NOŢIUNI GENERALE DE MAŞINI ELECTRICE

1. TRANSFORMATORUL ELECTRIC
Transformatorul electric este o „maşină electrică” statică cu
ajutorul căreia se transformă parametrii puterii electrice (tensiune,
curent – frecvenţa rămânând neschimbată), în curent alternativ, în
scopul adaptării valorilor disponibile ale acestora, la cele necesare.

1.1. Construcţia

Transformatoarele se construiesc cu două sau mai multe

înfăşurări care, pentru obţinerea unui cuplaj magnetic cât mai strâns
între ele, se aşează pe un miez feromagnetic închis.
Principalele elemente constructive ale transformatoarelor de
medie şi mare putere sunt: miezul feromagnetic, înfăşurările, prizele de
reglaj ale tensiunii şi comutatoarele de reglaj sub sarcină, izolatoarele
de trecere, cuva, subansamblele anexe (baterii de răcire, conservator,
sistemul de rulare cărucioare/sănii, etc.), sistemele de monitorizare şi
semnalizare (reductori de curent, aparate de monitorizare a conţinutului
de apă, sisteme de stins incendii, relee de gaze, etc.).

1.1.1. Miezul feromagnetic

Miezurile se construiesc din tablă laminată, din oţel moale, aliat
într-un, procent ridicat, cu siliciu (până la 5%). Prezenţa siliciului

1
măreşte rezistivitatea electrică a fierului, contribuind la reducerea
pierderilor prin curenţi Foucault.
 Tolele utilizate au grosimi de 0,27, 0,35 sau 0,5 mm şi sunt
izolate între ele prin lac sau oxizi ceramici (izolant numit carlit). Pe
lângă rezistivitate ridicată, tolele de transformator trebuie să aibă o
bună permeabilitate magnetică, astfel încât curentul de magnetizare să
fie cât mai mic şi suprafaţa ciclului de histerezis redusă, pentru ca
pierderile prin histerezis să fie minime.
Elementele constitutive ale miezului sunt:
- coloanele, componentele miezului pe care sunt aşezate
înfăşurările;
- jugurile, elementele de legătură dintre coloane;
- elementele metalice de consolidare a tolelor şi fixarea jugurilor
şi coloanelor (tiranţi, schele, buloane, etc.), acestea putând fi
confecţionate din oţel magnetic sau nemagnetic.
După forma constructivă, miezurile transformatoarelor trifazate,
pot fi:
a) „cu coloane” – circuitul feromagnetic este format din coloane
paralele, pe care se montează înfăşurările, coloanele fiind legate între
ele de juguri; sunt utilizate miezuri cu 3 coloane, cele mai răspândite la
transformatoarele de putere (figura 1.1) şi miezuri cu 5 coloane, la
transformatoarele de foarte mare putere (figura 1.2).
b) transformatoare „în manta” sau cuirasate (mai sunt cunoscute
şi sub denumirea „construcţie SHELL”), la care circuitul feromagnetic
dispune de o singură coloană mediană, pe care sunt

2
aşezate înfăşurările şi din două sau mai multe juguri laterale care
cuprind înfăşurările, ca o manta.
 Fi

g. 1.1. Miez magnetic cu 3 coloane

(transformator 40 MVA).
Fig. 1.2. Miez feromagnetic cu 5
coloane(transformator 250 MVA).

În figura 1.3 este reprezentat miezul unui transformator trifazat cu

coloane (cu „C” sunt notate coloanele şi cu „J” – jugurile circuitului
magnetic), iar în figura 1.4 miezul unui transformator trifazat în manta.
Asamblarea miezului se poate face realizând întâi coloanele şi jugurile
şi apoi îmbinându-le prin suprapunere (figura 1.5) sau „întreţesând”
tolele care formează coloanele şi jugurile între ele (figura 1.6).
În prima variantă (figura 1.5) coloanele şi jugurile sunt executate
separat şi miezul se obţine prin asamblarea lor cu ajutorul unor
dispozitive speciale de strângere prin tiranţi verticali şi buloane, în
scopul obţinerii unor întrefieruri cât mai mici – se practică la
transformatoare cu puteri de până la 10 MVA.
În cea de a doua variantă, tolele coloanelor şi ale jugurilor se
petrec unele peste altele, obţinându-se o îmbinare „ţesută” (sau

3
alternantă), aşa cum se poate observa în figura 1.7. Această operaţie se
numeşte împachetarea tolelor.
 Fig.

1.3. Miez cu coloane. Fig. 1.4. Miez în manta.

1.5. Asamblarea miezului prin

suprapunere.
Fig. 1.6. Asamblarea miezului prin
întreţesere.

Fig.

Fig. 1.7. Îmbinarea miezurilor prin întreţesere:

a) jugul întreţesut cu coloana (la 90o, la 45o, la 30/60o);
b) liniile câmpului magnetic în zona de îmbinare (jug – coloană).

