Sunteți pe pagina 1din 18

PARTIDELE POLITICE ŞI COMUNICAREA POLITICĂ

CĂTĂLIN – ION OPRESCU

Simplist, partidul politic apare în viziunea unor autori, ca fiind „o părere organizată”1 sau
„totalitatea acelora care au senzaţia că împărtăşesc aceleaşi opinii ”2, ori „nimic mai mult
decât un simplu mijlocitor, dar pentru care întotdeauna nu există decât un singur scop:
puterea”3
Într-o viziune enciclopedică, partidul (derivat din latinescul pars. – parte, direcţie)
reprezintă „o asociere de persoane care împărtăşesc opinii şi perspective politice, sociale
şi economice asemănătoare şi care doresc să dobândească influenţă în sfera statală”4.
Nu întâmplător am pus problema din perspectiva limbii latine, ci tocmai pentru a arăta că,
partinitatea nu este un fenomen nou, dar şi a deschide o altă perspectivă demersului
nostru de a defini noţiunea de partid politic.
După cum scria Duverger „nu este permis ca aspectul fonetic al cuvintelor să ne inducă în
eroare. Folosim termenul de „partid” pentru „a desemna facţiunile care au divizat
republicile antice, trupele formate în jurul condotierilor din Italia renascentistă, cluburile
în care se întâlneau grupările care au participat la Revoluţia Franceză, comitetele
însărcinate cu pregătirea alegerilor în cadrul regimului cenzitar caracteristic monarhiilor
constituţionale precum şi organizaţiile de masă care formează opinia publică în
democraţiile moderne”5.
Edmund Burke, referindu-se la partidul politic, îl considera „un grup de oameni reuniţi în
scopul promovării prin strădania lor comună a interesului naţional pe baza unui principiu
specific acceptat de către toţi membrii”6.

1
B. Disraeli, la http://www.dadalos.org/rom/parteien/parteien.htm (accesat la 28 decembrie 2008).
2
Ch. Tschopp, la http://www.dadalos.org/rom/parteien/parteien.htm (accesat la 28 decembrie 2008).
3
J. P. Sartre, la http://www.dadalos.org/rom/parteien/parteien.htm (accesat la 28 decembrie 2008).
4
Bertelsmann Discovery Lexikon 1997, la http://www.dadalos.org/rom/parteien/grundkurs_1.htm
5
M. Duverger Political Parties. Their Organization and Activity in the Modern State. 2nd rev. Engl. ed.
London: Methuen, 1964. p. xxiii.
6
E. Burke, Thoughts on the Causes of the Present Discontents, apud. Susan E. Scarrow (ed.)
Perspectives on Political Parties. Classic Readings, Palgrave Macmillan, New York, 2002, p. 40.
Pentru Downs, adevărat, mai recent, partidele „sunt grupuri care se străduiesc să câştige
controlul asupra aparatului guvernamental obţinând funcţii prin intermediul unor alegeri
organizate în mod corespunzător”7.
Partidul, în viziunea lui Max Weber „este o asociaţie de oameni liberi, voluntar
constituită, necesară societăţii, cu un anumit program, cu obiective ideale sau materiale”8.
După cum se observă, Max Weber pune accentul pe aspectul instituţional, organizatoric
şi pe program şi, mai puţin pe dimensiunea culturală, respectiv socială.
Pentru David Hume, partidul este definit aproape ca şi la Weber, cu deosebirea că, în
centrul aprecierii sale se află programul. În faza iniţială, programul joacă un rol esenţial
în definirea partidului, organizarea trecând apoi pe primul plan9.
În spaţiul românesc, în perioada interbelică, P.P. Negulescu, referindu-se la partidele
politice le considera „curente mai mult sau mai puţin puternice ale opiniei publice”10, în
timp ce, în viziunea lui Dimitrie Gusti, partidul politic apărea ca „una dintre cele mai
sugestive şi mai interesante personalităţi colective”11, şi pe care îl definea ca fiind „o
asociaţie liberă de cetăţeni, uniţi în mod permanent prin interese şi idei comune, de
caracter general, asociaţie ce urmăreşte, în plină lumină publică, a ajunge la puterea de a
guverna pentru realizarea unui ideal etic social”12.
După cel de-al doilea război mondial, accentul, în încercarea de a defini partidul politic s-
a pus, atât pe ideea de organizare, dar mai ales pe rolul şi funcţiile exercitate de acesta şi,
cu precădere, pe aspectul puterii, astfel la Sigmund Neumann, ca fiind ”organizaţia
închegată a forţelor politice active ale societăţii, preocupate de controlul asupra puterii
guvernamentale... el reprezintă acea verigă mare, care leagă forţele sociale şi ideologiile,
de instituţiile guvernamentale oficiale, şi le angajează în activitatea politică într-un cadru
mai larg al comunităţii politice”13.

