată de discernământul persoanei fizice; ea se
naşte numai când legea apreciază că o persoană este
capabilă, dispune de discernământul necesar pentru a
înţelege efectele juridice ale actelor încheiate.
Potrivit art.5 din Legea nr.487/2002 privind
sănătatea mintală şi protecţia persoanelor cu tulburări
psihice, discernământul este definit astfel: „persoana
care nu este în stare să înţeleagă semnificaţia şi
consecinţa comportamentului său, astfel încât necesită
ajutor psihiatric imediat.”
Capacitatea de exerciţiu este o stare de drept
reglementată de lege. Legea stabileşte vârsta de 18 ani
ca fiind aceea la care persoana se consideră ca având
discernământul necesar să încheie acte juridice. Mai
mult, poate încheia acte juridice în anumite condiţii
prevăzute expres de lege chiar de la împlinirea vârstei
de 14 ani.
Discernământul este o stare de fapt pe care
legea o recunoaşte oricărei persoane. El poate fi
dovedit prin mijloace de probă când legea prezumă
inexistenţa lui (la persoanele care nu au împlinit 14
ani), dar poate lipsi şi dovedit acest lucru, când legea
prezumă existenţa lui (la persoanele majore).
Corelaţia între capacitatea de exerciţiu şi
discernământ credem că subliniază ideea: „În
concluzie, putem aprecia că alături de capacitate,
validitatea actului juridic civil este condiţionată şi de
existenţa discernământului”1 în sensul adăugării la
condiţiile esenţiale de validitate a actului juridic (a celor
4) şi a condiţiei discernământului.
Apreciem că această condiţie priveşte existenţa

1 Iosif R. Urs, op.cit., pag.210

161
valabilă a consimţământului dat la încheierea actului
juridic.
Condiţia capacităţii de a contracta trebuie să
existe în momentul încheierii actului juridic, a realizării acordul
de voinţă. În cazurile de excepţie, la actele juridice
solemne, capacitatea de a contracta să existe în
momentul îndeplinirii formelor solemne, cerute de lege,
şi la actele juridice reale, în momentul predării (traditio
rei) lucrului.

La persoane juridice
Capacitatea de a încheia acte juridice civile este
limitată de principiul specialităţii capacităţii de
folosinţă. În art.34 din Decretul 31/1954 privitor la
persoanele fizice şi juridice se stabileşte: „Persoana
juridică nu poate avea decât acele drepturi care
corespund scopului ei, stabilit prin lege de înfiinţare sau
statut. Orice act juridic care nu este făcut în vederea
realizării acestui scop este nul.”

Consimţământul valabil al părţii ce se obligă


La persoanele fizice
Actul juridic este manifestarea de voinţă în
scopul producerii de efecte juridice.
În doctrină, în decursul timpului, s-au exprimat
două puncte de vedere în legătură cu această condiţie
esenţială de validitate a actului juridic.
Într-o opinie: „elementul fundamental (constitutiv)
al actului juridic este, aşa cum rezultă din însăşi
definiţia actului juridic, voinţa juridică, compusă din
două elemente „consimţământul, constând în hotărârea
de te obliga juridiceşte şi manifestarea ei în exterior şi
cauza, care cuprinde la rândul său două elemente:
scopul imediat şi scopul mediat al consimţământului.”1
Într-o opinie majoritară, elementele sale

1 Prof.dr.doc.Traian Ionaşcu, op.cit., pag.252, prof.dr.Teofil Pop, op.cit.,pag.131

162
componente – consimţământul şi cauza sunt, fiecare în
parte, condiţii esenţiale de validitate ale actului juridic.
Voinţa juridică a subiectului de drept se formează
într-un proces psihologic complex alcătuit schematic din
două etape:
- etapa internă, în care întâlnim:
- nevoia satisfacerii unor interese materiale, spirituale care se
reflectă, apar în conştiinţa omului;
- apariţia dorinţelor care îndeamnă la acţiuni,
inacţiuni pentru satisfacerea intereselor materiale, spirituale, etc.;
- alegerea unuia din motivele multiple şi a unuia
din mijloacele diverse de satisfacere a intereselor proprii.
Este faza procesului psihologic denumită deliberare,
finalizată prin stabilirea motivului determinant;
- hotărârea de a încheia actul juridic pentru
realizarea scopului urmărit. Actul juridic devine astfel
mijlocul de transpunere în realitate a scopului.
etapa externă, constă în:
- exteriorizarea hotărârii de a încheia actul juridic.
Pentru dreptul civil, din procesul de formare a
voinţei juridice a subiectului de drept prezintă relevanţă
motivul determinant urmărit de subiectul de drept prin
încheierea actului juridic, hotărârea de a încheia actul
juridic şi exteriorizarea, materializarea acesteia.
Manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic
se numeşte consimţământ.
Motivul determinant sau scopul concret urmărit
prin încheierea actului juridic se mai numeşte cauză
(scop).
Voinţa juridică a persoanei se supune
următoarelor principii: principiul libertăţii (autonomiei)
voinţei juridice şi principiul priorităţii voinţei interne
(reale) faţă de voinţa declarată.

a) Principiul libertăţii (autonomiei) voinţei juridice


În plan filozofic, teoria autonomiei de voinţă a fost
elaborată în secolul XVIII de Jean Jaques Rousseau şi

163
Immanuel Kant în contextul climatului individualist
dominant în epocă.
În esenţă, teoria priveşte omul ca fiind liber prin
natura sa; trăind în societate omul înţelege să renunţe
de bunăvoie la o parte din libertăţile dobândite prin
naştere în schimbul garantării de către societate a
exerciţiului drepturilor sale, ajungându-se astfel la un
acord al voinţelor libere numit contract social.
Baza întregii construcţii a societăţii umane este
individul, voinţa sa liberă.
Teoria autonomiei de voinţă a promovat pe plan
juridic principiul libertăţii contractuale (laisser faire,
laiser contracter) – lasă să se facă, lasă să se
contracteze.
În secolul XX s-au evidenţiat în cuprinsul teoriei
erori şi exagerări: este o ficţiune să se considere că
omul iniţial liber a cedat din libertăţile sale, pentru
realizarea coexistenţei sociale; omul trăind în societate,
propriile interese îl determină să se supună unor
îndatoriri; libertatea nu este absolută, abstractă, ci ea
este concretă, determinată de o nevoie etc.
Teoria a promovat ocrotirea fiinţei umane, a
personalităţii sale, a prefigurat viitoarea reglementare
juridică.1
Principiul libertăţii contractuale se desprinde din
modul cum au înţeles redactorii Codului civil să
reglementeze contractul ca fiind o manifestare a
voinţelor individuale autonome.
În esenţă, principiul libertăţii contractului
înseamnă:
- părţile sunt libere să încheie sau nu actul juridic
civil;
- părţile, de comun acord, stabilesc conţinutul
contractului; drepturile şi obligaţiile ce le revin;
- părţile pot conveni, dacă doresc, să modifice
sau să stingă actul juridic prin care s-au legat.
1 Ioan Albu, op.cit., pag.25

164
În consecinţă, părţile sunt libere să încheie nu
numai acte juridice numite, ci şi acte juridice nenumite
şi de regulă, să aleagă forma pe care s-o dea acestora.
Principiul libertăţii contractuale este consacrat
legislativ, în mod indirect, în prevederile art.969 alin.1 Cod civil:
„convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante” şi art.5 Cod civil: „nu se poate deroga
prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care
interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.
În art.5 Cod civil se precizează limitele principiului
libertăţii contractuale: ordinea publică şi bunele
moravuri.
Ordinea publică sub aspect normativ este
alcătuită din normele legale imperative care stabilesc
ordinea politică, economică şi socială a societăţii
omeneşti. Deşi noţiunea de „ordine publică” nu este
definită legal, se acceptă că ea cuprinde normele ce
reglementează organizarea şi funcţionarea statului –
normele dreptului public.
Unele principii şi reglementări de drept civil, cum
sunt cele prin care se ocrotesc interesul general,
obştesc (de exemplu, cele privind starea civilă,
capacitatea civilă etc.) interesează ordinea
publică.Contractele încheiate prin nesocotirea normelor
legale imperative de ordine publică sunt sancţionate cu
nulitate absolută.
În legislaţia română există şi norme imperative
care nu privesc ordinea politică, economică şi socială.
De exemplu, textul art.948 Cod civil este o normă
imperativă; actele juridice încheiate fără respectarea
condiţiilor esenţiale de validitate sunt lovite de nulitate;
textul art.813 Cod civil stabileşte imperativ forma
actului de donaţie: act autentic.
Încheierea actelor juridice trebuie să ţină seama
şi de cerinţele normelor imperative, altele decât cele de
ordine publică.
Bunele moravuri cuprind regulile morale propriu-zise, reguli

165
de conduită formate în timp în conştiinţa oamenilor,
respectate ca urmare a unor practici îndelungate.
Noţiunea având caracter relativ instanţele de judecată
le apreciază în fiecare caz în parte.
Constituţia României foloseşte expres termenii
de bune moravuri şi morală publică.
În cazul încheierii actului juridic prin depăşirea
acestor limite sancţiunea este nulitatea absolută a
actului.

b) Principiul priorităţii voinţei reale (interne) faţă


de voinţa declarată
În structura voinţei juridice se reunesc:
- elementul psihologic, voinţa internă a părţii actului
juridic, adică hotărârea subiectului actului juridic de a-l
încheia
- elementul social, voinţa declarată, materializată,
exteriorizată a hotărârii de a încheia actul juridic.
De regulă, voinţa internă coincide cu voinţa
externă, subiectul exprimând, materializând în actul
juridic ad probationem exact ce a dorit atunci când a luat
hotărârea de a se lega juridic de o altă persoană.
Uneori, între cele două voinţe pot să apară
neconcordanţe datorate fie dificultăţilor de exprimare în
limbaj juridic, fie nivelului intelectual modest.
În aceste situaţii se pune întrebarea cărei voinţe i
se acordă prioritate, voinţei reale, interne care a
călăuzit subiectul de drept să încheie actul juridic, sau celei
externe, sociale, declarate, exteriorizate în momentul încheierii actului
juridic.
Răspunsul la întrebare este dat în funcţie de
concepţia adoptată de legiuitor în privinţa raportului
dintre voinţa internă şi voinţa externă.
Concepţia obiectivă îmbrăţişată de Codul civil
german în 1900 acordă importanţă exclusivă voinţei
externe, declarate. Valabilitatea actului juridic încheiat
depinde numai de declaraţia de voinţă. Se ignoră astfel

166
voinţa reală a subiectului de drept exprimată în actul
juridic. În această concepţie se asigură securitatea
deplină a dobânditorilor, securitatea dinamică a
circuitului civil. Judecătorul este obligat să verifice
numai manifestarea de voinţă, să-i acorde protecţie,
chiar dacă în realitate voinţa externă se face în scopul
încălcării legii. Astfel, se favorizează încheierea de acte
juridice.
Concepţia subiectivă adoptată de Codul civil
francez în 1804 pune accentul pe voinţa internă, reală a
subiectului de drept. Valabilitatea actului juridic se
cercetează numai în raport de voinţa internă. Se
asigură astfel securitatea statică a circuitului civil, a
celui ce înstrăinează, ignorându-se securitatea
dinamică, a celor ce vor să dobândească. Practic,
valabilitatea actului de dobândire atârnă exclusiv de
elemente ale voinţei interne, ce nu au fost exprimate în
voinţa materializată, exteriorizată, elemente
necunoscute dobânditorului. Concepţia nu este în
măsură să favorizeze încheierea actelor juridice.
Dreptul civil român a ales calea de mijloc.
În principiu, s-a consacrat concepţia subiectivă,
acordându-se prioritate voinţei interne în raport cu
voinţa externă. În art.977 din Codul civil se prevede:
„interpretarea contractelor se face după intenţia
comună a părţilor contractante, (n.a.- după voinţa
internă) iar nu după sensul literal al termenilor” (n.a. -
voinţa externă, materializată în actul juridic ad
probationem).
În Codul civil există aplicaţii practice ale
principiului priorităţii voinţei reale (interne) faţă de
voinţa declarată:
- în materia consimţământului: art.953 din Cod civil
prevede: „consimţământul (n.a.- aici în sensul de
manifestare a voinţei interne de a încheia actul juridic)
nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin
violenţă, sau surprins prin dol”; în art.960 din Cod civil:

167
„dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când
mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt
astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii,
cealaltă parte, n-ar fi contractat” (n.a. - nu şi-ar fi
manifestat voinţa internă de a contracta).
- în materia simulaţiei: art.1175: „actul secret, (n.a. -
rezultat al voinţelor interne al părţilor) care modifică un
act public, nu poate avea putere decât între părţile
contractante (n.a. - este rezultatul voinţelor interne
exprimate de părţi) şi succesorilor universali; un asemenea
act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane”. Actul real
este cel secret, rezultat al voinţelor interne, în timp ce
actul public este rezultatul voinţelor externe, a celor
declarate de părţi.
Argumentele ce impun principiul priorităţii voinţei
interne (reale) faţă de voinţa declarată sunt
următoarele:
- principiul libertăţii contractuale imprimă voinţei
juridice libertatea de a încheia sau nu orice fel de act
juridic, de a-l modifica, transmite sau stinge. Voinţa
internă, fiind rezultatul unui proces psihologic complex,
determină în final naşterea legăturii juridice, implicit a
actului juridic civil;
- atunci când voinţa externă exprimată la
încheierea actului juridic este susceptibilă de mai multe
înţelesuri, părţile sau judecătorul stabileşte adevăratul
înţeles după un criteriu unic, voinţa internă a părţilor.
Textul art.960 Cod civil afirmă expres: „interpretarea
contractelor (n.a. - aflarea adevăratului înţeles al voinţei
părţilor) se face după intenţia comună a părţilor
contractante” (n.a. - voinţa internă);
- voinţa internă se poate retrage pe cale amiabilă
sau judecătorească când se dovedeşte că a fost dată
din eroare, obţinută prin dol sau smulsă prin violenţă,
fapt ce nu se întâmplă în concepţia obiectivă, cu voinţă
externă.
Consecinţele specifice concepţiei obiective se

168
regăsesc şi în dreptul nostru întemeiat pe principiul
priorităţii voinţei interne în raport cu voinţa externă,
declarată.
Astfel, în materia probaţiunii se acordă prioritate
voinţei externe, materializate. În art.1191 Cod civil se dispune: „Nu
se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra
sau peste ceea ce cuprinde actul (n.a.- nu se admite
combaterea voinţei externe, materializată în actul
juridic) nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea,
la timpul sau în urma confecţionării actului, chiar cu
privire la o sumă sau valoare ce nu depăşeşte 250 lei.”
Interesele securităţii statice şi dinamice a
circuitului civil impun îmbinarea dispoziţiilor normative
care dau satisfacţie atât concepţiei subiective cât şi
concepţiei obiective.
Încrederea în actele juridice încheiate şi
securitatea dinamică a circuitului civil justifică poziţia
legiuitorului român.

c) Definiţia consimţământului
Consimţământul este o condiţie esenţială de
validitate a actului juridic şi constă în manifestarea
hotărârii de a încheia un act juridic civil.

La persoanele fizice, consimţământul are două


sensuri:
♦consimţământul în sens restrâns1 este:
- manifestarea hotărârii fiecărei părţi, a fiecărui
subiect de drept de a încheia un act juridic civil bi ori
multilateral
- voinţa manifestată de autor de a încheia actul juridic
unilateral.
Astfel, în art.953 Cod civil, se prevede: „Consimţământul
(n.a. - hotărârea de a încheia actul juridic) nu este
valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violenţă
sau surprins prin dol”.
1 Prof.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.153

169
♦consimţământul în sens larg reprezintă acordul
de voinţă al părţilor în actele juridice bilaterale sau
multilaterale (concursus voluntarum). De exemplu, în art.969 Cod
civil, se foloseşte acest sens al consimţământului:
„Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante. Ele se pot revoca prin consimţământul
mutual (n.a.- prin acordul de voinţă) sau din cauze autorizate
de lege”.

La persoanele juridice nu se foloseşte termenul de


consimţământ, ci de hotărâre a organului de conducere
pentru încheierea actului juridic civil. Hotărârea
organului de conducere exprimă acordul de voinţă al
persoanelor fizice care-l alcătuiesc.

d) Condiţiile consimţământului
În doctrină s-au exprimat opinii diferite cu privire
la numărul şi condiţiile de valabilitate ale
consimţământului.
Într-o opinie, la care ne raliem, ele sunt
următoarele: „să provină de la o persoană cu
discernământ, să fie exprimat cu intenţia de a produce
efecte juridice, să fie exteriorizat, să nu fie alterat de
vreun viciu de consimţământ”.2
Un alt autor adaugă la condiţiile de mai sus:
„voinţa trebuie să fie liberă, voinţa trebuie să fie
conştientă”. Este liberă voinţa care s-a format şi
exteriorizat, fără presiuni exterioare şi fără „captatio
benevolantia”. Altfel spus, voinţa manifestată trebuie să
exprime hotărârea proprie a celui ce o manifestă,
neimpusă şi neinfluenţată.1
Într-o opinie, la cele patru condiţii se adaugă şi:
„consimţământul trebuie să fie serios; consimţământul

2 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.143, dr.Aspazia Cojocaru, Drept civil,


Partea generală, “Lumina Lex”, 2000, pag.188, Gabriel Boroi, op.cit., pag.161,
prof.univ.dr. Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.103, Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.103,
prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.133, Iosif R. Urs, op.cit., pag.218-221
1 Prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.154-155

170
trebuie să fie precis”.2
Într-o opinie, condiţiile sunt: „voinţa să fie
declarată sau manifestată în exterior, declaraţia de
voinţă trebuie să fie serioasă, făcută cu intenţia de a
produce efecte juridice; consimţământul trebuie să fie
liber şi neviciat”.3

• să provină de la o persoană cu discernământ


În doctrină opiniile în legătură cu această
condiţie sunt împărţite.
În ce ne priveşte, condiţia se justifică atât sub
aspect teoretic, cât şi sub aspect practic.
Din punct de vedere teoretic, această condiţie a
consimţământului subliniază diferenţele calitative
existente între capacitatea de a contracta şi
discernământul necesar în momentul încheierii actului juridic.
Actul juridic fiind manifestarea de voinţă a
persoanei în scopul producerii de efecte juridice, are întotdeauna
caracter conştient, element de esenţa discernământului.
Numai cine înţelege semnificaţia şi consecinţele
comportamentului său, deci persoana care are
discernământ, poate încheia acte juridice.
Capacitatea de a contracta este strâns legată de
existenţa discernământului. Legea civilă, printr-o
prezumţie legală relativă presupune că persoanele
îndrituite să încheie acte juridice, au discernământ. Este
cazul persoanelor, care au împlinit 18 ani şi au deplină
capacitate de exerciţiu. Această prezumţie poate fi
răsturnată prin dovada lipsei temporare a
discernământului, în aşa numitele cazuri de
incapacitate naturală: de exemplu, beţie involuntară,
hipnoză, somnambulism, mânie puternică etc.
Aşadar, se disting două categorii de situaţii când
persoanele sunt lipsite de discernământ:
- incapacităţi stabilite de lege: persoanele sub 14

2 Traian Ionaşcu, op.cit., pag.263-264


3 M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.118-120

171
ani nu au discernământ, datorită vârstei fragede;
persoanele puse sub interdicţie judecătorească datorită
tulburărilor psihice grave,
- incapacităţi naturale, împrejurări ce pot să
apară în viaţa persoanei cum ar fi beţia, hipnoza,
somnambulismul.
Practica judiciară a îmbrăţişat opinia potrivit
căreia consimţământul dat la încheierea actului juridic
trebuie să provină de la o persoană cu discernământ.
Astfel, într-o speţă s-a statuat: „dispunătorul printr-un
testament, cu toate că este o persoană majoră, trebuie
să aibă discernământ în momentul în care îl întocmeşte,
în sensul de a nu exista incapacităţi legale şi nici cele
naturale, adică lipsa unei voinţe conştiente, indiferent
dacă aceasta se datorează unei cauze trecătoare sau
uneia permanente. De aceea, dacă se dovedeşte că în
momentul întocmirii testamentului dispunătorul era
lipsit de discernământ, instanţa are îndatorirea să
anuleze actul.”1
Lipsa voinţei conştiente este cauză de anulare a
actului juridic (n.a. – lipseşte consimţământul) indiferent
că are o cauză permanentă (prevăzută de lege) sau
trecătoare (cele enumerate mai sus).
Unii autori apreciază că această condiţie nu se pune
în cazul persoanelor juridice, întrucât reprezentanţii
acestora sunt întotdeauna persoane fizice cu capacitate
deplină de exerciţiu.2
Opinia este în contradicţie cu propriile susţineri. Pot
exista şi cazuri în care persoane cu discernământ în
drept (n.a. după lege) care alcătuiesc organul de
conducere al persoanei juridice, în fapt să fie lipsite
temporar de discernământ (numite cazuri de
incapacitate naturală).”
• consimţământul să fie exprimat, declarat,
exteriorizat

1 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.143


2 Gabriel Boroi, op.cit., pag.162

172
Voinţa de a încheia actul juridic născută dintr-un
proces psihologic complex, dobândeşte valoare juridică
numai atunci când este exprimată, pentru ca astfel
întâlnindu-se cu o altă manifestare de voinţă, să se
realizeze acordul de voinţă. Acest lucru se întâmplă, prin
manifestarea voinţei interne în exterior.
Subiectul de drept este liber să exteriorizeze
voinţa internă în forma dorită ca urmare a principiului
consensualismului.
Voinţa internă se poate exterioriza expres prin:
- cuvinte: Fiecare parte îşi declară astfel
consimţământul şi împreună realizează acordul de
voinţă. De exemplu, vânzătorul şi cumpărătorul prin
cuvinte, cad la învoială cu privire la bunul cumpărat şi
preţul plătit. Învoiala la care s-a ajuns este
consimţământul dat la naşterea contractului de
vânzare-cumpărare.
- înscrisuri. De regulă, părţile grijulii cu soarta
actului juridic, îl încheie în formă scrisă. În acest scop,
convin ca manifestarea comună de voinţă să se facă
printr-un înscris constatator semnat de ele. Uneori
legea impune ca manifestarea consimţământului să se
facă în formă scrisă.
Prevederile art.1191 Cod civil impun ca actele
juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte 250
lei, de regulă, să se întocmească în formă autentică sau
sub semnătură privată.
Unele acte juridice se încheie potrivit legii numai
prin manifestarea expresă a consimţământului. De
pildă, potrivit art.814 Cod civil în cazul contractului de
donaţie între absenţi, acceptarea (n.a. -
consimţământului) să fie făcută în formă autentică (n.a.
- aşadar consimţământul trebuie să fie expres).1; în
art.1034, 1042 în materie de solidaritate convenţională
creditorul „cere (n.a. - consimţământ expres) plata în tot

1 Prof.dr.Francisc Deak, Tratat de drept civil, Contracte speciale, Ed. « Actami »,


Bucureşti, 1999, pag.130

173
a creanţei” sau „se poate adresa (n.a. - consimţământ
expres) la acela care va voi dintre debitori”.
Voinţa internă se poate manifesta şi tacit prin:
- acţiuni, gesturi, atitudini. Uneori voinţa de a
încheia actul juridic – consimţământul – se deduce din
anumite acţiuni, atitudini, gesturi. De exemplu,
semnalul de oprire al unui taxi sau staţionarea taxiului
într-o staţie de taxi sunt manifestări de voinţă tacită de
a încheia contractul de transport.
Cu privire la exprimarea consimţământului se
pune întrebarea dacă tăcerea are valoare juridică de
consimţământ, potrivit adagiului latin conform căruia
tăcerea valorează consimţământ (qui tacit consetire videtur).
În principiu, în dreptul civil tăcerea nu valorează
consimţământ.
În următoarele situaţii tăcerea valorează
consimţământ.
- când legea prevede expresis verbis: de exemplu, în
art.1437 Cod civil, privitor la tacita relocaţiune: „După
expirarea termenului stipulat prin contractul de
locaţiune (n.a. - contract de închiriere prin care se
asigură folosinţa temporară a unui lucru în schimbul
chiriei), dacă locatarul rămâne şi este lăsat în posesie,
atunci se consideră locaţiunea ca reînnoită.”; în art.82
alin.2 din Legea 31/’90 privind societăţile comerciale,
republicată, se precizează: „consimţământul se
socoteşte dat dacă participarea sau operaţiunile (n.a.-
este vorba de participarea asociaţilor cu răspundere
nelimitată, în alte societăţi concurente sau având
acelaşi obiect de activitate şi de operaţiuni făcute în
contul acestora) fiind anterioare actului constitutiv au
fost cunoscute de ceilalţi asociaţi şi aceştia nu au
interzis continuarea lor”(n.a. - au tăcut).
- părţile convin să acorde tăcerii valoare de
consimţământ. De exemplu, părţile stabilesc modalitate
de înnoire a contractului de închiriere a unei locuinţe
tăcerea locatorului timp de 7 zile de la expirarea termenului

174
de închiriere.
- când prin obicei (uzanţe) tăcerea valorează
consimţământ.

• consimţământul trebuie dat cu intenţia de a


produce efecte juridice (animo contrahendi negotii).
Manifestarea de voinţă se face cu intenţia specială de a
încheia un act juridic, cu intenţia de a produce efecte
juridice şi în final executarea acestuia (să fie garantată)
prin forţa coercitivă a statului.
În următoarele împrejurări, nu ne aflăm în
prezenţa acestei condiţii:
- când consimţământul a fost dat în glumă
(joacandi cauza) din prietenie, curtoazie, din politeţe etc.
De exemplu, o persoană invită la o masă colegială
câteva familii. La data stabilită gazda lipseşte. Acţiunea
introdusă în justiţie de persoanele invitate, prin care au
solicitat depăgubiri ca urmare a cheltuielilor făcute
pentru a da curs invitaţiei a fost respinsă, pe motiv că
invitaţia nu reprezintă un angajament juridic, ci este
fundamentată pe relaţii de prietenie şi complezenţă).
- când s-a făcut sub condiţie pur protestativă „din
partea celui ce se obligă” (art.1010 Cod civil). De exemplu,
îţi vând autoturismul dacă vreau etc.
- când consimţământul se face cu o rezervă
mentală (rezervatio mentalis), cunoscută de destinatarul
acesteia.

• consimţământul să fie liber şi nealterat de un


viciu de consimţământ
Manifestarea de voinţă de a încheia actul juridic,
rezultat al procesului psihologic intern, trebuie
exteriorizată în mod liber (nu perturbată de anumite
împrejurări externe), şi conştient, (nu cenzurată de
anumite împrejurări interne).
Viciile de consimţământ sunt împrejurări interne şi
externe ce afectează consimţământul. Viciile de

175
consimţământ ce constau în împrejurări externe sunt
violenţa şi leziunea şi cele ce privesc împrejurări
interne, de natură intelectuală sunt eroarea şi dolul.

e) Viciile de consimţământ
În doctrină sunt folosite expresiile „vicii de
consimţământ” sau „vicii ale voinţei”, pentru a
desemna alterarea manifestării de voinţă, săvârşită în
vederea producerii de efecte juridice.
Autorii care grupează consimţământul şi cauza
într-o singură condiţie esenţială de validitate a actului
juridic, şi anume „voinţă juridică”, agrează expresia
„vicii ale voinţei”.
Sintagma „vicii de consimţământ” este folosită
de autorii care consideră consimţământul şi cauza, ca
fiind, fiecare în mod separat, condiţie de validitate a
actului juridic.
Totuşi majoritatea autorilor preferă expresia
uzuală „vicii de consimţământ”.
Potrivit art.953 Cod civil: „Consimţământul nu este
valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violenţă,
sau surprins prin dol.” De asemenea, în art.951 Cod civil se
dispune: „Minorul nu poate ataca angajamentul său
pentru cauză de necapacitate, decât în caz de
leziune.”şi art.1157 Cod civil: „minorul poate exercita
acţiunea în resciziune pentru simpla leziune în contra
oricărei convenţii (cu precizarea că în al.1 şi 2 din art.25
din Decretul 32/1954 pentru punerea în aplicare a
Codului familiei şi a Decretului nr.31/1954 referitor la
persoanele fizice şi juridice se stabileşte că acţiunea în
resciziune - în anulare pentru leziune - aparţine exclusiv
minorului care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheie
singur acte juridice, fără încuviinţarea părinţilor sau a
tutorelui sau încuviinţarea prealabilă a autorităţii
tutelare, când aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare).
Viciile de consimţământ se admit a fi eroarea,
violenţa, dolul şi leziunea.

176
În doctrină s-a apreciat că leziunea nu este un
viciu de consimţământ.
Existenţa viciului de consimţământ este cauză de
nulitate a actului juridic.

Eroarea
În art.953 Cod civil se dispune: „consimţământul nu
este valabil când este dat prin eroare...” şi în art.954
Cod civil se reglementează cele două cazuri când
eroarea viciază consimţământul:
- „eroarea nu produce nulitate decât când cade
asupra substanţei obiectului convenţiei”
- „eroarea nu produce nulitate când cade asupra
persoanei cu care s-a contractat, afară numai când
consideraţia persoanei este cauza principală pentru
care s-a făcut convenţia.”
Eroarea este înţelegerea greşită a unor împrejurări
prezente în momentul încheierii actului juridic. Într-o
formulare consacrată eroarea este falsa reprezentare a
realităţii la încheierea actului juridic.
Subiectul de drept aflat în eroare încheie actul juridic
pe care, în condiţii normale, nu l-ar fi încheiat. De
exemplu, cumpărătorul este în eroare când
achiziţionând un televizor „nou”, după o perioadă de
timp constată adevărata realitate: televizorul este
vechi.

Clasificarea erorii
după amploarea efectelor pe care le produc, eroarea este de
trei feluri:
- eroarea obstacol: este atât de gravă, încât voinţele
părţilor actului juridic nu se întâlnesc. În doctrină, se
numeşte eroare distructivă, distrugătoare de voinţă,
deoarece gravitatea erorii împiedică încheierea actului
juridic.
Eroarea obstacol este de două feluri:
- poartă asupra naturii juridice a actului (error in negotio)

177
ce se încheie. De exemplu, una din părţi îşi manifestă
voinţa să încheie un contract de vânzare-cumpărare în
timp ce partea cocontractantă crede şi îşi manifestă
voinţa să încheie un contract de donaţie;
- poartă asupra identităţii obiectului actului juridic
(error in corpore). De exemplu, o parte îşi dă
consimţământul să cumpere un autoturism marca
“Peugeot”, în timp ce vânzătorul îi oferă un autoturism
“Dacia Nova”.
În cazul erorii obstacol, fiecare manifestare de
voinţă a părţilor se referă la altceva. În acest caz nu
poate fi vorba de realizarea acordului de voinţă, a
consimţământului.
- eroarea viciu de consimţământ este cunoscută în
doctrina mai veche sub denumirea de eroare gravă. Ea
priveşte aşa cum precizează textul legii (art.954 Cod
civil):
- calităţile substanţiale ale obiectului actului
juridic (error in substantiam). Prin “calităţi substanţiale” se
înţeleg acele calităţi, fie ale bunului, fie ale prestaţiei
care au fost determinante la încheierea actului juridic,
şi fără de care actul nu s-ar fi încheiat. Subiectul de
drept înţelege să încheie actul juridic în consideraţia
obiectului, a bunului pe care doreşte să-l cumpere, să-l
doneze sau să-l primească ca donaţie, să-l schimbe, să-l
închirieze, respectiv să-l folosească temporar, sau în
consideraţia prestaţiei ce o va executa cocontractantul.
Consimţământul părţilor la încheierea actului juridic a
fost determinat de calitatea bunului sau a prestaţiei.
Calitatea bunului priveşte atât compoziţia bunului cât şi
alte calităţi: de exemplu, cumpăr pulovărul pentru că
este din lână, cumpăr dulapul deoarece prin culoare se
încadrează între celelalte obiecte de mobilier din birou, etc.
Practica judiciară a statuat că în lipsa calităţilor
substanţiale ale bunului, partea nu ar încheia actul
juridic.
- identitatea sau calităţile esenţiale ale persoanei

178
(error in personam) în cazul contractelor intuitu personae.
Contractele intuitu personae sunt contractele încheiate de
una din părţi în considerarea calităţilor personale,
reputaţiei, talentul, gradul de rudenie, gradul ştiinţific
purtat etc. ale părţii contractante.
Consideraţia persoanei cocontractante a determinat
consimţământul la încheierea actului juridic. De
exemplu, se încheie un contract de prestări servicii cu
un anumit cântăreţ, deoarece numai el are acele calităţi
artistice apte să atragă un număr sporit de spectatori;
donez primului nepot un autoturism pe considerentul că
el îmi va prelua numele etc.
În concluzie, eroarea asupra calităţilor substanţiale
ale obiectului actului juridic şi identităţii sau calităţilor
esenţiale ale persoanei au determinat încheierea actului juridic.
În lipsa error in substantiam sau error in personam, actul juridic nu
s-ar fi încheiat.
- eroarea indiferentă: este falsa percepere a unor
împrejurări din realitate care nu influenţează încheierea
valabilă a actului juridic. Ea poartă asupra unor calităţi
neesenţiale ale bunului sau prestaţiei. De exemplu, se
cumpără o bicicletă de culoare gri deschis, deşi s-a
crezut că este de culoare albă, eroare asupra stării
civile a cumpărătorului, eroare asupra solvabilităţii
cocontractantului etc.
Este denumită în doctrină “eroare uşoară” sau
“eroare fără efecte asupra validităţii actului juridic”.1
Sancţiunea civilă în cazul erorii se diferenţiază
astfel:
- nulitate absolută a actului juridic încheiat, în
cazul erorii obstacol
- nulitatea relativă a actului juridic încheiat în
cazul erorii viciu de consimţământ
- cel mult o diminuare valorică a prestaţiei în
cazul erorii indiferente.2

1 Doru Cosma, op.cit., pag.164


2 Gabriel Boroi, op.cit., pag.166

179
după împrejurările la care se referă se disting:
- eroarea de fapt: când poartă asupra calităţilor
substanţiale ale obiectului sau prestaţiilor actului juridic,
sau asupra identităţii persoanei contractante;
- eroarea de drept: când priveşte existenţa, sau
conţinutul unor norme juridice.

În doctrină, punctele de vedere privind


admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimţământ
sunt diferite.
Într-o opinie, se contestă eroarea de drept ca viciu
de consimţământ. Principalul argument este acela că
legiuitorul prezumă că toată lumea cunoaşte legea, de
vreme ce aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial
(nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii-adagiu latin-
nemo censetur ignorare legem). Apărarea fundamentată pe
necunoaşterea legii nu se poate admite.1
În realitate, prezumţia că toată lumea cunoaşte
legea, de la publicarea ei în Monitorul Oficial, este doar
un deziderat. Lipsa pregătirii juridice a oamenilor este un fapt
incontestabil.
Într-o altă opinie, îmbrăţişată şi de practica
judiciară se susţine admisibilitatea erorii de drept ca
viciu de consimţământ, invocându-se următoarele
argumente:
- în art.953 Cod civil nu se distinge între eroarea de fapt şi
eroarea de drept. Regulă de interpretare specifică
dreptului civil stabileşte: acolo unde legea nu distinge
nici interpretul nu trebuie să distingă.
- art.1206 Cod civil prevede: “ea (n.a. mărturisirea
judiciară) nu poate fi luată decât în întregime împotriva
celui care a mărturisit şi nu poate fi revocată de acesta,
afară numai de va proba că a făcut-o din eroare de

1 M. Mureşan, P. Ciachi, op.cit., pag.122, A. Ionaşcu, Drept civil, Partea


generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, pag.83, Iosif R. Urs,
op.cit., pag.225

180
fapt”. Aşadar, legiuitorul prevede expres când nu admite eroarea de
drept. Prin interpretare per a contrario, înseamnă că în celelalte
cazuri, ea este admisă
- eroarea de fapt şi cea de drept reprezintă o
percepere falsă a realităţii, oriunde există aceeaşi
motivaţie (falsa percepere a realităţii), acolo trebuie să
existe aceeaşi soluţie (nulitate relativă a actului juridic
încheiat din eroare, viciu de consimţământ). O spune
adagiul latin “ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio).2
Argumentele de mai sus, exprimate în doctrină şi
însuşite de practica judiciară sunt convingătoare şi
eroarea de drept viciu de consimţământ este o
realitate.
Pe considerente de echitate, în contextul actual,
când actul de justiţie se exercită şi sub impulsul
intereselor extrajudiciare, de regulă, la comanda
factorului material, apreciem că invocarea erorii de
drept ca viciu de consimţământ ar constitui o portiţă de
manifestare a liberului arbitru.
Partea în eroare trebuie să dovedească în faţa
instanţei de judecată:
- că a perceput în mod eronat, fals, realitatea;
- că a încheiat actul juridic, determinat fiind de
perceperea falsă a realităţii.
Subiectul de drept, cunoscând corect realitatea, nu
ar fi încheiat actul juridic. Această dovadă se apreciază
de la caz la caz, după un criteriu subiectiv.
- în cazul actelor juridice bilaterale (contracte) că
cealaltă parte (cocontractantul) a cunoscut sau trebuia
să cunoască că împrejurarea asupra căreia există eroarea,
a determinat să se încheie actul juridic. Cerinţa se impune,
deoarece sancţiunea severă a nulităţii relative a actului

2 Doru Cosma, op.cit., pag.162-163, A. Pop - Gh. Beleiu, op.cit., pag.224-225, Gabriel Boroi,
op.cit., pag.166, prof.univ.dr.Gheorghe Beleliu, op.cit., pag.146, J. Kocsis, Unele aspecte
teoretice şi practice privind eroarea de drept, în « Dreptul » Nr.8/1992,
Tribunalul jud. Bihor, dec.civ.Nr.449/1981 în « Revista română de drept »
Nr.8/1982, pag.38, Tribunalul jud. Caraş-Severin, dec.civ.Nr.474/1985 în
R.R.D. Nr.12/1985, cu notă de S. Beligrădeanu, pag.55

181
juridic priveşte şi cealaltă parte. Se asigură stabilitatea
circuitului civil, certitudinea operaţiunilor juridice. Cine
ar mai încheia un act juridic, ştiind că cealaltă parte
este în eroare, şi va putea cere desfiinţarea actului
astfel încheiat?
Eroarea de viciu de consimţământ fiind un
element psihologic este mai greu de dovedit.
Pentru existenţa erorii – viciu de consimţământ nu
se cere ca ambele manifestări de voinţă să fi fost
viciate; este suficientă eroarea în manifestarea de
voinţă a uneia din părţi. Partea din culpa căreia s-a
ajuns la nulitatea actului juridic va plăti celeilalte părţi
despăgubiri, pentru a-i acoperi prejudiciul provocat prin
desfiinţarea contractului.1
Când ambele părţi sunt în eroare, fiecare va
putea cere anularea actului pentru eroare. Eroarea
naşte dreptul la acţiunea în anularea actului juridic.