4
 Cea mai nouă metodă de împachetare a miezurilor magnetice este
metoda ,,step – lap” (figura 1.8).

Fig. 1.8. Împachetare prin metoda ,,step – lap”.

Prima metodă de îmbinare prezintă avantajul unei uşoare

demontări a transformatorului în caz de reparaţii şi revizii, dar necesită
un curent de magnetizare sporit, din cauza întrefierului relativ mare al
îmbinării, de aceea se utilizează numai pentru puteri relativ mici (sute
de kVA).
A doua metodă este cea mai utilizată, putând fi aplicată la toate
tipurile şi pentru toate puterile de transformatoare, datorită faptului că
reduce considerabil curentul de magnetizare deci, implicit pierderile în
fier.
Secţiunile transversale ale coloanelor transformatoarelor cu forma
pătrată sau poligonală, în trepte, înscrisă într-un cerc, sunt reprezentate

5
în figura 1.9. Coloana cu secţiune de formă pătrată se utilizează la
transformatoarele de putere mică şi tensiuni reduse.
Formele poligonale sunt definite de factorul de umplere a unui
cerc (raportul dintre secţiunea coloanei şi suprafaţa cercului
circumscris). În general, numărul treptelor poligonului înscris în cerc
creşte, cu cât puterea transformatorului este mai mare (figura 1.10).

1.9. Secţiuni ale coloanelor: a) coloană

pătrată; b), c) coloană poligonală în trepte.
Fig. 1.10. Coloana unui transformator de 630
kVA.

Fig.

La transformatoarele în manta, secţiunea transversală a

coloanelor are, în mod obişnuit, o forma dreptunghiulară, folosindu-se
înfăşurări cu bobine de formă dreptunghiulară şi cu colţurile rotunjite.
Dacă diametrul coloanei depăşeşte 35 cm, se impune execuţia
canalelor de răcire, care pot fi perpendiculare pe planul tolelor sau
paralele cu acest plan (figura 1.11). Realizarea coloanei din figura
1.11.a, este mult mai complicată, din punct de vedere tehnologic, decât
a celeia din figura 1.11.b, dar prezintă avantajul unei eficienţe mărite a
răcirii tolelor, scurgerea fluxului de căldură nefiind îngreunată de
straturile de izolaţie dintre tole.

Fig. 1.11. Secţiuni ale coloanelor cu Fig. 1.12. Izolaţii între treptele
canale de răcire: a) perpendiculare miezului unui autotransformator
pe suprafaţa tolelor; de 200 MVA.
b) paralele cu suprafaţa tolelor.

Secţiunea jugului poate avea formă dreptunghiulară sau formă în

trepte (figura 1.13). În cazul formei în trepte, secţiunile pachetelor de
tole, care formează jugurile, au o formă cât mai apropiată de aceea a
secţiunilor pachetelor de tole care formează coloanele (figura 1.14),
fapt care contribuie la o repartizare mai uniformă a fluxului magnetic
pe secţiunea jugului.

F
ig. 1.13. Secţiuni ale jugurilor. Fig. 1.14. Jugurile şi coloanele unui autotransformator
de 200MVA.

7
Pentru a reduce curentul de mers în gol şi pierderile în miezul
transformatorului cu coloane, secţiunea jugului este mai mică cu 5 ÷
15% decât aceea a coloanelor.
Jugurile şi coloanele sunt consolidate prin presare între grinzi de
lemn, pentru transformatoarele de mică putere, iar pentru
transformatoarele de medie şi mare putere, între grinzi de oţel laminat,
de diverse profile (U, L) sau sudate. Grinzile sunt strânse prin buloane
de strângere, izolate, sau prin alte dispozitive de asamblare.
Capetele buloanelor se sprijină de regulă pe platbande metalice,
cu rol de a repartiza efortul de strângere şi izolate faţă de miez prin
diverse materiale electroizolante.

1.1.2. Înfăşurările transformatorului

Înfăşurările transformatorului se execută din conductoare de
cupru electrolitic, a căror secţiune depinde de curentul nominal al
transformatorului, şi mai rar din conductor de aluminiu, atunci când
apar mai ales constrângeri de greutate şi transport a diferitelor
transformatoare. Conductoarele sunt izolate cu bumbac, email sau
hârtie
Pentru determinarea secţiunii conductoarelor se impune o
densitate de curent de 2 ÷ 4,5 2 A/ mm , la transformatoarele în ulei şi de
1 ÷ 2,5 2 A/ mm , la cele uscate.
Se utilizează conductoare rotunde pentru secţiuni ale
conductorului de la 0,02 la 10 2
 mm (o valoare a curentului electric sub