7
Downs apud. K. Janda, Comparative Political Parties. Research and Theory, Ada W. Finifter (ed.)
Political Science. The State of the Discipline II, Washington D.C., American Political Science
Association, 1993, p. 165.
8
Apud. V. Magureanu, Studii de sociologie politica, Bucureşti, Editura Albatros, 1997, p.243.
9
Ibidem.
10
P.P. Negulescu, Partidele politice, Bucureşti, Editura Cultura Naţională, 1926, p.33.
11
D. Gusti, Partidul politic - Sociologia unui sistem al partidului politic în Opere, vol. IV, Bucureşti,
Editura Academiei, 1971, p. 95.
12
D. Gusti, Partidul politic, în Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Institutul Social Român, Cultura
Naţională, 1926, pp. 33-48.
13
S. Neumann, Toward a Comparative Study of Political Parties, in Modern Political Parties, 1966.
Pentru alţi cercetători ai fenomenului politic, partidul este „o organizaţie care, are unul
din scopuri, propulsarea în poziţii guvernamentale ai acelor reprezentanţi pe care îi
recunoaşte în public”14.
La Sartori, partidul politic reprezintă „orice grupare politică, identificabilă printr-o
denumire oficială, care prezintă candidaţi în alegeri (libere sau nu) şi este capabilă să-i
propulseze pe aceştia în funcţii publice”15.
Există însă şi opinii conform cărora, un partid se creează din grupuri şi indivizi care
percep nevoia de a orienta o anumită concepţie privitoare la guvernarea politică şi care
manifestă voinţa de a orienta evoluţia societăţii globale într-o anumită direcţie, în general,
autorii care au încercat să definească partidul politic s-au limitat la marcarea
fundamentului său ideologic chiar dacă succesiv, centrul de interes s-a mutat spre alte
aspecte de ordin organizaţional, ale structurii şi raporturilor de putere în sânul partidelor
sau ale relaţiilor dintre partide şi mediu social-economic în care au apărut şi asupra căruia
acţionează.
Dintr-o altă perspectivă, partidele pot reprezenta „o grupare de cetăţeni care împărtăşesc
aceleaşi idei şi care şi-au propus să-şi impună viziunile politice comune”16 sau „sunt
asociaţii de cetăţeni care împărtăşesc idei comune, care contribuie cu propuneri
programatice în vederea soluţionării unor probleme de ordin politic şi care
nominalizează candidaţi în vederea ocupării unor locuri în parlament şi guvern, pentru ca
în urma unor rezultate favorabile obţinute în cadrul alegerilor să îşi poată transpună
programul în realitate”17.
Din perspectiva legii germane a partidelor din 1967, acestea, chiar dacă sunt privite ca
asociaţii de cetăţeni, cum afirmam mai sus, „îşi exercită permanent sau temporar (...)
influenţa asupra sferei politice şi îşi doresc să reprezinte poporul (...), lucru care depinde
de situaţia reală generală, de dimensiunile organizaţiei respective, de numărul membrilor
acesteia, de modul în care se prezintă în faţa opiniei publice şi de seriozitatea ţelurilor

14
K. Janda, Op.cit., p.166.
15
G. Sartori, Parties and Party Systems. A Framework for Analysis. Vol. I, Cambridge, Cambridge
University Press, 1976. pp. 61–63.
16
R–O. Schultze, Pipers Wörterbuch zur Politik, la http://www.dadalos.org/rom/parteien/parteien.htm
(accesat la 28 decembrie 2008).
17
W. Besson/G. Jasper, Das Leitbild der modernen Demokratie, Bonn BpB 1990, la
http://www.dadalos.org/rom/parteien/parteien.htm (accesat la 28 decembrie 2008).
propuse (...)”18, în timp ce, conform capitolului 1, articolul 1 din Legea 14/2003 a
Partidelor Politice din România, partidele politice se pot defini ca “asociaţii cu caracter
politic ale cetăţenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea si
exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituţie.
Ele sunt personaje juridice de drept public”19.
Astfel, partidul politic, poate fi definit din mai multe perspective, în funcţie de perioada
istorică la care ne referim, iar literatura de specialitate abundă în definiţii în ceea ce
priveşte acest concept atât de important şi de interesant. Înainte de a aborda funcţiile
partidelor politice, trebuie remarcat faptul că, scopul principal al acestor „entităţi” este
participarea în alegeri, ca principal mijloc de obţinere a puterii guvernamentale, respectiv
existenţa unor principii politice şi/sau a unui program politic ca fundament al activităţii
partidului20.
Democraţia modernă nu poate fi concepută fără partide, care să medieze între cetăţeni şi
organele constituţionale. În cele ce urmează vom vedea cum se produce această mediere,
şi astfel, vom identifica şi funcţiile pe care le îndeplinesc partidele politice, ca
intermediari, dar şi ca parte a spectrului politic. Schematic, procesul este reprezentat în
figura 121 astfel:

18
Legea germană a partidelor din 1967, § 2 alin. 1, la http://www.dadalos.org/rom/parteien/parteien.htm
(accesat la 28 decembrie 2008).
19
Legea nr. 14/2003 a partidelor politice, publicată în Monitorul Oficial nr. 25 din 17 ianuarie 2003
20
G. Voicu, Pluripartidismul. O teorie a democraţiei, Bucureşti, Editura ALL, 1999. pp. 54–77.
21
Imaginea a fost descărcată de la adresa http://www.dadalos.org/rom/parteien/grundkurs_3.htm (accesat la
28 decembrie 2008).
Figura 1.
Din perspectiva acestei imagini, funcţiile partidelor politice sunt:
o Recrutare de personal: Partidele îşi aleg persoane care să le reprezinte la alegeri.
o Articularea intereselor: Partidele formulează aşteptările opiniei publice şi
revendicările unor grupări sociale în cadrul sistemului politic.
o Funcţia programului: Partidele îşi integrează interesele în politica lor generală
concepută sub forma unui program politic prin intermediul căruia speră să
dobândească acordul majorităţii populaţiei.
o Funcţia de participare: Partidele reprezintă o punte de legătură între cetăţeni şi
sistemul politic, ele facilitează participarea politică a unor indivizi sau grupări
estimate a avea succes.
o Funcţia de legitimare: Şi pentru că partidele reprezintă puntea care face legătura
între cetăţeni, grupările sociale şi sistemul politic, ele contribuie la ancorarea
politicului în conştiinţa cetăţenilor şi a grupărilor sociale.22
Propunem cuantificarea printre funcţiile partidelor politice şi:
o participarea în competiţia electorală23;
o strădania de a lua parte la exerciţiul puterii24;

22
B. Sutor din: Politik. Ein Studienbuch zur politischen Bildung, Paderborn 1994, la
http://www.dadalos.org/rom/parteien/grundkurs_3.htm (accesat la 28 decembrie 2008)
23
D. Fisichella, Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii, Chişinău, Universitatea de Stat din Moldova,
2000, p.181.
o funcţia de canal de comunicaţie bidirecţional, asigurând fluxul informaţiilor de
natură politică25;
o „punte de legătură” (linkage) între stat şi societate, făcând astfel posibilă
distribuţia (alocarea) unor bunuri simbolice şi valori (de exemplu: oportunităţi de
participare, funcţii publice, patronaj, conducere şi control).26
Ţinând cont de faptul că, partidul sau partidele care a obţinut sau au obţinut majoritatea
voturilor la alegeri vor forma guvernul, iar sarcina majorităţii parlamentare este aceea de-
a susţine guvernul, dar şi de a elabora politicile publice şi de a supraveghea
implementarea acestora, putem vorbi de funcţia guvernamentală27.
În contextul teoriilor modernizării şi dezvoltării politice La Palombara şi Weiner
postulează patru trăsături definitorii în privinţa partidelor. Astfel ele trebuie să prezinte:
continuitate organizaţională, ceea ce înseamnă că durata lor de viaţă nu depinde de durata
de viaţă a liderilor lor, dar implică totodată şi posibilitatea schimbării elitei unei
asemenea organizaţii; structură organizaţională permanentă, ceea ce presupune
comunicarea neîntreruptă între unităţile de nivel naţional şi local; „o hotărâre conştientă
din parte liderilor locali şi naţionali de a acapara şi a deţine puterea decizională singuri
sau în coaliţie cu alţii – nu doar intenţia de a influenţa exerciţiul puterii”; şi străduinţa de
a obţine sprijinul electoratului28.
Foarte important este faptul că partidele politice nu reprezintă autorităţi publice şi nu au
competenţe de această natură, adică nu pot adopta hotărâri şi decizii cu caracter
obligatoriu pentru întreaga societate, acesta fiind numai privilegiul autorităţilor publice
(guvernul, parlamentul, respectiv autorităţile regionale sau locale) care au dreptul de a lua
astfel de decizii, ce pot fi duse la îndeplinire chiar şi prin constrângere. Aceste decizii au
aplicabilitate naţională, regională respectiv locală cu privire la cetăţeni, în timp ce
deciziile luate de un anumit partid politic, în mod similar, se referă doar la membrii acelui

24
Ibidem.
25
Ibidem.
26
Ibidem.
27
Vezi D. Pavel „Performanţa coaliţiei? Rămânerea împreună.”, în Sfera Politicii, Anul VI (decembrie
1998) nr. 65, pp. 7–15. şi Anul VII (ianuarie 1999) nr. 66, pp. 19–24.)
28
J. La Palombara – M. Weiner, The Origin and Development of Political Parties, apud. Political Parties
and Political Development. Princeton, Princeton University Press, 1966. p. 6.
partid, dar cu o diferenţă importantă, şi anume: pentru a-şi pune în aplicare deciziile
aceste organizaţii pot utiliza mijloace coercitive cel mult în limitele permise de stat.29
În altă ordine de idei, partidul politic:
o influenţează procesul politic. El doreşte să aibă efecte asupra întregii sfere
politice. Influenţarea sferei politicului se petrece pe termen lung şi în domenii
vaste. Nu este suficient ca o asociaţie politică să se implice doar în sectorul
comunitar (...);
o trebuie să dea dovadă că se implică în mod regulat în procesul de reprezentare
politică a poporului. Acesta este factorul care îl deosebeşte de simplele asociaţii,
care nu se implică în toate domeniile, sau de iniţiativele civile, care au o influenţă
mai degrabă punctuală, dar care nu au ca ţel ocuparea unor funcţii în sfera
politică. Acest lucru nu înseamnă că un partid va dobândi în mod automat un
mandat în parlament (...)
Organizaţiile independente îşi dovedesc importanţa atât prin dimensiuni cât şi prin
durabilitate. O organizaţie constituită exclusiv în vederea alegerilor nu devine în mod
automat (...) şi partid, la fel şi grupările care profită de aparatul organizatoric al unei alte
asociaţii, în timp ce partidul reprezintă o formaţiune în care se asociază cetăţenii.
Principiul statutului unic de membru are ca scop prevenirea infiltrării în partid a unei
asociaţii. Numărul membrilor unui partid nu trebuie să depăşească o anumită limită,
pentru ca să poată fi menţinută seriozitatea obiectivelor şi şansele de reuşită ale acestuia.
O asociaţie politică cu pretenţii de partid trebuie să dorească să se afirme public. Astfel
formaţiunile care se feresc să devină publice, acţionând în subteran, nu îndeplinesc
premisele unui partid politic30.
Partidele politice sunt componente esenţiale ale democraţiei moderne. Iniţial parte din
societate, partidele de astăzi au în mai toate democraţiile un rolul de mediator între
cetăţeni şi organele constituţionale. În majoritatea cazurilor, partidele au o rezonanţă
statală, membrii acestora ocupând funcţiile politice din stat. Unii consideră că influenţa
pe care o au politicienii este mult prea mare, criticând faptul că partidele au prea multă
putere.