Dolul (viclenia)
Baza legală a dolului, viciu de consimţământ
este:
- art.953 Cod civil: “dolul este consimţământul nu este
valabil când este (…) surprins prin dol.”
- art.960 Cod civil: “dolul este o cauză de nulitate a
convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una
din părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste
maşinaţiuni, cealaltă parte n-ar fi contractat. Dolul nu
se presupune.”
Dolul viciu de consimţământ este inducerea în
eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau
dolosive, pentru a o determina (în scopul) să încheie un
act juridic. Este definiţia acceptată în doctrina de drept
civil.
Într-o formulare sintetică, dolul este eroare
provocată.
1 Dr. Ion Rucăreanu, op.cit., pag.285

182
Deşi dolul este o eroare provocată, între dol şi
eroare există diferenţieri esenţiale:
- dolul are o sferă de cuprindere mai largă decât
eroarea spontană în sensul că priveşte nu numai
calităţile substanţiale ale obiectului sau prestaţiei din
actul juridic ori identitatea sau calităţile speciale ale
cocontractantului în contractele intuitu personae, ci şi alte
împrejurări.
- dolul exteriorizându-se prin mijloace viclene,
materiale se poate dovedi mai uşor comparativ cu
eroarea, proces psihologic intern dificil de probat.
Din interpretarea textului art.960 Cod civil: “mijloacele
viclene întrebuinţate de una din părţi” rezultă că dolul
priveşte numai actele juridice bilaterale. În practica
judiciară s-a admis că şi în cazul actelor juridice
unilaterale (de exemplu, testament) dolul poate fi
întâlnit sub forma “sugestiei”, “captaţiei” adică a
“linguşirii” persoanei care are o afecţiune, pasiune
pentru cineva, în scopul să facă un testament.

În structura sa, dolul are două elemente:


- elementul intenţional (psihologic) al voinţei
exteriorizate de subiectul de drept care îşi propune,
urmăreşte să inducă în eroare partea cocontractantă
pentru ca aceasta să încheie actul juridic. De exemplu,
vânzătorul, pentru a înstrăina autoturismul la un preţ
mare, îşi propune să-l inducă în eroare pe cumpărător,
prin modificarea anului de fabricaţie din certificatul de
înmatriculare, prin modificarea numărului de km
parcurşi înregistraţi la bord, prin retuşuri superficiale
ale caroseriei etc.

În doctrină şi în practică s-a statuat că


provocarea unei erori prin simplă neglijenţă, fără rea-

183
credinţă, nu constituie dol1, nu există dol dacă
împrejurarea pretins ascunsă era cunoscută de cealaltă
parte.2
- elementul material care constă în întrebuinţarea de
manevre dolosive, mijloace viclene, mijloace combinate
de şiretenie, maşinaţiuni cu caracter de înşelăciune,
acţiuni frauduloase etc. De exemplu, vânzătorul introduce
în pliculeţele cu cafea expuse spre vânzare, nisip.
Elementul material al dolului constă într-o
acţiune, sau inacţiune. Un exemplu de act comisiv în
materia actelor juridice cu titlu gratuit – libertăţi, este
“sugestia”, “captaţia”, adică specularea afecţiunii unei
persoane pentru a o convinge să facă o donaţie ori un
legat. Exemplu de inacţiune este dolul prin reticenţă,
când una din părţi păstrează tăcerea asupra unor
împrejurări esenţiale care ar fi trebuit aduse la
cunoştinţa celeilalte părţi şi a căror cunoaştere ar fi
putut s-o determine să nu încheie actul juridic.3 Într-o
speţă s-a anulat căsătoria pentru dol prin reticienţă
comis prin ascunderea bolii de care suferea unul din
soţi.4
Spre deosebire de eroare, în cazul dolului, utilizarea
mijloacelor viclene pentru a provoca eroarea constituie
faptă ilicită şi în ipoteza producerii prejudiciului, victima
poate introduce pe lângă acţiunea în anularea actului
juridic şi acţiunea în repararea prejudiciului potrivit
art.998 Cod civil (răspunderea delictuală pentru faptă
proprie).
De observat că în doctrină elementele dolului se
definesc şi prin termenii de element subiectiv şi

1 Doru Cosma, op.cit., pag.166, A. Pop, Gh. Beleiu, op.cit., pag.229, Gabriel Boroi, op.cit.,
pag.170
2 Trib.jud. Suceava, dec.civ. Nr.1398/1986 în R.R.D. Nr.7/1987
3 P. Andrei, Dolul prin reticienţă în literatura juridică şi practica judiciară, în
R.R.D. Nr.9/1982, pag.36-42
4 Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec.nr.658/1971, în R.R.D. nr.7/1972,
pag.115-117 cu notă de Doru Cosma, Tribunalul jud. Arad, sent.civ. Nr.51/1972 în
R.R.D. nr.5/1972

184
obiectiv.5
Într-o opinie, celor două elemente ale dolului se
adaugă un al treilea element: elementul injust prin care
se înţelege dolul grav ce ignoră regulile de morală –
dolus malus –, care, spre deosebire de dolus bonus (dolul uşor)
admis uneori, de exemplu, în dreptul comercial, lauda
unei mărfi, nu este tolerat.1
În prezent se pare că distincţia nu se justifică, pentru
că moralitatea afacerilor impune sancţionarea oricărui
dol sau pentru că se admite că reclama unor mărfuri şi
servicii este de regulă exagerată, clientul avizat nu se
lasă înşelat de reclamă.2

Condiţiile dolului:
Acţiunea în justiţie prin care se cere anularea
actului juridic pentru consimţământul viciat prin dol
trebuie să dovedească existenţa condiţiilor dolului:
- dolul a determinat încheierea actului juridic, “este
evident că, fără aceste maşinaţiuni, cealaltă parte n-ar fi
contractat” (art.960 Cod civil). Dolul nu se limitează doar
la “calităţile substanţiale ale obiectului” ori la “calităţile
persoanei” cocontractante ca în cazul erorii, ci aria
elementelor determinante este mult mai largă. Dolul
care a determinat încheierea actului juridic este denumit dol
principal (dolul malus) şi atrage nulitatea relativă a actului.
Dolul incident (dolus bonus) priveşte împrejurări
nedeterminante pentru încheierea actului juridic. El nu
atrage nulitatea relativă a actului juridic, ci doar
reducerea contraprestaţiei:
- să provină de la cealaltă parte, condiţie
prevăzută în art.960 Cod civil “mijloacele viclene
întrebuinţate de una din părţi.”
În doctrină se admite că dolul poate proveni şi de

5 Liviu Pop, Drept civil, Partea generală, Universitatea « Dimitrie Cantemir » Cluj-Napoca,
1992, pag.92, Gabriel Boroi, op.cit., pag.169-170, prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit.,
pag.148, prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.138
1 Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.108
2 M. Mureşan, P. Ciachi, op.cit., pag.124

185
la un terţ, dacă cocontractantul ştie acest lucru, este
complice la dol. De asemenea s-a admis că dolul poate
proveni şi de la reprezentantul cocontractantului”.3
Într-o opinie, se susţine că această condiţie – să
provină de la cealaltă parte – “priveşte numai
contractele cu titlu oneros.”4 Este firesc să fie apărată
una din părţile contractului oneros de dolul ce provine
de la cealaltă parte, atâta timp cât aceasta “a investit”
în contractul oneros (a procurat celeilalte părţi un folos
patrimonial) şi nu este vinovată. În actele juridice cu
titlu gratuit, dobânditorul, invocând dolul
dispunătorului, urmăreşte să apere un avantaj obţinut
fără prestaţie echivalentă, lucru ce nu trebuie ocrotit de
lege.1
Dolul nu se cere să provină de la ambele părţi ale
actului juridic. Când fiecare parte are consimţământul
viciat prin dol, fiecare parte poate cere anularea actului.
Dolul, aşa cum se stabileşte în art.960 Cod civil:
“nu se presupune”. La fel ca şi în cazul erorii, el trebuie
dovedit. Mijloacele viclene, existenţa, materialitatea lor,
sunt fapte juridice, ce se dovedesc prin orice mijloc de probă.
Dovada dolului este mai uşor de făcut decât dovada
erorii. De exemplu, se poate dovedi mai uşor faptul că
în plicul cu cafea se găseşte nisip decât eroarea
cumpărătorului în legătură cu autorul operei de artă..

Violenţa
Baza legală a violenţei, viciu de consimţământ
este:
- art.953 Cod civil: “consimţământul nu este valabil
când (…) este smuls prin violenţă.”
- art.956 Cod civil: “este violenţă întotdeauna când,
spre a face o persoană a contracta, i se insuflă
temerea, raţionabilă după dânsa, că va fi expusă

3 Dr.Ion Rucăreanu, op.cit., pag.286-287


4 Prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.164
1 M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.25

186
persoana sau averea sa unui rău considerabil şi
prezent. Se ţine cont în această materie de etate, de
sex şi de condiţia persoanelor.”
- art.957 Cod civil: “violenţa este cauză de nulitate a
convenţiei şi când s-a exercitat asupra soţului sau
soţiei, asupra descendenţilor sau ascendenţilor.”
- art. 955 Cod civil: “Violenţa în contra celui care s-a
obligat este cauză de nulitate, chiar când este
exercitată de altă persoană decât aceea în folosul
căreia s-a făcut convenţia”.
Violenţa este viciul de consimţământ ce constă în
ameninţarea unei persoane cu un rău, astfel încât i se
insuflă o teamă, frică ce o determină să încheie un act
juridic. În lipsa ameninţării, persoana nu ar fi încheiat
actul juridic.

Ameninţarea poate fi:


- de natură fizică: (vis) când ameninţarea priveşte
integritatea fizică a persoanei (loviri, vătămarea
integrităţii corporale, omor)
- de natură patrimonială (distrugerea, sustragerea,
degradarea unor bunuri etc.)
- de natură morală (metus) atingeri aduse onoarei,
dezvăluiri indecente etc.
În doctrină se face distincţia între:
- ameninţarea legitimă (justa) nu constituie viciu
de consimţământ. De exemplu, victima unui prejudiciu
ameninţă pe autorul faptei ilicite şi prejudiciabile că se
va adresa instanţei de judecată pentru repararea
prejudiciului. Ameninţarea cu exercitarea unui drept nu
constituie violenţă.
- ameninţarea nelegitimă (in justa) constituie viciul de
consimţământ - violenţă. Ameninţarea nu este justă
când se folosesc mijloace ilicite pentru crearea unei stări

187
de frică, teamă. De exemplu, cumpărătorul îl ameninţă
pe vecin cu dezvăluirea ce o va face soţiei lui privind o
relaţie nepotrivită, dacă nu-i vinde televizorul la preţul
stabilit de el.
Violenţa are în structura sa următoarele
elemente:
- element exterior (obiectiv), ce constă în
ameninţarea cu un rău, ce poate fi de natură fizică,
patrimonială sau morală.
Poate fi ameninţată cu un rău:
- o parte a actului juridic, care încheie astfel actul juridic;
- soţul (soţia), copiii (descendenţi) sau
ascendenţii (părinţi ai unei părţi a actului juridic).
În doctrină se apreciază: “deşi legea se referă
numai la soţ, soţie, descendenţi şi ascendenţi, iar
această enumerare pare a avea un caracter limitativ,
ea trebuie să fie considerată enunţiativă, că astfel
dispoziţia cuprinsă în text ar fi de aplicare prea
restrânsă şi nu în deplină concordanţă cu caracterul
violenţei de a fi un viciu de consimţământ...”1 Se
lărgeşte astfel sfera persoanelor faţă de care victima
este legată printr-o puternică afecţiune, desigur cel ce
invocă violenţa urmând să probeze atât legătura de
afecţiune, cât şi teama insuflată, care l-a determinat să
încheie actul juridic.2
Poate ameninţa cu un rău:
- o parte a actului juridic ce urmăreşte, în acest
mod, încheierea lui;
- un terţ, art.955 Cod civil dispune: “chiar când
este exercitată de altă persoană decât cea în folosul
căreia s-a făcut convenţia.”
În doctrină, cu privire la starea de necesitate s-a susţinut
opinia potrivit căreia violenţa este viciu de
consimţământ şi când temerea insuflată este rezultatul
unor cauze naturale sau al unor împrejurări care, prin

1 Prof.dr.docent Traian Ionaşcu, op.cit., pag.288


2 Iosif R. Urs, op.cit., pag.229

188
ameninţarea unei primejdii (de exemplu, de teama
inundaţiei, cineva vinde un bun al său) constrânge
persoana să încheie actul juridicn sub imperiul stării de
necesitate.1
Prevederile legale referitoare la violenţa viciu de
consimţământ nu acoperă şi starea de necesitate.
Dacă una din părţile actului juridic profită de
starea de necesitate în care s-a aflat cealaltă parte,
actul juridic respectiv este lovit de nulitate absolută
pentru cauză imorală.2
- element interior (psihologic) constă în teama, frica ce
o cuprinde pe una din părţile contractului, inoculată
persoanei constrânsă astfel să încheie actul juridic, pe
care în condiţii normale, nu l-ar fi încheiat. Încheierea
actului o scapă de ameninţare.
Cu privire la precizarea art.956 Cod civil: “rău
considerabil şi prezent”, în doctrină se apreciază:
“temerea trebuie să fie considerabilă şi prezentă la
încheierea actului juridic, răul putând să fie şi viitor” 3.
Aşadar, ameninţarea cu un rău viitor poate constitui
violenţă, dacă este de natură să nască în sufletul părţii
o temere actuală.
În orice caz, poate fi vorba şi de un rău viitor, dar
foarte apropiat, cu alte cuvinte de un rău iminent.4
Condiţiile violenţei sunt:
- a determinat încheierea actului juridic. Condiţia este
prevăzută în art.956 Cod civil: temerea să fie
“rezonabilă după dânsa.” Astfel, persoana ameninţată
consideră temerea atât de gravă încât încheie actul
juridic. Aprecierea că temerea inoculată a determinat
consimţământul la încheierea actului juridic se face de
la caz la caz, ţinându-se seama, aşa cum dispune legea:
“de etate, de sex şi de condiţia persoanelor.” Desigur,
1 Prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.166, prof.univ.dr. Gheorghe Beleliu, op.cit., pag.150,
Doru Cosma, op.cit., pag.174, prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.166,
2 Gabriel Boroi, op.cit., pag.175
3 Gabriel Boroi, op.cit., pag.173
4 Dr. Ion Rucăreanu, op.cit., pag.287

189
legea a avut în vedere şi gradul de cultură, persoana de
la care provine violenţa, mijloacele folosite, locul unde
se exercită violenţa. Starea de teamă provoacă motivul
care a determinat încheierea actului juridic.
- pentru evitarea răului se încheie actul juridic.
Se impune o precizare: violenţa este viciu de
consimţământ numai când “spre a face o persoană a
contracta, i s-a insuflat temerea.” Nu este o cerinţă a
violenţei executarea unor acţiuni materiale de violenţă.
Acestea, în măsura în care au produs un prejudiciu pot
fi înlăturate printr-o acţiune în răspundere civilă
delictuală pentru faptă proprie (art.998 Cod civil).
- ameninţarea să fie injustă. Nu orice ameninţare
este injustă (ci numai aceea prin care se încalcă legea).
Ameninţarea cu exercitarea unui drept civil subiectiv nu
este violenţă. De exemplu, ameninţarea debitorului cu
sesizarea instanţei în cazul neexecutării obligaţiei
asumate nu este violenţă, viciu de consimţământ. Dacă
însă, creditorul, pentru a-l determina pe debitor să
încheie contractul îl ameninţă cu bătaia, cu moartea,
suntem în prezenţa violenţei – viciu de consimţământ.
O aplicaţie practică a condiţiei violenţei – să fie
injustă – este prevederea art.958 Cod civil: “simpla
temere reverenţiară, fără violenţă, nu poate anula
convenţia.” (temere reverenţiară = respectul datorat
unor persoane faţă de care există o afinitate specială:
părinţi, rude, şefi etc.). Temerea reverenţiară este o
ameninţare, dar legitimă. Faptul că vinzi un lucru şefului,
profesorului tău, trezeşte o teamă, dar aceasta este
generată de respectul datorat persoanei
cocontractante, teama este justă, legitimă. Aşadar,
actul juridic încheiat sub această temere nu duce la
nulitatea lui.

Leziunea
Reglementarea legală a leziunii, viciu de
consimţământ:

190
- art.951 Cod civil: „Minorele nu pot ataca
angajamentul său pentru cauză de necapacitate decât
în caz de leziune.”
- art.1157 Cod civil dispune: “minorul poate exercita
acţiunea în resciziune pentru simpla leziune în contra
oricărei convenţii”.
- art.1158 Cod civil: „Când leziunea rezultă dintr-un
eveniment cauzal şi neaşteptat, minorul n-are acţiune
în resciziune”.
- art.1159 Cod civil: „Minorul ce face o simplă
declaraţie că este major are acţiunea în resciziune”.
- art.1162 Cod civil: „Minorul n-are acţiune în
resciziune contra obligaţiilor ce rezultă din delictele sau
cvasi delictele sale.”
- art.1163 Cod civil: „Minorul nu mai poate exercita
acţiunea în resciziune în contra angajamentului făcut în
minoritate, dacă l-a ratificat după ce a devenit major, şi
aceasta şi în cazul când angajamentul nul în forma sa,
şi în acela când produce numai leziune.”
- art.1164 Cod civil: „Când minorii (...) exercită
acţiunea în resciziune în contra angajamentelor lor, ei
un întorc aceea ce au primit, în urmarea acestor
angajamente, în timpul minorităţii, decât dacă se
probează că au profitat de aceea ce li s-a dat.”
- art.1165 Cod civil: „Majorul nu poate, pentru
leziune, să exercite acţiunea în resciziune.”
În art.25 alin.1 şi 2 din Decretul 32/1954 pentru
punerea în aplicare a Codului Familiei şi a decretului
31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice se
precizează categoria de minori la care se referă textul
art.1157 Cod civil şi categoria de acte juridice ce pot fi
atacate pentru leziune: „minorii, care, având vârsta de
14 ani împliniţi încheie singuri, fără încuviinţarea
părinţilor sau tutorilor, acte juridice pentru a căror
valabilitate nu se cere şi încuviinţarea prealabilă a
autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo
vătămare.”

191
Leziunea este viciul de consimţământ care
constă în paguba materială pe care o suferă o parte a
contractului, din cauza disproporţiei vădite de valoare
existentă între prestaţiile reciproce ale părţilor.
Următoarea definiţie, poate fi apreciată pentru
conciziune, „leziunea este viciu de consimţământ care
constă în disproporţia vădită de valoare între două
prestaţii.”1
Într-o opinie, leziunea în cadrul actualei
reglementări nu poate fi considerată viciu de
consimţământ. Leziunea reprezintă o condiţie (n.a.)
pentru desfiinţarea actului juridic (pentru ca nulitatea
relativă să poată fi invocată) în cazul minorului care
încheie singur acte (fără încuviinţarea părinţilor,
tutorelui sau a autorităţii tutelare), şi care prin aceste
acte a fost păgubit (lezat). În această opinie nu trebuie:
“a ne ocupa (…) de acţiunea în resciziune deosebit de
acţiunea în anulare”.1 Suntem aşadar în prezenţa unei
“condiţii de anulare a contractului pentru incapacitate,
aceasta (…) fiind cauza care duce la nulitate”
(incapacitatea minorului care a împlinit 14 ani şi care
încheind singur actul juridic, în condiţiile mai sus
arătate, a fost păgubit).
Acest lucru rezultă din chiar textul legii: art.25
din Decretul 32/1954: (…) aplicarea dispoziţiilor legale
referitoare la acţiunea în anulare pentru leziune (n.a. -
Codul civil o numeşte “acţiune în resciziune”).
Un cocontractant nu trebuie să profite, spre a
obţine avantaje disproporţionate faţă de prestaţia
făcută de pe urma neştiinţei, ignoranţei minorului care
a împlinit 14 ani şi încheie singur acte juridice în
condiţiile arătate. Ar fi, desigur o leziune, însă o leziune
care s-ar analiza printr-o cauză imorală. Un contract de
acest fel nu ar pune problema viciului de consimţământ,
ci a cauzei imorale pe care se întemeiază actul juridic.

1 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleliu, op.cit., pag.150, A. Ionaşcu, op.cit., pag.81


1 Dr. Ion Rucăreanu, op.cit., pag.289 şi 336

192
De aceea actul juridic este lovit de nulitate absolută.2
Într-o opinie contrară, se arată: “anularea actului
juridic nu intervine atât pentru minoritate, cât pentru
paguba materială suferită de cel cu capacitatea
restrânsă de exerciţiu la încheierea actului juridic.”3
Domeniul de aplicare a leziunii
Domeniul de aplicare a leziunii, viciu de consimţământ
priveşte două aspecte: persoanele ce pot invoca
leziunea şi actele juridice ce pot fi afectate de leziune.
Cine poate invoca leziunea?
Leziunea, viciu de consimţământ, poate fi
invocată numai de o singură categorie de persoane:
“minorii care având vârsta de 14 ani împliniţi încheie
singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau tutorelui, acte
juridice pentru a căror valabilitate nu se cere
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare”.
Art.1165 Cod civil, dispune: “Majorul nu poate, pentru
leziune, să exercite acţiunea în resciziune”. Codul civil
prevede o singură excepţie când majorul poate invoca
leziunea: în temeiul art.694 Cod civil, în materia
acceptării succesiunii.
Ce acte juridice pot fi desfiinţate pentru leziune?
Minorul poate încheia singur, fără încuviinţarea
părinţilor sau tutorelui, sau încuviinţarea autorităţii
tutelare, acte juridice de administrare. Aceste acte sunt acte
juridice cu titlu oneros şi comutativ.
Leziunea viciu de consimţământ priveşte actele
juridice oneroase (o parte procură un avantaj patrimonial
celeilalte părţi în scopul obţinerii unui avantaj
patrimonial, mai mult sau mai puţin echivalent) deoarece
în definiţia leziunii se spune: “disproporţia vădită de
valoare între două prestaţii.”
Leziunea nu priveşte actele juridice cu titlu gratuit
întrucât în aceste acte numai o parte execută o prestaţie
– procură celeilalte părţi un folos patrimonial fără să

2 Doru Cosma, op.cit., pag.153


3 Gabriel Boroi, op.cit., pag.175

193
urmărească o contraprestaţie.
Leziunea fiind o disproporţie vădită de valoare
între două prestaţii poate fi întâlnită numai la actele
comutative (unde părţile cunosc din momentul stabilirii
raportului juridic existenţa şi întinderea prestaţiilor). La
actele aleatorii, existenţa şi întinderea prestaţiilor nu se
cunosc în momentul încheierii contractului, ele depinzând
de un eveniment aleatoriu.
Pentru a fi desfiinţate pentru leziune actele
juridice de mai sus, încheiate de minor singur, trebuie să fie
lezionare (să existe o pagubă materială ca urmare a
disproporţiei vădite dintre prestaţiile părţilor.).
Structura leziunii
Elementele componente ale leziunii sunt în raport
de concepţia legiuitorului cu privire la leziune.
Concepţia subiectivă. Potrivit acestei concepţii
leziunea are două elemente:
- unul obiectiv, ce constă în disproporţia vădită de
valoare între prestaţiile părţilor,
- unul subiectiv, ce constă în dorinţa unei părţi de a
profita de starea de nevoie în care se află cealaltă
parte, scop în care încheie actul juridic.
Concepţia obiectivă. Potrivit acestei concepţii,
leziunea are un singur element şi anume: prejudiciul material
suferit de o parte ca urmare a diferenţei valorice între
contraprestaţiile părţilor.
Codul civil român a îmbrăţişat concepţia
obiectivă privind leziunea.
În ipoteza când una din părţi, la încheierea
actului juridic, a profitat de starea de nevoie în care se
găsea cealaltă parte, actul juridic încheiat este nul
absolut pentru cauză imorală.
Ce trebuie să dovedească minorul care a împlinit
14 ani şi al cărui consimţământ a fost viciat prin
leziune?
- paguba materială suferită este urmarea
încheierii actului juridic a cărui anulare se cere. Această

194
cerinţă a legii se desprinde din art.1158 Cod civil: “când
leziunea rezultă dintr-un eveniment cazual şi
neaşteptat minorul nu are acţiune în resciziune”;
- paguba materială să existe în momentul încheierii
actului juridic;
- paguba suferită constă în disproporţia vădită de
valoarea dintre contraprestaţii.

Comparaţie între viciile de consimţământ


Asemănări:
- împrejurarea din realitate percepută fals de una
din părţi a determinat încheierea actului juridic;
- viciul de consimţământ trebuie dovedit;
- sancţiunea juridică pentru actul încheiat printr-
un consimţământ viciat este nulitatea relativă a acestuia;
- viciul de consimţământ trebuie să existe în
momentul încheierii actului juridic;
- în actele juridice bilaterale, viciul de
consimţământ trebuie să afecteze consimţământul unei
singure părţi.
Deosebiri:
- probaţiunea judiciară este dificilă la eroare
(deoarece se tinde dovedirea unui proces subiectiv) şi
uşoară la dol, violenţă, leziune (unde există un element
exterior, material)
- eroarea poartă asupra calităţilor substanţiale
ale obiectului material exterior raportului juridic sau
prestaţiei uneia din părţi sau asupra identităţii sau
calităţilor speciale ale cocontractantului (la contractele
intuitu personae); dolul poartă asupra oricărui element
care a determinat încheierea actului juridic.
- la dol şi violenţă elementul exterior, material
fiind faptă ilicită, atrage răspunderea civilă delictuală.
- leziunea, de regulă, se sancţionează cu nulitatea
relativă, dar uneori şi cu reducerea unei prestaţii şi
sporirea celeilalte.
- numai dolul, violenţa şi leziunea pot fi invocate

195
de regulă, în cazul încheierii actelor juridice bilaterale.
În actele juridice unilaterale se pot invoca dolul şi
violenţa.

Obiectul actului juridic


a) Definiţia obiectului actului juridic civil
Art.962 Cod civil defineşte obiectul convenţiei –
definiţie extinsă la actul juridic în general astfel:
“obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau
numai una din părţi se obligă.”
Textul a suscitat numeroase discuţii în doctrina
de drept civil.
Într-o opinie, se neagă existenţa unui obiect
distinct al actului juridic, analizându-se doar obiectul
obligaţiei ce se naşte din actul juridic.1
Potrivit unui alt punct de vedere, obiectul actului juridic este
crearea, modificarea sau stingerea unui raport juridic. S-a opinat că
acestea sunt efecte ale actului juridic şi nicidecum
prestaţii la care se obligă una sau cealaltă parte la actul
juridic.
Apoi s-a spus că obiectul actului juridic civil
constă în interesele reglementate de părţi prin
încheierea actului, în limitele şi în baza legii. S-a criticat
că interesele ţin de “cauza” actului juridic şi nu de
“obiectul” actului juridic.2
Opinia îmbrăţişată de majoritatea autorilor este
aceea potrivit căreia obiectul actului juridic este chiar
obiectul raportului juridic născut din actul juridic.
Prin obiect al actului juridic se înţelege acţiunea
sau inacţiunea pe care o pretinde subiectul activ şi de
care este ţinut subiectul pasiv, adică conduita concretă
a fiecărei părţi, stabilită de comun acord în momentul
încheierii actului juridic. Obiectul actului juridic este
sinonim cu obiectul raportului juridic civil. De exemplu,

1 M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti, 1921, pag.432 (lucrare


citată de Gabriel Boroi, în op.cit., pag.178)
2 D. Cosma, op.cit., pag.123

196
într-un contract de vânzare-cumpărare a unui televizor
obiectul îl poate constitui:
- prestaţia cumpărătorului ce constă în predarea
a jumătate din preţ la data predării televizorului de
către vânzător
- prestaţia cumpărătorului ce constă în predarea
restul preţului după 10 zile de la predarea televizorului
(după expirarea perioadei de probă)
- prestaţia vânzătorului ce constă în predarea
televizorului la data convenită de părţi
- prestaţia vânzătorului de a preda piesele de
schimb la expirarea termenului de probă.
Aşadar, conduita concretă a fiecărei părţi a
actului juridic constituie obiectul actului juridic. După
cum am precizat la “obiectul raportului juridic civil”,
conduita subiecţilor se referă, de regulă, la bunuri concrete,
ce constituie obiect derivat al raportului juridic. Şi în cazul
actelor juridice, bunurile, lucrurile asupra cărora poartă
conduita subiecţilor de drept, sunt obiectul derivat al actului
juridic.
Conduita concretă a părţilor poate fi:
- pozitivă, comisivă (a da, a face ceva)
- negativă, omisivă (a nu da, a nu face ceva).
De regulă, obiectul actului juridic conţine atât
prestaţii pozitive cât şi prestaţii negative.

b) Condiţiile obiectului actului juridic civil


Actul juridic este valabil încheiat numai dacă
obiectul îndeplineşte următoarele condiţii, sistematizate
astfel:
- condiţii generale referitoare la obiectul exterior al actului
juridic, la bunul asupra căruia se răsfrânge prestaţia
părţilor. Aceste condiţii vizează prestaţia de a da un
bun:
• obiectul (bunul) trebuie să existe în momentul încheierii
actului juridic:
Condiţia este stabilită în art.1311 Cod civil: “dacă, în

197
momentul vânzării, lucrul vândut era pierit în tot,
vinderea este nulă”, deoarece actului juridic civil îi
lipseşte una din condiţiile esenţiale de validitate:
obiectul. Sancţiunea civilă este nulitatea absolută a
actului juridic. De exemplu, în momentul închirierii
locuinţei, părţile nu cunosc că locuinţa a fost mistuită
într-un incendiu.
Potrivit art.965 alin.1 Codul civil admite o excepţie
(situaţie când actul juridic este valabil încheiat, deşi
obiectul lipseşte): “lucrurile viitoare pot fi obiectul
obligaţiei”. De exemplu, croitorul vinde costumul de haine pe care-l
va confecţiona, sau vânzatorul vinde recolta viitoare de cartofi de
pe parcelă etc. Există excepţii de la posibilitatea
încheierii actului juridic ce are ca obiect un lucru viitor; art.965
alin.2 Cod civil: “nu se poate face renunţare la o
succesiune ce nu este deschisă, nici nu se pot face
învoiri asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da
consimţământul celui a cărui succesiune este în
chestiune” (succesiunile nedeschise nu pot face obiectul
nici unui act juridic). De exemplu, fiul nu poate să
înstrăineze bunurile ce urmează să le moştenească de
la părinţii săi. De asemenea, bunurile viitoare ale
debitorului nu pot fi obiectul contractului de ipotecă
(art.1775 Cod civil).

• obiectul (lucrul) trebuie să fie în circuitul civil;


Condiţia este prevăzută în:
- art.963 Cod civil: “numai lucrurile ce sunt în
comerţ pot fi obiectul unui contract”;
- art.475: “oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt
ale lui, cu modificările stabilite de legi.”;
- art. 1310: “toate bunurile care sunt în comerţ, pot
să fie vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit
aceasta”;
- art.1750: “se pot ipoteca imobilele care sunt în
comerţ”
- art.1844: “nu se poate prescrie domeniul lucrurilor

198
care, din natura lor proprie sau printr-o declaraţie a
legii, nu pot fi proprietate privată, ci sunt scoase afară
din comerţ” (n.a. - bunurile scoase din comerţ (circuitul
civil), adică bunurile proprietate publică sunt bunuri
inalienabile).
Sintagma “sunt în comerţ” înseamnă sunt în
„circuitul civil”. Este voinţa expresă a legiuitorului
prevăzută în art.5 alin.2 din Legea fondului funciar
nr.18/1991 republicată, bunuri “scoase din circuitul civil” şi
în art.66: “sunt şi rămân în circuitul civil”.

• obiectul (lucrul) să fie determinat (determinabil)


Condiţia este prevăzută în două texte legale:
- art. 948 Cod civil: “condiţiile esenţiale pentru
validitatea unei convenţii sunt: 3. Un obiect determinat”
- art. 964 “obligaţia trebuie să aibă de obiect un
lucru determinat, cel puţin în specia sa. Cantitatea
obiectului poate fi necertă, de este posibilă
determinarea sa”.
Interpretarea coroborată a textelor legale
conduce spre următoarele concluzii:
- obiectul (bunul) să fie determinat înseamnă să fie
particularizat, precizat, individualizat prin însuşiri proprii
prevăzute în actul juridic încheiat. Bunurile res certa
(bunurile certe) se determină astfel. Bunurile generice
(res genera), adică acelea care se identifică prin însuşirile
genului din care fac parte, se determină prin cântărire,
măsurare, numărare. De exemplu, bunul res certa (un
televizor) se determină în actul juridic ce se încheie prin
însuşiri ca: marcă, an de fabricaţie, culoarea carcasei, a
butoanelor, lungimea diagonalei etc. Cantitatea de 10
kg de cartofi cumpărată se va determina după
cântărirea a 10 kg din sacul de cartofi expus la vânzare.
- obiectul (bunul) să fie determinabil înseamnă
precizarea în contract a anumitor elemente, suficiente
pentru a se şti cu certitudine bunul ce reprezintă

199
obiectul actului juridic. De exemplu, îţi închiriez peste o
lună unul din apartamentele situate la etajul II al
imobilului de pe str. Unirii nr.8, ce va fi recepţionat
peste 10 zile. Sau îţi vând cele 60 de frigidere ce-mi vor
fi expediate în data de 31 martie 2002 de la Fabrica de
frigidere “Arctic” Găieşti, în baza contractului de
furnizare încheiat.
- când obiectul (bunul) este o cantitate de bunuri de gen
“cantitatea obiectului poate fi şi necertă, de este
posibilă determinarea sa”. De exemplu, îţi vând porumbul din
silozul nr.3 al fermei 26.
- dacă obiectul actului juridic este format şi din
preţ, acesta trebuie să fie serios şi determinat de părţi
(art.1303 Cod civil).
• să existe autorizaţia cerută de lege
Unele bunuri din considerente de ordine publică,
sănătate etc., au o circulaţie juridică restrânsă. De
exemplu, potrivit art.58 din Legea nr.17/1966 privind
regimul armelor şi muniţiilor: “împrumutul sau
înstrăinarea armelor şi muniţiilor se poate face numai
persoanelor autorizate să le deţină cu respectarea
destinaţiei acestora şi a scopului pentru care s-a dat
autorizarea.”