8
25 A la transformatoarele uscate şi 45 A la cele în ulei) şi
dreptunghiulare pentru secţiuni mai mari de 6 2
mm .
Numărul de spire al înfăşurărilor primare şi secundare se
determină în raport cu tensiunea nominală a transformatorului. Pentru a
se realiza un cuplaj magnetic cât mai strâns între înfăşurări, primară,
respectiv secundară, acestea se plasează pe aceeaşi coloană a
transformatorului.
După modul cum sunt aşezate înfăşurările una faţă de cealaltă
există următoarele forme constructive: a) înfăşurări concentrice; b)
înfăşurări biconcentrice; c) înfăşurări alternante (suprapuse).
a) Înfăşurări concentrice (figura 1.15). Acest tip constructiv
constă din două sau mai multe înfăşurări de formă cilindrică, însă de
diametre diferite, montate coaxial în jurul miezului (figura 1.16). Lângă
miezul coloanei se aşează de regulă înfăşurarea de joasă tensiune şi la
exterior cea de înaltă tensiune, căreia trebuie să i se asigure distanţe de
izolaţie faţă de masă (miez magnetic, cuva, etc.).
 g. 1.15. Miezul transformatorului
monofazat, cu coloane şi înfăşurări
concentrice.
Fig. 1.16. Montajul bobinelor concentrice
(autotransformator 200 MVA).

Fi

9
b) Înfăşurări biconcentrice (figura 1.17). Aceste înfăşurări sunt
compuse dintr-o înfăşurare de înaltă tensiune având forma de bobină
cilindrică unică şi dintr-o înfăşurare de joasă tensiune împărţită în două
bobine cu acelaşi număr de spire: una de diametru mai mic decât
diametrul interior al bobinei de înaltă tensiune, montată în interiorul
acesteia, cealaltă de diametru mai mare decât diametrul exterior al
bobinei de înaltă tensiune, montată în exteriorul acestei înfăşurării,
coaxial cu ea.
Bobinele cilindrice ale înfăşurărilor concentrice şi biconcentrice
se izolează între ele cu ajutorul unor cilindri izolatori, confecţionaţi din
carton electroizolant.
c) Înfăşurări alternante (figura 1.18). Sunt folosite în general, în
cazuri speciale, la transformatoare pentru cuptoare, la transformatoare
cu tensiuni de scurtcircuit foarte mici, la transformatoare răcite cu aer,
etc. Înfăşurările alternante se folosesc şi la transformatoarele cu miezul
în manta.
Bobinajele alternante se execută în două variante, ca bobinaje
simetrice şi ca bobinaje nesimetrice, prima variantă având o răspândire
mult mai largă. Bobinajul de joasă tensiune se compune de obicei din
galeţi dubli iar bobinajul de înaltă tensiune poate fi compus fie din
galeţi dubli, fie din galeţi din sârmă rotundă (la transformatoarele mici),
legaţi în serie.
Înfăşurările concentrice şi biconcentrice sunt superioare celor
alternante, atât prin simplitatea lor de construcţie, uşurinţa de montare
şi demontare, cât şi prin calităţile lor de exploatare: o siguranţă mărită

10
în ceea ce priveşte izolaţia înfăşurării de înaltă tensiune faţă de cea de
joasă tensiune şi o rezistenţă mecanică, în caz de scurtcircuit, sporită.

Fig. 1.17. Înfăşurare

biconcentrică. Fig. 1.18. Înfăşurare alternantă.

Înfăşurările alternante dau valori reduse pentru tensiunea de

scurtcircuit şi necesită dimensiuni şi pierderi, în gol, mici. Ele sunt
folosite la transformatoarele pentru alimentarea cuptoarelor electrice şi,
destul de frecvent, la transformatoarele uscate.
După modul de confecţionare, bobinajele se pot clasifica în
următoarele categorii.
a) Bobinaje în folie – folia fiind de fapt o tablă de aluminiu de o
grosime variabilă, calculată in funcţie de curentul ce străbate
înfăşurarea.
Acest tip de bobinaj se foloseşte exclusiv la înfăşurările de joasă
tensiune, la transformatoare cu puteri de până la 2 MVA şi, în cazuri
excepţionale, la transformatoare speciale destinate cuptoarelor de
inducţie, unde curentul este foarte mare, de ordinul zecilor de mii de
amperi.