29
M. Weber, Politica, o vocaţie şi o profesie, Bucureşti, Editura Anima, 1992, p. 8.
30
U. Backes/E. Jesse; din: Informationen zur politischen Bildung 207, Parteiendemokratie, BpB 1996 la
http://www.dadalos.org/rom/parteien/grundkurs_1.htm#Grundkurs1 (accesat la 28 decembrie 2008)
Ca organizaţii, partidele se afirmă drept câmpuri de luptă şi de forţă, drept sisteme mai
mult sau mai puţin închise de relaţii concurenţiale între agenţi interesaţi de posibilitatea
de a folosi resursele colective acumulate în organizaţie ca sub-câmpuri relativ autonome
ale câmpului politic. Între militanţii activi, (personalul auxiliar) şi profesionişti, între
profesioniştii permanenţi şi cei aleşi, se desfăşoară o competiţie care, fără să fie critică ori
viscerală, presupune o continuă ofensivă pentru ocuparea poziţiilor de decizie din
partid31.
Comunicarea politică reprezintă un schimb de informaţii între guvernanţi şi guvernaţi,
prin intermediul unor canale de transmisie structurate sau informale, iar formele acesteia
pot fi lingvistice, gestuale, muzicale şi imagologice. Despre un act de comunicare se
poate afirma că aparţine comunicării politice dacă are consecinţe – directe sau indirecte –
asupra sistemului politic32.
În epoca actuală, cuvântului şi tiparului li s-a adăugat imaginea, ceea ce din punct de
vedere cultural, ar însemna că televiziunea joacă un rol secundar, dar este mai mult decât
evident că nu se poate accepta o astfel de concluzie, cu atât mai mult în cazul comunicării
politice33.
Pentru Jack C. Plano, Robert E. Riggs si Helenan S. Robin comunicarea politică este
activitate de transmitere de „sens relevant funcţionării sistemului politic“34. Ea poate avea
loc prin orice semn, simbol sau semnal prin care se transmite sensul (votarea, asasinatul
politic, demonstraţiile de stradă, afişul politic, publicitatea, ş.a.). Totuşi, ceea ce este
dominant în comunicarea politică este cuvântul, scris sau vorbit. În societate orice
problemă poate deveni politică. Politica evoluează în dinamica mizelor economice,
sociale, culturale, religioase, etnice, lingvistice. În fiecare din acestea se găseşte implicată
comunicarea, iar contribuţia ei la activitatea politică este omniprezentă, fie că este vorba
de socializare şi participare, de elaborarea agendei, de mobilizare sau de negociere.
Comunicarea „atinge” întreaga activitate politică, în măsura în care aproape toate
comportamentele de acest tip implică recursul la o formă oarecare de comunicare.
31
M. Offerle, Les partides politiques, Paris, Press Universitarie de France, 1987, p. 44.
32
D. Borţun, Sociologia Informaţiei, Curs Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice David Ogilvy,
Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, p.26.
33
Idem, p. 32.
34
J.C. Plano, R.E. Riggs, H.S. Robin, Dicţionar de analiză politică, Bucureşti, Editura „Ecce Homo“,
1993, p. 37.
Scopul comunicării politice este acela de a asigura un flux permanent de informaţii
dinspre structurile puterii către public, adică de la comunicarea prezidenţială sau
guvernamentală, parlamentară sau administrativă, centrală şi locală, la comunicarea din
campanile electorale.
Actorul politic modern – pe care-l vom numi pe scurt actor – trebuie să înveţe două
registre lingvistice: al discursului parlamentar (ancorat în oratoria politică) şi al
discursului mediatic, concis, accesibil, prin fraze scurte, metaforice, uşor de preluat de
presă.
Actorul care nu e mediatizat, mai ales la televiziune, riscă să fie marginalizat. În
perioadele de vârf – care sunt reprezentate de alegeri – actorii se întrec spre camerele de
luat vederi, dar nu toţi devin reprezentativi. Actorii care sunt însă supramediatizaţi
televizual pot urca în cota de audienţă, dar nu întotdeauna şi la voturi, căci esenţialul nu-l
constituie frecvenţa cu care apar pe ecran, ci ceea ce spun, cum spun, cum anunţă, cât de
transparenţi şi de siguri sunt pe datele realităţii şi cât de aderenţi la dorinţele masei de
alegători.
În prezent, datorită noilor tehnologii, imaginea proliferează, fiind „artizanul principal al
construcţiilor realului [...], deschide accesul la lumile virtuale“. Imaginea acţionează,
„fiecare îi acordă libertate de mişcare şi se subordonează influenţelor ei“ . Ca poster
politic, imaginea doreşte să producă încredere, să determine şi „să dramatizeze pozitiv
viitorul“35. Prin imagine, mesajul este personalizat şi poate deveni exemplar.
Caracteristicile discursului, ca modalitate de influenţare socială, sunt „înnobilate” de
formele de comunicare non verbală, cum sunt gesturile, imaginea şi simbolurile.
Manifestarea politicului este spectaculoasă, dramatică şi dinamică, în egală măsură. Tot
mai mulţi teoreticieni sunt de părere că, în prezent, politicul este asociat într-o măsură tot
mai mare imaginilor, în detrimentul cuvântului.
Bernard Miège disociază comunicarea politică în spaţiul public de comunicarea publică şi
comunicarea locală36. Elementele definitorii ale comunicării politice, diferit explorate în
mass-media, sunt vizibile cu deosebire în campaniile electorale, dar şi între acestea. Ele
aduc în atenţia opiniei publice programe politice, strategii pe diverse termene, lideri