- condiţii speciale când prestaţia debitorului are


ca obiect un fapt al său (a face sau a nu face ceva)
• faptul debitorului (adică prestaţia de a face sau a nu face
ceva) să fie posibilă, pentru că nimeni nu se poate obliga
la un fapt imposibil. Când obiectul este imposibil,
înseamnă că el nu există şi actul juridic este nul.
Imposibilitatea trebuie să fie absolută, obiectivă pentru
oricine. De exemplu, îţi vând 10.000 de costume pe
care le voi confecţiona în trei zile în atelierul prevăzut
cu o maşină de cusut.
Imposibilitatea trebuie să existe în momentul
încheierii actului juridic.
Imposibilitatea poate fi de ordinul material (obiectul actului

200
nu se poate realiza datorită unor împrejurări de fapt; în
exemplul dat este imposibil să confecţionezi la o
maşină de cusut în trei zile 10.000 de costume) sau de
ordin juridic (obiectul actului nu se poate realiza datorită
unor împrejurări de drept. De exemplu, îţi vând statuia
“Monumentul ostaşului român” din centrul municipiului
Târgu Mureş).
• faptul debitorului să fie licit şi moral, să nu încalce
normele imperative de ordine publică sau normele de
moralitate sau convieţuire socială. Este cerinţa stabilită
de prevederile art.5 Cod civil: „Nu se poate deroga prin
convenţii sau dispoziţii particulare, la legile care
interesează ordinea publică şi bunele moravuri.” Este
ilicit faptul debitorului care se obligă să mutileze o
persoană, să distrugă un bun etc., în schimbul unei
sume de bani, sau este imoral faptul debitorului care se
obligă pentru o sumă de bani să se plimbe gol prin
căminul studenţesc etc.
• faptul (obiectul actului juridic ce constă în
prestaţia de a face sau a nu face ceva) să fie personal, al
celui ce se obligă. Condiţia se deduce din regula de
drept potrivit căreia nimeni nu poate fi obligat decât
prin voinţă proprie.
Promisiunea faptei altuia nu produce efecte
juridice. De exemplu, un student promite colegului său
că autorul îi va dona cursul cu autograf.
Alta este situaţia dacă o persoană, în exemplul
dat studentul, promite că va depune toate diligenţele,
eforturile pentru a-l determina pe autor să doneze
cursul. În acest caz, obligaţia de a face a studentului
este valabilă, pentru că el promite fapta sa proprie – de
a-l determina pe autor să doneze. Autorul va dona sau
nu cursul cu autograf, potrivit propriei sale manifestări
de voinţă. Acest contact valabil încheiat se numeşte
convenţia de porte-fort sau promisiunea pentru altul.
• cel ce se obligă, să fie titularul dreptului
Condiţia priveşte numai actele juridice constitutive sau

201
translative de drepturi reale: cel care dă să fie titularul dreptului
(de exemplu, cel ce vinde să fie titularul dreptului de
proprietate). Este o cerinţă a principiului de drept
potrivit căruia nimeni nu poate da ceea ce nu are (nemo
dat quod non habet) sau nimeni nu poate da mai mult decât
are el însuşi (nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse
habet).
Prin aceste acte se transmite dreptul de proprietate şi de
aceea vânzătorul trebuie să fi titularul dreptului de
proprietate ce se transmite. Este problema contractului de
vânzare a lucrului altuia.
În cazul bunurilor de gen sau a celor viitoare proprietatea nu
se transmite în momentul încheierii contractului, ci în
momentul numărării, cântăririi, măsurării sau realizării
bunului viitor. Lucrurile de gen nu pier niciodată,
proprietarul trebuie să procure un altul pentru a onora
obligaţia de predare.
În cazul bunurilor determinate, res certa, se disting două
situaţii:
a) părţile, sau cel puţin cumpărătorul a fost în
eroare, apreciind greşit că vânzătorul este proprietarul
lucrului vândut. Doctrina propune următoarele soluţii:
♦ vânzarea este valabilă
Totuşi, într-o opinie, cumpărătorul poate cere
rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiei
vânzătorului de a transfera dreptul de proprietate
asupra lucrului vândut.1
Deşi valabilă, într-o altă opinie, cumpărătorul
poate cere rezoluţiune contractului, când
consimţământul a fost viciat prin dol. Se precizează că
este o nulitate relativă.1
♦vânzarea este anulabilă pentru eroare (viciu de
consimţământ) asupra calităţii esenţiale a vânzătorului,
1 D. Chirică, Drept civil, Contracte speciale, Ed. « Lumina Lex », Bucureşti, 1997,
pag.62-64, C. Toader, Evicţiunea în contractele civile, Ed. « All », 1997, pag.55-58
1 R. Codrea, Consecinţele vânzării lucrului altuia în situaşia în care cel puţin
cumpărătorul ignoră că vânzătorul nu este proprietarul lucrului vândut, în
“dreptul” Nr.9/1998, pag.11

202
care a fost socotit de cumpărător proprietar al lucrului.2
Practica judiciară este contradictorie:
♦ s-au dat soluţii de nulitate absolută a
contractului, deoarece lipseşte cauza vânzării-
cumpărării (n.a. - s-a cumpărat de la vânzătorul
neproprietar nu de la un proprietar)
♦ în practica Curţii Supreme de justiţie se admite
soluţia nulităţii relative, contractul de vânzare-
cumpărare fiind încheiat sub condiţie rezolutorie.
În cazul când ambele părţi ale actului juridic au
fost de rea-credinţă (am cunoscut că lucrul înstrăinat
este proprietatea altei persoane), actul juridic este lovit
de nulitate absolută pentru cauză ilicită.
Alte condiţii:
Uneori, natura actului juridic impune ca obiectul actului
juridic să fie format din anumite bunuri. Astfel:
- obiectul contractului de ipotecă poate fi numai un
imobil;
- obiectul contractului de gaj este un mobil;
- obiect al contractului de împrumut de consumaţie
este un bun consumptibil;
- obiect al contractului de împrumut de folosinţă este
un bun neconsumptibil etc.

Cauza actului juridic


a) Definiţia cauzei actului juridic civil
Potrivit art.948 Cod civil a patra condiţie esenţială de
validitate a actului juridic este:”4. o cauză licită.” În
art.966 Cod civil se dispune: “obligaţia fără cauză sau
fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea nici
un efect.”
Prin cauză se înţelege condiţia esenţială de
validitate a actului juridic ce constă în scopul urmărit
de fiecare parte când şi-a dat consimţământul la
încheierea acestuia. Este elementul psihologic ce

2 Prof.dr. Francisc Deak, Tratat de drept civil, Contracte speciale, Ed. « Actani »,
Bucureşti, pag.56-57

203
determină consimţământul, este motivul determinant,
impulsiv ce conduce la luarea hotărârii de a încheia
actul.
Cauza aparţine fiecărui consimţământ.
Un autor, la care subscriem, apreciază că este
mai corect să se spună că în contracte avem două
cauze, câte una pentru fiecare parte care se obligă, şi
este de preferat formularea “cauza obligaţiei” în loc de
“cauza actului juridic”. Obligaţia fiecărei părţi are o cauză
proprie, nu există o cauză comună actului juridic.1
Cauza (scopul) actului juridic şi consimţământul
sunt elementele componente ale voinţei juridice. Ele nu
se confundă. Consimţământul-manifestarea hotărârii de
a încheia un act juridic – este precedat de o cauză
prefigurată mental pentru care partea hotărăşte să
încheie actul juridic. Scopul constituie motivul ce a
determinat consimţământul dat la încheierea actului
juridic.
Consimţământul răspunde la întrebarea:
“Subiectul de drept a voit să încheie actul juridic?” şi
cauza răspunde la întrebarea:, “De ce subiectul de
drept a vrut să încheie actul juridic?”.
De exemplu, doresc să cumpăr un autoturism,
deoarece noul loc de muncă mai bine plătit este la o
distanţă mare de casă. Cauza cumpărării autoturismului
(a actului juridic de vânzare-cumpărare) este dorinţa,
element psihologic, de a nu pierde noul loc de muncă
mai bine plătit.
În concluzie, cauza este:
- o parte a voinţei juridice, şi anume aceea care a
determinat consimţământul la încheierea actului
- scopul urmărit de fiecare parte la încheierea
actului juridic
- element distinct faţă de consimţământ, condiţie
esenţială de validitate a actului juridic

1 M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.136, prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.148,


prof.dr.docent Traian Ionaşcu, op.cit., pag.265

204
- scopul actului juridic numit şi causa finalis
- în timp, cauza (scopul) actului juridic precede efectul,
în sensul că mental se prefigurează cauza (scopul)
pentru care se încheie actul juridic, şi efect al scopului
(cauzei) se încheie actul juridic.

b) Elementele cauzei actului juridic civil


Cauza actului juridic este alcătuită din două
elemente: scopul imediat al consimţământului şi scopul
mediat al consimţământului.
scopul imediat al consimţământului, numit şi
scopul obligaţiei (cauza proxima). Este specific fiecărei
categorii de acte juridice. El este abstract, obiectiv, invariabil la
aceeaşi categorie de acte juridice.
La contractele sinalagmatice, o parte se obligă,
deoarece îl interesează contraprestaţia celeilalte părţi.
De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare,
obligaţia asumată de vânzător de a preda bunul vândut
are drept cauză, scop, faptul că se urmăreşte să se
primească preţul (predarea preţului este obligaţia
celeilalte părţi).
La actele juridice cu titlu gratuit, cauza (scopul) pentru
care una din părţi se obligă este să facă o liberalitate sau
un serviciu dezinteresat, este intenţia de a gratifica
(animus donandi).
La actele juridice reale, cauza (scopul) prestaţiei este
remiterea (predarea) materială a lucrului (traditio rei).
scopul mediat al consimţământului (causa remota)
numit şi cauza (scopul) actului juridic constă în
împrejurarea concretă, subiectivă, şi variabilă, la fiecare
act, ce a determinat partea (părţile) să încheie actul
juridic. Scopul mediat a fost acela care a impulsionat
hotărârea de a încheia actul juridic. Orice act juridic are un
scop mediat propriu. De exemplu, într-un contract de închiriere
a unui apartament cauza o reprezintă nevoia unei
locuinţe, stabilirea sediului unei firme comerciale, amenajarea unui
cabinet medical privat, etc.

205
Pentru dovedirea scopului imediat se cercetează
natura actului juridic încheiat; act sinalagmatic, act cu
titlu gratuit sau act real. Fiind stabilită natura actului
juridic se stabilesc implicit prestaţiile la care s-au
obligat părţile.
Faptul că scopul imediat şi scopul mediat sunt
două noţiuni distincte se evidenţiază în materie de
probaţiune judiciară.
Dovada scopului mediat este dificilă pentru că se
pune problema stabilirii unui element psihologic –
motivul impulsiv şi determinant care a dus la încheierea
actului juridic. Se apelează la prezumţii din care apoi se
stabileşte scopul mediat.
Această concepţie referitoare la elementele
componente ale cauzei a fost adoptat de jurisprudenţă.
Numai astfel, pot fi anulate acte juridice în care cauza
imediată nu poate fi pusă sub semnul îndoielii, în timp
ce cauza mediată poate fi falsă ilicită sau imorală. De
exemplu, instanţa de judecată a dispus anularea unui
contract de donaţie deoarece cauza mediată a fost
imorală – donaţia a fost făcută în scopul menţinerii unei
relaţii de concubinaj; s-a dispus anularea unui contract
deoarece una din părţi la încheierea actului şi-a propus
drept scop să profite de starea de ignoranţă a celeilalte
părţi şi să obţină avantaje disproporţionat de mari în
raport cu prestaţia oferită. De aceea, condiţiile de
valabilitate ale cauzei actului juridic privesc cauza
(scopul) mediată.

c) Condiţiile de valabilitate ale cauzei actului


juridic civil
♦Cauza trebuie să existe
Condiţia este cerută de dispoziţiile art.966 Cod
civil: „obligaţia fără cauză (...) nu poate avea nici un efect.”
În doctrină s-au exprimat puncte de vedere
diferite cu privire la absenţa cauzei.
Într-o opinie, noţiunea de absenţă de cauză se

206
integrează în noţiunea de cauză falsă.
„Noţiunea de absenţă de cauză, concepută
independent de cauza falsă, nu are a fi reţinută.”1
Într-o altă opinie, lipsa cauzei înseamnă o
eroare asupra existenţei cauza, deoarece actul juridic
se încheie întotdeauna pentru că părţile urmăresc un
scop. Scopul poate lipsi doar când actul juridic l-ar
încheia interzişii judecătoreşti, lucru inadmisibil. În
concluzie, cauza (scopul) actului juridic existând
întotdeauna (cu excepţia arătată) numai reprezentarea
ei (cauzei) poate fi falsă.2
Stabilirea existenţei cauzei impune două
operaţiuni
- stabilirea cauzei imediate şi a cauzei mediate;
- stabilirea motivelor pentru care lipseşte cauza
actului juridic;
Doctrina juridică propune următoarele soluţii:
- cauza actului juridic lipseşte datorită
inexistenţei discernământului. În această ipoteză
lipsesc ambele componente ale cauzei: cauza imediată
şi cauza mediată, deoarece numai discernământul
generează consimţământ, manifestarea hotărârii de a
încheia actul juridic. Sancţiunea este nulitatea relativă a
actului juridic
- cauza lipseşte pentru că în contractele
sinalagmatice o parte se obligă fără să urmărească o
contraprestaţie (de exemplu, infractorul cercetat
încheie contractul de vânzare-cumpărare, dar nu
urmăreşte contraprestaţia procurorului – preţul), în
actele juridice cu titlu gratuit o parte nu este animată
de dorinţa de a gratifica (de exemplu, administratorul
unei societăţi comerciale donează o sumă pentru
sponsorizarea unei acţiuni a Gărzii Financiare, dar nu o
face pentru a gratifica, ci pentru a evita un viitor
control); în actele juridice reale nu se urmăreşte

1 Prof.dr.docent Traian Ioanşcu, op.cit., pag.272-274


2 A. Ionaşcu, op.cit., pag.91

207
predarea lucrului. În aceste ipoteze lipseşte cauza
imediată (care absoarbe cauza mediată), condiţie
esenţială de validitate a actului juridic. Sancţiunea este
nulitatea absolută a actului juridic încheiat.

• Cauza să fie reală (să nu fie falsă).


Condiţia este prevăzută în art.966 Cod civil:
„obligaţia fondată pe o cauză falsă (...) nu poate avea
nici un efect.”
Cauza este falsă când partea la actul juridic este
în eroare cu privire la motivul care l-a determinat să-l
încheie - scopul mediat. De exemplu, o parte a contractului de
prestări servicii şi-a propus ca scop prin invitarea unui
cântăreţ de top atragerea unui număr cât mai mare de
spectatori. În realitate s-a prezentat un solist lipsit de
calităţi artistice.
Cauza falsă se sancţionează cu nulitatea relativă
a actului numai când se îndeplinesc cerinţele erorii viciu
de consimţământ.

• Cauza să fie licită şi morală.


Potrivit art.968 Cod civil: „cauza este nelicită când
este prohibită de legi, când este contrară bunelor
moravuri şi ordinii publice”. Asemenea, art.966 Cod civil
dispune: „obligaţia (...) nelicită nu poate avea nici un
efect.”
De menţionat că cerinţa privind moralitatea
cauzei, deşi nu este prevăzută în textele legale, se
deduce implicit din cerinţa cauzei de a fi licită. Legea
pune semnul egalităţii între cauza imorală şi cauza
ilicită. De exemplu, obligaţia asumată de o parte a
contractului de a produce o vătămare corporală în
schimbul unei sume de bani, este ilicită şi în acelaşi
timp imorală. De asemenea obligaţia asumată, tot
pentru o sumă de bani, de a se plimba gol prin sălile de
clasă, este nulă absolut pentru cauză imorală, deşi o
asemenea acţiune poate fi calificată ca fiind o faptă

208
penală – ultraj contra bunelor moravuri, şi deci o faptă
ilicită.

d) Proba cauzei
În art.967 Cod civil se prevede următoarea
regulă: „Convenţia este valabilă, cu toate că cauza nu
este expresă”; „Cauza este prezumată până la proba
contrarie.”
Textele de lege prevăd două prezumţii legale
relative (iuris tantum):
- oricare act juridic civil are o cauză
- cauza actului juridic este valabilă.
Cine invocă inexistenţa cauzei ori nevalabilitatea
ei trebuie să facă dovada.
Cauza fiind un fapt juridic, poate fi probată prin
orice mijloc de probă.
În următorul litigiu între două ghicitoare de
profesie, se pun probleme interesante legate de cauza
actului juridic. Una vinde celelilalte materiale necesare
ghicitului, pentru o sumă de bani. Cumpărătorul nu a
predat preţul, deşi a primit materialele.
În instanţă, părţile se apără în modul următor:
- cumpărătorul solicită anularea actului juridic
pentru cauză mediată ilicită – exercitarea de către el cu
materialele dobândite a unei meserii ilicite.
- vânzătorul invocă liicitatea cauzei imediate a
contractului de vânzare-cumpărare şi anume
transmiterea proprietăţii materialelor predate în
schimbul preţului propus de cumpărător. A susţinut teza
potrivit căreia cauza contractului nu constă în utilizarea
pe care o dă cumpărătorul lucrurilor dobândite.
Instanţa a reţinut:
- cauza imediată este licită; contractul de
vânzare-cumpărare constă în transmiterea proprietăţii
bunului şi predarea lucrului vândut pentru preţul
convenit.
- cauza mediată a cumpărătorului este aceea de

209
a exercita meseria de ghicitor, cu materialele
cumpărate. Este evident că aceasta este ilicită.
- ambele părţi având aceeaşi ocupaţie, se
înţelege că nici vânzătorul, nici cumpărătorul nu aveau
alt scop decât folosirea materialelor în exercitarea
ocupaţiei de ghicitor, deci este inutilă cercetarea cauzei
mediate în privinţa cumpărătorului.
Deoarece cauza aparţine fiecărui consimţământ
(fiecare parte contractantă are propria cauză) apreciem
că instanţa nu a desluşit cauza mediată a fiecărui
consimţământ. Presupunerea că părţile având aceeaşi
ocupaţie ar fi urmărit un scop ilicit – exercitarea
ocupaţiei de ghicit cu materialele ce constituie obiectul
exterior al contractului, nu a fost dovedită.
Ipotetic, vânzătorul ar putea folosi banii obţinuţi
pentru o bursă de studii, cumpărătorul, la fel, pentru
donarea materialelor cumpărate unui muzeu al
profesiunilor.

e) Acte juridice cauzale şi acauzale


Majoritatea actelor juridice sunt actele juridice
cauzale. Valabilitatea lor implică analiza cauzei –
condiţie esenţială de valabilitate a actului. În lipsa unei
cauze valabile actul este nul.
În practică există aşa numitele titluri de valoare (acte
juridice acauzale) cu circulaţie mai liberă comparativ cu
actele juridice obişnuite. Ele, pentru a fi valabile trebuie
să îndeplinească condiţiile formale stricte prevăzute de
lege.
Titlurile de valori sunt înscrisuri ce încorporează
creanţe. Posesorul acestora fie nominalizat sau nu în
cuprinsul titlului de valoare dobândeşte dreptul de
creanţă specificat în titlul de valoare.
Valabilitatea actului juridic abstract nu se
analizează în funcţie de valabilitatea cauzei, ci în raport
de îndeplinirea scrupuloasă a formelor impuse de lege.
Exemple de titluri de valoare: obligaţiunile CEC,

210
acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile
comerciale, biletul la ordin etc.
Aceste înscrisuri formale sunt numite acte abstracte
tocmai pentru a sublinia că ele sunt valabile
independent de cauza lor.1

Condiţiile de formă pentru valabilitatea actului juridic


a) Noţiunea a condiţie de formă a actului juridic
civil
Noţiunea de „forma actului juridic” are două sensuri:
- sens restrâns, prin forma actului se înţelege modul
cum se exteriorizează manifestarea de voinţă a părţii la
încheierea actului juridic. Este, într-o altă formulare,
modul de exteriorizare a consimţământului.
- în sens larg, forma actului juridic înseamnă:
- condiţiile de formă cerute de lege pentru
validitatea actului juridic (ad validitatem);
- condiţiile stabilite de părţi sau lege pentru
proba existenţei şi a conţinutului actului juridic (ad proba-
tionem);
- condiţiile impuse de lege pentru opozabilitatea
actului faţă de terţele persoane (condiţii de publicitate).
Consimţământul părţilor se exteriorizează în
următoarele forme:
- în formă consensuală, potrivit principiului
consensualismului actelor juridice;
- în formă solemnă, ca urmare a unor cerinţe
impuse de lege.

b) Principiul consensualismului actelor juridice civile


Principiul este o consecinţă a principiului libertăţii
contractuale. Pentru valabilitatea actului juridic este
suficientă simpla manifestare de voinţă a părţilor în
scopul de a produce efecte juridice (solo consensu). Această
condiţie este şi suficientă şi necesară. Nu interesează
forma în care se exteriorizează manifestarea de voinţă.
1 Prof.dr.docent Traian Ionaşcu, op.cit., pag.277-278

211
Actele juridice încheiate astfel sunt acte juridice
consensuale.
Principiul nu are consacrare legislativă; el poate fi
dedus din textele Codului civil astfel:
- din interpretarea per a contrario a prevederilor art.948
Cod civil unde sunt enumerate condiţiile esenţiale de
valabilitate ale actului juridic.
În tăcerea legii (se enumeră doar capacitatea,
consimţământul, obiectul şi cauza) se înţelege că
legiuitorului îi este indiferentă forma în care se
manifestă consimţământul.
- din interpretarea art.1295 Cod civil, referitor la
contractul de vânzare-cumpărare, act juridic special:
„vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de
drept strămutată la cumpărător, în privinţa
vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra
lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul nu se va fi predat
şi preţul încă nu se va fi numărat.”
- din interpretarea art.971 Cod civil: „în contractele ce
au ca obiect translaţia proprietăţii sau unui alt drept
real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul
consimţământului părţilor şi lucrul rămâne în rizio-
pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut
tradiţiunea lucrului”.
Acolo unde legiuitorul a dorit să impună o
anumită formă de exteriorizare a consimţământului, a
făcut-o în mod expres. De exemplu, în art.813 Cod civil:
„Toate donaţiile se fac prin act autentic”.
Potrivit principiului libertăţii contractuale, părţile
pot stabili de comun acord să îmbrace acordul de voinţă
într-o formă solemnă. De exemplu, pentru a
preconstitui un mijloc de probă într-un eventual litigiu,
stabilesc ca acordul de voinţă să îmbrace forma unui
înscris.

c) Forma solemnă a actului juridic ad validitatem, ad


probationem şi pentru opozabilitatea faţă de terţi:

212
Consimţământul părţilor la actul juridic se poate
exterioriza şi într-o formă solemnă.
Forma solemnă a actului juridic priveşte:
- valabilitatea actului juridic (forma este cerută ad
validitatem sau ad solemnitatem)
- proba actului juridic (forma este cerută ad
probationem)
- opozabilitatea faţă de terţi (condiţii de
publicitate).
Forma solemnă a actului juridic poate fi impusă
de lege sau stabilită convenţional de părţi. De regulă,
forma contractelor o aleg părţile contractante. Abaterile de la
libertatea alegerii formei contractuale se stabilesc prin lege.
Forma cerută ad validitatem este condiţia de
valabilitate a actului juridic în lipsa căreia actul juridic
nu se naşte valabil.
În doctrina juridică sunt arătate următoarele
raţiuni ale formei actului juridic (negotium juris) ad
validitatem.
- actul juridic (negotium juris) are importante
consecinţe patrimoniale pentru cel ce le încheie. De
exemplu, actul juridic de donaţie (art.813 Cod civil: „Toate
donaţiile se fac prin act autentic”), actul juridic de ipotecă
(art.1772 Cod civil: „ipoteca convenţională nu va putea fi
constituită decât prin act autentic”); actul juridic de vânzarea-
cumpărarea terenurilor (art.2 alin.1 din Legea privind
circulaţia juridică a terenurilor nr.54/1998. „Terenurile
situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate şi
dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă
autentică.”); testamentul (art.858 Cod civil: „Un testament poate
fi olograf, sau făcut prin act autentic, sau în formă
mistică”) etc.
- statul poate cunoaşte şi controla încheierea
unor acte juridice cu importanţă deosebită pentru părţi
şi pentru stat;
- forma de solemnitate garantează libertatea
deplină şi conştientă a consimţământului, în acte

213
juridice cu importante consecinţe patrimoniale (de
exemplu, donaţia, testamentul)
- se asigură protecţia intereselor creditorilor şi
terţilor, în contra unor eventuale fraude îndreptate
împotriva lor (De exemplu, debitorul urmăreşte
provocarea insolvabilităţii sau agravarea ei, prin donaţii,
pentru a evita plata datorată creditorului său).1
Forma actului juridic ad validitatem se caracterizează
prin:
- constituie condiţie esenţială de validitate a
actului juridic, în lipsa căreia actului juridic este lovit de nulitate
- în actul juridic încheiat în formă solemnă
consimţământul este întotdeauna expres (nu este
admisibil consimţământul tacit.)
- actul juridic poate fi încheiat într-o singură
formă: solemnă sau consensuală. Când legea precizează
forma solemnă, părţile nu pot face o altă alegere.
Excepţie: în cazul testamentului care poate fi: în formă
autentică, în formă olografă (scris în întregime, datat şi
semnat de către testator), în formă mistică (semnat de
testator – poate fi scris şi de o altă mână – închis, sigilat
şi prezentat unei judecătorii ce întocmeşte un proces-
verbal pe înscrisul unde s-a întocmit testamentul sau pe
plicul unde s-a introdus testamentul).

Condiţiile cerute pentru întocmirea actului juridic


în formă solemnă ad validitatem:
- actul juridic se încheie în întregime în formă solemnă
(toate clauzele)
- actul juridic accesoriu actului juridic solemn se
încheie în formă solemnă. De exemplu, la încheierea
unui act juridic solemn prin reprezentare şi procura
îmbracă forma solemnă.
Sunt acte juridice ce se încheie în formă solemnă
ad validitatem următoarele:
- contractul de donaţie (art.813 Cod civil)
1 Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.117-118

214
- testamentul (art.858 Cod civil)
- revocarea expresă a unui legat (art.920 Cod
civil)
- acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar
(art.704 Cod civil şi art.76 alin.4 din Legea nr.36/1995
- renunţarea expresă la succesiune (art.74 alin.4
din Legea nr.36/1995)
- subrogaţia în drepturile creditorului plătit,
acceptată de debitor (art.1107 pct.2 Cod civil)
- contractul de ipotecă (art.1772 Cod civil)
- actul juridic între vii având ca obiect
înstrăinarea unui teren (art.2 din Legea nr.54/1998
privind circulaţia juridică a terenurilor)
- contractul de arendare (art.6 alin.1 din Legea
arendării nr.16/1994)
- exprimarea consimţământului părinţilor
(părintelui) la adopţia copilului (art.7 alin.1 din
Ordonanţa nr.25/1997 cu privire la regimul juridic al
adopţiei, aprobată prin Legea nr.87/1998 privind
adopţiunea).
- exprimarea consimţământului scris cu privire la
donarea de ţesuturi şi organe în scop terapeutic (art.5
alin.1 din Legea nr.2/1998)
- contractul de cesiune a drepturilor asupra
mărcii trebuie încheiat în formă scrisă (art.40 din Legea
nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice)
- actul constitutiv al asociaţiilor şi fundaţiilor fără
scop patrimonial (art.6 din Ordonanţa de Guvern
nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii)
- actul constitutiv al unor societăţii comerciale (art.16
din Legea nr.31/90 privind societăţile comerciale,
republicată).

Forma cerută ad probationem constă în întocmirea


în scris a actului juridic cu scopul de a constitui mijloc de
probă într-un eventual litigiu.1

1 Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.163, Iosif R.Urs, op.cit., pag.252, Paul Mircea

215
Forma actului juridic ad probationem se impune din
următoarele considerente:
- unele acte juridice sunt importante fie sub aspectul
consecinţelor patrimoniale, fie sub aspectul producerii
unor suspiciuni faţă de terţi. De exemplu, cumpărarea
de bijuterii în valoare de câteva sute de milioane este un
motiv suficient ca părţile să convină întocmirea în formă
scrisă a contractului de vânzare-cumpărare sau, de
exemplu, întocmirea în formă scrisă a contractului de
vânzare-cumpărare a 100 navete de bere de către
cumpărătorul, vecin cu o fabrică de bere proprietate de stat;
- redactarea în formă scrisă asigură eliminarea
suspiciunilor privind conţinutul şi obiectul actului juridic;
- constituie cele mai certe mijloace de probaţiune
(scripta manent) Legea prevede expres că un înscris nu
poate fi combătut decât prin alt înscris (art.1191 alin.2
Cod civil: „nu se va primi niciodată o dovadă prin martori în
contra sau peste ceea ce cuprinde actul”)1.
Forma cerută ad probationem se caracterizează prin:
- convenită de părţi sau impusă de lege, este
obligatorie, asemănându-se cu forma cerută ad
validitatem;
- în caz de litigiu, dovada actului juridic nu se mai
poate face prin alte mijloace de probă. Deşi actul juridic
negotium juris este valabil încheiat, el nu poate fi dovedit
cu alt mijloc de probă. Practic sancţiunea este o
decădere din dreptul de a proba.
Unii autori consideră forma cerută ad probationem
ca fiind o excepţie de la principiul consensualismului.2
Forma ad probationem o cer părţile sau legea.
Legea cere această formă în două moduri:
- printr-un text general referitor la toate actele juridice. În
art.1191 Cod civil se dispune imperativ: „dovada actelor juridice

Cosmovici, op.cit., pag.121, prof.dr. Teofil Pop, op.cit., pag.153


1 Ioan Albu, Drept civil, Contractul şi răspunderea contractuală, Ed. “Dacoa”,
Cluj-Napoca, 1994, pag.87
2 N. Nicola, Actul juridic civil, în Dreptul civil român, Curs selectiv pentru licenţă, 1996, Ed.
“Press Mihaela”, Bucureşti, 1996, pag.46

216
al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250
lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face
decât prin act autentic, sau prin act sub semnătură
privată.”
- precizează actele juridice ce trebuie întocmite ad
probationem.
De exemplu:
- contractul de locaţiune, art. 1416 Cod civil: „Dacă
contractul făcut verbal n-a primit nici o punere în
lucrare, (n.a.: în sensul că s-a limitat la forma orală de
încheiere) şi una din părţi îl neagă, nu se poate primi
proba prin martori, oricât de mic ar fi preţul şi chiar
când s-ar zice că s-a dat arvună”);
- contractul de depozit voluntar art.1597 Cod civil: „Depozitul
voluntar nu se poate face decât prin înscris”;
- contractul de tranzacţie, art.1705 Cod civil:
„Tranzacţia trebuie să fie constatată prin act scris.”
- contractul de închiriere a locuinţelor art.21 din
Legea nr.114/1996 se face: „prin contract scris, care se va
înregistra la organele fiscale teritoriale”;
- contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor
art.42 din Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi
drepturile conexe: „Existenţa şi conţinutul contractului
de cesiune a drepturilor patrimoniale se pot dovedi
numai prin forma scrisă a acestuia.”
- contractul de cesiune a dreptului de adaptare
audiovizuală art.68 alin.2 din Legea nr.8/1996 privind
dreptul de autor şi drepturile conexe: „Cesiunea
dreptului de adaptare audiovizuală se poate face numai
în baza unui contract scris între titularul dreptului de
autor şi producătorul operei audiovizuale.”
- contractul de asigurare art.10 din Legea
nr.136/1995 privind asigurările şi reasigurările în
România: „Contractul de asigurare se încheie în formă
scrisă. El nu se poate dovedi prin martori chiar dacă
există început de dovadă scrisă.”

217
Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi este
forma cerută de lege în scopul ca actul juridic să fie
opozabil şi terţilor (persoane care nu au participat la
încheierea actului juridic). Sunt protejate astfel
drepturile şi interesele terţilor. De exemplu, cercetând
registrul de carte funciară, o persoană află că
proprietarul terenului agricol situat dincolo de gard este
vecinul său şi deci, când acesta va dori să înstrăineze,
poate să-şi exercite dreptul de preemţiune.
Forma cerută de lege pentru publicitate este
obligatorie. În cazul nerespectării formei de publicitate
actul juridic nu este opozabil terţilor (ei pot ignora actul
juridic când una din părţi îl invocă împotriva lor. De
exemplu, când proprietarul nu şi-a intabulat terenul, el
nu poate cere vecinului să mute gardul construit pe
terenul său, pentru că actul juridic prin care a dobândit
terenul produce efecte numai faţă de părţi, el nu
produce nici un efect faţă de terţ.)
În literatură s-a apreciat că în acest caz suntem
în prezenţa unei excepţii de la principiul
consensualismului, deoarece actul juridic trebuie făcut
cunoscut terţilor prin împlinirea unor măsuri specifice
prevăzute de lege.1
Legea impune forma de publicitate ca fiind condiţie de
opozabilitate faţă de terţi, în principal, în următoarele
cazuri:
- publicitatea imobiliară prin cărţile funciare
(art.21 din Legea nr.7/1966)
- publicitatea constituirii gajului (art.1686 Cod civil)
- notificarea cesiunii de creanţă (art.1393 Cod
civil)
- data certă a înscrisului sub semnătură privată
(art.1182 Cod civil)
- publicitatea constituirii societăţilor comerciale
(art.1 Legea 26/1990 privind Registrul comerţului) prin
Registrul comerţului;
1 E. Poenaru, Introducere în dreptul civil, Teoria generală, Persoanele, 1996, pag.118

218
- publicitatea constituirii asociaţiilor şi fundaţiilor
(art.5 din Ordonanţa de Guvern nr.26/2000) etc. la
instanţele judecătoreşti.

4. Modalităţile actului juridic (termenul,


condiţia, sarcina)
Noţiunea de modalitate a actului juridic civil
Modalităţile actului juridic sunt împrejurări
viitoare care influenţează:
- existenţa actului juridic (condiţia)
- exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor
ce constituie conţinutul actului juridic (termenul).
Modalităţile actului juridic produc efecte după
încheierea actului juridic. Modalităţile sunt fie curgerea
timpului (termen) fie acţiuni omeneşti sau evenimente
ale naturii (condiţia sau sarcina). Actele juridice se
clasifică sub aspectul modalităţilor în:
- acte juridice pure şi simple, care prin natura lor
nu pot fi afectate de modalităţi. De exemplu, căsătoria,
înfierea, recunoaşterea filiaţiei etc.
- acte juridice ce nu pot exista decât afectate de
modalităţi, ca de exemplu, contractul de împrumut
(întotdeauna împrumutul se acordă pe o perioadă de
timp), contractul de rentă viageră (întotdeauna se
întinde în timp până la moartea credirentierului),
contractul de asigurare afectat întotdeauna de o
condiţie – realizarea sau nu a riscului asigurat. În aceste
acte juridice termenul şi condiţia devin condiţii
esenţiale de validitate ale actului juridic civil.
- acte juridice ce pot fi sau nu afectate de
modalităţi. Această categorie de acte juridice este cea
mai numeroasă. De exemplu, în contractul de vânzare-
cumpărare părţile pot conveni plata preţului la un
termen suspensiv (la data de...) sau să tacă în această
privinţă, şi atunci vânzarea-cumpărarea devine un act
neafectat de modalităţi. Acelaşi contract poate fi
afectat de o condiţie suspensivă (îţi vând apartamentul

219
dacă până la 31 decembrie m-am mutat la Reghin) sau
nu.
Părţile sunt îndreptăţite să stabilească sau nu
modalităţile actului juridic ca expresie a principiului libertăţii
contractuale.
De asemenea, în actele juridice cu titlu gratuit,
sarcina stipulată în favoarea gratificatului vine în
întâmpinarea interesului urmărit de dispunător.

Termenul (dies)
a) Noţiunea de termen
Termenul este un eveniment viitor şi cert că se va
produce, care amână începerea exercitării drepturilor
sau executării obligaţiilor sau le stinge.
Termenul vine de la cuvântul din limba latină
„dies” în sensul de zi, dată, timp.
Definiţia stabileşte particularităţile termenului:
- produce efecte întotdeauna după încheierea actului
juridic;
- este un eveniment viitor şi sigur că se va
împlini;
- afectează numai exercitarea drepturilor şi
executarea obligaţiilor pe care fie le amână (termen
suspensiv), fie le stinge, (termen extinctiv). De exemplu, la vânzarea
televizorul părţile stabilesc ca plata preţului să se facă
peste 3 luni, în 31 mai. Actul juridic există, dar părţile
convin ca vânzătorul să-şi exercite dreptul de a cere
preţul la 31 mai – eveniment viitor şi cert că se va
îndeplini – şi totodată cumpărătorul să-şi execute
obligaţia de a preda preţul la acelaşi termen. Într-un alt
exemplu, în contractul de închiriere, părţile stabilesc
termenul până la care se închiriază bunul, dată la care
contractul încetează.
Regulile generale privind termenul sunt reglementate de
Codul civil:
- art.1022 „Termenul se deosebeşte de condiţie
pentru că el nu suspendă angajamentul, ci numai

220
amână executarea” (termen suspensiv)
- art.1023: „Aceea ce se datoreşte cu termen nu se
poate cere, înaintea termenului, dar ceea ce se plăteşte
înainte nu se poate repeta” (n.a. – restitui)
- art.1024: „Termenul este presupus întotdeauna că
s-a stipulat în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din
stipulaţie sau din circumstanţe că este primit şi în
favoarea creditorului”.
- art.1025: „Debitorul nu poate reclama beneficiul
termenului, când este insolvabil sau când cu fapta sa a
micşorat siguranţele ce prin contract dăduse
creditorului său”.
Regulile speciale privind termenul sunt cuprinse fie în Codul
civil, fie în alte legi. De exemplu, în art.1079 în materie
de punere în întârziere, în art.1101 unde se
reglementează principiul indivizibilităţii plăţii etc.

b) Clasificarea termenelor
După efectele pe care le produce, termenul este:
termenul suspensiv: este termenul este suspensiv şi
extinctiv suspendă, amână începerea exercitării
drepturilor şi executării obligaţiilor până în momentul
împlinirii sale. Subiectul activ nu poate cere subiectului
pasiv să execute obligaţia asumată. De exemplu, chiria
la contractul de închiriere nu poate fi cerută până la
termenul stabilit de părţi: în contract de împrumut
împrumutătorul nu are dreptul să pretindă restituirea
sumei împrumutate şi nici împrumutatul nu are
obligaţia să o facă, sau în contractul de vânzare-
cumpărare plata în rate convenită, nu poate fi cerută
înainte de termenul suspensiv stabilit etc.
termenul extinctiv: este termenul care odată împlinit
stinge actul juridic. De exemplu, un contract de
închiriere a unui autoturism pe 10 zile. Până la
împlinirea termenului, părţile exercită drepturile şi
execută obligaţiile stabilite în conţinutul actului juridic.
La împlinirea termenului acestea se sting. Acest termen

221
stabileşte durata în timp a actului juridic şi este specific
actelor juridice cu executarea succesivă în timp. De
exemplu, contractul de locaţiune, de comodat
(împrumut de folosinţă), rentă viageră, de întreţinere.
După beneficiarul termenului, termenul este în
favoarea debitorului, a creditorului sau în favoarea
ambelor părţi.
- termenul stabilit în favoarea debitorului, este regula
prevăzută în art.1024 Cod civil: „Termenul este
presupus întotdeauna că s-a stipulat în favoarea
debitorului, dacă nu rezultă din stipulaţie sau din
circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului”.
- termenul stabilit în favoarea creditorului. În unele
contracte termenul poate fi stabilit în favoarea
creditorului. De exemplu, în contractul de depozit se
consideră că termenul este stabilit în favoarea
deponentului (cel ce lasă lucrul în depozit, este creditor
pentru că are dreptul să ceară lucrul înapoi când
voieşte), potrivit art.1616 Cod civil: „depozitul trebuie
să se restituie deponentului îndată ce s-a reclamat,
chiar când s-ar fi stipulat prin contract un anume
termen pentru restituţiunea lui.” Spectatorul, deponentul
paltonului la garderoba sălii de spectacol, poate cere
oricând restituirea, la sfârşitul primului act, dar şi la
termen, la, sfârşitul spectacolului.
- termen stabilit în favoarea ambelor părţi. Un
exemplu de astfel de act juridic este contractul de asigurare, când
la data producerii riscului asigurat se nasc şi se exercită
drepturile, se execută obligaţiile de către asigurat şi
asigurător.
Numai partea ce se bucură de beneficiul
termenului poate renunţa la el. De exemplu,
împrumutatul ce se bucură de termenul de restituire
poate să renunţe şi să restituie împrumutul înainte de
termen.