11
Folia se bobinează pe întreaga înălţime a coloanei, fiecare
înfăşurare în jurul cilindrului de bobinaj reprezentând o spiră deci,
numărul de rotaţii complete coincide cu numărul de spire aferente
înfăşurării. Spirele se izolează între ele cu hârtie electrotehnică iar, în
cazul unui număr mai mare de spire, pentru a preveni o încălzire
excesivă, se montează pene longitudinale din carton electrotehnic, ceea
ce permite răcirea optimă a bobinajului.
b) Bobinaje cilindrice şi stratificate – se execută cu orice tip de
conductoare, cu unul sau mai multe conductoare în paralel. Înfăşurarea
este considerată cilindrică dacă toate conductoarele sunt, cel puţin pe o
latură, în contact cu uleiul. Înfăşurările cilindrice pot fi într-un strat sau
în două straturi.
În cazul folosirii a mai multor conductoare în paralel, acestea se
pot suprapune, formând un mănunchi de conductoare. Avantajul acestui
procedeu tehnologic este acela că egalizatoarele de capăt ale bobinei
sunt mai uşor de executat, fiind necesară cel puţin o transpoziţie pentru
egalizarea lungimii conductorului.
Bobinajul se poate executa şi prin alăturare axială, în acest caz ne
mai fiind nevoie de transpoziţii, pentru egalizarea lungimii
conductorului. Apar în schimb dificultăţi la rigidizarea capetelor
înfăşurărilor.
 În ultimul timp, se utilizează, din ce în ce mai frecvent, bobinajul
cilindric de tip ,,multistart’’, mai ales in cazul bobinelor de reglaj, la
transformatoarele de medie putere, acolo unde numărul relativ mic de

12
spire permite bobinarea cilindrică cu multe conductoare în paralel,
fiecare conductor reprezentând o bobină de reglaj.
În figurile 1.19.a şi 1.19.b, este reprezentat un bobinaj de
tip ,,cilindric – multistart”, utilizat la înfăşurarea de reglaj fin, a unui
transformator de 40 MVA.

Fig. 1.19.a. Bobinaj ,,cilindric -

multistrat”. Fig. 1.19.b. Detaliu ieşiri înfăşurare. c) Bobinaje

spiralate – care, la rândul lor, pot fi:
− cu un început;
− cu mai multe începuturi.
Bobinajul spiralat se foloseşte în cazul bobinelor de joasă
tensiune şi, numai acolo unde este necesară o secţiune mare a
conductorului, datorită curenţilor mari ce trec prin faza respectivă.
Bobinajul spiralat se aseamănă cu bobinajul cilindric, fiind realizat într
un singur strat şi având spirele distanţate între ele prin canale de răcire
confecţionate din carton electrotehnic. Lăţimea canalului depinde de
grosimea galetului şi asigură spirei o răcire corespunzătoare.

13
Acolo unde secţiunile impun un număr de conductoare în paralel
foarte mare, se alcătuiesc două mănunchiuri de conductoare, separate
între ele prin distanţieri. Se bobinează concomitent cele două
mănunchiuri de conductoare, reprezentând o singură cale de curent
(figurile 1.20.a şi b). O atenţie deosebită trebuie acordată egalizării
spirei de capăt (fig. 1.20.b), pentru a putea realiza o presare
corespunzătoare şi o bună consolidare a bobinei, în timpul funcţionării.
Datorită numărului mare de conductoare pe direcţia radială, deci
a lungimii diferite a conductoarelor, la acest tip de bobinaj, este
necesară transpoziţia conductoarelor. Numărul transpoziţiilor depinde
de numărul de conductoare pe direcţia radială şi de modul de execuţie a
transpoziţiei.
În cazul transpoziţiei fiecărui conductor elementar, se obţine: −
numărul transpoziţiilor, ntr = ncond – 1, ncond reprezentând numărul
conductoarelor;
− transpoziţia se realizează după wt/(ntr + 1) spire, unde wt este
numărul total de spire.
Numărul transpoziţiilor poate fi redus dacă se combină
transpunerile simple cu cele totale sau se poate reduce la o singură
transpoziţie, în cazul transpoziţiei totale, caz în care: ntr = 1, iar
transpoziţia se poate realiza la wt /2 spire.
d) Bobinaje continue – sunt cele mai utilizate tipuri de bobinaj în
transformatoarele electrice de putere deoarece, oferă în proiectarea lor
destul de multe grade de libertate:
− alegerea optimă a înălţimii şi diametrelor înfăşurării;

14
− flexibilitate în alegerea tipului de conductoare;
− prezintă cea mai bună stabilitate electrodinamică dintre toate
tipurile de bobinaj;
− permit răcirea bună a înfăşurării prin canalele de răcire
radiale şi axiale;
− sunt destul de uşor de executat.
 ig. 1.20.a. Bobina spiralată cu două
începuturi.
Fig. 1.20.b. Detaliu capăt înfăşurare
spiralată.