35
G. Balandier, Scena puterii, Editura AION, 2000, Oradea, p. 152.
36
B. Miege, Societatea cucerită de comunicare, Iaşi, Editura POLIROM, 2000.
politici, specialişti în marketing politic, consilieri în comunicare, directori ai instituţiilor
de sondaje. Miège consideră că reprezentarea vieţii politice moderne trebuie acceptată
sub forma concentrată a următoarei triade: “lideri politici, mari ziarişti (sau personalităţi
consacrate din audio – vizual) şi comunicatori”37.
Legăturile care unesc cele trei categorii de actori aduc în prim plan tehnicile
marketingului politic, dincolo de care, ni se dezvăluie relaţii de cvasi – parteneriat între
reprezentanţii lumii politice, jurnaliştii de marcă şi specialiştii în comunicare.
În aria ei de manifestare, în câmpurile mass-media, comunicarea politică focalizează mai
multe fenomene centrale, vizibile mai ales în mesajele televizate: personalizarea puterii
politice; spectaculozitatea fenomenelor politice; modelarea limbajului politic; fixarea
modului de prezentare a puterii38.
Asupra modului în care propaganda şi manipularea influenţează opinia publică în sfera
politică, considerăm că este relevant a trece în revistă opiniile formulate de Rémy Rieffel
în studiul intitulat “Mass – media şi viaţa politică” (în volumul “O introducere în presa
scrisă şi vorbită”, coordonator Claude – Jean Bertrand, publicat la editura Polirom din
Iaşi în anul 2001).
Pornind de la ideea că presa are un rol pozitiv în constituirea dezbaterii asupra
democraţiei, Rieffel crede că, unul dintre cei care au relevat acest rol, mai cu seamă la
nivelul presei scrise, a fost Gabriel Tarde, în cartea sa “Opinia şi mulţimea” scrisă în
anul 190139. Urmare a dezvoltării mijloacelor de comunicare şi transport, dar şi datorită
succesului presei populare de mare tiraj, gusturile şi ideile se răspândesc mult mai rapid
pe ansamblul teritoriului naţional, creându-se astfel o unificare a subiectelor de
conversaţie. Altfel spus, presa devine un factor de constituire a opiniei publice. Ea
coagulează opiniile personale/locale, fărâmiţate, transformându-le în opinii sociale şi
naţionale. Spre deosebire de mulţime care acţionează într-un mod impulsiv şi dezordonat,
opinia este mult mai elaborată40.
În alt plan, Gustave le Bon autorul lucrării “Psihologia maselor” nota că, mulţimea –
fiind prin definiţie credulă are nevoie de un conducător pentru a o dirija, iar acesta, graţie