După cum în momentul stabilirii lui poate fi

222
cunoscut sau nu, termenele sunt certe şi incerte.
- cert este termenul a cărui împlinire este cunoscut. De
exemplu, se împrumută suma până la 14 mai, se închiriează
apartamentul pe 1 an începând cu ziua de mâine etc.
- incert este termenul care se împlineşte cu
siguranţă într-o zi, dar această zi este necunoscute în
momentul încheierii actului juridic. De exemplu, în
contractul de rentă viageră se ştie termenul contractului –
moartea credirentierului, dar nu şi ziua; în contractul de
comodat (de împrumut de folosinţă) se împrumută pompa
de apă la prima ploaie torenţială pentru a scoate apa
din beciul inundat, se vinde echipamentul de schi în ziua
primei zăpezi, etc.
Condiţia nu se confundă cu termenul incert. În
cazul condiţiei, se află sub semnul întrebării existenţa
evenimentului viitor – de exemplu, îţi vând
echipamentul de schi dacă până la 1 decembrie mă
însor – pe când la termenul incert evenimentul viitor
este sigur că se va întâmpla, dar nu se ştie exact ziua –
îţi vând echipamentul de schi în ziua primei zăpezi, care
poate fi peste câteva zile, săptămâni, luni.
Termenul incert este numit de un autor „termen
cu scadenţă incertă”.1
Termenul cert este denumit, apreciem sugestiv,
şi termen precis în raport de termenul neprecis (incert).2

După izvorul său, termenul este convenţional


(voluntar), legal şi judiciar
- convenţional: se stabileşte prin acordul de
voinţă al părţilor. De exemplu, vânzătorul acordă
cumpărătorului un termen de plată, acordarea unui
împrumut până la o anumită dată etc.
- legal: este termenul stabilit printr-un text al legii. De
exemplu, legea prin moratoriu stabileşte data până la

1 Iosif R. Urs, op.cit., pag.258


2 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.167, prof.unic.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.196,
A. Pop, Gh. Beleliu, op.cit., pag.286, E. Poenaru, op.cit., pag.121, N. Nicolae, op.cit., pag.51

223
care se amână executarea obligaţiilor tuturor debitorilor
sau a unei categorii de debitori; legea prin prorogare
legală prelungeşte existenţa contractului, după ce s-a
împlinit termenul extinctiv stabilit de părţi.
- judiciar: este termenul acordat de instanţa de
judecată. El se numeşte termen de graţie şi este
reglementat de art.1101 Cod civil: judecătorii „pot, în
considerarea poziţiei debitorului, să acorde mici
termene pentru plată, şi să oprească executarea
urmăririlor, lăsând lucrurile în starea în care se găsesc”.
Sunt acte juridice pentru care legea prevede expres că nu
se acordă termene de graţie. De exemplu, în cazul
contractului de depozit.

c) Efectele termenului
Termenul afectează numai executarea actului
juridic, nu şi existenţa lui.
Efectele termenului suspensiv. Termenul suspensiv
amână începerea exercitării drepturilor şi a executării
obligaţiilor. De exemplu, în contractul de împrumut părţile
stabilesc ca suma împrumutată să se restituie la 1
ianuarie, dată până la care împrumutătorul deşi are
dreptul de a cere restituirea sumei împrumutate, nu-l
poate exercita. De asemenea, împrumutatul are
obligaţia de restituire din momentul încheierii
contractului, dar executarea acesteia este legată de
împlinirea termenului suspensiv. Existenţa drepturilor şi
obligaţiilor părţilor produc următoarele efecte:
- plata făcută de debitor înainte de împlinirea
termenului este o plată valabilă, datorată. De exemplu,
dacă împrumutatul restituie suma înainte de 1 ianuarie, el a executat
obligaţia asumată. Dacă ar cere instanţei restituirea
sumei plătite înainte de împlinirea termenului, chiar din
eroare, cererea i-ar fi respinsă, pentru că a făcut o plată
datorată (art.1023 Cod civil dispune: „aceea ce se
datoreşte cu termen nu se poate cere înaintea
termenului, dar ceea ce se plăteşte înainte nu se mai poate

224
repeti (restitui).” În acest caz, împrumutatul se consideră
că a renunţat la beneficiul termenului.
- creditorul (în exemplul de mai sus, împrumutătorul) în
calitate de titular al dreptului (de a cere creanţa, suma
de bani împrumutată) poate lua măsuri de conservare a
dreptului său. (De exemplu, împrumutătorul are dreptul
de a cere punerea de sechestru asigurator asupra unor
bunuri ale debitorului pentru ca la scadenţă, în cazul
insolvabilităţii împrumutatului să aibă posibilitatea
materială să reprimească suma împrumutată).
Creditorul nu are dreptul la acţiune oblică sau la
acţiunea pauliană (revocatorie).
- în actele juridice translative de proprietate (de exemplu, în
contractul de vânzare-cumpărare) ce au ca obiect
derivat un bun cert (res certa), trasferul dreptului de
proprietate se face în momentul realizării acordului de
voinţă al părţilor (art.1295 Cod civil: „vinderea este
perfectă între părţi şi proprietatea este de drept
strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului,
îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra
preţului, deşi, lucrul încă nu se va fi predat şi preţul
încă nu se va fi numărat”). Dobânditorul devine
proprietar al lucrului, şi în această calitate va suporta
riscul pieririi fortuite a lucrului, urmând să plătească
bunul pierit, deşi nu mai poate intra în posesia lui. De
exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare a unei
biciclete, părţile stabilesc ca preţul să se predea la 30
de zile de la data încheierii contractului şi predării
bicicletei. Proprietarul lucrului devine cumpărătorul.
Când lucrul piere până la împlinirea termenului
suspensiv (în cele 30 de zile stabilite până la data plăţii)
riscul îl suportă cumpărătorul – în calitate de proprietar
al lucrului (el plăteşte preţul la scadenţă – împlinirea
termenului suspensiv, fără să mai poată intra în posesia
bicicletei). Părţile pot stabili ca proprietatea să se
transmită la o altă dată decât aceea a realizării
acordului de voinţă. În exemplul nostru, părţile stabilesc

225
ca proprietatea să se transfere în momentul efectuării
plăţii, la termenul suspensiv convenit. Până în
momentul împlinirii termenului suspensiv, vânzătorul
este proprietarul lucrului şi va suporta riscul pieririi
fortuite a lucrului (la fel ca dobânditorul în primul caz),
potrivit regulii res perit domino (lucrul piere în sarcina
proprietarului).
În actele juridice afectate de termenul suspensiv
obligaţiile părţilor există, ele însă nu pot fi pretinse pe
durata termenului suspensiv. Acest fapt dă naştere la
următoarele efecte:
- creditorul nu poate pretinde executarea
obligaţiei de către debitor, până la împlinirea
termenului suspensiv (art.1023 Cod civil). De exemplu,
în contractul de împrumut împrumutătorul nu poate
cere restituirea sumei împrumutate, înainte de
expirarea termenului suspensiv (înainte de scadenţă)
- creditorul nu poate opune debitorului
compensaţia (este un mijloc de stingere a două datorii
reciproce şi de aceeaşi natură existente între două
persoane, fiecare persoană fiind în acelaşi timp
creditor şi debitor al celeilalte persoane). De exemplu,
împrumutătorul, pe perioada împrumutului, a devenit
debitor al împrumutantului (trebuie să predea preţul
bunului cumpărat de la acesta). Compensaţia nu poate
să stingă cele două obligaţii (împrumutătorul nu mai
cere de la împrumutat suma pentru că şi el are o
obligaţie de plată echivalentă), deoarece nu se
îndeplineşte una din condiţiile compensaţiei – datoriile
să fie exigibile. (Datoria împrumutatului nu este
exigibilă, nu a ajuns la scadenţă). În art.1145 Cod civil
se precizează: „Compensaţia n-are loc decât între două
datorii (...) care sunt deopotrivă lichide şi exigibile.”
- prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă
de la data împlinirii termenului suspensiv. De exemplu,
împrumutătorul se poate adresa instanţei de judecată
pentru a cere apărarea dreptului său de creanţă (de a

226
primi suma împrumutată) numai din ziua împlinirii
termenului suspensiv (data scadenţei).

Efectele termenului extinctiv


La împlinirea lui actul juridic civil încetează. De
exemplu, la împlinirea termenului extinctiv la contractul
de închiriere a apartamentului – 5 mai 2005 –contractul
încetează să mai producă efecte juridice: locatarul nu
mai beneficiază de dreptul de folosinţă a
apartamentului, locatorul nu mai poate pretinde chiria.

d) Noţiunile de „scadenţă” şi „exigibilitate”


Prin scadenţă se înţelege împlinirea termenului
suspensiv. De exemplu, obligaţia împrumutatului de a
restitui suma împrumutată este scadentă la 25 mai,
data când se împlineşte termenul suspensiv.
Obligaţia ajunsă la scadenţă devine exigibilă,
adică se poate cere executarea ei de la debitor, iar
când acesta refuză prin acţiune în instanţă.
Regula în dreptul civil este aceea că simpla
ajungere la scadenţă nu înseamnă şi dorinţa
creditorului ca obligaţia să i se execute. Procedura
„punerii în întârziere” printr-o somaţie de plată sau
notificare trimisă debitorului prin executorii
judecătoreşti este procedeul juridic la îndemâna
creditorului prin care îşi manifestă voinţa să-i fie
executată prestaţia.
Prin excepţie, în art.1079 Cod civil se prevăd
situaţiile când debitorul este de drept în întârziere: „1.
în cazurile anume determinate de lege; 2. când s-a
contractat expres că debitorul va fi în întârziere la
împlinirea termenului, fără a fi necesitate de notificare;
3. când obligaţia nu poate fi îndeplinită decât într-un
timp determinat, ce debitorul a lăsat să treacă.”

e) Renunţarea la termen şi decăderea din

227
beneficiul termenului
Partea în favoarea căreia s-a stabilit termenul
poate renunţa la termen. De exemplu, cumpărătorul
renunţă la termenul primit şi achită ultimele trei rate
contractuale deodată.
Decăderea din beneficiul termenului este o
sancţiune civilă prin care debitorul ajuns în stare de
insolvabilitate sau care, prin fapta sa micşorează
garanţiile constituite în favoarea creditorului, nu mai
poate beneficia de termenul stabilit în favoarea sa. În
această situaţie obligaţia debitorului devine exigibilă şi
se execută la fel ca în situaţia în care ar fi ajuns la
scadenţă (art.1025 Cod civil).
Condiţia
a) Noţiunea de condiţie
Condiţia ca modalitate a actului juridic este un
eveniment viitor şi nesigur că se va produce de care
depinde existenţa efectelor actului juridic civil. De
condiţie depinde naşterea drepturilor şi obligaţiilor
părţilor, a efectelor actului juridic. Practic actul juridic
există, a fost încheiat de părţi, dar el nu produce efecte
juridice. În doctrină se mai utilizează formula „depinde
însăşi existenţa ori inexistenţa actului juridic”,
exprimare ce poate naşte confuzii.”1
Noţiunea „există” în sens comun ne conduce la
ideea că actul juridic ca atare este ceva perceptibil
simţurilor noastre. Şi este aşa. Actul juridic a fost
încheiat de părţi, el există în materialitatea lui în forma
a unui înscris sau a fost perceput prin simţurile noastre,
în formă consensuală.
Nu există însă dreptul civil subiectiv şi obligaţia
corelativă, deci nu există efectele actului juridic
încheiat. Acestea vor exista sau nu în viitor, în raport de
îndeplinirea sau nu a condiţiei. Prevederile art.1017 Cod
civil dispune: „obligaţia, sub condiţie suspensivă, este

1 St. Rausch, op.cit., pag.103, A. Pop, Gh. Beleiu, op.cit., pag.286, prof.univ.dr. Ion Dogaru,
op.cit., pag.196

228
aceea care depinde de un eveniment viitor şi necesar.”
Noţiunea de obligaţie şi noţiunea de act juridic nu se
suprapun. Această opinie este îmbrăţişată în doctrină.2
Într-o altă formulare, pe care o apreciem:
„condiţia ca modalitate a actului juridic este un
eveniment viitor şi nesigur în ce priveşte realizarea sa,
de care depinde însăşi existenţa actului juridic (sau, mai
exact, depinde existenţa efectelor actului juridic”).3
Definiţia condiţiei evidenţiază două particularităţi
ale acesteia:
- este un eveniment viitor care se poate sau nu realiza
- de realizarea sau nu a condiţiei depinde
naşterea sau nu a drepturilor şi obligaţiilor părţilor.
Condiţia ca modalitate a actului juridic este
reglementată în cartea III, titlul III „Despre contracte
sau convenţii”, cap.VI, secţiunea I. „Despre obligaţiile
condiţionale” art.1004-1021 Cod civil.
b) Clasificarea condiţiilor
După efectele pe care le produce, condiţia este
suspensivă şi rezolutorie.
- condiţia suspensivă este condiţia de care depinde
naşterea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, a raportului
juridic de obligaţii între acestea. De exemplu, în
contractul de vânzare-cumpărare a unui televizor
părţile stabilesc de comun acord o condiţie: vânzarea
va avea loc numai dacă până la 31 decembrie 2003
vânzătorul se va însura. Va dobândi astfel, încă 2
televizoare ale viitoarei soţii şi televizorul său îi
prisoseşte.
În art.1017 Cod civil este definită condiţia
suspensivă: „obligaţia, sub condiţie suspensivă este
aceea care depinde de un eveniment viitor şi necert.”
(în exemplul dat de încheierea sau nu a căsătoriei până

2 Dr.doc. Virgil Economu, în Tratat de drept civil, Partea generală, vol.I., de


prof.dr.doc. Traian Ionaşcu şi colectivul, pag.300-301, prof.univ.dr.Dumitru
Lupulescu, op.cit., pag.128, prof.dr. Teofil Pop, op.cit., pag.159, prof.univ.dr. Liviu Pop,
op.cit., pag.385
3 M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.152

229
la data de 30 martie).
- condiţia rezolutorie: este acel eveniment viitor şi
nesigur care dacă se realizează are ca efect desfiinţarea
drepturilor şi obligaţiilor părţilor, stingerea raportului
juridic între părţi, cu efect retroactiv. De exemplu, în contractul
de vânzare-cumpărare a unui autoturism se stabileşte
condiţia: plata preţului să se facă până la 1 iulie. Dacă
plata nu se face până la data stabilită, contractul de
vânzare-cumpărare se desfiinţează retroactiv de la data
încheierii lui.
Condiţia rezolutorie este astfel definită în textul
art.1019 Cod civil: „condiţia rezolutorie este aceea care
supune desfiinţarea obligaţiei la un eveniment viitor şi
necert.”
În realitate, actul juridic producele efectele unui
act juridic pur şi simplu cu precizarea: dacă condiţia nu
se îndeplineşte (în exemplul dat, plata se face până la
data de 1 iulie), actul juridic se consolidează ca şi cum
nu ar fi fost afectat de condiţie rezolutorie; dacă
condiţia se îndeplineşte (în exemplul dat, cumpărătorul
nu plăteşte preţul până la data stabilită) actul juridic se
desfiinţează retroactiv.
„Ea (condiţia rezolutorie – n.a.) nu suspendă
executarea obligaţiei, ci numai obligă pe creditor a
restitui aceea ce a primit, în caz de îndeplinire a
evenimentului prevăzut în condiţie”, art.1019 alin.2 Cod
civil.

După cauza de care depinde îndeplinirea sau nu


a condiţiei, se disting condiţia cazuală, mixtă şi
protestativă.
- condiţia cazuală: (casus = întâmplare) realizarea ei
depinde de întâmplare sau hazard.
În art.1005, Codul civil dispune: „Condiţia cazuală este
aceea ce depinde de hazard şi care nu este în puterea

230
creditorului, nici într-aceea a debitorului.” De exemplu, în
contractul de încheiere a unui apartament, se stabileşte condiţia:
îţi închiriez apartamentul numai dacă săptămâna
viitoare voi câştiga la loto un apartament.
Se apreciază că este condiţie cazuală şi
împrejurarea care depinde exclusiv de voinţa unei terţe
persoane nedeterminate. De exemplu, îţi donez
cursurile dacă în sesiunea de vară voi lua numai note
de zece.1
condiţia mixtă, este evenimentul viitor şi nesigur
că se va întâmpla, ce depinde de voinţa unei părţi şi de
voinţa unei terţe persoane.
„Condiţia mixtă este aceea care depinde
totodată de voinţa uneia din părţile contractante şi de
aceea a unei alte persoane” (art.1007 Cod civil). De exemplu,
în contractul de împrumut a 10 milioane lei se stabileşte
condiţia: dacă voi vinde combina muzicală (acordarea
împrumutului depinde de voinţa unei terţe persoane
care va cumpăra sau nu combina muzicală).
condiţia potestativă, este condiţia ce depinde de
voinţa părţilor sau a uneia din părţi.
„Condiţia potestativă este aceea care face să
depindă perfectarea convenţiei de un eveniment, pe
care şi una şi alta din părţile contractante poate să-l
facă a se întâmpla sau poate să-l împiedice.” – art.1006,
Cod civil. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare
se vinde un apartament, dacă până la 1 mai vânzătorul îşi
va cumpăra altul.
Condiţia potestativă poate fi:
condiţia pur potestativă, când îndeplinirea
evenimentului viitor depinde exclusiv de voinţa uneia
din părţi. Ea se exprimă prin expresiile: „dacă voi dori”,
dacă voi vrea”, „când îmi va plăcea”.
Când realizarea condiţiei pur protestative
depinde exclusiv de voinţa debitorului (de exemplu, îţi
vând – cel ce face propunerea este debitor, deoarece se
1 Prof.univ.dr.Liviu Pop, op.cit., pag.285

231
obligă la prestaţia de a da – casa dacă voi dori)
obligaţia este nulă (actul juridic nu se poate încheia
pentru lipsa consimţământului – declararea manifestării
de voinţă a debitorului de a încheia actul juridic este
neserioasă, nu s-a făcut cu intenţia de a produce efecte
juridice, de a se lega de creditor din punct de vedere
juridic – îţi vând casa dacă voi dori).
Când realizarea condiţiei pur potestative depinde
exclusiv de voinţa creditorului (de exemplu, îţi vând
autoturismul, dacă vei dori să-l cumperi până la 10 mai
– cumpărătorul este creditor al autoturismului) obligaţia
este valabilă.
În art.1010 Cod civil se reglementează condiţia pur
protestativă cu privire la debitor şi implicit prin,
interpretare per a contrario, condiţia pur protestativă cu
privire la creditor: „obligaţia este nulă când s-a
contractat sub o condiţie potestativă din partea celui ce
se obligă”.
Condiţia potestativă simplă, când condiţia
depinde de voinţa unei părţi şi de un fapt exterior sau
de voinţa unei terţe persoane nedeterminate. De
exemplu, îţi împrumut 1 milion dacă voi fi premiat la
sfârşitul lunii.
- După cum constă în realizarea sau nerealizarea
evenimentului distingem condiţia pozitivă şi condiţia
negativă.
Condiţia pozitivă, este condiţia formulată în sens
afirmativ, adică actul juridic depinde de un eveniment
ce se va întâmpla. De exemplu, îţi vând televizorul,
dacă mă voi transfera la Cluj-Napoca până la 1 iunie.
Condiţia negativă este condiţia formulată în sens
negativ, adică actul juridic depinde de un eveniment ce
nu se va întâmpla. De exemplu, îţi vând televizorul,
dacă până la Crăciun nu mă voi transfera la Cluj-
Napoca.
Practic orice condiţie poate fi formulată în mod
pozitiv sau negativ.

232
După cum evenimentul viitor şi nesigur este
imposibil, contrar legii sau regulilor de morală condiţia
poate fi imposibilă, ilicită şi imorală.
condiţia imposibilă este condiţia ce constă într-un
eveniment viitor ce nu poate să se îndeplinească.
Imposibilitatea îndeplinirii condiţiei este de natură fizică
(de exemplu, îţi donez apartamentul dacă în 3 zile
mergi pe jos până la Mamaia) sau de natura juridică (de
exemplu, îţi donez televizorul dacă-mi prezinţi titlu de
proprietate asupra clădirii Penitenciarului Gherla).
condiţia ilicită constă într-un fapt contrar legii (de
exemplu, îţi donez cursul dacă mă ajuţi să „sparg”
librăria „Gaudeamus”).
condiţia imorală este condiţia ce constă într-un
fapt contrar bunelor moravuri (de exemplu, îţi
împrumut bicicleta 10 zile, dacă te plimbi gol vineri
seară prin cămin).
Condiţia suspensivă ce constă într-un fapt
imposibil, ilicit sau imoral este lovită de nulitate şi actul
juridic nu mai produce nici un efect.
condiţia rezolutorie ce constă într-un fapt
imposibil, ilicit sau imoral este nulă şi actul juridic
produce efectele unui act juridic pur şi simplu.

c) Reguli speciale cu privire la îndeplinirea sau


neîndeplinirea condiţiei
Aceste reguli sunt stabilite în Codul civil.
În Codul civil se prevăd patru reguli speciale cu
privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei:
• art.1011 Cod civil: „îndeplinirea condiţiei trebuie să
se facă astfel cum au înţeles părţile să fie făcută.”
• art.1012 alin.1 Cod civil: „când obligaţia este
contractată sub condiţia că un eveniment oarecare se
va întâmpla într-un timp fixat, condiţia este considerată
ca neîndeplinită, dacă timpul a expirat fără ca
evenimentul să se întâmple.”

233
De exemplu, îţi donez mobila dacă mă voi muta
la Bucureşti până la Crăciun, condiţia este îndeplinită
numai când până la Crăciun m-am mutat la Bucureşti.
După ce a trecut Crăciunul, condiţia se consideră
neîndeplinită, chiar dacă la câteva zile după Crăciun m-
am mutat la Bucureşti.
• art.1013 alin.1 Cod civil prevede situaţia simetrică:
„când obligaţia este contractată sub condiţia că un
eveniment n-are să se întâmple într-un timp
determinat, această condiţie este îndeplinită, dacă
timpul a trecut, fără ca evenimentul să se fi întâmplat.”
De exemplu, îţi donez televizorul la sfârşitul facultăţii,
dacă până atunci nu te însori, condiţia se consideră
îndeplinită la terminarea facultăţii, dacă până la
această dată nu te-ai însurat.
• condiţia se consideră îndeplinită sau
neîndeplinită când în actul juridic nu s-a fixat un termen,
numai atunci când devine sigur că evenimentul nu se
va întâmpla. De exemplu, îţi vând casa, dacă termin
facultatea şi mă mut la Bucureşti. Condiţia este
neîndeplinită când devine sigur că nu mai termin
facultatea. De exemplu, în anul II m-am căsătorit cu un
model şi m-am mutat în Dubai.
• în cazul condiţiei negative, când s-a fixat un
termen de împlinire, condiţia se consideră îndeplinită,
chiar înainte de expirarea termenului, dacă este sigur
că evenimentul nu se va putea îndeplini. De exemplu,
îţi donez apartamentul dacă până la Crăciun nu mă
însor. Condiţia negativă, dacă până la Crăciun nu mă
însor este îndeplinită înainte de expirarea termenului,
dacă până la Crăciun este sigur că nu mă însor – de
pildă am rămas în străinătate.
• art.1014 Cod civil: „Condiţia este repetată (n.a. -
considerată) ca îndeplinită, când debitorul obligat sub
condiţie a împiedicat îndeplinirea ei.”

d) Efectele condiţiei
234
Regula în materia efectelor condiţiei este
retroactivitatea. Îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei
produce efecte de la data încheierii actului juridic.
Regula fiind supletivă, părţile prin acordul de voinţă pot
conveni ca efectele să se producă numai pentru viitor.
Efectele condiţiei suspensive diferă după cum ne
aflăm:
- înainte de îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei
(pedente conditione)
- în momentul neîndeplinirii condiţiei (deficiente
conditione)
- în momentul îndeplinirii condiţiei (eveniente
conditione).
Pedente conditione (înainte de îndeplinirea sau neîndeplinirea
condiţiei).
Este timpul între momentul încheierii actului juridic
şi cel stabilit pentru îndeplinirea sau neîndeplinirea
condiţiei. În acest interval de timp, deşi actul juridic a
fost încheiat, el nu produce efecte juridice, nu s-au
născut drepturile şi obligaţiile părţilor.
Creditorul nu este titular al dreptului subiectiv de
a cere executarea obligaţiei de la debitorul său. De
exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare a unui
autoturism sub condiţia suspensivă (dacă vânzătorul
până la Crăciun se însoară) creditorul autoturismului,
adică cumpărătorul, nu poate cere predarea
autoturismului de la debitor- (vânzător).
Când debitorul (vânzătorul turismului în exemplul
dat) execută prestaţia (predă autoturismul) el poate
cere restituirea autoturismului pentru că a făcut o plată
nedatorată.
Nici una din părţi nu poate stinge obligaţia prin
compensaţie.
Prescripţia nu începe să curgă.
În actele translative de proprietate nu se produce
efectul translativ, proprietarul lucrului rămâne în
continuare cel ce doreşte să înstrăineze sub condiţie

235
suspensivă. Acest ultim efect este prevăzut în textul
art.1018 Cod civil: „când obligaţia este contractată sub o
condiţie suspensivă, obiectul convenţiei rămâne în
rizico-pericolul debitorului, care s-a obligat a-l da, în caz
de îndeplinire a condiţiei” (u.a. prin interpretare per a contrario,
înainte de împlinirea condiţiei efectul translativ de
proprietate nu se produce).
În doctrină, se recunosc creditorului câteva
„prerogative specifice” argumentându-se într-o opinie
că: „obligaţia are o anumită existenţă embrionară.”1
Apreciem că în acest caz apare o inconsecvenţă:
se defineşte condiţia suspensivă „acel eveniment de
care depinde naşterea raportului obligaţional” pentru ca
apoi să se admită „existenţa embrionară” a obligaţiei,
care încă nu s-a născut.
În ce ne priveşte, într-adevăr se naşte un drept în
persoana creditorului, dar acesta este prevăzut de lege
şi nu de existenţa embrionară a obligaţiei: art.1016 Cod
civil dispune: „Creditorul poate, înaintea îndeplinirii
condiţiei, să exercite toate actele conservatoare
dreptului său”, cum ar fi întreruperea unei prescripţii
etc.
Un alt drept ce se naşte în persoana creditorului,
înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive şi prevăzut
de lege este transmiterea prin acte juridice a dreptului
sub condiţie suspensivă: art.1015 Cod civil: „(...) dacă
creditorul a murit înaintea îndeplinirii condiţiei,
drepturile sale trec erezilor săi.” Deşi textul se referă
expres la transmiterea dreptului creditorului prin acte
juridice mortis causa, în doctrină se admite şi transmiterea
prin acte inter vivos a dreptului creditorului, afectat de
condiţia suspensivă1
Se admite dreptul creditorului de a obţine
garanţii pentru creanţa sa (gaj, ipotecă, fidejusiune).

1 Idem, pag.387
1 Gabriel Boroi, op.cit., pag.201

236
Eveniente conditione (condiţia s-a îndeplinit)
Îndeplinirea condiţiei suspensive produce de
regulă efecte retroactive, de la data încheierii actului
juridic. Aşadar, se produc efectele unui act pur şi simplu
şi drept urmare:
- plata făcută de debitor pendente conditione, deşi
nedatorată, prin îndeplinirea condiţiei suspensive,
devine plată datorată şi debitorul nu mai poate cere
restituirea ei;
- drepturile transmise de către titular pendente
conditione se consolidează. În exemplul, îţi vând
apartamentul, dacă până la Crăciun mă însor, realizarea
condiţiei – dacă până la Crăciun mă însor - face ca
transmiterea dreptului de proprietate asupra cumpărătorului să se
consolideze;
- actele juridice încheiate de înstrăinător se
desfiinţează. De exemplu, înstrăinătorul sub condiţie
suspensivă (vânzătorul apartamentului) încheie un
contract de împrumut şi i se cere o garanţie. El încheie
un contract de ipotecă al cărui obiect este
apartamentul. Condiţia se îndeplineşte. Înstrăinătorului
devenit neproprietar de la data încheierii contractului
de vânzare-cumpărare i se desfiinţează contractul de
ipotecă, pentru că nu el era proprietarul apartamentului
ipotecat
De la regula conform căreia îndeplinirea condiţiei
suspensive produce efecte retroactive, sunt
următoarele excepţii:
- prescripţia extinctivă curge numai de la data
îndeplinirii condiţiei (art.7 alin.3 din Decretul 167/1958
„dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu
termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la
data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul”);
- fructele culese de către înstrăinătorul sub condiţie
suspensivă până în momentul îndeplinirii condiţiei
rămân ale lui, cu toate că bunul frugifer devine
proprietatea creditorului, retroactiv de la încheierea

237
actului. În exemplul nostru, îţi vând apartamentul dacă
până la Crăciun mă însor, debitorul apartamentului
(vânzătorul, înstrăinătorul) până la Crăciun îl închiriază.
Condiţia se îndeplineşte. Vânzătorul (înstrăinătorul)
păstrează chiria încasată până la Crăciun, deşi va trebui
să predea apartamentul, care a intrat în proprietatea
creditorului (a cumpărătorului) de la data încheierii
contractului de vânzare-cumpărare;
- actele juridice de conservare şi administrare
făcute de înstrăinător (debitor) sub condiţie suspensivă
rămân valabile. În exemplul nostru, înstrăinătorul
(vânzătorul) apartamentului l-a pus în valoare, încheind
un act juridic de administrare (contract de închiriere) care
este valabil;
- riscurile pendente conditione (atât a pieririi fortuite a
lucrului cât şi contractual) sunt în sarcina
înstrăinătorului (debitorului). Înstrăinătorul (debitorul)
este proprietarul apartamentului (în actele translative
de proprietate, pendente conditione nu se produce efectul
translativ de proprietate), şi dacă acesta piere într-un
cutremur înainte de Crăciun, va suporta paguba:
neavând ce preda cumpărătorului, nu poate pretinde
preţul.
Deficiente conditione (condiţia nu se îndeplineşte).
În această ipoteză părţile revin în situaţia de
dinaintea încheierii actului juridic afectat de condiţie
suspensivă. Toate actele juridice încheiate de oricare
din părţi pendente conditione se desfiinţează retroactiv.
Aşadar:
- prestaţiile eventual executate se restituie;
- garanţiile constituite se desfiinţează;
- actele juridice încheiate de înstrăinător (debitor)
sub condiţie suspensivă se consolidează. În exemplul,
nostru înstrăinătorul (debitorul) apartamentului dacă a
încheiat, pendente conditione, acte juridice ca de exemplu un
contract de ipotecă, de închiriere, acestea se
consolidează, deoarece neîndeplinirea condiţiei

238
suspensive are ca efect rămânerea apartamentului în
patrimoniul înstrăinătorului;
- actele juridice încheiate de dobânditor şi
drepturile născute în favoarea acestuia (creditor) sub
condiţie suspensivă se desfiinţează retroactiv, potrivit
principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis (ceea ce
nu există, nu produce efect).

Efectele condiţiei rezolutorii


Pendente conditione (perioada de timp între
momentul încheierii actului juridic şi data stabilită
pentru îndeplinirea condiţiei).
În această perioadă actul juridic produce efecte
juridice stabilite de părţi. Practic suntem în prezenţa
unui act juridic pur şi simplu şi prin urmare se produc
următoarele consecinţe:
- ambele părţi ale actului juridic îşi exercită
drepturile şi execută obligaţiile. Creditorul are dreptul
să ceară executarea prestaţiei de către debitor, acesta
are obligaţia să o execute;
- actele translative de proprietate sub condiţie
rezolutorie produc efectul translativ, dobânditorul
devine proprietar şi suportă astfel riscurile pieirii fortuite a
lucrului şi riscul contractual;
- dobânditorul dreptului sub condiţie rezolutorie,
în calitate de titular al acestuia, îl poate transmite sau
greva prin acte inter vivos sau mortis causa. Dreptul se
transmite tot afectat de condiţia rezolutorie. De
exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare a unui
bun (îţi vând televizorul, dar dacă nu-mi plăteşti preţul
până la Paşti, contractul se desfiinţează) cumpărătorul
sub condiţie rezolutorie, îl poate înstrăina până la Paşti.
Subdobânditorul televizorului este şi el ţinut de condiţia
rezolutorie (nemo plus iuris al alium transferre potest, quam ipse

239
habet).

Deficiente conditione: (condiţia nu se îndeplineşte). În


exemplul dat, condiţia – dacă plata televizorului
cumpărat nu se face până la Paşti – nu s-a îndeplinit,
plata făcându-se până la Paşti, actul juridic se
consolidează definitiv. Se consideră că de la încheiere
sa a fost un act juridic pur şi simplu.
Eveniente conditione (condiţia s-a realizat). În
exemplul nostru, plata televizorului s-a făcut după Paşti.
În acest caz, actul juridic se desfiinţează retroactiv, de
la data încheierii, considerându-se ca nu a fost încheiat
niciodată şi se produc următoarele efecte:
- toate prestaţiile făcute de părţi se restituie;
- drepturile pe care eventual dobânditorul le-a constituit
sub condiţie rezolutorie în favoarea unor terţe persoane
cu privire la bunuri se defiinţează (nimeni nu poate da
mai mult decât are) şi invers, drepturile constituite de
înstrăinător sub condiţie rezolutorie se consolidează.
De la regula restituirii retroactive a prestaţiilor
executate de părţi până în momentul îndeplinirii
condiţiei rezolutorii sunt următoarele excepţii:
- riscurile (ale pieririi fortuite a lucrului şi ale
contractului) realizate pendente conditione se suportă de
dobânditor, pentru că a devenit proprietar sub condiţie
rezolutorie;
- actele juridice de conservare şi administrare
făcute de dobânditorul sub condiţie rezolutorie rămân
valabile, deşi, prin realizarea condiţiei rezolutorii, actul
se desfiinţează şi este obligat să restituie bunul;
- fructele culese de dobânditorul sub condiţie
rezolutorie rămân ale sale, deşi va restitui bunul
frugifer, pentru că a pierdut calitatea de proprietar;
- în actele juridice cu executare succesivă (de
exemplu, contractul de comodat), îndeplinirea condiţiei
rezolutorii produce efecte numai pentru viitor (ex nunc)
deoarece prestaţiile deja executate sunt ireversibile.

240
Comparaţie între termen şi condiţie ca
modalităţi ale actului juridic.
Asemănări:
- sunt evenimente viitoare
- sunt modalităţi ale actului juridic, expresii ale
principiului libertăţii contractuale

Deosebiri:
Termen Condiţie
- realizarea evenimentului - realizarea evenimentului
viitor este sigură viitor este incertă
- la termenul incert - nesiguranţa priveşte însăşi
nesiguranţa priveşte doar realizarea evenimentului
ziua îndeplinirii viitor
- amână sau stinge - afectează existenţa
exercitarea drepturilor şi drepturilor şi obligaţiilor
executarea obligaţiilor
- efectele se produc pentru viitor, ex - efectele se produc de regulă
nunc pentru trecut, ex tunc, cu unele
excepţii

Sarcina
a) Noţiunea de sarcină, modalitate a actului
juridic civil
Sarcina ca modalitate a actului juridic este
obligaţia de a da, a face sau a nu face ceva impusă de
dispunător gratificatului în contractul de donaţie sau
legatul testamentar.
Contractul de donaţie şi legatul testamentar sunt
acte juridice cu titlu gratuit liberalităţi. Aşadar, sarcina
are un domeniu de aplicare restrâns: acte juridice
liberalităţi.
b) Clasificarea sarcinilor
După persoana care beneficiază de sarcină se

241
disting: sarcina în favoarea dispunătorului, a
gratificatului şi în favoarea unei terţe persoane.
Sarcina în favoarea dispunătorului constă în
obligaţia de a da, a face sau a nu face ceva, ce o
impune dispunătorul în favoarea sa. De exemplu,
unchiul donează autoturismul nepotului său şi impune
acestuia să-l transporte în fiecare toamnă la o staţiune
balneo-climaterică.
Sarcina în favoarea gratificatului este obligaţia de a da,
a face sau a nu face ceva, pe care dispunătorul o
stabileşte în favoarea celui gratificat. De exemplu,
unchiul donează nepotului o sumă de bani pe care
acesta să o folosească, în parte pentru o bursă de studii
în străinătate.
Sarcina în favoarea unei terţe persoane în care
beneficiarul obligaţiei de a da, a face sau a nu face ceva
este o terţă persoană. De exemplu, de cujus lasă prin
testament o casă nepotului cu obligaţia acestuia să
plătească o rentă viageră soţiei testatorului.
Importanţa clasificării constă în regimul juridic
propriu al sarcinii în favoarea dispunătorului,
gratificatului sau terţei persoane:
- sarcina în favoarea dispunătorului se poate
stabili numai în contractele de donaţie, nu şi în
testamente. Testamentul produce efecte numai după
moartea testatorului. Prevederile legii civile (art.965
alin.2 Cod civil) interzic învoirile asupra unei succesiuni
ce nu este deschisă.
- în unele situaţii sarcina poate să schimbe
natura juridică a donaţiei sau testamentului. Astfel,
dacă sarcina egalează sau depăşeşte valoarea donaţiei
sau testamentului, actul juridic devine oneros.
- sarcina în favoarea unei terţe persoane este
stipulaţia pentru altul. Se naşte un raport juridic între gratificat
şi terţa persoană, aceasta din urmă devine creditor al
gratificatului şi în această calitate poate cere
executarea sarcinii de către gratificat.