Se pretează la aproape toate tipurile de înfăşurări, la înfăşurări de

joasă tensiune, la cele de înaltă tensiune şi la cele de reglaj; în general,
la înfăşurările pentru tensiuni cuprinse între 1 şi 400 kV. Acest tip de
bobinaj nu este indicat la înfăşurările sub 1 kV şi la înfăşurările
parcurse de curenţi mai mari de 1000 A.
În funcţie de necesitate pot fi executate cu unul sau mai multe
conductoare în paralel; totuşi, în funcţie de diametrul înfăşurării, nu se

15
recomandă utilizarea unei înfăşurări cu mai mult de 6 – 8 conductoare
în paralel. Se confecţionează sub formă de galeţi înseriaţi, fără lipituri,
de unde derivă şi numele de înfăşurare continuă.
La înfăşurările de înaltă tensiune, peste 110 kV tensiune
nominală, pentru reducerea solicitărilor la impuls de tensiune, în
bobinele continue se utilizează tipuri speciale de întreţesere, care au ca
efect creşterea capacitaţii serie a bobinei, în comparaţie cu capacitatea
spre masă, ceea ce conduce la uniformizarea distribuţiei iniţiale a
tensiunii de impuls.
 e) Bobinaje în galeţi, întreţesute:
− bobinaje întreţesute de tip ,,Enghlish Electric”;
− bobinaje întreţesute de tip ,,Gantz”;
− bobinaje întreţesute de tip ,,Savoisienne”;
− bobinaje întreţesute de tip ,,dublu Savoisienne”.
Bobinaje întreţesute de tip ,,Enghlish Electric”.
Cea mai nouă metodă de îmbunătăţire a capacităţilor unei
înfăşurări o reprezintă ,,bobinarea întreţesută” (intercalată). În funcţie
de modul de dispunere a spirelor, creşte capacitatea serie bobinării
intercalate, astfel încât se va obţine o distribuţie uniformă a tensiunii
iniţiale.
În situaţia unei bobinări întreţesute, două spire electrice sunt
despărţite fizic printr-o spiră care transmite unda electromagnetică pe o
arie mai amplă, de-a lungul bobinajului. Bobinarea are loc ca în cazul
unui disc continuu obişnuit, însă are doi conductori. Poziţia radială a
celor doi conductori este interschimbabilă (conductorii comută între ei)

16
la nivelul diametrului interior, iar în plus, la nivelul transpoziţiei
superioare, se schimbă şi poziţia celor trei conductoare din interiorul
căii de curent. Conductorii apropiaţi sunt conectaţi la nivelul diametrul
exterior, formându-se astfel un singur circuit pentru bobina cu două
discuri.
Avantajul este evident, datorită faptului că nu mai este nevoie de
un spaţiu suplimentar, ca în cazul folosirii şunturilor electrostatice sau a
şunturilor parţial electrostatice (inele statice).

În ceea ce priveşte bobinarea întreţesută, nu numai că se remarcă

o creştere semnificativă la nivelul capacităţilor serie dar, totodată, va
scădea şi capacitatea potenţializată, ca urmare a reducerii spaţiului
necesar bobinării. Aceasta este o consecinţă a faptului că izolaţia din
înfăşurare, pe direcţie axială, poate fi redusă (datorită îmbunătăţirii
distribuţiei tensiunii), ceea ce reduce deopotrivă înălţimea înfăşurării şi
prin urmare capacitatea potenţializată.

Schema electrică a unui bobinaj întreţesut, realizat cu un

conductor „trigeamăn”, pe calea de curent, este prezentată în figura
1.21. În funcţie de curentul ce trece prin înfăşurare, se pot executa
bobinaje cu mai multe conductoare în paralel dar, principiul este acelaşi
cu cel prezentat în schema electrică din figură.
Bobinajul prezentat este executat cu două conductoare trigemene,
în urma sudurilor rezultând o singură cale de curent, cu un conductor
„trigeamăn”(fig. 1.22).

17
Bobinaje întreţesute de tip ,,Gantz”.
Bobinajul întreţesut tip ,,Gantz’’ este specific înfăşurărilor de
reglaj pentru transformatoarele cu posibilitatea reglajului sub sarcină.
Utilizarea acestui tip de bobinaj a fost impusă de principalul
inconvenient al bobinelor de reglaj şi anume, numărul mic de spire în
comparaţie cu înfăşurarea de I.T. – între 5 % şi 19 %, în funcţie de tipul
comutatorului de reglaj sub sarcină. Bobina de reglaj trebuie să aibă o
înălţime cât mai apropiată de cea a bobinei de I.T., pentru reducerea
solicitărilor dinamice şi de scurtcircuit în înfăşurările transformatorului.
În plus, acestea trebuie împărţite în mai multe semi-bobine, de regulă 9,
 fiecare semi-bobină reprezentând o priză de reglaj. De aici apare
necesitatea unui bobinaj întreţesut pe o semi-bobină.
În figura 1.23 este prezentată schema electrică a unei semi-bobine
cu un număr de 4 galeţi, fiecare cu 8 spire, bobinajul fiind executat cu
două conductoare în paralel. După execuţia celor patru galeţi se execută
o singură transpoziţie de întreţesere, o singură sudură a conductorului,
în final rezultând un bobinaj întreţesut cu o bună capacitate şi o
distribuţie uniformă a tensiunii între spire.