37
Idem, p. 69.
38
M. Coman, Introducere în sistemul mass-media, Iaşi, Editura POLIROM, 1999, pp. 162-168.
39
R. Rieffel în C–J. Bertrand, O introducere în presa scrisă şi vorbită, Iaşi, Editura POLIROM, Iaşi, 2001,
p. 187.
40
Idem, p. 188.
carismei sale, adică puterii de fascinaţie şi de sugestie trebuie să “îmblânzească” masele,
să le facă docile, folosind mijloace de acţiune apropiate de tehnicile de propagandă41.
Serge Tchakhotine, succesor în oarecare măsură al lui Le Bon, considera, în anul 1939,
după modelul reflexului condiţionat propus de Pavlov, că mulţimea gândeşte din
instinct42.
Paul Lazarsfeld şi colaboratorii săi au studiat, în perioada 1940 – 1950, importanţa
radioului în campaniile electorale, în timp ce anii ’60 – ’70 sunt consideraţi ca
reprezentând apariţia unei noi „ere” în dialogul democratic, şi anume tehnicile de
marketing, sondajele de opinie şi mai ales mesajele televizate43.
La Rémy Rieffel informaţia politică, difuzată în cadrul unei democraţii, se supune, în
principiu, modelului argumentării orientate44, situaţie în care accentul cade pe anumite
calităţi ale candidatului şi se estompează defectele, acestea reprezentând, în fapt
orientarea argumentării într-un sens favorabil candidatului, fără deformarea mesajului45.
Propaganda reprezintă „un proces şi/sau o instituţie social-politică prin intermediul
căruia (căreia) are loc un transfer de mesaje cu conţinut, de regulă, ideologic, de la un
centru de iniţiativă (indivizi, grupuri sociale, organizaţii, partide, etc.), către o masă de
indivizi, grupuri, clase sociale sau societăţi globale, antrenând, la nivelul acestora din
urmă, modificări în sfera opiniilor, atitudinilor, acţiunilor sociale şi politice, furnizând pe
baza unor valori, criterii de apreciere, modele de gândire şi comportament”46. Acelaşi
termen, în viziunea lui Jean-Marie Domenach, „este o instituţie organizată pentru
dirijarea şi influenţarea opiniei”47, în timp ce J. Ellul înglobează în termenul
“propagande”, acţiunea psihologică îndreptată, în special, asupra cetăţenilor într-un scop
educativ; războiul psihologic dus împotriva inamicului exterior pentru a-l face să se
îndoiască în privinţa valorilor pe care le susţine; „reeducarea” şi spălarea creierelor

41
Ibidem.
42
Ibidem.
43
Ibidem.
44
Terminologie folosită de Serge Proulx şi Philippe Breton în Explozia comunicării (Vezi C–J. Bertrand,
Op. cit., p.189. )
45
C. – J. Bertrand, Op. cit., p.189.
46
M. Milca, Propaganda politică, Bucureşti, Ed. Politică, 1981, p. 111.
47
J–M. Domenach, La propagande politique, Paris, PUF, 1950, p. 23.
destinate corectării devierilor de la linie; dar şi “public and human relations” – acţiuni
desfăşurate în scopul “conformării” ţintei48.
Propaganda este fundamentată pe o argumentare manipulată, utilizează toate mijloacele
tehnice disponibile – ziare, radio, televiziune, postere, cinema –, este continuă şi durabilă,
deoarece mesajul transmis este deformat cu bună ştiinţă, în vederea unui scop precis şi
anume, pentru a determina adeziunea publicului – receptor49 .
Dezinformarea are la bază argumentarea deturnată, voluntar travestită şi falsă. Acolo
unde propaganda poate uneori să înşele cu informaţii exacte, dar parţiale, dezinformarea
minte sistematic, oferind informaţii, deliberat, inexacte50.
„Noua” comunicare politică!? Viaţa politică modernă nu se rezumă numai la a comunica.
În anii 1960 –1970, în Franţa, presa audio – vizuală era controlată, cu grijă, de putere.
Către sfârşitul anilor ’70 s-a constatat o profundă schimbare de atitudine, sub influenţa
modelului american. Jurnaliştii devin veritabili interlocutori, cu care guvernanţii dezbat
cu plăcere problemele momentului51.
Comunicarea politică, în special în campaniile electorale, devine un joc complex între trei
actori: candidaţii, presa şi publicul. Candidaţii caută, prin intermediul sondajelor, să
depisteze cererile şi aşteptările cetăţenilor, să-şi evalueze propriile imagini pentru a le
ameliora sau rectifica, studiind însă şi oferta electorală a concurenţilor lor. Presa filtrează
informaţiile ce îi parvin, interpretând argumentele, cuvintele şi imaginile oamenilor
politici, servindu-se de sondajele de opinie care ar trebui să reflecte opiniile şi aşteptările
cetăţenilor. Publicul este asaltat cu o enormă cantitate de mesaje, care vin simultan şi de
la candidaţi şi de la presă, mesaje pe care trebuie să le trieze şi să le interpreteze dacă
vrea să se regăsească în focul evenimentelor. Iată de ce putem afirma că, astăzi, avem de-
a face cu o comunicare de tip nou, deoarece aceasta a integrat, în obiectivele sale,
principiile şi tehnicile de marketing52.
Alături de “modelul dialogului”, care pune accentul pe raţionalitatea argumentelor şi de
“modelul propagandistic”, care ierarhizează rolurile (elita faţă în faţă cu masele) şi care
face apel la credinţa şi la emoţiile auditoriului, “modelul marketing” (după terminologia