242
- terţul beneficiar nefiind parte la contractul de
donaţie nu poate cere rezoluţiunea actului şi apoi nu ar
avea nici un interes. Între terţa persoană şi dispunător
nu se stabileşte nici un raport juridic. Terţul beneficiar
nefiind parte la contractul de donaţie nu poate cere
rezoluţiunea actului şi apoi nu ar avea nici un interes.
Numai dispunătorul poate cere revocarea actului de
donaţie când gratificatul nu execută sarcina în favoarea
terţei persoane.
c) Efectele sarcinii
Executarea sarcinii de către gratificat
consolidează actul juridic afectat de sarcină
(contractul de donaţie şi testamentul).
Neexecutarea sarcinii de către gratificat permite
dispunătorului fie să ceară executarea silită a sarcinii,
fie să revoce actul (să ceară rezoluţiunea). Aşadar, nu
se pune problema valabilităţii actului juridic în cazul
neexecutării sarcinii, ci numai problema eficacităţii
actului.
Acţiunea în rezoluţiunea unei donaţii pentru
neexecutarea sarcinii aparţine dispunătorului, ea este
transmisibilă moştenitorilor acestuia care fie continuă
acţiunea introdusă de autor, fie exercită direct o
asemenea acţiune.
d) Condiţia şi sarcina – asemănări şi deosebiri
Asemănări:
- sancţiunile civile în cazul neîndeplinirii condiţiei
şi sarcinii produc de regulă efecte retroactive;
- excepţiile de la retroactivitatea efectelor
desfiinţării actului juridic pentru neîndeplinirea condiţiei
şi de la revocarea actului juridic în cazul neexecutării
sarcinii sunt aceleaşi.
Deosebiri:
Condiţia Sarcina
- domeniu de aplicare: condiţia - afectează numai actele juridice
afectează actele juridice cu titlu cu titlu gratuit liberalităţi,
oneros şi actele juridice cu titlu donaţia şi testamentul
gratuit
243
- efecte: priveşte existenţa - are ca efect, în caz de
dreptului subiectiv şi a obligaţiei neexecutare, lipsa de eficacitate
corelative a donaţiei şi testamentului
- condiţia rezolutorie operează - neexecutarea sarcinii trebuie
de drept. Într-un litigiu, instanţa constatată de instanţa de
de judecată constată efectele judecată
produse de nerealizarea
condiţiei
5. Efectele actului juridic civil
a) Definiţia efectelor actului juridic civil
Efectele actului juridic civil constau, după caz, în
crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea unor raporturi
juridice civile şi, implicit, a drepturilor şi obligaţiilor care
alcătuiesc conţinutul acestor raporturi.1
„Prin efectul actului juridic se înţeleg drepturile
civile şi obligaţiile civile la care dă naştere, pe care le
modifică sau stinge un asemenea act.”
În doctrină, majoritatea autorilor nu enumeră printre
efectele actului juridic şi transmiterea unor raporturi
juridice civile.2
Apreciem că ceea ce se transmite nu este
raportul juridic stabilit prin actul juridic, ci drepturile şi
obligaţiile convenite de părţile actului juridic.
Într-o definiţie: „efectul general al oricărui act
juridic constă în legarea anumitor persoane subiecte de
drept civil – în şi prin raporturi juridice civile, adică
realizarea unor legături juridice (vinculum juris)”3.
Prof.univ.dr.Ioan Albu defineşte efectele
contractului: „constau în crearea de drepturi şi
îndatoriri corelative între părţile contractante, iar uneori
şi faţă de anumite alte persoane”.4
Apreciem necesară cuprinderea în definiţia
efectelor actului juridic şi a efectului privitor la

1 M. Mureşan, P. Ciachi, op.cit., pag.163, St. Rauschi, op.cit., pag.105


2 Iosif R. Urs, op.cit., pag.271, prof.univ.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.178, prof.dr. Teofil
Pop, op.cit., pag.163, Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.128, Gabriel Boroi, op.cit., pag.206,
A. Pop, Gh. Beleiu, op.cit., pag.299, prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit.pag.134
3 Prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.203
4 Ioan Albu, op.cit., pag.98

244
transmiterea drepturilor şi obligaţiilor părţilor. Sunt acte
juridice prin care se realizează acest efect: de exemplu,
contractul de cesiune de creanţă în care una din părţile
raportului juridic transmite dreptul de creanţă (cu titlu
oneros sau gratuit) unei alte persoane. O persoană
străină de raportul juridic iniţial (cedent – debitor),
numită cesionar, preia (i se transmite) de la cedent
dreptul acestuia. „Principalul efect al cesiunii este
transmiterea dreptului de creanţă de la cedent la
cesionar”5 Asemenea, este mijloc de transmitere legală
sau convenţională a obligaţiilor subrogaţia în drepturile
creditorului prin plata creanţei. Un terţ la raportul juridic
iniţial stabilit între creditor şi debitori plătind
creditorului creanţa ce o avea de încasat de la debitor,
devine creditor al acestuia din urmă, dobândind toate
drepturile creditorului plătit. În lucrările de specialitate
referitoare la obligaţii, un capitol distinct îl formează
„Modul de transmitere al obligaţiilor”.1
Codul civil român deşi nu conţine o reglementare
expresă a efectelor actului juridic civil, reglementează
efectele convenţiilor sau contractelor, în art.969-985 şi
efectele specifice ale diferitelor contracte civile:
vânzare-cumpărare, schimb, locaţiune, societate,
mandat, comodat, împrumut, depozit, renta viageră,
cauţiunea, amanet, tranzacţie, donaţie şi efectele
testamentului.
De asemenea, în legi speciale sunt reglementate efectele altor
contracte speciale: contractul de arendare în Legea 16/1994; contractul
de asigurare în Legea nr.136/1995; contractul de sponsorizare în
Legea nr.135/1995 etc.
Actul juridic civil produce efecte:
– faţă de părţi. În această materie există două
principii: principiul forţei obligatorii a actului juridic şi

5 Prof.univ.dr.Liviu Pop, op.cit., pag.459


1 C. Stătescu, C. Bârsan, Tratat de drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed.
„Academiei”, 1981, pag.348, Tudor Popescu şi Petre Anca. Teoria generală a
obligaţiilor, Ed. „Ştiinţifică”, Bucureşti, 1968, pag.388, Renee Sanilevici, Drept
civil, Teoria generală a obligaţiilor, Iaşi, 1976, pag.275

245
principiul irevocabilităţii actului juridic.
– faţă de terţi. Aici întâlnim principiul relativităţii
efectelor actului juridic civil.
b) Principiul forţei obligatorii a actului juridic civil
(pacta sunt servanda)
Noţiune
Art.969 alin.1 Cod civil consacră principiul forţei
obligatorii a actului juridic: „Convenţiile legal făcute au
putere de lege între părţile contractante”. Textul, cu
toate că se referă la contracte, a fost extrapolat la toate
actele juridice civile.
Principiul se fundamentează pe teoria libertăţii
contractuale.
Consecinţele principiului sunt:
– contractul este obligatoriu pentru părţile
contractante;
– contractul este obligatoriu şi pentru instanţele
de judecată care, sesizate în litigii privind contractul,
trebuie să asigure executarea întocmai de către părţi a
drepturilor şi obligaţiilor stabilite de comun acord.
Prin sintagma „contractul este obligatoriu pentru
părţile contractante” se înţeleg următoarele:
– părţile trebuie să execute întocmai obligaţiile
pe care, de regulă, le-au stabilit împreună;
– contractul nu poate fi desfăcut prin voinţa unei
singure părţi;
– obligaţiile contractate se impun a fi executate
cu bună- credinţă.

Excepţii de la principiul forţei obligatorii a actului


juridic civil
Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a
actului juridic civil sunt împrejurările independente de
voinţa părţilor, când efectele actului juridic se restrâng sau se
extind.
Cazuri de restrângere a forţei obligatorii a actului
juridic, ca urmare a faptului că pe parcursul executării

246
actului juridic dispare o condiţie de valabilitate a
actului.
– contractul de mandat încetează din cauza
morţii, interdicţiei, insolvabilităţii şi falimentului
mandantului ori mandatarului (art.1552 Cod civil).
– încetarea contractului de locaţiune când: „lucrul
a pierit în total sau s-a făcut netrebnic spre obişnuinţa
întrebuinţare” (art.1439 alin.1 Cod civil)
– contractul de societate civilă încetează prin
trecerea timpului pentru care a fost contractată, prin
desfiinţarea obiectului, pierderea lucrului, sau
desăvârşirea afacerii; prin moartea, interdicţia sau
nesolvabilitatea unuia din asociaţi, prin voinţa expresă
(exprimată) de unul sau mai mulţi asociaţi de a nu voi a
continua societatea (art.1523 Cod civil).
- contractul de împrumut de folosinţă (comodatul)
încetează prin moartea comodatarului (persoana care
primeşte bunul spre folosinţă gratuită pe o perioadă de
timp, la scadenţă fiind obligată să-l restituie) când
împrumutul s-a făcut exclusiv în considerarea persoanei
acesteia (art.1563 alin.2 Cod civil).
- actele juridice civile intuitu personae încetează ca
urmare a morţii persoanei în considerarea căreia s-a
încheiat actul.
- contractul de concesiune când dispare, din
cauză de forţă majoră, bunul concesionat, precum şi
când concesionarul renunţă la contract datorită
imposibilităţii obiective de a exploata bunul concesionat
(art.35 lit.e din Legea nr.219/1998).
Cazuri de extindere a forţei obligatorii a actului
juridic:
- prorogarea (prelungirea) legală: legea prelungeşte
durata şi implicit efectele actului juridic peste limita
stabilită de părţi. De exemplu, contractul de închiriere a
suprafeţei locative (art.1 din Legea nr.17/1994);
- în cazul suspendării efectelor actului juridic cu
executare succesivă în timp, ca urmare a intervenţiei

247
unui caz de forţă majoră sau caz fortuit, efectele actului
juridic se amână până la încetarea cauzelor de
suspendare.
- în cazul teoriei impreviziunii (rebus sic standibus).
Teoria are ca punct de plecare un fapt real: părţile
încheie actul juridic ţinând cont de împrejurările
existente în momentul încheierii actului. De exemplu, la
închirierea unui apartament părţile au în vedere nivelul
chiriilor de pe piaţă.
Pe parcursul executării contractului, se pot
schimba împrejurările existente în momentul încheierii
acestuia şi drept urmare, apar disproporţii între prestaţiile
părţilor; o parte câştigă evident, cealaltă parte pierde.
În exemplul dat, „pe piaţă” chiria s-a mărit foarte mult,
dar locatorul nu primeşte decât chiria nominalizată în
contract. În timp ce el este în pierdere, locatarul este în
câştig.
În acest fel efectele actului juridic sunt altele
decât acelea avute în vedere de părţi la încheierea
actului juridic.
Teoria impreviziunii susţine că actul juridic
trebuie să dăinuiască numai atât timp cât împrejurările
din momentul încheierii există (rebus sic standibus – aşa
stând lucrurile). Modificarea împrejurărilor permite
părţii în pierdere să ceară instanţei de judecată să
intervină pentru echilibrarea prestaţiilor părţilor susţine
teoria.
Adepţii teoriei impreviziunii admit ca actul juridic
să producă alte efecte decât acelea pe care părţile le-
au prevăzut la încheierea actului.1
Într-o altă opinie se respinge teoria impreviziunii.1
1 I. Albu, A. Man, Utilitatea terminologiei juridice latine, cu referire specială la
adagiile „pacta sunt servanda” şi „rebuc sic standibus”, în revista „Dreptul”
Nr.2/1996, pag.22-27, M. Nicolae, op.cit., pag.60, Gr. Giurcă, I., Gh. Beleiu, II,
Teoria impreviziunii – rebus sic standibus – în dreptul civil, în „Dreptul” Nr.10-11/1993, pag.29-
36, I. Albu, Probleme actuale privind reevaluarea judiciară a creanţelor, indexarea
convenţională a obligaţiilor pecuniare şi indexarea dobânzilor, în „Dreptul”
nr.1/1994, pag.44-54, Gabriel Boroi, op.cit., prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.183
1 Dr.docent Virgil Economu, op.cit., pag.308, V. Economu, Tratat de drept civil, vol.I.,

248
Jurisprudenţa în materie este contradictorie.
Recent, Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia
nr.21/1994 a Secţiei comerciale, admiţând teoria
impreviziunii, a recunoscut posibilitatea revizuirii
clauzei privitoare la chirie, într-un contract de locaţiune
încheiat pe 5 ani.
După 1989, legiuitorul a elaborat acte normative
civile în care a îmbrăţişat teoria impreviziunii. Astfel, în
art.43 alin.3 din Legea nr.8/1996 privind drepturile de autor, se
dispune: „în cazul unei disproporţii evidente între
remuneraţia autorului operei şi beneficiile celui care a
obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate
solicita organelor jurisdicţionale competente revizuirea
contractului sau mărirea convenabilă a remuneraţiei.”
În art.60 alin.2 din Ordonanţa nr.42/1997 privind
navigaţia civilă se precizează: „organele de jurisdicţie
pot majora retribuţia convenţională cuvenită
salvatorilor în cazurile în care meritele acestora au fost
mai mari decât cele estimate în contract, atunci când
condiţiile de salvare au fost mai grele etc...”
În art.32 din Legea nr.219/1998 se prevede: „relaţiile
contractuale dintre concedent şi concesionar se
bazează pe principiul echilibrului financiar al
concesiunii, respectiv pe realizarea unei posibile
egalităţi între avantajele care îi sunt acordate
concesionarului şi sarcinile care îi sunt impuse. În
consecinţă, concesionarul nu va fi obligat să suporte
creşterea sarcinilor legate de execuţia obligaţiilor sale
în cazurile în care această creştere rezultă în urma:
a) unei acţiuni sau unei măsuri dispuse de o
autoritate publică
b) unui caz de forţă majoră sau unui caz fortuit.”
Apreciem că admiterea de către legiuitorul
român a teoriei impreviziunii este de natură să tranşeze
această controversă. Fundamentul poziţiei legiuitorului
este ideea de echitate, de realizare a unui posibil
Partea generală, Ed.”Academiei”, Bucureşti, 1967, pag.306

249
echilibru între avantajele acordate uneia din părţi şi
sarcinile ce sunt impuse celeilalte părţi.
În contractele cu executare succesivă în timp –
legiuitorul pe acestea le-a avut în vedere -, în
îndeplinirea prestaţiilor de către părţi, pot să apară
factori externi, imprevizibili în momentul încheierii
actului (de exemplu, inflaţia, devalorizarea monedei
naţionale, etc.) care modifică, schimbă, distorsionează
voinţa uneia dintre părţile actului juridic.
Voinţa juridică exprimată la încheierea actului juridic
s-a modificat.
Dacă actul juridic civil este manifestarea de
voinţă a părţilor în scopul producerii de efecte juridice,
atunci modificarea voinţei juridice nu poate conduce la
modificarea actului juridic?
Răspunsul îl considerăm afirmativ.
Apreciem că, instanţa de judecată poate să
intervină în modificarea actului juridic pentru a da
substanţă schimbărilor suferite în voinţa unei părţi.
Obligaţia cunoscută sub denumirea de „datorie
de valoare” ilustrează părerea autorilor care
îmbrăţişeză teoria impreviziunii. Exemplul cel mai
frecvent de “datorie de valoare” este acela al obligaţiei
de întreţinere. Obiectul acestei obligaţii îl constituie
bunurile necesare traiului, ca alimente, îmbrăcăminte,
locuinţă, medicamente, obligaţie ce poate fi executată
fie în natură, fie prin plata periodică de sume de bani,
ce reprezintă valoarea acestor bunuri. Se spune că
debitorul are faţă de creditor o datorie de valoare.
Această datorie este modificabilă, în funcţie de evoluţia
preţurilor bunurilor necesare întreţinerii creditorului.1
Admiterea teoriei impreviziunii este o chestiune de
fapt, asupra căreia instanţa de judecată trebuie să se
pronunţe de la caz la caz, măsura aprecierii fiind
echitatea şi moralitatea. În caz contrar, se deschide

1 Ioan Albu, Drept civil, Contractul şi răspunderea contractuală, Ed. “Dacia”, Cluj-
Napoca, 1994, pag.175

250
câmp larg arbitrariului judecătoresc.
Se impune o precizare: părţile contractului pot să
stipuleze o clauză prin care se prevede revizuirea lui în
anumite împrejurări, printre care şi schimbarea
condiţiilor existente în momentul încheierii contractului.

c) Principiul irevocabilităţii actului juridic civil


Noţiune
În art.969 Cod civil se prevede: „ ele (n.a. - convenţiile)
se pot revoca prin consimţământul mutual sau din
cauze autorizate de lege.”
Doctrina formulează principiul irevocabilităţii
actului juridic ca fiind regula de drept potrivit căreia
actul juridic bilateral nu poate fi revocat prin voinţa
unilaterală a uneia din părţile care l-au încheiat (sau
actul juridic unilateral nu poate fi desfiinţat prin
revenirea autorului asupra manifestării de voinţă „în
sens contrar”).
Textul art.969 Cod civil nu formulează expresis
verbis principiul irevocabilităţii, ci reglementează două
cazuri când încetează efectele unui act juridic:
– revocarea (desfacerea) actului juridic prin
consimţământul mutual al părţilor (mutus dissensus);
Este o aplicare a regulii simetriei în actele
juridice: se încheie prin consimţământul părţilor (mutuus
consensus) se revocă prin consimţământul părţilor (mutuus
dissensus);
– revocarea (desfacerea) actului juridic se face în
cazurile prevăzute de lege. Pentru a da satisfacţie altor
principii şi reguli de drept, legea prevede expres actele
juridice ce pot fi desfăcute prin manifestarea de voinţă
a unei singure părţi.
Prin interpretarea per a contrario a prevederilor art. 969
Cod civil se deduce existenţa principiului irevocabilităţii
actului juridic. Principiul irevocabilităţii actului juridic
este o consecinţă firească a principiului forţei obligatorii

251
a actului juridic. Legătura strânsă între obligativitate şi
irevocabilitate se pare că a determinat unii autori de
drept să nu considere principiul irevocabilităţii ca un
principiu distinct.
Un autor apreciază: „mai degrabă (...) principiul
irevocabilităţii poate fi numit principiul încetării forţei
obligatorii a actelor juridice”; 1alţi autori nu îl menţionează
printre efectele actului juridic.2

Majoritatea autorilor nu contestă existenţa


acestui principiu.1
Termenul de revocare este sinonim cu termenul de desfacere a
actului juridic. Revocarea trebuie diferenţiată astfel:
- la actele juridice cu executare instantanee
desfacerea acestuia se numeşte revocare şi ea
echivalează cu încheierea unui nou act juridic prin care
părţile consimt să-şi restituie prestaţiile efectuate;
- la actele juridice cu executare succesivă în timp
revocarea înseamnă reziliere şi operează numai pentru
viitor.2 Revocarea şi rezilierea nu au efecte retroactive
şi produc efecte numai în viitor (ex nunc).
Irevocabilitatea convenţiilor este reglementat de
art.969 Cod civil şi se aplică în cazul oricărui act juridic
bilateral.
Actul juridic unilateral nu se bucură de o
asemenea reglementare. Deoarece legea civilă prevede
expresis verbis actele juridice unilaterale revocabile prin
voinţa autorului, se poate concluziona că principiul
irevocabilităţii îşi găseşte aplicarea şi în materia actelor
juridice unilaterale.
1 Iosif.R. Urs, op.cit., pag.383
2 Prof.univ.dr. Liviu Pop, op.cit., pag.59, C.Stătescu, C. Bârsan, op.cit., pag.73-76
1 M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.165, prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.166-167,
Gabriel Boroi, op.cit., pag.213, prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.211, Paul Mircea
Cosmovici, op.cit., pag.129, prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.183-184,
prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.136-137, dr.doc.Virgil Economu, op.cit.,
pag.307-308, Ion Albu, op.cit., pag.103
2 Ion Albu, op.cit., pag.103

252
Excepţii de la principiul irevocabilităţii actului juridic
civil
Legea civilă stabileşte actele juridice (bilaterale,
multilaterale şi unilaterale) care se pot revoca prin
voinţa unei părţi, a mai multor părţi sau prin voinţa
autorului.
Excepţii de la principiul irevocabilităţii actelor
juridice bilaterale:
– contractul de donaţie între soţi este revocabil;
art.937 Cod civil: „Orice donaţie făcută între soţi în
timpul mariajului este revocabilă.”
– contracte de locaţie (contractul prin care
locatorul asigură locatarului folosinţa temporară a unui
bun în schimbul chiriei). Contractul de închiriere a
suprafeţelor locative (este o varietate a contractului de
locaţie) încheiat pe o perioadă nedeterminată, poate fi
denunţat de oricare parte, art.1436 Cod civil: „Dacă
contractul a fost fără termen, denunţarea trebuie să se
dea de la o parte la alta, observându-se termenele
defipte de obiceiul locului.”
– contractul de societate civilă se poate desface de
unul sau mai mulţi asociaţi, art.1523 Cod civil:
„societatea încetează prin voinţa expresă (n.a. -
exprimată) de unul sau mai mulţi asociaţi de a nu voi a
continua societatea.”
– contractul de depozit se stinge la cererea deponentului de a i
se restitui bunul depozitat; art. 1616 Cod civil: „Depozitul trebuie
să se restituie deponentului îndată ce s-a reclamat,
chiar când s-ar fi stipulat prin contract un anume
termen pentru restituţiunea lui.”
– contractul mandat poate înceta prin revocarea
mandatului; prin renunţarea mandatarului la mandat;
prin moartea, interdicţia, insolvabilitatea şi falimentul
ori a mandatarului, ori a mandantului (art. 1552 Cod
civil).
– contractul de închiriere a unei suprafeţe locative

253
poate fi desfăcut unilateral la cererea chiriaşului cu
condiţia unui preaviz de 60 de zile sau la cererea
proprietarului, numai prin hotărâre judecătorească
definitivă, în anumite condiţii (art.24 din Legea locuinţei
nr.114/1996).
– contractul de asigurare poate fi desfăcut la cererea
unei părţi în condiţiile Legii privind asigurările
nr.136/1995 art.19 lit.b şi art.2.
– contractul de editură poate fi denunţat de una
din părţi (art.46 alin.2 Legea nr.8/1995).
– contractul de concesiune poate fi denunţat unilateral
de către concedent în cazul când interesul public
impune o asemenea încetare, cu plata unei despăgubiri
juste şi prealabile către concesionar (art.35 lit.b. din
Legea nr.219/1998 privind concesionarea....)

Excepţii de la principiul irevocabilităţii actelor


juridice unilaterale:
– legatul, art.922 Cod civil: „revocarea făcută prin
testamentul posterior va avea toată validitatea ei.”
– testamentul este un act juridic unilateral revocabil
prin esenţa lui (art.802 Cod civil: „Testamentul este un act
revocabil...)”.
– retractarea renunţării la moştenire în cel mult 6
luni de la data deschiderii succesiunii, dacă între timp
moştenirea nu a fost acceptată de alţi succesori ai
defunctului; art.701 Cod civil.
– revocarea mărturisirii pentru eroare de fapt
(art.1206 alin.2 Cod civil: „ea (n.a. - mărturisirea) nu poate fi
revocată de aceasta (n.a. - cel ce o face) afară numai
de va proba că a făcut-o din eroare de fapt.”)
– consimţământul părinţilor la adopţia copilului
poate fi revocat în 30 de zile de la data întocmirii înscrisului
autentic prin care acesta a fost exprimat (art.8 alin.2
din Ordonanţa de urgenţă nr.25/1997 cu privire la
regimul juridic al adopţiei, aprobată prin Legea
nr.87/1998)

254
– revocarea ofertei înainte de a ajunge la destinatar (art.37
Cod comercial: „Până contractul nu este perfect,
propunerea şi acceptarea sunt revocabile”).

d) Principiul relativităţii efectelor actului juridic


civil
Noţiune
Efectele faţă de terţi ale actului juridic civil sunt
guvernate de principiul relativităţii efectelor actului
juridic.
Principiul relativităţii este consacrat legislativ în
textul art.973 Cod civil: „Convenţiile n-au efect decât
între părţile contractante.”
Principul este exprimat în adagiul latin res inter alios acta,
aliis neque nocere neque prodesse potest (un act încheiat între
anumite persoane sau mai exact lucrul convenit între
unii nici nu avantajează, nici nu dezavantajează pe
cineva).
Potrivit principiului că actul juridic civil naşte
drepturi şi obligaţii corelative numai pentru părţile care
l-au încheiat. Nimeni nu poate fi obligat decât prin
propria-i voinţă.
Actul juridic nu produce efecte faţă de terţele
persoane, în sensul că terţii nu pot deveni creditori sau
debitori prin voinţa părţilor actului juridic.
Principiul este definit în doctrină astfel: „regula
potrivit căreia (...) actul juridic produce efecte numai
faţă de autorii sau autorul actului, el neputând să
profite ori să dăuneze altor persoane.”1
Principiul relativităţii efectelor contractului se
justifică prin următoarele argumente:
- părţile şi-au dat acordul pentru încheierea actului juridic,
dorind ca acesta să producă anumite efecte juridice. Ele
şi-au propus să devină creditor sau debitor prin propria
lor voinţă.
- a admite ca o persoană să devină debitor sau
1 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.185, Gabriel Boroi, op.cit., pag.215

255
creditor prin voinţa altuia înseamnă a încălca libertatea
subiecţilor de drept.
Într-o opinie, principiul relativităţii răspunde la
întrebarea cât de întinsă este puterea obligatorie a
contractului? Puterea obligatorie a contractelor (a
actelor juridice) se întinde numai asupra părţilor
contractuale.1

Noţiunile de părţi, terţi, avânzi-cauză


Principiul relativităţii efectelor actului juridic,
pentru a fi înţeles, trebuie delimitate noţiunile de părţi
la actul public, de terţi şi de avânzi-cauză.
- părţi: sunt persoanele care au încheiat actul juridic fie
direct, personal sau care au fost reprezentate în scopul încheierii
contractului.
Noţiunea „de parte” desemnează:
- pe una din părţile actului juridic bilateral;
- pe autorul actului juridic unilateral.
În funcţie de natura actului juridic ele se numesc:
vânzător, cumpărător, mandant, mandatar, locator,
locatar. Termenul de „parte” poate să cuprindă uneori
mai multe persoane fizice sau juridice, care au un
interes comun în actul juridic încheiat.
- terţi: (penitus extranei) sunt toate celelalte persoane
străine de contract şi de părţile contractante. De aceea,
terţii nu beneficiază, dar nici nu suferă din cauza
efectelor actului juridic. Altfel formulat, efectele actului
juridic nu aduc profituri terţilor şi nici nu le vatămă
interesele.
- avânzi-cauză: (habentes causa) sunt persoanele care
nu participă la încheierea actului juridic, nici personal,
nici prin reprezentanţi, dar care, prin legăturile pe care
le au cu părţile, nu pot fi considerate terţi propriu-zişi.
Faţă de ele actul juridic produce, pentru că legea
prevede, anumite efecte juridice. Avânzii-cauză se

1 Prof.dr.doc.Tudor R. Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed.


„Ştiinţifică”, Bucureşti, 1968

256
aseamănă cu părţile pentru că actul juridic produce
efecte faţă de ei, dar se aseamănă şi cu terţii, pentru că
nu participă la încheierea actului juridic.
Au calitatea de avânzi-cauză următoarele categorii de
persoane:
- succesorii universali sunt persoanele care la moartea lui
de cujus dobândesc patrimoniul acestuia. Ele sunt
moştenitorii care, în puterea legii, sunt chemaţi să
moştenească un patrimoniu (totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor cu valoare economică ce aparţin unui
subiect de drept)1.
Persoanele juridice pot dobândi calitatea de
succesor universal al unui patrimoniu prin efectul
comasării (fuziunii sau absorbţiei).
Sunt succesori universali moştenitorul legal unic
şi legatarul universal (persoana care primeşte prin
testament întreaga moştenire a testatorului).
- succesorii cu titlu universal sunt persoanele ce dobândesc o
fracţiune dintr-un patrimoniu: moştenitorii legali,
legatari cu titlu universal, persoana juridică care a primit o
parte din patrimoniul persoanei juridice divizate.
Actul juridic civil încheiat de părţi produce asupra
succesorilor universali şi succesorilor cu titlu universal
următoarele efecte:
– din punct de vedere juridic ele continuă
personalitatea juridică a autorului actului juridic, adică
iau locul acestuia în actul încheiat. De exemplu, la
decesul tatălui, unicul fiu continuă personalitatea
juridică a tatălui său, autorul unui contract de închiriere,
şi preia dreptul acestuia de a încasa chiria, dar şi
obligaţia de a pune la dispoziţia locatarului
apartamentul închiriat.
– devin titularii drepturilor şi obligaţiilor născute
din actul juridic încheiat de cel ce a lăsat moştenire.
Într-o altă formulare, efectele actului juridic la care ei

1 C.Bârsan, M. Gaiţă, M.N. Pivniceru, Drepturile reale, Institutul European, 1997,


pag.8

257
nu au participat se produc asupra lor, ca şi cum ar fi
fost părţi la încheierea lui. Există două excepţii:
drepturile şi obligaţiile strâns legate de persoana
autorului în cazul actelor juridice (intuitu personae), precum şi
drepturile şi obligaţiile declarate de părţi
netransmisibile se sting la moartea autorului. De
exemplu, autorul (cel ce a lăsat moştenire) este parte la
un contract de rentă viageră. Contractul fiind încheiat în
consideraţia persoanei lui se stinge la încetarea din
viaţă a credirentierului.
Cu privire la răspunderea juridică a succesorilor
universali şi a succesorilor cu titlu universal, în cazul
neexecutării obligaţiilor din contractele pe care le
preiau se impune următoarea distincţie:
– când aceştia au acceptat moştenirea pur şi
simplu, ei răspund ca şi autorii actului, cu propriul
patrimoniu şi cu patrimoniul dobândit.
– când moştenirea a fost acceptată sub beneficiu
de inventar, răspund numai în limitele activului
succesoral dobândit.
Atunci când legea prevede, calitatea de avânzi-
cauză a succesorilor universali şi cu titlu universal se
stinge. De exemplu, moştenitorii legali rezervatari pierd
calitatea de avânzi-cauză şi devin terţi faţă de actele
juridice ale autorului (ale celui pe care-l moştenesc),
care nesocoteşte rezerva succesorală.
- succesorii cu titlu particular sunt persoanele care dobândesc
un anumit drept civil subiectiv asupra unui bun determinat (ut
singuli). Este succesor cu titlu particular cumpărătorul,
pentru că a dobândit un drept – dreptul de proprietate
asupra bunului cumpărat; donatarul, deoarece a
dobândit un bun determinat (de exemplu, un televizor)
de la donator; cesionarul, pentru că a dobândit un drept
de creanţă de la cesionar etc.
Succesorul cu titlu particular dobândeşte
calitatea de având-cauză cu două precizări:
– numai faţă de acele acte juridice încheiate de

258
autor (cel de la care a dobândit dreptul sau bunul
determinat), anterioare actului prin care a dobândit
dreptul sau bunul determinat
– actele juridice faţă de care devine având-cauză
privesc dreptul sau bunul determinat dobândit.
Condiţii cumulative cerute pentru ca dobânditorul
unui drept subiectiv sau bun să dobândească calitatea
de succesor cu titlu particular sunt:
– actul juridic faţă de care are calitatea de
succesor cu titlu particular, deci care produce efecte
faţă de el să se refere la bunul, dreptul subiectiv
dobândit. De exemplu, într-un contract de vânzare-
cumpărare a unui imobil, cumpărătorul (succesorul cu
titlu particular) dobândeşte calitatea de având-cauză,
faţă de contractul de închiriere, încheiat de autor (de
vânzător) anterior dobândirii imobilului de către el.
Cumpărătorul trebuie să respecte drepturile şi să
execute obligaţiile strâns legate de bunul dobândit (de
imobilul cumpărat), stabilite de autor în contractul de
închiriere deşi nu a fost parte la încheierea actului.
Această situaţie este prevăzută în Codul civil art.1441:
„Dacă locatarul vinde lucrul închiriat sau arendat,
cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută
înainte de vânzare, întrucât (n.a. - dacă) a fost făcută
printr-un act autentic sau prin act privat, dar cu dată
certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza
vânzării s-ar fi prevăzut în însăşi contractul de
locaţiune.”
– actul juridic faţă de care dobândeşte calitatea
de având-cauză, (de succesor cu titlu particular) să fie anterior
(să aibă dată certă anterioară) actului juridic prin care a
dobândit dreptul subiectiv sau bunul.
– actul juridic încheiat de autor, faţă de care
dobânditorul dreptului sau bunului devine succesor cu
titlu particular, să fi îndeplinit condiţiile de publicitate
cerute de lege. De exemplu, dobânditorul unei cesiuni
de creanţă trebuie să notifice debitorului cesiunea.

259
În lipsa îndeplinirii uneia din condiţiile de mai sus,
dobânditorul dreptului subiectiv sau a bunului are
calitatea de terţ.
Succesorul cu titlu particular al unui drept
subiectiv sau bun determinat este ţinut de efectele
actului juridic strâns legate de dreptul, bunul dobândit,
potrivit regulii de drept conform căreia transmiţătorul
nu poate transmite dreptul sau bunul decât aşa cum au
fost acesta în patrimoniul lui. (Nimeni nu poate
transmite altuia mai mult drept decât are el însuşi, în
latină „nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse
habet.”)
- creditorii chirografari: sunt creditorii care nu au încheiat
contracte de garanţii reale (contract de ipotecă, de gaj)
pentru a proteja dreptul lor de creanţă, riscând astfel ca
în ipoteza insolvabilităţii debitorului să piardă acest
drept. Ei se bucură de un drept de gaj general asupra
patrimoniului debitorului pe care-l pot urmări (mai
exact, bunurile ce-l compun) pentru realizarea dreptului
de creanţă.
În acest sens, art.1718 Cod civil prevede: „Oricine este
obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle
sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente
şi viitoare.”
Creditorii chirografari sunt o categorie specială
de avânzi-cauză, deoarece:
– au calitatea de avânzi-cauză faţă de actele
juridice încheiate de debitor, prin care acesta îşi
măreşte sau micşorează patrimoniul, implicit dreptul de
gaj general al creditorilor chirografari. Creditorul chirografar
are o legătură specială cu debitorul său, parte în actele
juridice prin care patrimoniul acesteia suferă fluctuaţii.
Această legătură constă în interesul creditorului
chirografar ca prin actele încheiate, debitorul să nu aducă
atingere gajului său general.
De exemplu, creditorul chirografar are de primit
împrumutul acordat de 100 milioane lei. Debitorul

260
înstrăinează bunuri din patrimoniul său, de 90 de
milioane lei, fapt ce influenţează dreptul de gaj general
al creditorului chirografar. Creditorul chirografar se
vede pus în pericolul de a nu mai recupera împrumutul
pentru că valoarea totală a patrimoniului debitorului
(dreptului de gaj general) a scăzut.
- au calitatea de terţi faţă de actele juridice
încheiate de debitorul lor.
Creditorii chirografari pierd calitatea de avânzi-
cauză şi devin terţi faţă de actele juridice încheiate de
debitor, în scopul fraudării intereselor lor. Ei au la
îndemână potrivit art.975 Cod civil acţiunea revocatorie
(acţiunea pauliană) şi acţiunea în declararea simulaţiei
(art.1175 Cod civil).
Se impune o precizare: o persoană poate avea
faţă de acelaşi act juridic şi calitatea de terţ şi calitatea
de având-cauză, în raport de anumite împrejurări
concrete. De exemplu, succesorii universali şi cu titlu
universal, când au şi calitatea de moştenitori
rezervatari, sunt avânzi-cauză faţă de contractul de
donaţie încheiat de autorul pe care-l moştenesc. Dacă
însă prin contractul de donaţie a fost afectată rezerva
succesorală, succesorii universali şi cu titlu universal ce
au calitatea de moştenitori rezervatari devin terţi, îl
atacă în justiţie şi obţin reducerea donaţiei în măsura
necesară reîntregirii rezervei succesorale. Calitatea de
terţ sau având-cauză a unei persoane se analizează
concret, în raport cu actul juridic încheiat de părţile cu
care sunt legate juridic.

Opozabilitatea şi inopozabilitatea actului juridic


civil faţă de terţi
Opozabilitatea este particularitatea actului juridic
sau a situaţiei juridice create de actul juridic de a da
naştere la drepturi şi obligaţii faţă de părţi şi avânzii-
cauză ai părţilor şi de a se impune respectului terţilor
propriu-zişi.