18
Galet 1 Galet 2 Galet 3 Galet 4 1 16 17” 32”

1’
1” 8 14” 17

9
9’ 8’ 6 25”
9”
8” 6’ 25’
2
2’
2” 15 6” 25
10
10’ 10” 3 15’ 13 18”
3’
3” 15” 13’ 18’
11
11’ 11” 4 7 13” 18
4’
4” 7’ 5 26”
12
12’ 7” 5’ 26’

16’
14 26

16”
14’ 19”
17’
19’

19
32’
27”
32
27’
24”
27
24’
20”
24
20’
31”
20
31’
28”
31
28’
23”

23’

23

30”

30’

30

22”

22’

22

29”

29’

29

21”

21’
 12” 5” 28 21 Cilindru şi pene de bobinaj

Fig. 1.21. Schema bobinajului de tip întreţesut continuu ,,Enghlish Electric”

Legenda:
conductori elementari
transpoziţie conductor trigeamăn de întreţesere ( cu sudură ) transpoziţie interioară
trigeamăn

Fig. 1.22. Realizarea practică a bobinei.

19
Galet 1 Galet 2 Galet 3 Galet 4 1 24 9 32

17
8 25 16

2
23 10 31

18
7 26 15

3
22 11 31

19
6 27 14

4
21 12 29

20
5 28 13

Cilindru şi pene de bobinaj

 Fig. 1.23. Schema electrică a bobinajului de tip „Gantz”.

Legendă:

Ieşire priză reglaj comutator de ploturi

Transpoziţie exterioară
Transpoziţie interioară
Transpoziţie generală de întreţesere (cu sudură conductor),
specifică înfăşurărilor de reglaj unde întreţeserea este după 4 galeţi

Bobinaje întreţesute de tip ,,Savoisienne”.

Bobinajele întreţesute cele mai performante sunt bobinajele de tip
,,Savoisienne”. Schema electrică a unei astfel de înfăşurări este
prezentată în figura 1.24.
Particularitatea acestui tip de bobinaj o reprezintă faptul că,
inclusiv conductoarele ce compun aceiaşi spiră, sunt întreţesute cu o
parte din conductoarele unei alte spire (în cazul din figură
conductoarele spirei 1 sunt întrepătrunse de un conductor al spirei 7, iar
20
celălalt conductor al spirei 7 desparte spira 1 de spira 2; la rândul său,
spira 2 este despărţită de un conductor al spirei 8; acest lucru se repetă
pe toti galeţii bobinaţi astfel).
Pe galeţii 5 şi 6 din figura 1.24 se poate observa cea mai bună
soluţie aplicată până în prezent, referitor la aranjarea spirelor în
interiorul înfăşurării. La acest tip de bobinaj, numit ,,Savoisienne cu
spiră în minus”, conductoarele aceleiaşi spire, de la extremităţi, sunt
aşezate pe doi galeţi apropiaţi, în acest fel reducându-se la minim
diferenţa de potenţial dintre exterioarele acestora.

Galet 1 Galet 2 Galet 3 Galet 4 Galet 5 Galet 6 1 12’ 13 24’ 25 37’

7 1’ 7’ 2
 8 11’ 18 25’ 31

2’ 5’ 14 32 37

8’ 11 20 23’ 26 30’

5 14’ 17’ 32’ 36’

3 20’ 23 26’ 30

9 10’ 17 33 36

3’ 4’ 15 27 29’

10 21 22’ 35’

9’ 4 15’ 16’ 33’

6’ 21’ 22 27’ 29

12 16 34 35
19
6 28 28’
13’ 18’
34’
19’ 24 31’

Cilindru şi pene de bobinaj

Fig. 1.24. Bobinaj întreţesut de tip ,,Savoisienne”.
Legendă:

1’ - spiră electrică alcătuită din două conductoare în paralel

în galet - canal de răcire / egalizator spiră

- intrare / ieşire din bobinaj, 2 conductoare în paralel

- transpoziţii superioare
- transpoziţii interioare

21
Observaţii:
 1. Bobina se lucrează cu 4 conductori elementari, în urma sudării
rămânând două conductoare pe calea de curent.
2. Galeţii 5 şi 6 sunt o variantă a tipului ,,Savoisienne”, cu
particularitatea de a avea un număr de conductoare impar pe galet (se
numesc ,,Savoisienne cu spiră în minus”, spira este împărţită pe doi
galeţi, fapt care contribuie la micşorarea semnificativă a concentrării
liniilor de câmp pe extremitatea galeţilor; în consecinţă, se reduce
semnificativ numărul de elemente izolante care ar trebui montate pe
extremităţile acestora. Acest tip de bobinaj se execută la capătul
înfăşurărilor.