48
H. P. Cathola, Epoca dezinformării, Bucureşti, Ed. Militară, 1991, p. 49.
49
C– J. Bertrand, Op. cit., p.189.
50
Ibidem.
51
C– J. Bertrand, Op. cit., p.190.
52
Idem, p.191.
lui Gilles Achache) se bazează pe un ansamblu de tehnici instrumentele care ne aduc
aminte de metodele comerciale utilizate de întreprinderi53.
„Noua” comunicare politică se axează în principal pe personalizarea candidatului,
creându-se o imagine dinamică a omului politic, subliniindu-se trăsăturile atrăgătoare ale
personalităţii sale, făcându-se apel la emoţie54.
Influenţa “noului” mod de comunicare politică se face simţită la trei nivele:
1. asupra guvernanţilor înşişi şi a ansamblului personalului politic, care trebuie să
ţină seama de schimbările intervenite de câteva decenii în arta de a comunica;
2. asupra guvernaţilor, adică a electoratului, din ce în ce în ce mai sensibil la
mediatizarea vieţii politice;
3. asupra spaţiului public, înţeles aici ca loc de exprimare şi de schimb a tot ceea ce
priveşte faptul public în care intervin atât oamenii politici şi cetăţenii, dar şi
jurnaliştii55.
Astfel, influenţele noului mod de comunicare asupra guvernanţilor, în viziunea lui Michel
Rocard, au generat patru constrângeri cărora politicienii trebuie să li se supună:
o transparenţa – obligaţia de a nu disimula, deoarece presa impune adoptarea unui
limbaj care să pară sincer;
o spontaneitatea – necesitatea de a acţiona rapid la evenimente şi de a emite imediat
o părere, fără să existe întotdeauna un timp de gândire suficient;
o redundanţa – îndatorirea de a interveni prin mai multe mijloace de informare în
acelaşi timp şi asupra aceluiaşi subiect;
o utilizarea unor simboluri – căutarea emoţiilor pentru a dramatiza discursul cu
ajutorul efectului produs de aşa – zisele „profeţii” sau cu ajutorul frazelor care
„fac carieră”56.
Evident că, aceste constrângeri prezintă şi un număr de riscuri – deloc neglijabile, precum
cel al schematizării excesive a declaraţiilor sau goana după scoop sau după „lovitura de
presă” – şi măresc dificultatea de a lua măsuri lipsite de popularitate, deoarece omul
politic este din ce în ce mai dependent de sondaje şi de comentarii, ceea ce îl încurajează

53
Ibidem.
54
C– J. Bertrand, Op. cit., p.192.
55
C– J. Bertrand, Op.cit., p.194.
56
Ibidem.
să ia decizii spectaculoase în detrimentul imperativelor de conducere mai puţin
evidente57.
Impactul mediatizării asupra guvernaţilor, mai ales în cazul cetăţenilor din societăţile
democratice, este şi mai vizibil, deoarece contribuie la creşterea nivelului de cunoştinţe al
publicului în materie de politică, iar un grad puternic de expunere la mass-media
favorizează o percepere mai exactă a poziţiilor deţinute de diferiţi candidaţi care se
înfruntă în timpul unui moment electoral58.
În ceea ce priveşte efectele asupra spaţiului public, consecinţa majoră a fenomenelor
evocate până în prezent, o reprezintă, fără îndoială, importanţa crescânda a presei în
elaborarea agendei politice, a cărei alcătuire devine din ce în ce mai mult tributară
modurilor de intervenţie ale oamenilor politici şi chiar „formatului” emisiunilor
politice59.
Astăzi, când analizele cercetătorilor sunt orientate către evaluarea interacţiunii dintre cei
actori ai jocului politic: oameni politici, jurnalişti şi cei care realizează sondaje, este
dominată de mediatorii profesionişti – jurnalişti şi specialişti în sondaje –, care, se pare, i-
au detronat oarecum pe oamenii politici60, devenind singurii judecători ai excelenţei în
materie de prestaţie politică. Din acest punct de vedere, specialiştii în sondaje şi
politologii, pe de o parte, prin comentariile şi supoziţiile lor, şi jurnaliştii, pe de altă parte,
prin evaluarea şanselor unuia sau ale altuia dintre candidaţi, modifică însuşi conţinutul
activităţii politice, deplasând-o spre terenul publicităţii politice61.
În concluzie, raportat la cele enunţate anterior, comunicarea politică, permite
identificarea facilă a noilor probleme ale momentului şi dezbaterea, în spaţiul public, a
soluţiilor ce trebuie adoptate, evitând închiderea dezbaterii politice în ea însăşi, oferind
poporului ocazia de a-şi manifesta opoziţia sau aprobarea.
Comunicarea politică, în sensul în care ajuns a se exercita astăzi, sunt de părere unii
specialişti, uneori „umple”, iar alteori „goleşte” dezbaterea. De aceea, dacă se doreşte
păstrarea virtuţilor democraţiei, comunicarea politică nu trebuie să mai fie considerată un

57
Ibidem.
58
C–J. Bertrand, Op.cit., p.195.
59
Idem, p. 196.
60
Raportat la situaţia din România, personal, consider că astfel s-ar putea explica şi migrarea către
instrumentele de comunicare moderne, accesibile odată pe internet a unora dintre oamenii politici.
61
Ibidem.
scop în sine, deoarece politica, demnă de acest nume, nu se rezumă doar la o bună
strategie de comunicare, ci trebuie concepută ca un simplu mijloc în serviciul idealurilor
şi al valorilor ce trebuie apărate62.