261
– opozabilitatea faţă de părţi: actul juridic civil
este opozabil părţilor şi avânzilor-cauză ai acestora.
În conţinut, opozabilitatea faţă de părţi constă în
exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor de
către părţi sau avânzi-cauză ai acestora, aşa cum au
fost ele stabilite sau, într-o altă formulare, actul juridic
dă naştere la drepturi şi obligaţii numai faţă de părţi şi
avânzii lor cauză.
Observăm că opozabilitatea faţă de părţi este
sinonimă cu principiul relativităţii efectelor actului
juridic.
Afirmaţia că un act juridic este opozabil numai
părţilor şi avânzilor cauză ai părţilor este identică cu
afirmaţia că actul juridic produce efecte numai faţă de
părţi şi avânzii-cauză ai părţilor.
În concluzie, opozabilitatea actului juridic faţă de
părţi şi avânzii-cauză ai părţilor se confundă cu
relativitatea efectelor actului juridic.
– opozabilitatea faţă de terţii propriu-zişi. Actul
juridic încheiat şi situaţia juridică căruia i-a dat naştere
nu pot fi indiferente terţilor propriu-zişi. El se impune
respectului tuturor.
Sub acest aspect opozabilitatea faţă de terţi are
un conţinut propriu: constă în obligaţia generală a
tuturor de respecta, de a nu aduce atingere actului
juridic civil încheiat, situaţiei juridice căreia i-a dat
naştere. De exemplu, actul juridic de vânzare-
cumpărare a unui autoturism obligă pe toţi să respecte
dreptul de proprietate al cumpărătorului, să nu facă
nimic de natură a stânjeni exercitarea dreptului de
către cumpărător.
Prin actul juridic încheiat, terţilor nu le revine nici
o obligaţie. Situaţia juridică născută din contract (de
exemplu, calitatea de proprietar dobândită de
cumpărător) se impune respectului tuturor, atât părţilor
din contract, cât şi terţilor propriu-zişi.
Opozabilitatea actului juridic faţă de terţii

262
propriu-zişi impune de regulă, respectarea formalităţilor
de publicitate sau după caz de constatarea actului
juridic într-un înscris având data certă.
Actul juridic fiind opozabil terţilor, înseamnă că
partea din contract are dreptul să invoce existenţa
actului, ori de câte ori terţul ar emite pretenţii cu privire
la drepturile dobândite de părţi. Când partea actului
juridic nu respectă formele de publicitate se afirmă că
actul juridic nu este opozabil faţă de terţi, este
inopozabil faţă de terţi, adică partea nu are dreptul să
opună actul pretenţiilor terţului.
În următoarele situaţii partea poate să invoce
opozabilitatea actului juridic faţă de terţi:
– actul juridic este opozabil terţilor pentru că el
este titlu pentru dobândirea unui drept subiectiv
– actul juridic este un mijloc de probă împotriva
pretenţiilor terţului care ar revendica dreptul de
proprietate asupra bunului ce constituie obiectul material, exterior,
derivat al actului juridic
– actul juridic este titlu pentru a face dovada dobândirii
dreptului de proprietate prin uzucapiune
– actul juridic este titlu pentru justificarea sporirii
patrimoniului unei persoane şi poate fi opus împotriva
celui ce intentează o acţiune (in rem verso) de îmbogăţire
fără just temei.
Importanţa practică a deosebirilor între
relativitatea efectelor şi opozabilitatea faţă de terţi
constă în materia probaţiunii judiciare şi a răspunderii
civile.
- în materia probaţiunii judiciare: Când părţile sunt
în litigiu cu privire la existenţa şi întinderea drepturilor
şi obligaţiilor, ele trebuie să facă proba actului juridic,
conform regulilor comune de probaţiune judiciară.
Dimpotrivă, pentru terţi actul juridic fiind un fapt juridic
în sens restrâns, poate fi dovedit prin orice mijloc de
probă, inclusiv prin martori.
- în materia răspunderii civile: Când una din

263
părţile actului juridic produce un prejudiciu celeilalte părţi
prin neexecutarea obligaţiilor sale, se angajează
răspunderea civilă contractuală. Alta este situaţia când
un terţ propriu-zis printr-o faptă ilicită produce un
prejudiciu uneia din părţi prin nesocotirea dreptului
dobândit din actul juridic; se angajează răspunderea
delictuală.

Excepţii de la principiul relativităţii efectelor


actului juridic civil
Excepţiile de la principiul relativităţii sunt acele
situaţii când actul juridic civil produce efecte şi faţă de
alte persoane, în afara părţilor actului sau avânzii-cauză ai
părţilor. Actul juridic dă naştere la drepturi subiective şi
obligaţii civile în favoarea unor terţi propriu-zişi, persoane
care nu au participat nici personal, nici prin reprezentant la încheierea
actului juridic.
În doctrină, excepţiile de la principiul relativităţii
sunt împărţite în două categorii: excepţii reale şi
excepţii aparente, după cum efectele actului juridic se
produc faţă de persoanele ce n-au participat la
încheierea actului juridic, prin voinţa părţilor actului
juridic sau în puterea legii.
Excepţii reale sunt situaţiile când părţile actului
juridic exclusiv prin voinţa lor stabilesc ca actul juridic
să producă efecte (naşte drepturi şi obligaţii) în
favoarea/sarcina unei persoane care nu a încheiat actul
juridic nici personal, nici prin reprezentant. Singura
excepţie de la principiul relativităţii efectelor actului
juridic civil o constituie „stipulaţia pentru altul”
(„contractul în favoarea unei a treia persoane”)1.
Excepţiile aparente sunt acele situaţii prevăzute
de lege când actul juridic încheiat produce efecte
juridice în beneficiul/sarcina unor persoane care nu au
1 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.189, prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.172, Gabriel
Boroi, op.cit., pag.220, prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.216-217, Paul Mircea
Cosmovici, op.cit., pag.136, prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.141,
prof.univ.dr.Liviu Pop, op.cit., pag.107

264
calitatea de părţi. Ele sunt: avânzii-cauză; promisiunea
faptei altuia (convenţia de porte-fort) simulaţia,
reprezentarea, acţiunile directe, contractul colectiv de
muncă.
Într-o opinie, se adaugă excepţiilor aparente şi
cesiunea de creanţă şi gestiunea de afaceri.2
Într-o altă opinie, simulaţia nu este o excepţie de
la principiul relativităţii.3
În opinia unui autor, acţiunile directe şi contractul
colectiv de muncă nu sunt excepţii aparente la
principiul relativităţii.4
În doctrină s-a conturat opinia la care ne raliem,
potrivit căreia nu are nici o importanţă faptul că
producerea efectelor actului juridic şi faţă de persoane
care n-au participat la încheierea acestuia a fost
stabilită prin voinţa părţilor sau a fost dispusă de lege.5
Definiţia dată de doctrină noţiunii de excepţie de
la principiul relativităţii este unanim acceptată: actul
juridic încheiat produce efecte şi faţă de alte persoane
care nu au participat la încheierea actului juridic.
Finalitatea excepţiilor de la principiul relativităţii
este una singură: un terţ dobândeşte drepturi şi
execută obligaţiile stabilite într-un act juridic la
încheierea căruia nu a participat.
Terţul se bucură de aceleaşi efecte ale excepţiilor
de la principiul relativităţii, indiferent că acestea au fost
stabilite prin voinţa părţilor actului juridic sau prin
voinţa legii. Mai mult, nu există reguli juridice distincte
aplicabile excepţiilor reale sau aparente. Criteriul de
clasificare, izvorul lor este singurul element de
diferenţiere a excepţiilor de la principiul relativităţii fără
nici o relevanţă în planul efectelor juridice ale acestora.

2 Iosif R. Urs, op.cit., pag.297


3 Gabriel Boroi, op.cit.
4 Prof.univ. Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.142-146, Paul Mircea Cosmovici, op.cit.,
pag.134-135
5 Conf.dr.Aspazia Cojocaru, op.cit., pag.264, M. Mureşan, Drept civil, Partea
generală, Ed. „Cordial Lex”, Cluj-Napoca, 1996, pag.183

265
Această realitate pune sub semnul întrebării
utilitatea clasificării excepţiilor în reale şi aparente.
Diversele opinii doctrinare cu referire la apartenenţa
sau nu a unor excepţii la una sau alta din categorii, se
pare, nu au o finalitate practică.
Se impune o precizare:
- în favoarea unei terţe persoane la contract se
pot naşte numai drepturi, din acordul de voinţă al
părţilor contractante;
- în sarcina terţilor la contract nu se pot naşte
obligaţii din voinţa părţilor contractante. Uneori se nasc
obligaţii, dar acest lucru numai pentru că legea
prevede.

Stipulaţia pentru altul (contractul în favoarea


unei terţe persoane) este un act juridic sau o clauză
într-un act prin care una din părţi (promitent), se obligă
faţă de cealaltă parte (stipulant) să execute o prestaţie
în favoarea unui terţ beneficiar, care nu a participat la
încheierea actului juridic între promitent – stipulant.
Actul juridic încheiat dă naştere unui drept
propriu, direct şi imediat, al cărui titular este terţul
beneficiar. Dreptul se naşte în momentul încheierii
actului juridic fără a fi nevoie de consimţământul
terţului beneficiar la perfectarea contractului. Drept
urmare terţul beneficiar poate să se adreseze instanţei
de judecată şi să ceară obligarea promitentului să
execute prestaţia promisă. De exemplu, nepotul
(promitentul) primind un autoturism cu titlu de donaţie
de la unchiul său (stipulantul) se obligă faţă de acesta
să o transporte pe mătuşa sa în fiecare toamnă la
tratament în staţiunea Sovata.
Stipulaţia pentru altul este considerată de
doctrină ca singura excepţie de la principiul relativităţii,
deoarece o persoană (terţul beneficiar), alta decât
părţile, dobândeşte un drept fără să participe la
încheierea actului juridic, ca urmare a voinţei exprimate

266
în acest scop de părţile actului.
Terţul beneficiar dobândeşte dreptul civil
subiectiv, exerciţiul dreptului depinzând exclusiv de
voinţa lui. În exemplul nostru, s-ar putea ca mătuşa,
titulara dreptului civil subiectiv de a cere să fie
transportată anual la tratament, să refuze să-şi exercite
dreptul, ca urmare, de pildă, a relaţiilor tensionate cu
unchiul.

Acţiunile directe reprezintă dreptul conferit de


lege unor terţe persoane la un act juridic, de a chema în
judecată pe una din părţile acestuia în scopul apărării
unor drepturi născute din actul la a cărui încheiere nu
au participat. În Codul civil se prevăd două asemenea
acţiuni directe:
- contractul de antrepriză – art.1488 Cod civil.
Zidarii, lemnarii şi ceilalţi lucrători întrebuinţaţi la
clădirea unui edificiu sau la facerea unei alte lucrări
date în antrepriză pot să se adreseze instanţei de
judecată şi să ceară plata sumelor ce li se cuvin pentru
munca prestată, de la client, dar numai dacă clientul
are obligaţii de plată faţă de antreprenor (constructor)
în momentul cererii.
Contractul de antrepriză încheiat între antreprenor
şi client este o excepţie de la principiul relativităţii,
deoarece produce efecte juridice, potrivit legii, faţă de
muncitorii angajaţi, care nu au încheiat acest contract.
În favoarea lor s-a născut un drept civil subiectiv: să
cheme în judecată pe client în scopul şi condiţiile
arătate.
- contractul de submandat – în art.1542 alin.4 Cod civil
se stabileşte dreptul mandantului (persoana care
împuterniceşte o altă persoană – mandatar să încheie
acte juridice pe seama sa) să se adreseze instanţei de
judecată pentru a obliga persoana ce-l înlocuieşte, la
plata de despăgubiri, în cazul producerii de pagube.
Faţă de contractul de submandat încheiat între

267
mandatar – submandatar, mandantul este terţ, dar în
virtutea legii, acest contract produce efecte faţă de el,
deşi nu a participat la încheierea contractului.

Contractul colectiv de muncă - Art. 9 Legea


nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă
dispune: prevederile contractului colectiv de muncă
„produc efecte pentru toţi salariaţii din unitate, indiferent
de data angajării lor.”
Aşadar, un angajat ulterior momentului încheierii
contractului colectiv de muncă, terţ la contract, se
bucură de efectele contractului de muncă, deşi nu a
fost parte la încheierea actului; beneficiază de clauzele
contractuale privind condiţiile de muncă, salarizare,
concediu de odihnă şi alte drepturi şi obligaţii.
Se impune precizarea: drepturile şi obligaţiile terţului
se nasc nu din voinţa părţilor la contractul colectiv de
muncă ci ex lege; legea prevede acest lucru.

Avânzii-cauză. Am arătat că avânzii-cauză, deşi


nu sunt părţi la actul juridic, pot deveni titulari ai
drepturilor civile subiective şi obligaţiilor civile stabilite
în contract. Actul juridic produce efecte nu numai faţă
de părţi, ci şi faţă de avânzii-cauză.
Situaţia avânzilor-cauză este considerată de
către o parte a doctrinei excepţie de la principiul
relativităţii, părerile autorilor fiind diferite după cum ar
constitui excepţii aparente sau reale.1

Într-o altă opinie, se neagă apartenenţa


avânzilor-cauză la excepţiile de la principiul relativităţii
efectelor actelor juridice. „Producerea efectelor actului
juridic civil faţă de avânzi-cauză nu constituie excepţie
de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice,
1 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.188, prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit.,
pag.216-217, conf.univ.dr.Aspazia Cojocaru, op.cit., pag.267; Gabriel Boroi, op.cit., pag.221,
prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.142, M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit.,
pag.172

268
deoarece:
- succesorii universali şi cu titlu universal sunt
„continuatori” ai autorilor lor, fiind deci asimilaţi
părţilor;
- succesorii cu titlu particular iau locul părţii
actului juridic iar dobândirea calităţii de avânzi-cauză se
face cu voia lor;
- creditorii chirografari nu intră nici ei, în excepţia
reală, deoarece pe de o parte, actul încheiat de debitor
nu dă naştere la drepturi şi obligaţii pentru ei, direct ci
pentru debitor, şi pe de altă parte, dreptul de a ataca
actul fraudulos izvorăşte din lege, iar nu din actul
debitorului încheiat cu terţul.”1
Avânzii-cauză, terţi la actul juridic, iau locul
părţilor şi, adăugăm noi, în această nouă calitate de
părţi la actul juridic suportă efectele acestuia.
Credem că actul juridic produce efecte faţă de
avânzii-cauză numiţi succesori universali şi cu titlu
universal în calitatea dobândită de drept, de părţi
contractante, adică creditori şi debitori.2
Ne aflăm în prezenţa principiului relativităţii
efectelor actului juridic şi nu a unei excepţii de la acest
principiu.

Promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-


fort) este actul juridic în care o parte (promitent) se
obligă faţă de cealaltă parte (creditorul promisiunii) să
determine pe o a treia persoană să încheie sau să
ratifice un act juridic civil. De exemplu, unul din cei doi
coproprietari, după ce vinde partea din coproprietate,
încheie un contract de porte-fort cu dobânditorul, prin
care se obligă să-l determine pe celălalt coproprietar
să-i vândă partea.
Promitentul îşi asumă obligaţia de a face, ce constă în
a determina terţul să încheie actul juridic.

1 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.188


2 Ioan Albu, op.cit., pag.104

269
Terţul nu are nici o obligaţie, el va încheia actul
prin voinţă proprie dacă va voi. Singurul obligat este
promitentul. În ipoteza că nu va reuşi să-l convingă pe
terţ să încheie actul juridic, va plăti daune-interese dacă
a cauzat un prejudiciu.
Se apreciază că este o excepţie la principiul
relativităţii, în sensul că promisiunea faptei altuia ar
naşte efecte faţă de terţ. În realitate, terţul este liber să
încheie sau nu actul juridic promis de o parte a contractului de
porte-fort.

Simulaţia este operaţiunea juridică ce constă în


două acte juridice încheiate între aceleaşi părţi: actul
juridic public, aparent, mincinos (simulat) prin care se
creează o situaţie juridică nereală şi altul juridic secret,
ascuns, dar real, în care se arată adevărata legătură
juridică, între părţi. De exemplu, unchiul urmăreşte să
facă un cadou de valoare nepotului preferat, dar nu
doreşte să provoace nemulţumirea celorlalţi nepoţi. El
încheie în secret contractul de donaţie cu nepotul
preferat şi, de „ochii lumii”, pentru toţi ceilalţi, încheie
un contract de vânzare-cumpărare cu acesta.
Formele simulaţiei sunt:
Fictivitate – actul public, aparent, este fictiv,
încheiat de formă, existenţa lui este înlăturată de actul
secret (contrascris). De exemplu, debitorul, pentru a
sustrage un bun de valoare de la o eventuală executare
silită, ca urmare a neonorării obligaţiei faţă de creditor,
încheie în secret un contract de vânzare-cumpărare a
bunului respectiv şi precizează că actul public de
vânzare-cumpărare ce urmează a fi încheiat nu există.
Deghizare – când părţile ascund, „deghizează”
natura juridică a actului secret încheiat şi, ulterior, în
actul juridic public încheiat, stabilesc clauze diferite de
natura actului secret, real.
În exemplul dat, în contractul de donaţie, se
stabileşte că actul public va avea forma unui contract

270
de vânzare-cumpărare (a fost „deghizat” în contract de
vânzare-cumpărare) pentru a evita nemulţumirea
celorlalţi nepoţi.
Interpunerea de persoane – când actul public, aparent,
se încheie cu o anumită persoană, dar în actul secret se
arată că, în realitate, o altă persoană este parte la
contract.
De exemplu, vrei să donezi subalternului tău un
autoturism. Contractul de donaţie public se încheie cu
un amic, şi în actul secret încheiat înaintea celui public
se precizează că cel ce primeşte donaţia este
subalternul tău.
În art.1175 Cod civil se precizează două reguli în
materie de simulaţie:
- actul secret, real produc efecte numai faţă de
părţi şi succesorii universali şi cu titlu universal; el nu
este opozabil terţilor de bună-credinţă;
- actul aparent, public, mincinos produce efecte
faţă de terţii de bună – credinţă.
Terţii, după cum le dictează interesul, pot invoca
în instanţă fie actul public, fie actul secret, dacă fac
dovada acestuia.
Simulaţia se consideră excepţie de la principiul
relativităţii, pentru că, potrivit art.1175, terţul se bucură
de efectele juridice ale actului juridic la încheierea
căruia nu a participat: actul secret sau actul public. În
realitate, dreptul terţului de a opta între actul secret
sau cel public nu rezultă din convenţia părţilor ci din
lege.
Reprezentarea – este procedeul tehnico-juridic prin
care o persoană - reprezentant – încheie un act juridic
în numele şi în contul (pe socoteala) altei persoane –
reprezentat – efectele actului juridic producându-se în
anumite condiţii direct faţă de persoana reprezentată.
Se consideră o excepţie de la principiul
relativităţii, deoarece actul juridic încheiat de
reprezentant şi o terţă persoană naşte efecte juridice

271
faţă de reprezentat, deşi el nu a încheiat actul juridic.
Reprezentarea, după izvorul său, poate fi: legală
şi convenţională.
Reprezentarea legală: izvorăşte din lege şi
intervine în cazul persoanelor incapabile: minorul sub
14 ani (este reprezentat în circuitul civil de către părinţii
săi sau în lipsa ambilor părinţi de către tutore) şi
interzisul judecătoresc (este reprezentat de tutore).
Legea împuterniceşte pe părinţi şi tutore – în
calitatea de reprezentanţi legali să încheie orice act
juridic în numele şi pe seama incapabililor pe care-i
reprezintă. În cazul actelor juridice de dispoziţie
reprezentanţii legali au nevoie de încuviinţarea
autorităţii tutelare.
Reprezentarea convenţională este urmarea
voinţei părţilor exprimată în contractul de mandat, unde
se stabilesc limitele puterilor încredinţate de mandant
reprezentantului său (mandatarul).
Cel reprezentat – mandantul – poate conferi
mandatarului său o împuternicire specială mandat
special (procuratio unicus rei) de a încheia un anumit act
juridic sau o împuternicire generală, mandat general
(procuratio omnium bonorum) – de a încheia orice act juridic
şi cu privire la oricare din bunuri cu excepţia celor strict
personale.
Condiţiile reprezentării sunt următoarele:
- să existe împuternicirea de a reprezenta.
Împuternicirea este dată de lege sau de voinţa părţilor.
Această condiţie impune următoarele precizări în
legătură cu actul cu sine însuşi, reprezentarea aparentă
şi împuternicirea de a reprezenta.
Actul cu sine însuşi: este actul juridic încheiat de
reprezentant în numele şi pe seama reprezentantului şi
el însuşi, în numele său. Actul juridic este practic
încheiat de o singură persoană – reprezentant, dar în
două calităţi opuse: ca reprezentant al intereselor
reprezentantului şi în numele său, pentru sine. De

272
exemplu, reprezentantul primeşte mandat să cumpere
un autoturism. În această calitate, încheie un contract
cu sine însuşi, când autoturismul procurat este
autoturismul său, pe care-l vinde reprezentatului.
În actul cu sine însuşi, există riscul ca
reprezentantul să pună pe primul plan, propriile
interese (în exemplul dat, să obţină un preţ cât mai bun
pe autoturismul ce-l vinde persoanei pe care o
reprezintă).
O formă a contractului cu sine însuşi este dubla
reprezentare. În acest caz, una şi aceeaşi persoană apare
în actul juridic şi ca reprezentant al uneia din părţi şi ca
reprezentant al celeilalte părţi. De exemplu, o
persoană, în calitate de reprezentant, a primit un
mandat să cumpere un autoturism. Aceeaşi persoană
primeşte calitatea de reprezentant de la o altă
persoană pentru a vinde un autoturism. Această
persoană are o dublă calitate: reprezintă în actul juridic
şi pe cumpărător, şi pe vânzător.
Practica judiciară nu este uniformă în a admite
sau nu existenţa contractului cu sine însuşi, deoarece
există riscul promovării propriilor interese sau a
intereselor uneia sau alteia din părţile pe care le
reprezintă.
Într-o opinie, dacă prin contractul de mandat s-au
stabilit suficiente detalii ale conţinutului actului juridic
ce urmează a fi încheiat, aşa încât reprezentantul să nu
poată negocia şi decide împotriva interesului celui
reprezentat, actul juridic poate fi valabil.1
Într-o altă opinie, reprezentatul poate cere
anularea actului pentru dol prin reticenţă sau, mai pe
larg, pentru violarea de către reprezentant a obligaţiei
de loialitate faţă de reprezentat.2
- reprezentarea aparentă este situaţia prevăzută

1 M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.176, Fr. Deac, Tratat de drept civil, Contracte
speciale, Bucureşti, 1996, pag.276
2 Gabriel Boroi, op.cit., pag.222

273
de art.1557 Cod civil: „e valid aceea ce face mandatarul în
numele mandantului, atât timp cât nu cunoaşte moartea lui,
sau existenţa uneia din cauzele ce desfiinţează
mandatul (n.a. - revocarea mandatului, interdicţia,
insolvabilitatea şi falimentul mandantului)” şi art.1558
Cod civil: „În toate cazurile arătate în articolul
precedent sunt valide contractările mandatarului cu al
treilea, persoane care sunt de bună-credinţă.”
Practic, reprezentantul încheie actul juridic cu o
persoană de bună-credinţă, fără să cunoască că
mandatul i-a fost retras sau că mandantul a fost
declarat interzis judecătoresc, insolvabil sau în faliment.
Actul juridic se consideră valabil încheiat prin
reprezentare, împuternicirea de a reprezenta poate lipsi
sau uneori este depăşită de reprezentant.
Se disting două ipoteze:
- în cazul reprezentării aparente, deşi lipseşte
împuternicirea se produc efectele unei reprezentări
potrivit art.1557 Cod civil, actul juridic este valabil când
terţul este de bună credinţă.
- în cazul reprezentării, fără sau cu depăşirea
împuternicirii de a reprezenta, actul juridic nu produce efecte faţă de
persoana despre care se afirmă că este reprezentată, ci
faţă de reprezentant. Actul juridic încheiat poate
produce efecte faţă de reprezentat, numai dacă el îl
ratifică. Este ceea ce impune art.1546 Cod civil:
„Mandantul este îndatorat a îndeplini obligaţiile contractate de
către mandatar în limitele puterilor date. Nu este
îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul ar fi făcut
afară din limitele puterilor sale, afară numai când a
ratificat expres sau tacit.”
Ratificarea este actul juridic unilateral încheiat de
persoana reprezentată, prin care acceptă actul încheiat
de reprezentant, prin depăşirea împuternicirii primite,
terţul devenind astfel parte la actul juridic ratificat.
- să existe intenţia de a reprezenta, adică să i se
aducă la cunoştinţa terţului, de către reprezentant, că

274
actul juridic se încheie prin reprezentare.
În ipoteza când reprezentantul nu îşi declină
calitatea, actul juridic încheiat cu terţul va produce
efectele faţă de reprezentant, care devine parte la actul
juridic. Suntem în prezenţa mandatului fără
reprezentare.
- reprezentantul să exprime o voinţă valabilă,
liberă şi neviciată la încheierea actului juridic. Ca
urmare, reprezentantul trebuie să aibă deplină
capacitate de exerciţiu şi consimţământul dat să fie
neviciat.

Efectele reprezentării
Faţă de reprezentat, actul juridic încheiat prin
reprezentare produce aceleaşi efecte ca şi atunci când
reprezentatul ar fi încheiat personal actul cu terţul.
Faţă de terţ, actul juridic încheiat prin
reprezentare produc efectele oricărui act juridic,
deoarece terţul este parte la act chiar dacă acesta a
fost încheiat prin reprezentare.
Faţă de reprezentant, actul juridic încheiat nu
produce efecte juridice, când procura a fost întocmai
respectată.

Încetarea reprezentării
Reprezentarea legală încetează în următoarele
situaţii:
- minorul a împlinit 14 ani, dobândind astfel
capacitate restrânsă de exerciţiu;
- la decesul minorului, al interzisului
judecătoresc, al reprezentantului legal;
- la ridicarea interdicţiei judecătoreşti;
- punerea sub interdicţie a reprezentantului legal;
- înlocuirea sau înlăturarea tutorelui sau a
curatorului.
Reprezentarea convenţională încetează:
- denunţarea (revocarea) mandatului de către

275
mandant
- renunţarea mandatarului la mandat
- moartea, punerea sub interdicţie, insolvabilitatea sau
falimentul mandantului sau mandatarului

Reprezentarea frauduloasă este împrejurarea în


care reprezentantul se înţelege cu terţul şi încheie actul
juridic în dispreţul intereselor persoanei reprezentate.
Unii autori apreciază actul juridic astfel încheiat ca
fiind lovit de nulitate.1
Soluţia o apreciem corectă, deoarece actului
juridic încheiat cu terţul îi lipseşte cauza morală.

NULITATEA ACTULUI JURIDIC


CIVIL

1. Definiţia nulităţii actului juridic civil


În dreptul civil nu există o definiţie a nulităţii
1 Mircea Mureşan, Petru Ciacli, op.cit., pag.178

276
actului juridic civil.
În doctrină, prof.dr.docent Traian Ionaşcu şi
Eugen Barasch au pus bazele concepţiei româneşti în
termeni practici, asupra nulităţii actului juridic,
concepţie ce se regăseşte consacrată şi în textele
legale.
Ideile fundamentale ale concepţiei sunt
următoarele:
- ori de câte ori este cu putinţă, actul juridic să fie
salvat de la desfiinţare.
Nu trebuie să se desfiinţeze decât ceea ce este
indispensabil să se desfiinţeze. Dacă tot ce este contrar
legii nu poate să producă efecte, tot ce este în
concordanţă cu legea urmează să-şi conserve
valabilitatea. Finalitatea “teoriei nulităţilor” este ca prin
înlăturarea nesocotirii legii, actul juridic să nu fie
desfiinţat, ci apărat.
- nulitatea nu mai este o calitate a actului juridic,
consecinţă a ideii potrivit căreia actul juridic este un
organism, ci o sancţiune de drept civil. Nulitatea ca
sancţiune intervine, deoarece s-a încălcat o prevedere
legală. Ea suprimă doar efectele care contrazic norma
legală, rămânând neatinse celelalte efecte ce sunt în
concordanţă cu legea. Nulitatea parţială este regula,
excepţia fiind nulitatea totală. Ne îndepărtăm aşadar de
ideea efectului distructiv al nulităţii:1
Concepţia este îmbrăţişată de legiuitorul român.
În art.1 alin.3 din decretul 167/1968 privind prescripţia
extinctivă, se dispune: “Orice clauză care se abate de la
reglementarea legală a prescripţiei este nulă”. Deci, nu
actul juridic în totalitatea lui este nul, ci numai clauza
ilegală, o anumită parte din act.
Textul art.1008 Cod civil este un alt exemplu:
“condiţia imposibilă sau contrarie bunelor moravuri, sau

1 Prof.dr.doc.Traian Ionaşcu, Eugen Barasch, Nulitatea actului juridic în Tratat


de drept civil, vol., Partea generală, de Tr. Ionaşcu şi colectivul, Ed. „Academiei”,
1967, pag.317-320

277
prohibită de lege, este nulă şi desfiinţează convenţia ce
depinde de dânsa.” Aşadar, se desfiinţează nu
convenţia în totalitate sa ci doar clauza imposibilă,
imorală şi ilegală, parte a convenţiei.
Mai înainte, nulitatea actului era considerată o
“stare organică” a actului juridic privit ca “un organism”
şi de aceea era totală şi iremediabilă, potrivit regulii:
“quod nullum est, nullum producit efectum” (“ceea ce este nul, nu
produce nici un efect).
Acum, nulitatea este privită ca mijlocul juridic de
restabilire a situaţiei existente înainte de încălcarea
dispoziţiilor legale, generată de teza proporţionalizării
efectelor în raport de cauză, nulitatea fiind de regulă
parţială şi remediabilă.
Nulitatea este “sancţiunea civilă care
desfiinţează (înlătură) cu efect retroactiv, efectele unui
act juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale
privitoare la condiţiile sale de valabilitate”.1
În doctrină, există unanimitate în definirea
nulităţii actului juridic ca fiind sancţiune civilă,
formulările diferite subliniind aceleaşi particularităţi
juridice ale nulităţii.
Un autor defineşte nulitatea actului juridic ca
“aceea sancţiune civilă care intervine după încălcarea
normei de drept, lipsind actul juridic de efectele
urmărite la încheierea lui”.2
Într-o altă definiţie: ”Nulitatea este o sancţiune
prin care actul juridic care nu îndeplineşte condiţiile de
validitate (de fond sau de formă) impuse de normele de drept
este lipsit de efecte”.3
Prof.dr.docent Traian Ionaşcu şi Eugen Barasch
întemeietorii “teoriei nulităţii” în dreptul românesc,

1 M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.178, prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit.,


pag.192, Gabriel Boroi, op.cit., pag.227, Iosif R. Urs, op.cit., pag.303, prof.univ.dr. Ion
Dogaru, op.cit., Dr. Aspazia Cojocaru, op.cit., pag.271, prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu,
op.cit., pag.146-148, D. Cosma, op.cit., pag.293, Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.138
2 Prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.178-179
3 Prof.dr.docent Teodor R. Popescu-Brăila, op.cit., pag.93

278
definesc nulitatea astfel: “sancţiunea încălcării prin act
juridic – încălcarea la data când actul a fost făcut – a
unei dispoziţii a legii, îndreptată exclusiv împotriva
acelor efecte ce ar contrazice scopul dispoziţiei legale
încălcate.”1
Definiţia nulităţii actului juridic civil sintetizează
trăsăturile caracteristice nulităţii:
- este sancţiune civilă;
- se aplică numai actelor juridice civile;
- intervine când au fost încălcate condiţiile
esenţiale de validitate ale actului juridic civil. Orice altă
încălcare a normelor juridice nu atrage sancţiunea
nulităţii;
- efectele actului juridic se desfiinţează
retroactiv, de la data încheierii, ele considerându-se că
nu au existat niciodată;
- priveşte momentul încheierii actului, când s-au
nesocotit prevederile legale.

După evenimentele din decembrie 1989, concepţia


privind nulitatea actului juridic civil a provocat vii
controverse în legătură cu răspunsul la următoarea
întrebare. Sunt valabile actele juridice încheiate
anterior zilei de 22 decembrie 1989, lovite de nulitate
absolută ca urmare a nesocotirii condiţiilor de validitate
stabilite de acte normative abrogate după 1989?
Dispariţia cauzei de nulitate existentă la data încheierii
actului juridic, prin abrogarea legii ce o prevedea
influenţează valabilitatea actului?
Într-o opinie, pe linia tradiţională a apărării actului
juridic, se consideră că aceste acte juridice au devenit
valabile, ele neopunându-se noilor prevederi legale prin
care s-a eliminat cauza de nulitate.2
Într-o opinie contrară, a admite soluţia propusă,

1 Prof.dr.docent, Traian Ionaşcu, Eugen Barasch, op.cit., pag.320-321


2 I.G. Vurdea, Evoluţia privind circulaţia imobilelor, I., în „Dreptul” nr.6/1990, pag.44-
45

279
înseamnă a aplica retroactiv legea nouă, care nu
conţine cauza de nulitate, ceea ce ar fi potrivnic
prevederilor art.1 Cod civil: „Legea dispune numai
pentru viitor; ea n-are putere retroactivă.”3
Practica judiciară nu este unitară, acceptându-se
ca fiind valabile actele juridice, când a dispărut cauza
de nulitate, prin abrogarea expresă a actelor normative
ce prevedeau nulitatea.1

2. Funcţiile nulităţii actului juridic civil


Funcţia preventivă
Actul juridic civil se încheie cu eforturi
intelectuale, cheltuieli materiale, ezitări generatoare de stres.
A fi încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale
privind condiţiile de validitate şi astfel, a fi lipsit de
efectele dorite de părţi, este un risc greu de acceptat.
De aceea, părţile, de regulă, diligente se pun la adăpost
de efectele nedorite ale nulităţii şi preocupate de
interesul care le-a determinat să încheie actul juridic,
respectă condiţiile legale de validitate.
“Practic ca o sabie a lui Damocles ea (nulitatea)
preîntâmpină în marea majoritate a cazurilor, prin
inhibiţie pe care o exercită asupra părţilor, tentaţia de a
contraveni dispoziţiilor normative la constituirea actelor
juridice.”2
Funcţia represivă constă în înlăturarea acelor
efecte ale actului juridic, care au încălcat prevederile
legii. Ea intervine când funcţia preventivă a fost
ignorată, actul încheindu-se, totuşi, în dispreţul legii.
Funcţia reparatorie se materializează în

3 C. Bârsan, V. Stoica, Evoluţia legislaţiei privind circulaţia imobilelor, II, în


„Dreptul” Nr.6/1990, pag.49-51
1 Tribunalul jud.Suceava, decizia nr.52/1990, în “Dreptul” nr.9-12/1990,
pag.235-236, Tribunalul jud. Maramureş, decizia civilă nr.32/1991
(nepublicată) Curtea Supremă de Justiţie, decizia nr.14/1991 în « Dreptul »
nr.2/1992, pag.81-82
2 O. Căpăţână, Tratat de drept civil, vol.I., Partea generală, 1989, Ed. „Academiei”,
pag.213

280
restabilirea situaţiei existente înainte de încheierea
actului şi repararea prejudiciului eventual produs prin
încălcarea dispoziţiei legale.

3. Reglementarea nulităţii actului juridic


civil
Nu există o reglementare unitară a nulităţii
actului juridic civil în sensul cuprinderii instituţiei într-un
capitol distinct al Codului civil. În cuprinsul Codului civil şi
în alte acte normative, izvoare ale dreptului civil, apar
reglementări privind nulitatea. De exemplu, în Codul civil
art.5: “Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii
particulare (acte juridice unilaterale), la legile care
interesează ordinea publică şi bunele moravuri” (n.a. -
nulitatea este absolută);
art.790: “Împărţelile pot fi desfiinţate pentru
violenţă sau dol” (n.a. - nulitate relativă pentru
insuficienţa consimţământului);
art.803: în materia donaţiei şi a testamentului
“substituţiile (…) sunt prohibite; orice dispoziţii prin care
donatarul, eredete instituit sau legatarul va fi însărcinat
de a conserva şi a remite la a treia persoană, va fi nulă,
chiar în privinţa donatorului, a eredetului numit sau a
legatarului” (n.a. - nulitate relativă pentru că art.822
prevede: “Este nulă orice donaţie făcută cu condiţii a
căror îndeplinire atârnă numai de voinţa donatorului.”
art.839: “Orice clauze sau convenţii, prin care
donatorul ar renunţa la revocarea donaţiunii pentru
naştere de fiu, este nulă şi fără efect.”
art.886: “Formalităţile la care sunt supuse
deosebitele testamente prin dispoziţiile prezentei
secţiunii (este vorba despre regulile speciale privind
forma testamentelor încheiate de militari şi de
testamentele făcute pe mare) şi acelea ale secţiunii
precedente se vor observa sub pedeapsă de nulitate”.
art.953: “Consimţământul nu este valabil când este
dat prin eroare, smuls prin violenţă, sau surprins prin

281
dol.”
art.961: “Convenţia făcută prin eroare, violenţă sau
dol, nu este nulă de drept, ci dă loc numai acţiunii în
nulitate.”
art.965 alin.2: “Nu se poate face renunţare la o
succesiune ce nu este deschisă, nici se pot face învoiri
asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da
consimţământul celui a cărui succesiune este în
chestiune.”
Art.966: “Obligaţia fără cauză sau fondată pe o
cauză falsă sau nelicită, nu poate avea nici un efect.”
Art.1008: “Condiţia imposibilă sau contrarie
bunelor moravuri, sau prohibită de lege este nulă şi
desfiinţează convenţia ce depinde de dânsa.”
Art.1009: “Condiţia de a nu face un lucru imposibil
nu face ca obligaţia contractată sub această condiţie să
fie nulă.”
Art.1010: “Obligaţia este nulă când s-a contractat
sub o condiţie protestativă din partea acelui ce se
obligă.”
Art.1067: “Nulitatea obligaţiei principale atrage pe
aceea a clauzei penale.Nulitatea clauzei penale nu
atrage pe aceea a obligaţiei principale.”
Art.1190: “Actul de confirmare sau ratificarea a unei
obligaţii, în contra cărei legea admite acţiunea în
nulitate, nu este valabil...”
Art.1308: “Sub pedeapsă de nulitate, nu se pot
face adjudecatari nici direct, nici prin persoane
interpuse: 1. Tutorii, ai averii celor de sub a lor tutelă;
2. Mandatarii, ai averii ce sunt însărcinaţi să vânză.”
Art.1309:”Judecătorii, membrii ministerului public
şi avocaţii nu se pot face cesionari de drepturi
litigioase, care sunt de competenţa tribunalului
judeţean în a cărui rază teritorială îşi exercită funcţiile
lor, sub pedeapsa de nulitate, speze sau daune-
interese.”
Art.1311: “Dacă în momentul vânzării, lucrul

282
vândut era pierit în tot, vinderea este nulă.”
Art.1689: “E nulă orice stipulaţie prin care
creditorul s-ar autoriza sau a-şi apropia amanetul sau a
dispune de dânsul fără formalităţile sus arătate.”
Art.1712:”Este admisibilă acţiunea de nulitate,
contra unei tranzacţii, pentru eroarea asupra persoanei sau
obiectului în proces.”
Art.1716: “Însă tranzacţia va fi nulă, când ea nu ar
cuprinde decât un singur obiect şi s-ar dovedi, din
documentele în urmă descoperite, că una din părţi nu
ar avea nici un drept asupra acelui obiect.”
Art.1774: “Ipoteca convenţională nu este valabilă
dacă, prin actul de constituire al ipotecii, nu se specifică
anume natura şi situaţia fiecărui imobil al debitorului,
asupra căruia se consimte ipoteca creanţei.”
Art.1775: “Bunurile viitoare ale debitorului nu pot fi obiectul
unei ipoteci.”
Art.1776: “Ipoteca convenţională nu poate fi
valabilă, decât atunci când suma, pentru care ipoteca
este constituită, va fi determinată prin act.”
Art.1897: “Un titlu anulabil, nu poate fi opus posesorul care
a invocat prescripţia de 10 până la 20 de ani.”
Sancţiunea civilă a nulităţii actului juridic este
prevăzută şi în alte acte normative, ca de exemplu:
- art.20 din decretul 31/1054 privitor la
persoanele fizice şi persoanele juridice: “Dacă cel
declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând,
anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea.”
- art.34 din acelaşi act normativ: “orice act juridic
care nu este făcut în vederea realizării acestui scop
(n.a. persoana juridică poate avea numai drepturile şi
obligaţiile prin care se realizează scopul ei, stabilit prin
actul constitutiv sau lege) este nul.”
- art.31 din legea nr.18/1991, Legea fondului funciar:
“Terenul atribuit (…) nu poate fi înstrăinat prin acte
între vii timp de 10 ani (…) sub sancţiunea nulităţii
absolute a actului de înstrăinare.”