1.1.3. Comutatoarele şi prizele de reglaj al tensiunii

Când transformatoarele sunt instalate în puncte diferite ale unei
reţele de distribuţie, se poate întâmpla ca tensiunile de alimentare în
acele puncte să fie neegale, în consecinţă, vor fi diferite şi tensiunile
secundare ale transformatoarelor ce alimentează reţeaua de joasă
tensiune.
Pentru a remedia acest inconvenient, înfăşurările de înaltă
tensiune ale transformatoarelor sunt prevăzute, pe lângă priza
principală, cu prize suplimentare de reglaj al tensiunii, care permit să se
aplice înfăşurării primare o tensiune a cărei valoare să fie de ± 5% faţă
de cea nominală. Utilizând o priză sau alta, adică introducând în circuit
un număr sau altul de spire din înfăşurarea de înaltă tensiune – numită
înfăşurare de reglaj – se poate modifica raportul de transformare, prin

22
urmare se poate obţine în înfăşurarea secundară o tensiune egală cu cea
nominală sau apropiată de ea. Priza principală a transformatorului
(priza mediană) se numeşte priză nominală.
Trecerea de la o priză la alta se face simultan pe toate cele trei coloane
cu ajutorul unui comutator de reglaj (figura 1.25). La transformatoarele
mari şi tensiuni înalte, în special la cele de interconexiune între reţele,
reglajul se face sub sarcină şi în limite foarte largi care ajung uneori la
±15% . Un asemenea reglaj, care poate urmări şi alte scopuri decât cel
prezentat anterior, se realizează cu dispozitive de comutare speciale
funcţionând după diverse principii.

Fig. 1.25. Schema de reglaj a comutatorului.

23
În funcţie de puterea de rupere şi de curentul care trece prin
înfăşurare, în momentul comutării, comutatoarele pot fi: • monofazate –
adică un comutator asigură comutarea pe o singură fază a
transformatorului (în acest caz fiind necesară o sincronizare riguroasă
între cele trei comutatoare ale aceluiaşi transformator (figura 1.26.a);
 • trifazate – atunci când un singur comutator asigură
comutarea pe cele trei înfăşurări ale transformatorului simultan (figura
1.26.b).

g. 1.26.a. Comutatoare monofazate –

autotransformator de 200 MVA.

1.1.4. Izolatoarele de trecere

Fig. 1.26.b. Comutator trifazat –
autotransformator de 25 MVA.

Fi

Asigură trecerea conductoarelor prin capacul cuvei

transformatorului şi sunt compuse din izolatorul propriu-zis şi
elementul conductor. Izolatorul de trecere, fiind un element intermediar
între reţea şi bobinajul transformatorului, este expus în primul rând

24
acţiunii supratensiunilor reţelei, în consecinţă trebuie să fie construit în
aşa fel încât să poată rezista acestora.
La transformatoarele cu ulei, izolatoarele sunt fixate de regulă pe
capacul cuvei cu ajutorul flanşelor de fixare.
Distanţele minime, prin aer, între bornele izolatoarelor de înaltă
tensiune şi faţa de masă (diverse construcţii metalice) sunt impuse prin
standardele în vigoare.
În ultimul timp, în afară de izolatoarele clasice, cu izolaţie
ceramică, sunt preferate izolatoarele de tip ,,compozit” (figura 1.27),
superioare prin avantajele pe care le conferă: nu sunt casante, nu
necesită întreţinere şi au o greutate redusă.

Fig. 1.27.a. Izolatori de trecere cu

izolaţie de tip ,,compozit”
(autotransformator - 400 MVA).

1.1.5. Cuva transformatorului

Fig. 1.27.b. Izolatori de trecere cu izolaţie

din ceramica (transformator - 40MVA).
 La transformatoarele răcite cu ulei, transformatorul propriu-zis
(miez cu înfăşurări), este introdus într-o cuvă, cufundat în uleiul de
răcire. Cuva, confecţionată din tablă ondulată sau prevăzută cu ţevi de