62
Ibidem.
BIBLIOGRAFIE

A. Cărţi
Balandier, George Scena puterii, Oradea, Editura AION, 2000.
Borţun, Dumitru, Sociologia Informaţiei, Curs Facultatea de Comunicare şi Relaţii
Publice David Ogilvy, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti.
Cathola, Henry Pierre, Epoca dezinformării, Bucureşti, Ed. Militară, 1991.
Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Iaşi, Editura POLIROM, 1999.
Domenach, Jean – Marie, La propagande politique, Paris, PUF, 1950.
Fisichella, Domenico, Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii, Chişinău,
Universitatea de Stat din Moldova, 2000, p.181.
Gusti, Dimitrie, Partidul politic, în Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Institutul
Social Român, Cultura Naţională, 1926.
Gusti, Dimitrie, Partidul politic - Sociologia unui sistem al partidului politic în Opere,
vol. IV, Bucureşti, Editura Academiei, 1971.
La Palombara, Joseph; Weiner, Myron, The Origin and Development of Political
Parties, apud. Political Parties and Political Development, Princeton, Princeton
University Press, 1966.
Magureanu, Virgil, Studii de sociologie politica, Bucureşti, Editura Albatros, 1997.
Miege, Bernard, Societatea cucerită de comunicare, Iaşi, Editura POLIROM, 2000.
Milca, Mihai, Propaganda politică, Bucureşti, Ed. Politică, 1981.
Negulescu, P. Petre, Partidele politice, Bucureşti, Editura Cultura Naţională, 1926.
Offerle, Michel Les partides politiques, Paris, Press Universitarie de France, 1987.
Plano, Jack C.; Riggs Robert E.; Robin Helenan S., Dicţionar de analiză politică,
Bucureşti, Editura „Ecce Homo“, 1993.
Sartori, Giovanni, Parties and Party Systems. A Framework for Analysis. Vol. I,
Cambridge, Cambridge University Press, 1976.
Voicu, George, Pluripartidismul. O teorie a democraţiei, Bucureşti, Editura ALL, 1999
Weber, Max, Politica, o vocaţie şi o profesie, Bucureşti, Editura Anima, 1992.
B. Articole şi studii
Burke, Edmund, Thoughts on the Causes of the Present Discontents, apud. Susan
E. Scarrow (ed.) Perspectives on Political Parties. Classic Readings, New York,
Palgrave Macmillan, 2002.
Duverger, Maurice, Political Parties. Their Organization and Activity in the Modern
State. 2nd rev. Engl. ed. London: Methuen, 1964.
Janda, Kenneth, Comparative Political Parties. Research and Theory, Ada W.
Finifter (ed.) Political Science. The State of the Discipline II, Washington D.C.,
American Political Science Association, 1993.
Pavel, Dan, Performanţa coaliţiei? Rămânerea împreună., în Sfera Politicii, Anul VI
(decembrie 1998) nr. 65, pp. 7–15. şi Anul VII (ianuarie 1999) nr. 66, pp. 19–24.)

C. Legislaţie
Legea nr. 14/2003 a partidelor politice, publicată în Monitorul Oficial nr. 25 din 17
ianuarie 2003

D. Resurse media şi Internet


Backes, Uwe / Jesse Eckhard din: Informationen zur politischen Bildung 207,
Parteiendemokratie, BpB 1996 la
http://www.dadalos.org/rom/parteien/grundkurs_1.htm#Grundkurs1 (accesat la 28
decembrie 2008)
Bertelsmann Discovery Lexikon 1997, la
http://www.dadalos.org/rom/parteien/grundkurs_1.htm (accesat la 28 decembrie 2008).
Besson Wlademar / Jasper Gotthard, Das Leitbild der modernen Demokratie, Bonn BpB
1990, la http://www.dadalos.org/rom/parteien/parteien.htm (accesat la 28 decembrie
2008).
Disraeli, Benjamin la http://www.dadalos.org/rom/parteien/parteien.htm (accesat la 28
decembrie 2008)
Sartre, Jean Paul la http://www.dadalos.org/rom/parteien/parteien.htm (accesat la 28
decembrie 2008).
Schultze, Rainer-Olaf Pipers Wörterbuch zur Politik, la
http://www.dadalos.org/rom/parteien/parteien.htm (accesat la 28 decembrie 2008).
Sutor, Bernhard din: Politik. Ein Studienbuch zur politischen Bildung, Paderborn 1994,
la http://www.dadalos.org/rom/parteien/grundkurs_3.htm (accesat la 28 decembrie 2008)
Tschopp, Charles la http://www.dadalos.org/rom/parteien/parteien.htm (accesat la 28
decembrie 2008).
Legea germană a partidelor din 1967, § 2 alin. 1, la
http://www.dadalos.org/rom/parteien/parteien.htm (accesat la 28 decembrie 2008).
http://www.dadalos.org/rom/parteien/grundkurs_3.htm (accesat la 28 decembrie 2008).