283
- art.46 din acelaşi act normativ: “Terenurile
situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate,
indiferent de întinderea suprafeţei, prin acte juridice
între vii, încheiate în formă autentică. În toate cazurile
de dobândire, prin acte juridice între vii, proprietatea
dobânditorului nu poate depăşi 10 ha teren agricol în
echivalent arabil, de familie, sub sancţiunea nulităţii
absolute a actului de înstrăinare.” etc.

4. Cauzele nulităţii actului juridic civil


În legislaţia română nu sunt sistematizate şi
precizate limitativ cauzele nulităţii actului juridic.
Nulitatea actului juridic intervine când au fost
nesocotite condiţiile esenţiale de validitate ale actului
juridic, în momentul încheierii.
Condiţiile esenţiale pentru validitatea actului
juridic sunt: capacitatea de a contracta,
consimţământul valabil al părţii ce se obligă, un obiect
determinat şi o cauză ilicită.
Doctrina juridică, apreciază ca fiind cauzele
nulităţii actului juridic următoarele:

Nulitatea absolută Nulitatea relativă


• Lipsa capacităţii de • Nesocotirea regulilor
folosinţă; privitoare la capacitatea
de exerciţiu;
• Lipsa totală a • Existenţa
consimţământului la înche- consimţământului, dar
ierea actului juridic; viciat prin eroare, dol,
violenţă sau leziune;
• Lipsa obiectului actului juridic • Existenţa obiectului, dar
(nu se îndeplinesc acesta are un caracter
condiţiile generale şi ilicit sau imoral;
condiţiile speciale cerute
pentru valabilitatea actului
juridic);

284
• Lipsa cauzei sau cauza este • Existenţa cauzei, dar ea
ilicită sau imorală; este falsă sau imaginară,
partea fiind în eroare asupra
cauzei.
• Nerespectarea formei
actului juridic, cerută ad
validitatem;
•Nesocotirea limitelor princi-
piului libertăţii
contractuale (în-călcarea
normelor imperative, de ordine
publică sau bunele moravuri);
• Lipsa ori nevalabilitatea
autorizaţiei administrative;
• Frauda legii sau
fraudarea intereselor unui
terţ.

Uneori legea nu precizează felul nulităţii.


Interpretul are obligaţia să stabilească felul nulităţii
potrivit criteriului naturii interesului ocrotit prin
dispoziţia legală încălcată: interes public, obştesc,
general, în cazul nulităţii absolute sau interes personal,
individual, în cazul nulităţii relative.
În doctrină şi jurisprudenţă, în unele cazuri, nu
există unanimitate în a califica nulitatea ca fiind
absolută sau relativă.

5. Clasificarea nulităţilor;
Nulitatea absolută; Nulitatea relativă; Regim
juridic; Sinteză privind regimul juridic al nulităţii
absolute şi relative
După natura interesului apărat prin norma
285
juridică încălcată şi regimul juridic aplicabil: nulitatea
absolută şi nulitatea relativă.
Nulitatea absolută este sancţiunea civilă luată
împotriva actului juridic, la încheierea căruia s-au
nesocotit norme legale ce protejează un interes
general, obştesc: norme juridice imperative.
Nulitatea absolută intervine în două categorii de
ipoteze:
♦ ipoteze strâns legate de condiţiile esenţiale de
validitate ale actului juridic:
- lipseşte capacitatea. Se impune precizarea:
“lipseşte capacitatea de folosinţă”. Este situaţia:
• persoanei fizice ce nu a fost concepută sau
concepută fiind nu s-a născut vie;
• persoanei juridice nelegal constituite;
• persoanei juridice ce încheie acte juridice prin
încălcarea principiului specialităţii capacităţii de
folosinţă (art.34 Decretul nr.31/1954 privind persoanele
fizice şi juridice: “orice act care nu este făcut în
vederea realizării acestui scop (n.a. - persoana juridică
nu poate avea decât acele drepturi care corespund
scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau
statut) este nul”;
• persoanelor fizice, numai când este vorba de o
incapacitate specială, pentru ocrotirea unui interes
general, obştesc (în anumite împrejurări, persoanei
fizice, deşi cu deplină capacitate de exerciţiu, i se
interzic exercitarea unor drepturi, pentru protejarea
unui interes general). De exemplu, interesul general
este protejat când i se interzice minorului de 16 ani ca
prin testament să dispună în favoarea tutorelui său, sau
la 18 ani să facă acelaşi lucru, mai înainte ca socotelile
definitive ale tutelei să fi fost încheiate – art.809 Cod
civil; se apără interesul obştesc atunci când sunt
interzise medicilor, farmaciştilor şi preoţilor, care au
tratat pe o persoană de boala din care a murit, să
primească donaţii sau să se bucure de testamentul

286
încheiat de persoana îngrijită – art.80 Cod civil;
asemenea tot în interesul general, persoanele juridice,
nu pot accepta donaţii decât cu încuviinţarea organului
tutelar competent – art.811 Cod civil; pentru a proteja
un interes general judecătorii, procurorii şi avocaţii nu
pot deveni cesionari (dobânditori) de drepturi litigioase
care sunt de competenţa tribunalului judeţean în a cărui
rază teritorială îşi exercită funcţiile lor, art.1309 Cod
civil).
- lipseşte consimţământul, ca de exemplu, în cazul
erorii obstacol (error in negatio şi error in corpore).
Această cauză de nulitate absolută, este acceptată în
doctrina şi practica judiciară “Lipsa cu desăvârşire a
consimţământului face ca actul astfel înfiinţat să fie
sancţionat cu nulitatea absolută.”)1
Într-o propunere, de lege ferenda, ar trebui
consacrată, în acest caz, nulitatea relativă
(preponderent fiind interesul individual, personal iar nu
cel general, obştesc) apreciază un autor consacrat de
drept civil.)2
- lipseşte obiectul;
- lipseşte cauza sau cauza este ilicită sau imorală.
O precizare: în următoarele două ipoteze privitoare la
cauză, actul juridic este lovit de nulitatea relativă:
cauza lipseşte pentru că persoana este lipsită de
discernământ; cauza este falsă ca urmare a erorii
asupra scopului mediat sau imediat.
♦ alte ipoteze, unanim acceptate în doctrină
- nerespectarea formei cerută ad validitatem;
- lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei
administrative;
- încălcarea unor dispoziţii legale imperative de
ordine publică sau bunele moravuri (reguli de
convieţuire socială);

1 Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr.1988/1989 în “Dreptul”


nr.7/1990, pag.66
2 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.199-200

287
- frauda legii. Constă în folosirea anumitor
dispoziţii legale în mod viclean la încheierea actului
juridic, în scopul de a încălca alte dispoziţii legale
imperative.3 De exemplu, părţile încheie un contract de
vânzare-cumpărare a unei arme şi în acest scop fac
trimitere la prevederile Codului civil, nesocotind cu rea
credinţă prevederile imperative din textul art.58 din
Legea nr.17/1996 privind regimul armelor de foc, prin
care cumpărătorul este obligat să deţină autorizaţie
administrativă de port armă.
Regimul juridic al nulităţii absolute
Regimul juridic al nulităţii absolute înseamnă
regulile juridice aplicabile nulităţii absolute. Acestea sunt:
a) nulitatea absolută poate fi invocată (cerută) de
orice persoană interesată.
Persoanele interesate să invoce nulitatea
absolută pot fi:
1. părţile actului juridic;
2. avânzii-cauză ai părţilor;
3. persoane străine de act, dar care au un interes
propriu (de exemplu, fiul faţă de actul de donaţie
încheiat de tată cu nerespectarea formei ad validitatem, prin care
a donat un autoturism).
4. instanţa de judecată din oficiu. Instanţa de
judecată, fiind sesizată de partea interesată, cu un
litigiu în legătură cu executarea unui act juridic, poate
refuza părţii pretenţia invovată, pe considerentul că
actul juridic este nul absolut. Atenţie!, instanţa nu poate
anula actul decât atunci când acest lucru îi este cerut în
mod expres, nu o poate face din iniţiativă proprie.
Acesta este sensul sintagmei „din oficiu”.
5. procuror;
6. alte organe prevăzute de lege.
De exemplu, nulitatea absolută prevăzută în textul
art.32 alin.1 din Legea nr.18/1991 privind fondul
funciar: “poate fi invocată de primar, prefect, procuror
3 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.211

288
şi de alte persoane care justifică un interes legitim.”
b) acţiunea în nulitate absolută este
imprescriptibilă. Persoanele interesate se pot adresa
oricând instanţei de judecată pentru a cere anularea
unui act juridic lovit de nulitate absolută. În art.2 din
Decretul nr.167/1958: “Nulitatea unui act poate fi
invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de
excepţie.”
Cu privire la explicaţia dată acestei reguli, în
literatura şi practica juridică s-au exprimat opinii
diferite.
Un autor explică imprescriptibilitatea nulităţii
absolute pe temeiul caracterului constatator al acţiunii
prin care se cere nulitatea absolută. Instanţa constată
nulitatea absolută, faptul că actul juridic nu a luat fiinţă
din momentul încheierii lui, ab initio.1
Această explicaţie a fost însuşită şi de suprema
noastră instanţă.2
Într-o altă opinie, imprescriptibilitatea acţiunii în
nulitate absolută are temeiul în caracterul
nepatrimonial al acţiunii în nulitate. “ (…) nulitatea se
produce pentru că, prin încălcarea dispoziţiei legale, se
ajunge la efecte care contrazic scopului dispoziţiei
legale încălcate. Nulitatea este edictată în considerarea
acestor efecte, nu se pune în general, problema de a se
examina consecinţele patrimoniale. Va exista nulitate în
general, indiferent dacă se va dovedi sau nu un prejudiciu.”1
Potrivit altei opinii, imprescriptibilitatea nulităţii
absolute are fundamentul în corelaţia dintre nulitatea
absolută şi prescripţia extinctivă: ambele ocrotesc un
interes general. De aceea, este inoportun a se
subordona instituţia nulităţii absolute, instituţiei
1 M. Eliescu, Unele probleme privitoare la prescripţia extinctivă în cadrul unei
viitoare reglementări legale, în revista Studii şi cercetări juridice, nr.1/1956,
pag.259-260
2 Plenul Tribunalului Suprem, dec. De îndrumare nr.15/1965, în Culegere de decizii 1967,
pag.125, tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr.2207/1967, în „Culegere
de decizii” 1967, pag.84
1 Prof.dr.doc. Tr. Ionaşcu, Eugen Barasch, op.cit., pag.326

289
prescripţiei extinctive, prin sintagma –
imprescriptibilitatea nulităţii absolute. S-a apreciat:
prescripţia extinctivă este chiar mijlocul juridic prin care
se realizează această caracteristică a nulităţii absolute,
care este în fapt o excepţie a prescripţiei extinctive.
Aşadar, între cele două instituţii există corelaţii ce nu
pot fi nesocotite.2
Un autor, căruia ne raliem, explică
imprescriptibilitatea acţiunii în nulitate absolută, prin
caracterul interesului ocrotit de această instituţie:
interesul general, obştesc trebuie ocrotit în fiecare
moment, oricând.3 De altfel, analizând teoriile expuse
se poate concluziona că interesul general este prezent
în fiecare din acestea: diferenţa în stabilirea existenţei
nulităţii absolute şi relative stă în interesul ocrotit; la
nulitatea absolută interesul general determină
constatarea nulităţii absolute din oficiu pentru că nu se
poate cere desfiinţarea unui act care, prin efectul legii,
nu există, pe când la nulitatea relativă pentru că nu
există un interes general, părţile sunt libere să ceară
sau nu constatarea existenţei nulităţii relative, mai mult
să o ignore şi chiar să execute un act nul relativ.
Apoi, interesul general uneşte instituţia nulităţii
absolute şi cea a prescripţiei extinctive. Şi, în sfârşit,
caracterul nepatrimonial al acţiunii în nulitate absolută
trimite la interesul general, în ideea impunerii nulităţii
absolute faţă de toţi ceilalţi.

c) nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin


confirmare
Prin confirmare, înţelegem posibilitatea celor
chemaţi să invoce nulitatea absolută, să renunţe la
acest drept. Ori, interesul general ocrotit prin dispoziţia
legală încălcată impune regula potrivit căreia, persoanele

2 A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil, teoria generală a dreptului civil, Universitatea
Bucureşti, 1980, pag.305, Iosif R. Urs, op.cit., pag.313
3 Iosif R. Urs, op.cit., pag.313-314, D. Cosma, op.cit., pag.305

290
îndreptăţite să ceară nulitatea absolută, nu o pot
acoperi prin confirmare (le este interzis să accepte actul
juridic nul absolut).
Interesul general, obştesc ocrotit de norma
juridică încălcată la încheierea actului juridic justifică
această regulă.
Într-o opinie, la natura interesului ocrotit se adaugă: “cercul
larg de persoane având vocaţia de a declara acţiunea în
nulitate absolută, care ar trebui să fie chemate să
confirme actul, ceea ce ar fi imposibil.”1
Apreciem că acest al doilea fundament este
practic, o consecinţă a primului fundament – interesul
general, obştesc.
Cu excepţia regulii imprescriptibilităţii acţiunii în
constatare a nulităţii absolute consacrată legislativ,
celelalte două reguli au aplicaţii practice în textele
Codului civil. Regula privind imposibilitatea confirmării
actului juridic nul absolut are o aplicare în materia donaţiilor;
art.1168 Cod civil: “donatorul nu poate repara, prin nici un
act confirmativ, viciurile unei donaţiuni între vii nulă în
privinţa formei: ea trebuie să se refacă cu formele
legiuite.”
Excepţiile la regula potrivit căreia nulitatea
absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, (sunt
anumite situaţii, expres prevăzute de lege, când actul
juridic civil încheiat deşi nul absolut, va produce
efectele unui act juridic valabil încheiat.)
a) art.20 Codul familiei: “căsătoria încheiată
împotriva dispoziţiilor privitoare la vârsta legală nu va fi
declarată nulă dacă, între timp, acela dintre soţi care
nu avea vârsta cerută pentru căsătorie a împlinit-o, ori
dacă soţia a dat naştere unui copil sau a rămas
însărcinată.”
Actul căsătoriei – nul absolut, deoarece lipseşte
capacitatea de folosinţă este totuşi valabil, dacă până
la pronunţarea nulităţii de către instanţă condiţia se
1 Iosif R. Urs, op.cit., pag.313

291
îndeplineşte.
b) art.1167 alin.3 Cod civil: “confirmarea sau ratificarea sau
executarea voluntară a unei donaţiuni, făcută de către
erezi sau reprezentanţii donatorului, după moartea sa,
ţine loc de renunţare, (n.a.: este o confirmare făcută de
moştenitorii sau reprezentanţii donatorului după
moartea acestuia), atât în privinţa viciilor de formă cât
şi în privinţa oricărei alte excepţii (n.a. - actul de
donaţie este nul absolut când nu se încheie în formă
autentică).
Astfel, donaţia nulă absolut pentru lipsa formei
autentice, produce efectele unui act juridic valabil
încheiat când este confirmată de moştenitorii sau
reprezentanţii donatorului, singuri interesaţi ca donaţia
să nu producă efecte deoarece le afectează
patrimoniul.
c) deşi textul de lege nu prevede, această
excepţie este admisă de doctrină şi practică, fiind o
extrapolare a primei excepţii; este posibilă confirmarea
unui act juridic nul absolut, dacă până la constatarea
nulităţii absolute de către instanţa de judecată condiţia
cerută se îndeplineşte.
Confirmarea actului juridic nul absolut în cazurile
excepţionale în care este posibilă, produce efecte
juridice retroactive, de la data încheierii actului.

Nulitatea relativă este sancţiunea civilă


aplicată actului juridic civil la încheierea căruia nu se
respectă norme juridice care ocrotesc un interes
particular, personal, individual.
Nulitatea relativă în comparaţie cu nulitatea
absolută nu produce efecte mai blânde.
Nulitatea absolută şi nulitatea relativă se
aseamănă prin faptul că ambele produc acelaşi rezultat:
lipsesc actul juridic de acele efecte ce încalcă
prevederile legale referitoare la condiţiile de valabilitate
necesare în momentul încheierii actului.

292
Deosebirea între ele constă în izvorul lor şi regimul
juridic (regulile juridice) aplicabile fiecăreia.
Nulitatea absolută izvorăşte din nesocotirea unui
interes general, nulitatea relativă din nesocotirea unui
interes personal, individual.
Sub aspectul terminologiei prin care sunt
desemnate cele două nulităţi în practică, doctrină şi
legislaţie, noţiunile sunt distincte.
Astfel:
- pentru nulitatea absolută se folosesc termenii:
“nul”, “nul de drept”, “nul de plin drept”, “nulitate
absolută”
- pentru nulitate relativă se folosesc termenii:
“anulabil”, “actul poate fi anulat” sau “anulabilitate”.
Cauzele nulităţii relative privesc:
• Condiţiile esenţiale de validitate ale actului juridic:
- cu privire la capacitate:
- lipseşte capacitatea de exerciţiu (este situaţia
actelor juridice încheiate de minorii sub 14 ani şi
interzişii judecătoreşti);
- capacitatea de exerciţiu este restrânsă şi actul
juridic se încheie fără încuviinţarea ocrotitorului legal,
sau este lezionar, sau a fost încheiat fără încuviinţarea
autorităţii tutelare;
- la persoana juridică, organele sale au încheiat
actul juridic în lipsa sau depăşirea mandatului;
- cu privire la consimţământ; consimţământul a
fost viciat prin eroare, dol, violenţă sau leziune;
- cu privire la cauză: cauza este falsă sau
imaginară, partea fiind în eroare asupra cauzei.
• Alte ipoteze unanim acceptate în doctrină
- lipseşte discernământul uneia din părţi în
momentul încheierii actului juridic;
- când s-au încălcat normele juridice prin care s-
au stabilit incapacităţi speciale de folosinţă (interdicţii)
prevăzute pentru ocrotirea unor interese personale,
individuale. De exemplu, interdicţia vânzării între soţi –

293
art.1307 Cod civil: “vânzarea nu se poate face între
soţi”; nerespectarea dreptului de preemţiune – art.14
din legea nr.58/1998 privind circulaţia juridică a
terenurilor;
Regimul juridic al nulităţii relative
Regulile juridice ce se se aplică nulităţii relative sunt:
a) nulitatea relativă poate fi invocată, de regulă,
numai de persoana ocrotită de dispoziţia legală
încălcată, deoarece ea ocroteşte un interes personal:
Acestea sunt:
- părţile actului juridic fie personal, fie prin reprezentant
în următoarele ipoteze:
Într-o ipoteză, partea la actul juridic invocă lipsa
discernământului în momentul încheierii actului, a beţiei
involuntare, a stării de hipnoză când consimţământul a
fost afectat.
Într-o altă ipoteză, partea la actul juridic este
minorul însuşi (între 14-18 ani) care l-a încheiat singur
şi acesta are caracter lezionar. El poate invoca singur
nulitatea relativă, dar cu încuviinţarea părintelui sau
tutorelui.
Într-o altă situaţie, partea la actul juridic este
minorul lipsit de capacitate de exerciţiu care a încheiat
totuşi singur actul juridic civil. El va cere anularea actului
juridic numai prin reprezentantul său legal.
- terţul la actul juridic, când norma juridică încălcată
la încheierea actului juridic îi ocroteşte interesele. De
exemplu, titularul dreptului la preemţiune (coproprietarul,
vecinii) faţă de actul de vânzare-cumpărare a unui
teren agricol situat în extravilan; succesorii părţii
ocrotite de norma juridică încălcată la încheierea actului
juridic, cu excepţia cazurilor când dreptul la acţiune
este intuitu personae; creditorii chirografari ai părţii
ocrotite, pe calea acţiunilor oblice, în afara acelora
strict personale; procurorul, cu excepţia actelor strict
personale (art.45 Cod pr. Civilă). El este apărătorul legii
şi în această calitate poate invoca nulitatea relativă.

294
- reprezentantul legal al persoanei, parte la contract,
lipsită de capacitate de exerciţiu. Este persoana care a
încheiat actul juridic pentru incapabil (părinte sau
tutore).
- autoritatea tutelară, pentru actele juridice încheiate de
tutore pentru incapabil.
Reprezentantul legal al minorului care are
capacitate de exerciţiu restrânsă, în nume propriu,
poate invoca nulitatea relativă?
Legea tace.
Într-o opinie, din şirul persoanelor care pot invoca
nulitatea relativă lipseşte, reprezentantul minorului între
14-18 ani. În această ipoteză, minorul cu capacitate
restrânsă de exerciţiu, exercită personal acţiunea în
nulitate relativă, cu încuviinţarea prealabilă a
ocrotitorului legal.1
Într-o opinie contrară, pe care ne-o însuşim,
nulitatea relativă poate fi invocată şi de reprezentantul
legal atunci când persoana al cărui interes a fost
nesocotit (…) are capacitate de exerciţiu restrânsă.”1
În sprijinul acestui punct de vedere se aduc două
argumente: “interpretarea extensivă şi teleologică
(scopul urmărit de legiuitor pentru elaborarea normei
juridice) a art.9 alin.2 din Decretul nr.167/1958 privitor
la prescripţia extinctivă, în sensul că, dacă prescripţia
curge numai de la data când ocrotitorul legal cunoaşte
cauza de nulitate, înseamnă, implicit, că acesta o poate
şi invoca, fiindcă altfel nu s-ar mai atinge scopul legii de
a asigura o protecţie reală celui cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, iar, pe de altă parte, cerinţa
cunoaşterii de către ocrotitorul legal a cauzei de
nulitate relativă ar fi în mare măsură inutilă.”2
1 Prof.dr.docent Tr. Ionaşcu, Eugen Barasch, op.cit., pag.335-336, Iosif R. Urs,
op.cit., pag.315, prof.univ.dr. Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.151, Emil Poenaru, dr.în drept
civil, Drept civil, vol.I., Raportul juridic, Subiecţii, Actele juridice, Ed. „Europa
Nova”, Bucureşti, 1954
1 Dr.Aspazia Cojocaru, op.cit., pag.280, M. Mureşan, Ana Boar, Şerban
Diaconescu, Drept civil, persoanele, Ed. „Cordial-Lex”, Cluj-Napoca, 2001, pag.99
2 N. Nicolae, op.cit., pag.75-76, Gabriel Boroi, op.cit., pag.243

295
Credem că dreptul reprezentantului legal al
minorului între 14-18 ani de a invoca nulitatea relativă
este prevăzut în art.9 alin.2 din Decretul nr.167/1958:
“În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare,
prescripţia începe să curgă de la data când cel
îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana
chemată de lege să-i încuviinţeze actele a cunoscut
cauza anulării (…)”. Astfel, apreciem că textul acestui
articol se constituie în argument în sprijinul opiniei noastre.
a) În formularea “în celelalte cazuri de anulare”
se include, în opinie majoritară şi cauză de anulare ce
priveşte încheierea actului singur de minorul de 14-18
ani (capacitate restrânsă de exerciţiu), fără
încuviinţarea ocrotitorului legal, sau fără încuviinţarea
acestuia şi a autorităţii tutelare (pentru actele juridice
de dispoziţie).
b) Legiuitorul prin sintagma “reprezentantul său
legal” nu face nici o referire după cum acesta
reprezintă o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu
sau o persoană cu o capacitate restrânsă de exerciţiu.
c) Mai mult, credem că legiuitorul a dorit să se
refere expresis verbis la reprezentantul legal al persoanei
cu o capacitate restrânsă de exerciţiu, atunci când a
folosit expresia: “persoana chemată de lege
să-i încuviinţeze actele”. În art.9 alin.2 din Decretul
nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele
juridice se precizează: ”Actele juridice ale minorului cu
capacitate restrânsă se încheie de către acesta, cu
încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui.”
Nulitatea relativă a actului juridic încheiat prin
nesocotirea legii privind condiţiile de validitate, nu
poate fi cerută de persoana capabilă ce a contractat cu
o persoană incapabilă. Este dispoziţia expresă din art.
952 Cod civil: „Persoanele capabile de a se obliga, nu pot impune
incapabilului sau interzisului incapacitatea lor”. De exemplu,
după încheierea contractului de vânzare-cumpărare,
vânzătorul constată că a vândut televizorul unei

296
persoane de 17 ani. În acest caz, el nu poate cere
nulitatea relativă a contractului, sub pretextul
incapacităţii cocontractantului. Nulitatea relativă o
poate invoca numai incapabilii, pentru ca interesul lui
este ocrotit prin norma juridică încălcată.

b) nulitatea relativă este prescriptibilă


Decretul nr.167/1958 nu prevede „expresis
verbis” că acţiunea în nulitate relativă se supune
prescripţiei extinctive ci reglementează numai începutul
prescripţiei acţiunii în nulitate relativă.
Se admite că persoana îndreptăţită poate
exercita acţiunea în nulitate relativă în limita
termenului general de prescripţie de 3 ani, când legea
nu prevede un termen mai scurt. De exemplu, în art.28
alin.2 Codul familiei, se prevede: “anularea căsătoriei
(…) poate fi cerută de cel al cărui consimţământ a fost
viciat, în termen de 6 luni de la încetarea violenţei ori
de la descoperirea erorii sau a violenţei.”
Momentul începerii curgerii termenului de
prescripţie al acţiunii în nulitate relativă, este potrivit
art.9 din Decretul 167/1968 privitor la prescripţia
extinctivă următorul “Prescripţia dreptului la acţiune în
anularea unui act juridic pentru violenţă începe să
curgă de la data când acesta a încetat.” În caz de
viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare,
prescripţia începe să curgă de la data când cel
îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana
chemată de lege să-i încuviinţeze actele a cunoscut
cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 3 ani
de la data încheierii actului. În acest termen de 3 ani, legea
prezumă că partea putea şi trebuia să descopere cauza
de nulitate a contractului.”1
Invocarea nulităţii relative se poate face şi pe
cale de excepţie. Decretul 167/1958 nu reglementează
invocarea nulităţii relative pe cale de excepţie.
1 Prof.dr.doc. Tudor R. Popescu-Brăila, op.cit., pag.99

297
În doctrină, o parte din autori consideră
imprescriptibilă anularea unui act juridic pe cale de
excepţie: “nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de
excepţie, oricând, întrucât numai dreptul la acţiune se
stinge.”1
În sprijinul acestei opinii, un alt autor
argumentează astfel:
- prescripţia extinctivă stinge numai dreptul la
acţiune (art.1 Decretul 167/1958: “dreptul la acţiune se
stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în
termenul stabilit de de lege.”).
- când legiuitorul a înţeles să considere invocarea
nulităţii pe cale de excepţie ca fiind imprescriptibilă, a
făcut-o expres în cazul nulităţii absolute în art.2 Decretul
167/1958: “Nulitatea unui act juridic poate fi invocată
oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.”2
Majoritatea autorilor, la care ne raliem, apreciază ca fiind
supusă prescripţiei invocarea nulităţii relative pe cale
de excepţie, argumentând astfel:3
- scopul prescripţiei extinctive este unul şi acelaşi
fie în cazul nulităţii absolute, fie în cazul nulităţii
relative; să nu planeze incertitudinea, îndoiala asupra
existenţei unui drept civil subiectiv şi a unei obligaţii
civile corelative care nu se exercită şi nu se execută.
Sub acest aspect, nu se justifică tratamentul juridic
diferit aplicabil mijlocului procedural de realizare a
prescripţiei extinctive: acţiunea sau excepţia prin care
se invocă nulitatea relativă;
- instituţia nulităţii, în general se disociază de
consecinţele patrimoniale care se pot sau nu produce.
Actul juridic lovit de nulitate relativă, poate da naştere
unor pretenţii patrimoniale, întotdeauna prescriptibile.
Aşa stând lucrurile, a considera excepţia ca fiind

1 Prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.192


2 Prof.dr.docent Tudor R. Popescu-Brăila, op.cit., pag.99
3 G. Boroi, op.cit., pag.244, M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.182, prof.dr.docent
Tr. Ionaşcu, Eugen Barasch, op.cit., pag.375-378, D. Cozma, op.cit., pag.319, Paul Mircea
Cosmovici, op.cit., pag.172

298
imprescriptibilă, înseamnă a lipsi nulitatea relativă, de
perspectiva realizării unor satisfacţii patrimoniale,
prescriptibile.

c) nulitatea relativă poate fi acoperită prin


confirmare
Confirmarea este actul juridic unilateral (act confirmativ)
încheiat de persoana îndreptăţită să invoce nulitatea
relativă, prin care ea renunţă la dreptul de a cere în
instanţă anularea actului juridic.
Fiind act juridic, confirmarea trebuie să îndeplinească
condiţiile esenţiale de validitate ale actului civil, precum
şi următoarele condiţii speciale:
- se încheie de persoana îndreptăţită să ceară
nulitatea relativă;
- a dispărut cauza nulităţii relative, actul
confirmat devenind astfel valabil încheiat;
- persoana îndreptăţită să confirme actul anulabil
să ştie că actul putea fi declarat de instanţă, anulabil şi
să dorească menţinerea lui.
Aceste condiţii sunt prevăzute în dispoziţiile
art.1190 Cod civil: “actul de confirmare sau ratificare a unei
obligaţii în contra căreia legea admite acţiunea în
nulitate nu este valabil decât atunci când cuprinde
obiectul, cauza şi natura obligaţiei, şi când fac
menţiune despre motivul acţiunii în anulare, precum şi
despre intenţia de a repara viciul pe care se
întemeiează aceea acţiune.”

Confirmarea poate fi expresă sau tacită.


Confirmarea expresă se face printr-un înscris (act
confirmativ) care trebuie să îndeplinească condiţiile
generale şi speciale de mai sus. Conţinutul înscrisului
de confirmare cuprinde elementele esenţiale ale noului
act juridic (obiectul, cauza şi natura obligaţiei), cauza
nulităţii, precum şi intenţia de a renunţa la acţiunea în
anulare.

299
Actul confirmativ ce nu conţine aceste clauze, nu
poate face dovada confirmării nulităţii relative, dar
poate fi completat cu martori sau prezumţii pentru a
dovedi confirmarea actului nul relativ. În acest caz,
actul confirmativ are valoarea unui început de dovadă
scrisă.
Confirmarea tacită se deduce din actele de
executare voluntară a obiectului actului juridic nul
relativ. Prof.dr.docent Tudor Popescu-Brăila precizează:
“Dar executarea contractului nu este suficientă prin ea
însăşi, pentru a învedera confirmarea contractului, ci
trebuie ca aceasta să se fi făcut în cunoştinţă de cauză
de nulitate şi cu intenţia de a ratifica, fapt ce trebuie
dovedite, deoarece confirmarea nu se poate prezuma.”1
Este tot o confirmare tacită şi neinvocarea
nulităţii relative în termenul legal de prescripţie a
acţiunii în anulare.2
Într-o opinie contrară, neinvocarea nulităţii
relative în termenul legal de prescripţie a acţiunii în
anulare, nu constituie o confirmare, ci cel mult o
prezumţie simplă de confirmare tacită.3
Confirmarea actului juridic anulabil are ca efect
validarea lui retroactivă: actul va produce efecte de la
data încheierii ca şi cum ar fi fost valabil, încheiat.

Sinteză privind regimul juridic al nulităţii absolute


şi nulităţii relative
Între nulitatea absolută şi nulitatea relativă nu
există deosebiri sub aspectul efectelor: în ambele
cazuri, actul juridic civil încheiat fără respectarea
normelor juridice privitoare la condiţiile de validitate
este lovit de nulitate.
Deosebirile constau în regimul juridic diferit
aplicabil nulităţii absolute şi nulităţii relative.
1 Prof.dr.docent Tudor R. Popescu-Brăila, op.cit., pag.98
2 M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.184, prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit.,
pag.202, dr.Aspazia Cojocaru, op.cit., pag.281
3 Gabriel Boroi, op.cit., pag.246, Iosif R. Urs, op.cit., pag.317

300
Nulitatea absolută Nulitatea relativă

Cine poate invoca nulitatea?


- poate fi invocată de orice - o poate invoca numai
persoană interesată, de persoana a cărui interes a
instanţa de judecată, din fost încălcat la încheierea
oficiu; actului;

În cât timp persoana îndreptăţită poate invoca nulitatea?


(Se prescrie sau nu acţiunea de nulitate?)
- este imprescriptibilă; - este prescriptibilă;

Poate sau nu fi acoperită prin confirmare?


- nu, numai în cazurile - da, în mod expres sau tacit;
expres prevăzute de lege;

Cine stabileşte nulitatea?


- legea, chiar în momentul - instanţa de judecată
încheierii actului; operează apreciază şi hotăreşte
în puterea legii, instanţa desfiinţarea actului juridic
de judecată constată civil.
existenţa nulităţii.

Nulitatea totală şi nulitatea parţială


După întinderea efectelor produse de nulitate se
disting: nulitatea totală şi nulitatea parţială.
Nulitatea totală desfiinţează în întregime actul
juridic încheiat. Acesta nu mai produce nici un efect
juridic. De exemplu, nulitatea contractului de vânzare-
cumpărare a terenului, neîncheiat în formă autentică.
Nulitatea parţială desfiinţează o parte a
efectelor actului juridic civil şi anume efectele acelor
clauze ce contravin legii. Celelalte clauze rămase
valabile produc efectele stabilite de părţi la încheierea

301
actului.
Nulitatea parţială este regula, nulitatea totală
este excepţia.
Nulitatea parţială este consacrată legislativ în
art.1 din Decretul 167/1958 unde se dispune: “orice
clauză care se abate de la reglementarea legală a
prescripţiei este nulă.”, şi art.1008 Cod civil: ”condiţia
imposibilă sau contrarie bunelor moravuri, sau prohibită
de lege, este nulă şi desfiinţează convenţia ce depinde
de dânsa.”
Problema nulităţii parţiale se pune numai în
actele juridice în cuprinsul cărora sunt mai multe
clauze, ce produc efecte diferite (contracte-complexe).
În practica judiciară, cazurile de nulitate parţială sunt
puţin numeroase. De exemplu, testamentul este un act
juridic complex ce poate fi alcătuit din următoarele acte
juridice: legatul testamentar pentru nepot, legatul
testamentar pentru un vecin (prin testament se lasă
moştenire un bun, unei persoane) actul juridic unilateral
de recunoaştere a filiaţiei faţă de un copil născut din
afara căsătoriei. Legatul în favoarea vecinului poate fi
nul, când vecinul este medicul care l-a tratat în boala din care moare
testatorul (art.810).
Uneori se apreciază că într-un anumit sens – este
parţială şi:
- nulitatea actelor cu executare succesivă, care
operează pentru viitor, menţinând efectele produse în
trecut;
- nulitatea căsătoriei putative ale cărei efecte se
menţin, până la pronunţare, faţă de soţul care a fost de
bună-credinţă la încheierea ei, ignorând cauza nulităţii;
- nulitatea oricărei căsătorii, ale căror efecte se
menţin faţă de copii rezultaţi din căsătorie (în sensul că
ei păstrează situaţia juridică de copii din căsătorie, deşi
aceasta este desfiinţată – în privinţa soţilor – cu efect
retroactiv)1
1 M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.185

302
Nulitatea parţială lipseşte în următoarele
împrejurări:
- între două sau mai multe acte juridice aflate în
strânsă legătură se anulează numai unul. De exemplu,
legatul în favoarea vecinului (medicul) este lovit de
nulitate totală, dar testamentul nu este lovit de nulitate
parţială;
- actul lovit de nulitate este validat prin confirmare;
- actul lovit de nulitate absolută, devine valabil
ulterior, deoarece s-a îndeplinit cerinţa legală încălcată
în momentul încheierii actului;
- actul juridic încheiat ad probationem este în întregime
lovit de nulitate, în schimb acelaşi act în sensul de
negotium este valabil.
Concluzie: nulitatea parţială priveşte numai
clauzele din actul juridic şi nu actul juridic în totalitatea
sa.

Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală


După cum legea prevede sau nu expresis verbis nulitatea,
distingem: nulitatea expresă (textulă, explicită) şi
nulitatea virtuală (tacită, implicită).
Nulitatea expresă (textuală, explicită) este
nulitate, pe care legea o prevede expres, textual.
Nulitatea virtuală (tacită, implicită) este
nulitatea neprevăzută expres, textual, dar care se
deduce neîndoielnic din caracterul imperativ al normei
juridice încălcate.
Exemplu de nulitate expresă: art.30 Codul
familiei: “Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de
oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri
comune ale soţilor. Orice convenţie contrară este nulă.”
Exemplu de nulitate tacită: art.813 Cod civil:
“toate donaţiile se fac prin act autentic”; art.806 Cod civil:
“minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune (n.a.: încheia

303
contracte de donaţie) nici într-un fel.”

Nulitatea de drept şi nulitatea judiciară


După modul cum operează, se disting: nulitatea de
drept şi nulitatea judiciară.
Nulitatea de drept, este nulitatea care loveşte actul
de plin drept, în puterea legii – ope legis. Instanţa de
judecată este chemată de părţi să o constate. De
regulă, nulităţile absolute sunt nulităţi de drept.
Nulitatea judiciară, este nulitatea care
operează numai prin intervenţia instanţei, sesizată de
părţile în litigiu. De regulă, nulităţile relative se
pronunţă de instanţa de judecată.1
Într-o lucrare, nulitatea de drept ar fi aceea care nu
implică intervenţia organelor de jurisdicţie, întrucât ar
avea caracter evident şi s-ar impune astfel părţilor prin
propria lor apreciere.2
Într-o opinie, la care anchiesăm, se pune la îndoială
această clasificare “care crează impresia că ar putea
exista nulităţi independent de vreo hotărâre
jurisdicţională sau de înţelegerea părţilor. Într-adevăr,
3

părţile sunt libere, şi în cazul nulităţii de drept, să


convină, când constată neîndeplinirea condiţiilor ad
validitatem, să desfiinţeze actul şi să-şi restituie reciproc,
prestaţiile eventual făcute. Numai în caz de litigiu se
apelează la instanţa de judecată, care fie constată, fie
pronunţă nulitatea actului.

Nulitatea de fond şi nulitatea de formă


După felul condiţiei de validitate nerespectate la
încheierea actului juridic, nulităţile sunt de fond şi de formă.
Nulitatea de fond, intervine când a fost încălcată o
normă juridică ce instituie o condiţie de fond a actului
1 Idem, pag.187
2 Prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.185, Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.141
3 Gabriel Boroi, op.cit., pag.194, Prof.dr.docent Tr. Ionaşcu, Eugen Barasch, op.cit.,
pag.343-347, D. Cosma, op.cit., pag.331-333, Dr. Aspozia Cojocaru, op.cit., pag.285

304
juridic (capacitate, consimţământ, obiect, cauză).
Nulitatea de formă, intervine în cazul încălcării
unei condiţii de validitate privind forma actului juridic
(ad validitatem).

6. Efectele nulităţii actului juridic civil


a) Noţiunea de efecte ale nulităţii actului juridic
civil
Prin efecte ale nulităţii înţelegem consecinţele,
urmările ce se produc ca urmare a încheierii actului cu
nerespectarea dispoziţiilor legale privind condiţiile de
validitate privite sub trei aspecte:
• din punct de vedere al existenţei actului juridic;
• sub aspectul prestaţiilor eventual executate de
părţi între momentul încheierii actului şi cel al
constatării sau pronunţării nulităţii de către instanţă
• din punct de vedere al valabilităţii actelor
juridice încheiate de părţi cu terţii, în baza actului
anulat.
Din punct de vedere al existenţei actului juridic,
efectul nulităţii este acela de a desfiinţa, de regulă, în
parte actul juridic, în sensul de a-l lipsi, în parte, de
acele efecte convenite de părţi, care nesocotesc
dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de validitate ale
actului.
Prin excepţie, actul juridic poate fi desfiinţat şi în
totalitatea sa.
Din punct de vedere al prestaţiilor executate de
părţi, între momentul încheierii actului şi momentul
constatării sau pronunţării nulităţii, efectul nulităţii
constă în restituirea reciprocă a prestaţiilor executate.
Se consideră că actul juridic neexistând niciodată,
părţile trebuie să revină la situaţia existentă în
momentul încheierii actului juridic.
Din punct de vedere al valabilităţii actelor juridice
încheiate de părţi cu terţii, în baza actului anulat,
efectul nulităţii constă în desfiinţarea acestora, deoarece

305
nimeni nu poate da mai mult decât are.

Cele trei aspecte ale efectelor nulităţii actului


juridic civil, sunt guvernate de:
- principiul retroactivităţii efectelor nulităţii;
- principiul restabilirii situaţiei anterioare
încheierii actului juridic (restitutio in integrum);
- principiul desfiinţării (anulării) actului juridic
subsecvent ca urmare a anulării actului juridic iniţial
(primar).
Între aceste principii există o relaţie de determinare
reciprocă, în sensul că nu poate exista principiul restitutio
in integrum fără să existe principiul retroactivităţii sau
principiul desfiinţării actelor juridice subsecvente este
consecinţa existenţei principiului repunerii părţilor în
situaţia existentă anterior încheierii actului.
Asemenea, principiul retroactivităţii este izvorul
celorlalte două principii.

a) Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii


Principiul nu are consacrare legislativă.
Principiul instituie regula potrivit căreia nulitatea
desfiinţează actul juridic încheiat cu nesocotirea
condiţiilor de validitate prevăzute de lege, din chiar
momentul încheierii. Efectele juridice eventual produse
până în momentul constatării sau pronunţării nulităţii se
desfiinţează retroactiv, ca şi cum actul nu s-ar fi
încheiat.
Astfel, se asigură restabilirea ordinii de drept,
încălcate prin încheierea actului în dispreţul legii.
Excepţiile de la principiul retroactivităţii efectelor
nulităţii sunt acele împrejurări în care actul deşi nul,
produce, până la data constatării sau pronunţării
nulităţii, efectele unui act valabil încheiat, în

306
consideraţia unor alte principii de drept.
În aceste împrejurări, actul produce efecte pentru
trecut (ex tunc), de la încheierea actului până la intervenţia
nulităţii şi nu va mai produce efecte pentru viitor (ex
nunc).
- cazul căsătoriei putative (este căsătoria nulă în
care unul din soţi a fost de bună credinţă la încheierea
ei). Căsătoria deşi nulă produce efecte ca şi cum ar fi
fost valabil încheiată până la data constatării sau
pronunţării nulităţii, faţă de soţul de bună credinţă.
Numai pentru viitor căsătoria produce efecte şi se va
desfiinţa şi pentru soţul de bună-credinţă.
Se are în vedere ocrotirea principiului bunei-credinţe. În
art.23 alin.1 Codul familiei se dispune: “soţul care a fost
de bună-credinţă la încheierea căsătoriei declarată nulă
sau anulată, păstrează, până la data când hotărârea
instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui
soţ dintr-o căsătorie valabilă.”
- cazul adopţiunii. Adopţiunea încheiată fără
consimţământul părinţilor fireşti ai copilului adoptat
este lovită de nulitate absolută. În consecinţă, actul
juridic al adopţiunii se desfiinţează retroactiv de la data
încheierii lui. Cu toate acestea, adopţiunea va putea fi
desfăcută, cu efecte numai pentru viitor, când este în
interesul minorului să se reîntoarcă la părinţii săi fireşti
(art.22 din O.U. a Guvernului nr.25/1997).
- contractele sinalagmatice cu executare
succesivă în timp, în ipoteza rezilierii, se desfac numai
pentru viitor. Prestaţiile deja efectuate, fiind ireversibile
nu mai pot fi restituite. De exemplu, contractul de
locaţiune (închirierea unui bun) nu poate fi desfiinţat
pentru trecut deoarece locatarul s-a folosit de bunul
închiriat – prestaţie obiectivă, ireversibilă, imposibil de
restituit.
- posesorul de bună-credinţă păstrează fructele
culese, produse de un bun, ce constituie obiectul
exterior, derivat al actului juridic, până la data nulităţii

307
actului, deşi va trebui să restituie bunul. De exemplu,
cumpărătorul unui televizor, îl închiriază şi obţine o
sumă de bani. El păstrează suma dobândită, în ipoteza
anulării contractului de vânzare-cumpărare a
televizorului, când va restitui televizorul închiriat. În
art.485 Cod civil se dispune: “Posesorul nu câştigă
proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-
credinţă; în cazul contrariu, el este dator a înapoia
productele, împreună cu lucrul proprietarului care-l
revendică.”
Sunt implicit excepţii de la principiul
retroactivităţii, toate excepţiile de la principiul restituirii
integrale a prestaţiilor efectuate şi principiul desfiinţării
actelor juridice subsecvente.

b) Principiul restabilirii situaţiei anterioare


încheierii actului (restitutio in integrum)
Principiul impune regula ca prestaţiile executate de
părţile unui act juridic nul să fie restituite, astfel încât
situaţia există la încheierea actului juridic nul să fie
restabilită.
Regula este o consecinţă a principiului
retroactivităţii; numai prin restituirea reciprocă a
prestaţiilor executate se ajunge la situaţia în care actul
nu s-ar fi încheiat.
În lipsa înţelegerii părţilor cu privire la restituirea
prestaţiilor, se apelează la acţiunea în restituire
adresată instanţei de judecată.
Acţiunea în restituire are un conţinut şi regim
juridic propriu, diferit de acţiunea în anulare. Astfel, ea
are întotdeauna caracter patrimonial şi este
întotdeauna prescriptibilă.
De regulă, partea interesată introduce o singură
acţiune, prin care cere nulitatea actului juridic, şi după
admitere, şi restituirea prestaţiilor.
Nimic nu împiedică ca mai întâi, prin acţiune
separată să se ceară nulitatea şi apoi printr-o nouă

308
acţiune să se pretindă restituirea prestaţiilor.
Cu privire la fundamentul juridic al acţiunii în
restituire, în doctrină s-au exprimat opinii diferite.
Într-o opinie, se admite că acţiunea în restituire
este fundamentată pe îmbogăţirea fără justă cauză,
deoarece prin desfiinţarea actului juridic dispare
temeiul juridic al executării prestaţiilor.1
Într-o altă opinie, în cazul contractelor
sinalagmatice când ambele părţi şi-au executat
prestaţiile înainte de anularea acestuia, nu ar mai fi
îndeplinite condiţiile materiale ale intentării acţiunii
întemeiate pe îmbogăţirea fără justa cauză (actio in rem
verso), nemaiputându-se vorbi despre mărirea unui
patrimoniu şi micşorarea altui patrimoniu; mai degrabă,
este vorba, de o plată nedatorată întrucât obligaţia
fiecăreia dintre părţile contractului sinalagmatic
(desfiinţat retroactiv) apare ca şi când nu ar fi existat
vreodată.2
În doctrină, s-a exprimat şi opinia potrivit căreia
acţiunea în restituire are fundamentul în actul juridic
nul. Dacă principiul fundamental care guvernează
efectele nulităţii este retroactivitatea, iar dacă principiul
restabilirii situaţiei anterioare este o consecinţă a
retroactivităţii, ni se pare firesc ca acţiunea care dă
viaţă acestui principiu să fie întemeiată pe actul juridic
nul.3
Credem că, îmbrăţişând această opinie, putem
adăuga şi următorul argument; efectele nulităţii se
materializează, obiectivizează şi prin restituirea
prestaţiilor făcute în temeiul actului nul. Prin restitutio in
integrum se resimt, în concret, urmările încălcării legii
referitoare la condiţiile de validitate ale actului juridic,
se percep consecinţele sancţiunii civile a nulităţii. Aşa
stând lucrurile, nulitatea depăşeşte stadiul de teorie,
1 Gabriel Boroi, op.cit., pag.250, M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.190, A. Pop, Gh.
Beleiu, op.cit., pag.395, M. Nicolae, op.cit., pag.80
2 Gabriel Boroi, op.cit., pag.250
3 Iosif R. Urs, op.cit., pag.322

309
pentru că efectul ei imediat este restitutio in integrum. A
accepta alte fundamente ale acţiunii în restituire,
înseamnă a goli de conţinut practic instituţia nulităţii,
din moment ce efectele ei se justifică prin alte instituţii
ale dreptului civil.
Excepţiile de la principiul restitutio in integrum sunt
situaţiile în care, prestaţiile executate de părţi nu se
restituie, ci se menţin, urmare a aplicării altor principii
de drept:
- minorul între 14-18 ani al cărui act este anulat
prin acţiune în resciziune pentru leziune va restitui
prestaţia numai dacă se probează că a profitat de ceea
ce i s-a dat. Excepţia este prevăzută în textul art.1164
Cod civil: “Când minorii, interzişii sunt admişi, în această
calitate, a exercita acţiunea în resciziune în contra
angajamentelor lor, ei nu întorc ceea ce au primit, în
urma acestor angajamente, în timpul minorităţii sau
interdicţiei, decât dacă se probează că au profitat de
aceea ce li s-a dat.” Se dă prioritate principiului ocrotirii
minorilor şi persoanelor puse sub interdicţie.
- posesorul de bună credinţă a unui bun frugifer,
păstrează pentru sine fructele culese, deşi urmare a
anulării actului juridic va restitui bunul care le-a produs
(art.485 Cod civil: “Posesorul nu câştigă proprietatea
fructelor decât când posedă cu bună-credinţă; în cazul
contrariu, el este dator a înapoia productele împreună
cu lucrul, proprietarului care-l revendică.”).
- principiul nemo auditur propriam turpitudem allegans
(nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze de propria
sa imortalitate pentru a obţine în justiţie ocrotirea unui
drept). Excepţia există numai în ipoteza actelor juridice
nule pentru obiect sau cauza ilicită. De exemplu, se
încheie un contract de împrumut pentru menţinerea
unor relaţii extraconjugale. Contractul se constată că
este lovit de nulitate, pentru cauză imorală (menţinerea
relaţiei de concubinaj). Dacă împrumutătorul, invocând
propria sa imoralitate cere restituirea împrumutului

310
acordat, instanţa va trebui să-i respingă cererea ca
inadmisibilă. Această excepţie este o garanţie a
prevenirii încălcării bunelor moravuri. Este ceea ce a
statuat instanţa noastră supremă: “Acţiunea în
restituirea prestaţiei este inadmisibilă în cazul în care
reclamantul a urmărit un scop antisocial şi vădit imoral
prin încheierea contractului potrivnic legii şi regulilor de
convieţuire socială.”1
- dobândirea prin uzucapiune a unui drept real principal
transmis printr-un act juridic nul.
- în cazul intervenirii prescripţiei extinctive,
acţiunea în restituire a prestaţiilor executate în baza
actului lovit de nulitate nu mai poate introdusă şi drept
urmare, prestaţiile restituite.
- în practica judiciară, prin interpretarea
extensivă a prevederilor art.1167 alin. Cod civil,
(“Confirmarea sau ratificarea, sau executarea voluntară
a unei donaţiuni, făcută de către erezi sau
reprezentanţii donatorului, după moartea sa, ţine loc de
renunţare atât în privinţa viciilor de formă, cât şi în
privinţa oricărei alte excepţii.”) s-a decis că
moştenitorul care execută voluntar dispoziţii dintr-un
testament nul absolut pentru nerespectarea condiţiilor
legale de solemnitate, nu poate pretinde restituirea
prestaţiei.

c)Principiul desfiinţării (anulării) actelor juridice


subsecvente (rezoluto jure dantis rezolvitur jus accipiens) –“în
măsura în care s-a anulat dreptul celui ce dă, se
anulează şi dreptul celui ce le dobândeşte.”
Consecinţă a primelor două principii, desfiinţarea
actelor juridice subsecvente constă în regula potrivit
căreia anularea actului juridic iniţial (primar) prin care
s-a dobândit un bun, are drept consecinţă şi anularea

1 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.205; Tribunalul Suprem, Secţia civilă,


decizia nr.807/1980, în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem, 1980,
pag.66-68

311
actelor juridice ulterioare prin care dobânditorul
dispune de acel bun.
Prin anularea actului juridic, dobânditorul pierde
această calitate şi drept urmare, toate actele încheiate
în calitate de dobânditor, sunt lovite de nulitate (nimeni
nu poate da mai mult decât are el însuşi). De exemplu,
cineva cumpără de la vecinul său o combină muzicală
pe care apoi o revinde. Ulterior, constatându-se nulitatea
actului de vânzare-cumpărare încheiat cu vecinul,
cumpărătorul combinei muzicale (vecinul) a pierdut
calitatea de proprietar. Drept consecinţă, şi vânzarea
acesteia este lovită de nulitate.
Excepţiile de la principiul desfiinţării actelor
juridice subsecvente sunt situaţiile în care deşi actul
primar este nul şi actul subsecvent este strâns legat de
acesta, actul subsecvent rămâne valabil. Astfel:
- posesorul cu bună-credinţă al unui bun mobil,
devine proprietarul bunului şi nu poate fi, de regulă,
obligat să-l restituie. Apreciem că se disting două
ipoteze:
a) actul juridic subsecvent a fost încheiat de un
neproprietar. De exemplu, prietenul meu încheie un
contract de comodat (împrumut de folosinţă) cu un
coleg, predându-i spre folosinţă gratuită un televizor
timp de 3 luni. Colegul (detentor precar) vinde
televizorul unui terţ de bună credinţă. Ulterior,
contractul de comodat se constată că este nul, fapt ce
nu desfiinţează contractul de vânzare-cumpărare a
televizorul. Terţul de bună credinţă, dobânditor cu titlu
oneros nu poate fi obligat la restituire.
În această ipoteză, fundamentul nedesfinţării
actului juridic subsecvent îl constituie principiul
protejării bunei-credinţe a subdobânditorului cu titlu
oneros şi principiul asigurării securităţii dinamice a
circuitului civil.
Actul juridic subsecvebt rămâne valabil, numai
dacă sunt întrunite cumulativ două condiţii: este cu titlu

312
oneros şi terţul dobânditor a fost de bună-credinţă în
momentul dobândirii bunului.
b) actul juridic subsecvent a fost încheiat de un proprietar
De exemplu, colegul meu vinde televizorul unui
prieten, care apoi îl înstrăinează cu titlu oneros unui
terţ. După un timp se constată nulitatea contractului de
vânzare încheiat de colegul meu cu prietenul lui.
Nulitatea contractului nu produce nici un efect asupra
actului juridic subsecvent încheiat de prieten cu terţul,
care se păstrează. În această ipoteză, apreciem că
suntem în prezenţa unei excepţii de la principiul rezolutio
iure dantis rezolvitur jus accipientis (în măsura în care s-a
anulat dreptul celui ce dă, se anulează şi dreptul celui
ce le dobândeşte) deoarece prin actul juridic anulat s-a
transmis dreptul de proprietate, inclusiv dispoziţia. A
desfiinţa actul juridic subsecvent înseamnă a pune în
discuţie soarta actelor juridice încheiate ulterior de cumpărător
cu terţe persoane.
- persoana declarată moartă prin hotărâre
judecătorească nu poate cere înapoierea bunurilor sale de la
dobânditorul cu titlu oneros.1
Există două acte juridice: primul, prin care se
dobândeşte bunul persoanei declarate moartă prin
hotărâre judecătorească şi al doilea între dobânditorul
acestuia şi terţa persoană. Primul act juridic este nul,
când persoana declarată moartă prin hotărâre
judecătorească este în viaţă. Al doilea act juridic, cel
subsecvent nu se desfiinţează, terţul dobândind cu titlu
oneros. Dobânditorul cu titlu oneros va restitui bunul,
dacă se va face dovada că la data dobândirii ştia că
persoana declarată moartă este în viaţă. Excepţia este
prevăzută în art.20 alin. din Decretul nr.31/1954.
- actele juridice subsecvente de conservare şi de
administrare a bunului se menţin, pe considerente de
ocrotire a bunei credinţe sau a interesului economic sau

1 Gabriel Boroi, op.cit., pag.253-254

313
social. De exemplu, dobânditorul unui bun încheie un
contract de reparaţii (act juridic de conservare) sau
unul de închiriere (act juridic de administrare).Deşi
potrivit nulităţii actului de dobândire, bunul se restituie,
contractele subsecvente de reparaţii sau de închiriere
rămân valabil încheiate.
În literatura şi practica judiciară s-au purtat
discuţii cu privire la următoarele situaţii, dacă sau nu
constituie excepţii de la principiul desfiinţării actelor
juridice subsecvente:
- cazul subdobânditorului de bună credinţă şi cu
titlu oneros al unui imobil; cazul subdobânditorului care
a dobândit proprietatea bunului prin uzucapiune, în
condiţiile legii.2

b) Principii de drept potrivit cărora actul juridic nul


produce efecte
Uneori actul juridic nul produce efectele unui act
juridic valabil încheiat, urmare a aplicării unor principii
de drept. Este o aplicaţie a concepţiei salvării actului
juridic şi a limitării regulii quod nullum est, nullum producit
effectum. Efectul distructiv al nulităţii se înlătură prin
aplicarea următoarelor principii:
- principiul conversiunii actului juridic nul;
- principiul validităţii aparenţei în drept (error
communis facit ius);
- principiul răspunderii civile delictuale.
În cazul principiului conversiunii actului juridic
nul, suntem într-adevăr în ipoteza în care actul juridic
nul nu produce efecte.
În cazul principiilor validităţii aparenţei în drept şi
al răspunderii civile delictuale, actul juridic nu este lovit
de nulitate, el produce efectele unui act juridic valabil
încheiat.

Principiul conversiunii actului juridic civil

2 Idem, pag.254

314
Potrivit regulii de drept instituită de acest principiu,
actul juridic nul se înlocuieşte cu un alt act juridic care
îndeplineşte condiţiile esenţiale de validitate.
Manifestarea valabilă de voinţă a părţilor la încheierea
actului juridic nul este un element de sine stătător, ce
poate să se desprindă de aceasta şi să dea naştere unui
nou act juridic valabil încheiat. De exemplu, contractul
de vânzare-cumpărare a unui imobil este nul pentru
lipsa formei autentice. Manifestarea de voinţă a părţilor
la contract a fost valabil exprimată. Ea poate să
reprezinte acordul de voinţă al părţilor la încheierea
antecontractului de vânzare-cumpărare al aceluiaşi
imobil, prin care părţile se obligă ca, în viitor, să încheie
contractul cu respectarea condiţiilor legii.
Legea civilă nu consacră în textele sale principiul
conversiunii actului juridic nul, dar reglementează unele
aplicaţii practice ale acestuia.
Într-o opinie, s-a susţinut că principiul poate fi
dedus din prevederile art.1172 Cod civil care arată că:
“actul care nu poate fi autentic din cauza necompetenţei
sau necapacităţii funcţionarului sau din lipsa de formă
este valabil ca scriptură sub semnătură privată dacă s-a
iscălit de părţile contractante.”1
Într-o opinie contrară, pentru argumentele de mai
jos: “când un act juridic nul pentru vicii de formă, ca act
autentic, rămâne valabil ca act juridic sub semnătură
privată (forma autentică nefiind necesară, ci aleasă
doar de părţi, fără a fi făcut din ea o condiţie esenţială
de validitate),nu poate fi vorba despre o conversiune,
fiind vorba de unul şi acelaşi act juridic, privit ca
negotium.”2
Fundamentul conversiunii actului juridic nul este

1 Dr. Aspazia Cojocaru, op.cit., pag.295


2 M. Mureşan, P. Ciachi, op.cit., pag.193-194

315
controversat.
Într-o opinie, conversiunea se fundamentează pe
concepţia privind nulitatea, caracterizată prin
mărginirea efectului distructiv al nulităţii (…), nulitatea
este îndreptată numai împotriva efectelor ce ar
contrazice scopul dispoziţiei legale încălcate (…)
efectele ce nu ar contrazice scopul nici unei dispoziţii
legale (…) să li se recunoască, pe deplin, validitatea.
Conversiunea actului juridic (a unui act juridic nul
într-un act juridic valabil) trebuie, prin urmare, să fie, în
principiu, admisă în dreptul civil.”1
Într-o altă opinie, temeiul conversiunii actului
juridic este regula specifică de interpretare a normei
juridice civile prevăzută în art.978 Cod civil: ”Când o
clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se
interpretează în sensul că poate avea un efect, iar nu în
acela că n-ar putea produce nici unul.” (actus interpretandus
est potius ut valeat quam pereant).2
Manifestarea de voinţă a părţilor în actul juridic
nul, fiind susceptibilă de două înţelesuri (al doilea
înţeles este acela ce naşte un alt act juridic valabil),
trebuie interpretată în cel de-al doilea sene, sens în
care se produc efecte juridice. De altfel, părţile când au
dorit şi s-au legat din punct de vedere juridic şi-au
propus ca scop, producerea de efecte juridice.
În ce ne priveşte, apreciem că fundamentul
conversiunii actului juridic nul este atât concepţia
privind nulitatea actului cât şi regula specială de
interpretare a normei juridice civile dedusă din
prevederile art.978 Cod civil. Este greu de ignorat
caracterul nedistructiv al nulităţii actului juridic, faptul
că sancţiunea nulităţii priveşte numai acele efecte ale

1 Prof.dr.doc. Tr. Ionaşcu, Eugen Barash, op.cit., pag.384-385


2 Iosif R. Urs, op.cit., pag.325, prof.dr.Teofil Pop, op.cit.,pag.205, prof.univ.dr.Gheorghe
Beleiu, op.cit., pag.207, dr. Aspazia Cojocaru, op.cit., pag.295, prof.univ.dr.Ion Dogaru,
op.cit., pag.240, prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.192, Gabriel Boroi, op.cit.,
pag.257

316
actului ce încalcă scopul normei juridice referitoare la
condiţiile de validitate ale actului. Admiţând nulitatea
ca măsură de distrugere a actului juridic admitem
implicit desfiinţarea manifestării de voinţă valabil
exprimată de părţi. Astfel în lipsa manifestării de voinţă,
interpretul nu ar mai avea ce să interpreteze, în sensul
producerii de efecte juridice. De asemenea, în măsura
în care manifestarea de voinţă a părţilor valabil
exprimată conduce spre un alt act juridic, ar fi lipsit de
sens înlăturarea acordului dat de părţi, în scopul producerii
efectelor juridice.
Condiţiile conversiunii actului juridic nul într-un
act juridic valabil sunt:
- actul juridic nul şi actul în care se converteşte,
trebuie să aibă aceleaşi părţi.1
Într-o opinie, se admite că cel puţin o parte a
actului juridic nul trebuie să se regăsească în noul act
juridic.2
Într-o altă opinie, condiţia referitoare la părţi nu
este menţionată. Cu toate acestea aplicaţiile practice la
care trimite autorul îndeplinesc condiţia sus
menţionată. Astfel, în cazul art.689 Cod civil, când
moştenitorul înstrăinează un bun din masa succesorală
– act lovit de nulitate deoarece nu se pot înstrăina
bunuri dintr-o succesiune viitoare – manifestarea de
voinţă exprimată în el valorează ca acceptare a
succesiunii. Aşadar, moştenitorul este parte în actul de
înstrăinare nul şi în actul de acceptare al moştenirii.
Într-o altă aplicaţie practică a conversiunii
amintită de autor, una şi aceeaşi persoană este subiect
atât în actul juridic nul, cât şi în noul act juridic:
testatorul ce înstrăinează un bun lăsat prin testament,
este parte în actul de înstrăinare (act ce poate fi nul),
dar este parte şi în noul act de revocare a legatului

1 M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.193, dr. Aspazia Cojocaru, op.cit., pag.296


2 Iosif R. Urs, op.cit., pag.326

317
(art.923 Cod civil).3
Apreciem că, de regulă, actul juridic nul şi actul
juridic în care se converteşte, trebuie să aibă aceleaşi
părţi. De altfel, în cazurile de aplicaţie a principiului
conversiunii acceptate în doctrină şi în practica
judiciară, mai jos enumerate, există îndeplinită condiţia
ca în ambele acte să apară aceleaşi părţi. Legea
prevede, în mod expres, situaţiile când cel puţin o parte
a actului juridic nul trebuie să se regăsească în noul act
juridic (De exemplu, în cazul art.628şi 923 Cod civil).
- actul juridic nul şi noul act să se diferenţieze
prin: natura diferită a actului juridic, conţinutul
acestora, efectele pe care le produc sau condiţiile de
formă. De exemplu, actul nul este un act act juridic
bilateral, actul în care s-a convertit este un act
unilateral etc.
- actul juridic iniţial să fie anulat total;
- noul act juridic să fie valabil încheiat;
- actul juridic nul să nu prevadă clauze prin care
părţile refuză convertirea acestuia în alt act juridic;
Cazuri practice de aplicare a principiului conversiunii actului
juridic nul:
- manifestarea de voinţă valabil exprimată este
nulă, ca vânzare-cumpărare dar valabilă ca
antecontract de vânzare-cumpărare;
- art.689 Cod civil (în materie succesorală);
- art.923 Cod civil (în materie succesorală).
Un autor exemplifică ca fiind cazuri de aplicare a
conversiunii situaţia testamentului autentic sau mistic
nul pentru vicii de formă, care poate fi valabil ca
testament olograf în măsura în care este scris în
întregime, semnat şi datat de testator şi cazul
înscrisului autentic nul ca atare, dar valabil ca înscris
sub semnătură privată, sau al înscrisului sub semnătura
privată, nul ca atare, dar valabil ca început de dovadă

3 Gabriel Boroi, op.cit., pag.257-258

318
scrisă.1
Credem, că se impune următoarea precizare. În
cazul testamentului autentic sau mistic nul pentru vicii
de formă se poate vorbi de conversiunea în testament
olograf în condiţiile sus arătate, deoarece condiţia
formei autentice a testamentului este cerută ad
validitatem. În cazul înscrisului autentic nul ca atare, dar
valabil ca înscris sub semnătură privată nu suntem în
prezenţa conversiunii când forma nu este cerută ad
validitatem ci numai ad probationem. Suntem în prezenţa
unuia şi aceluiaşi act juridic – negotium. Cele două acte
juridice nu îndeplinesc condiţia de diferenţiere prin cel
puţin un element (natura, conţinutul, efectele, forma
actului). Suntem în prezenţa conversiunii numai atunci
când forma cerută de lege este ad validitatem.

Principiul validităţii aparenţei în drept (“error


communis facit jus”) – eroarea obştească şi de neînvins este
creatoare de drept.
Uneori, actul juridic nul produce efecte potrivit acestui
principiu. Eroarea comună, obştească în care se găsesc
părţile sau una din ele la încheierea actului juridic, face
ca acesta deşi nul, să producă totuşi efecte.
Consacrarea legislativă a principiului este art.7
din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare
civilă: “Actele de stare civilă întocmite de o persoană
care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de
stare civilă, cu respectarea prevederilor prezentei legi,
sunt valabile, chiar dacă aceea persoană nu avea
această calitate.”
În doctrină şi practică se admite aplicarea
principiului error communis facit jus în cazul dobândirii
unui imobil de la moştenitorul aparent, printr-un act cu
titlu oneros. Dobânditorul trebuie să fie de bună
credinţă, în sensul că poate dovedi existenţa erorii
comune privind calitatea de moştenitor a celui care i-a
1 Iosif R. Urs, op.cit., pag.237

319
înstrăinat imobilul.

Principiul răspunderii civile delictuale


Principiul instituie regula juridică potrivit căreia
orice persoană care cauzează altuia din greşeală un
prejudiciu este obligată a-l repara (art.998 Cod civil).
Sancţiunea nulităţii actului juridic lasă loc
principiului mai puternic al răspunderii civile delictuale:
actul juridic nul se menţine cu titlu de reparare în
natură a prejudiciului provocat cocontractantului prin
nulitatea actului. Se admite că cea mai bună reparaţie
pentru cocontractant o constituie nu anularea actului şi
repararea prejudiciului, ci rămânerea în fiinţă a actului
juridic nul.
Înlăturarea nulităţii actului juridic ca urmare a
principiului răspunderii civile delictuale priveşte numai
minorul între 14-18 ani. Când minorul încheie actul
juridic prin săvârşirea unui delict (de exemplu prin
manevre dolosive lasă impresia că este major) nu va
putea cere nulitatea actului juridic. Acesta se menţine
pentru a repara în natură prejudiciul provocat
cocontractantului.
Potrivit regulii generale, aici neaplicabile, minorul
ar cere anularea actului pentru incapacitate şi apoi ar
trebui să-l despăgubească pe cocontractant pentru
eventualul prejudiciu provocat în urma anulării actului.
Menţiunea actului nul, dă satisfacţie principiului
reparării în natură şi integrale a prejudiciului,
considerându-se astfel că se asigură o mai bună
reparaţie a prejudiciului provocat prin fapta ilicită a
minorului. Este ceea ce dispune art.1162 Cod civil:
“Minorul n-are acţiune în resciziune contra obligaţiilor
ce rezultă din delictele sau cvasidelictele sale.”

320
7. Nulitatea actului juridic şi alte
sancţiuni civile
Sancţiunea nulităţii actului juridic, la fel ca şi alte
sancţiuni civile, lipseşte de efecte actul juridic. Fiecare
sancţiune civilă are un domeniu propriu de aplicabilitate
şi un regim juridic distinct. Evitarea confuziilor impune
delimitarea nulităţii de alte sancţiuni civile.

Nulitatea Rezoluţiunea

-rezoluţiunea este
sancţiunea civilă ce
constă în desfiinţarea
retroactivă (ex tunc) a unui
contract sinalagmatic cu
executare instantanee – uno ictu –
la cererea unei părţi, ca
urmare a neexecutării
obligaţiei de către cealaltă
parte
asemănări:
- sunt sancţiuni civile ce lipsesc actul juridic de efectele
pentru care a fost încheiat;
- produc efecte retroactive de la data încheierii actului
- de regulă, ambele sancţiuni se stabilesc prin hotărâre
judecătorească;
deosebiri:
- se aplică oricărui act - se aplică numai
juridic civil; contractelor sinalagmatice cu
executare instantane (uno ictu);
cauzele care determină sancţiunea
- intervine pentru cauze - actul este valabil încheiat, dar
anterioare sau ulterior pe parcursul
concomitente încheierii executării lui, intervine
actului (nerespectarea cauza de rezoluţiune
condiţiilor de validitate (neexecutarea obligaţiei
cerute de lege); de una din părţi);

321
modul de aplicare a sancţiunii
- nulitatea absolută - rezoluţiunea se pronunţă
operează de drept, dar de instanţa de judecată.
instanţa este chemată să o Judecătorul are putere de
constate; apreciere şi poate acorda
- nulitatea relativă se mai întâi termen de graţie
pronunţă de instanţă, când debitorului, pentru a
sunt îndeplinite cauzele de executa prestaţia;
nulitate;
răspunderea pentru eventualele daune provocate ca
urmare a desfiinţării actului;
- răspundere civilă - răspundere civilă
delictuală. contractuală.

nulitate reziliere
-este sancţiunea civilă
aplicată contractelor
sinalagmatice cu
executarea succesivă în
timp prin care se
desfiinţează efectele
contractului numai pentru
viitor (ex nunc)
- se menţin toate diferenţele dintre nulitate şi
rezoluţiune cu două excepţii: domeniul de aplicare al
rezilierii este cel al contractelor sinalagmatice cu
executare succesivă în timp şi rezilierea nu produce efecte
retroactive ci numai pentru viitor (ex nunc)

nulitatea inopozabilitatea

- este sancţiunea civilă


aplicată anumitor acte
juridice în cazul încălcării
dispoziţiilor legale de
publicitate faţă de terţi.
Actul juridic inopozabil nu

322
produce efecte faţă de
terţi, aceştia nu sunt
obligaţi să-l respecte.
domeniul de aplicare
-se aplică oricărui act - se aplică anumitor acte
juridic civil; juridice expres prevăzute
de lege, care, pentru a fi
valabile, trebuie să
îndeplinească unele forme
de publicitate. De
exemplu, contractul de
vânzare-cumpărare a unui
imobil este valabil
încheiat, când s-a realizat
publicitatea actului prin
sistemul Cărţii funciare
sau a Registrului de
inscripţiuni şi transcripţiuni
de la judecătorie.

- cauzele care determină sancţiunea


- neîndeplinirea unor - neîndeplinirea unor
condiţii esenţiale de condiţii de publicitate faţă
validitate ale actului de terţi a actului, expres
juridic; prevăzute de lege;
- actul juridic nu este valabil - actul juridic este valabil
încheiat; încheiat şi produce toate
efectele faţă de părţi; nu
produce efecte faţă de
terţi;
- nulitatea relativă (uneori - terţul, prin ratificarea
şi nulitatea absolută) actului, acceptă ca acesta
poate fi confirmată de să-i devină opozabil (în
partea îndreptăţită să o materia reprezentării).
invoce.

nulitatea revocarea

323
- este cauză de
ineficacitate a contractului
de donaţie, prin care se
înlătură efectele acestuia
datorită ingratitudinii
gratificatului, a
neexecutării sarcinii de
către gratificat sau pentru
naştere de copil
(revocarea nu este în toate
cazurile o sancţiune civilă)
-se admite fiind tot o
revocare şi:
- desfacerea prin acordul
părţilor a contractului a
cărui executare nu a început
(mutuus dissensus); art.969 alin.2
Cod civil
- denunţare
unilaterală în
cazurile
prevăzute de
lege a unui act
juridic (de
exemplu,
revocarea
testamentului –
art.20 Cod civil).

În ambele cazuri suntem în prezenţa unor cauze de


ineficacitate ale actului juridic.

deosebiri:
- actul juridic nu este valabil - presupune un act juridic valabil
încheiat; încheiat;

324
-cauzele nulităţii sunt -cauzele revocării sunt
anterioare sau posterioare încheierii actului;
concomitente încheierii
actului juridic;
- se aplică oricărui act - de regulă, se aplică
juridic; actelor juridice cu titlu
gratuit, liberalităţi;

nulitate caducitate

- constă în lipsa efectelor


actului juridic valabil
încheiat datorită unui
eveniment survenit în
timpul executării actului,
independent de voinţa sau
culpa părţilor. De exemplu,
oferta de a contracta (act
juridic unilateral) dacă
ofertantul a decedat sau a
fost pus sub interdicţie
judecătorească mai înainte
de acceptarea ei; legatul
testamentar (se lasă
moştenire un bun, prin
testament) devine caduc
când la data deschiderii
succesiunii se constată că
persoana care a primit prin
testament a decedat.
deosebiri:
- intervine pentru cauze - intervine pentru cauze
anterioare sau concomitente ulterioare încheierii
încheierii actului juridic; valabile a actului, pentru
cauze ce apar în etapa
executării prestaţiilor;

325
- de regulă, cauzele de - cauzele de caducitate nu
nulitate sunt imputabile sunt imputabile părţilor.
părţilor; Ele sunt moartea, punerea
sub interdicţie, pierderea
totală a bunului legatului
etc.

- efectele retroactivează - efectele nu


(ex tunc) retroactivează, se produc
numai în viitor (ex nunc)

nulitatea reducţiunea

- este sancţiunea de drept


civil prin care se
desfiinţează retroactiv
contractul de donaţie sau
legatul testamentar,
numai în măsura în care
acestea au adus atingere
rezervei succesorale.
Desfiinţarea contractelor
amintite o pot cere doar
moştenitorii rezervatari.

326