25
răcire, pentru a mări suprafaţa de răcire, trebuie să asigure evacuarea
prin radiaţie şi convecţie a căldurii corespunzătoare pierderilor din
miezul şi înfăşurările transformatorului, astfel încât temperatura
maximă să nu depăşească valori de ordinul 80° C.
Uleiul are rolul de a îmbunătăţi fenomenul de transmisie a
căldurii de la părţile active, miez şi înfăşurări, la mediul de răcire şi are
rol de izolator electric al înfăşurărilor, atât una faţă de alta, cât şi faţă de
miez şi celelalte părţi constructive ale ansamblului. Uleiul are o
anumită rigiditate dielectrică şi, pentru a-i menţine proprietăţile sale
fizice, trebuie evitat contactul direct, pe o suprafaţă mare, dintre ulei şi
aer. În acest scop, cuva este prevăzută cu un vas de expansiune, numit
conservator de ulei.
Cuva este prevăzută cu racorduri, la care pot fi montate, în
funcţie de tipul transformatorului şi cerinţele beneficiarului, diferite
subansamble necesare, pentru răcirea uleiului şi implicit a înfăşurărilor
şi miezului feromagnetic. Pe capacul cuvei sunt montate izolatoarele de
trecere şi conservatorul de ulei.
Dimensiunile şi forma cuvei sunt dependente de puterea nominală
a transformatorului. Puterea nominală a transformatorului este definită
ca fiind puterea aparentă la bornele circuitului secundar, pentru care nu
sunt depăşite limitele de încălzire prevăzute în standard. Împreună cu
alte mărimi caracteristice înscrise pe plăcuţa indicatoare a
transformatorului (tensiuni nominale, curenţi nominali, frecvenţa
nominală, etc.), puterea nominală determină regimul nominal al
transformatorului, în condiţii normale de încălzire şi răcire.

26
Dimensiunile interioare ale cuvei depind de mărimea
transformatorului şi de distanţele dintre piesele aflate sub tensiune şi
pereţii cuvei, precum şi de distanţa dintre jugul superior şi capac
(distanţa dintre baza cuvei şi jugul inferior fiind în general mică).
Distanţele, anterior menţionate, depind de puterea transformatorului, de
valoarea nominală a tensiunii înalte, precum şi de modul de amplasare
şi de tipul comutatorului de prize.
Principalele subansamble pe care le poate avea o cuvă, sunt: a.
radiatoare confecţionate din ţeavă eliptică sau rotundă, cu sau fără
electroventilatoare;
b. baterii de răcire, în cazul unităţilor de mare putere,
prevăzute cu mai multe electroventilatoare şi cu pompe de recirculare a
uleiului;
c. baterii de răcire, cu pompe şi circuit de apă – mai ales în
cazul transformatoarelor destinate centralelor hidroelectrice, unde
necesarul de apă nu reprezintă o problemă.
De asemenea, cuva transformatorului reprezintă suportul pentru
montarea accesoriilor ce deservesc exploatarea, în condiţii bune, a
echipamentului (figura 1.28, a şi b).

1.1.6. Conservatorul de ulei

Rolul conservatorului este acela de a asigura o suprafaţă de
contact, între ulei şi aerul atmosferic, cât mai mică şi de a compensa
creşterea volumului uleiului datorită încălzirii. Totodată, conservatorul
asigură menţinerea nivelului minim necesar, în izolatoarele de trecere.

27
Comunicaţia conservatorului cu mediul ambiant se face prin
intermediul unui filtru de aer, pe bază de substanţe higroscopice
(silicagel).

Fig. 1.28.a. Cuvă autotransformator de

200 MVA.
Fig. 1.28.b. Cuvă transformator de 40
MVA.

În ultima perioadă se folosesc tot mai mult conservatoare echipate

cu membrană de protecţie a uleiului electroizolant contra contactului
direct cu mediul ambiant, acestea având şi rolul de a urmări variaţia
nivelului uleiului în conservator.
Conservatorul cu membrană de protecţie este destinat înlocuirii
conservatoarelor cu ulei rece sau cu membrană elastică, de la unităţile
de transformare de medie şi mare putere, în scopul împiedicării
pătrunderii umidităţii şi a oxigenului din atmosferă, în uleiul de
transformator. Aceasta determină încetinirea semnificativă a procesului
de îmbătrânire, prin oxidare, a uleiului şi a izolaţiei solide, a părţii
active.

28
Conservatorul este de tip cilindric, rezistent la vid şi are prevăzute toate
accesoriile necesare racordării la cuva transformatorului şi a unei bune
funcţionări.

Fig. 1.29. Conservator cu membrană montat pe un

autotransformator de 200 MVA.

1.1.7. Accesoriile transformatorului

 Pentru o funcţionare optimă, la parametrii prevăzuţi în cadrul
proiectării, transformatorul are nevoie de o serie de accesorii, fiecare
dintre acestea având un rol bine determinat (vezi tabelul 1.1). Cele mai
importante dintre acestea sunt prezentate în figura 1.30.
Tabelul 1.1.
1 Izolatori IT 11 Cofret de comandă
. .

2 Izolator nul IT 12 Indicator de temperatură a uleiului

. .

3 Izolatori JT 13 Indicator de temperatură a înfăşurării

. .

4 Conservator de ulei 14 Releu Buchholz

. .

29
5 Comutator de reglaj 15 Filtru de aer deshidratant cu silicagel
. .

6 Mecanism de acţionare 16. Indicator magnetic de nivel al uleiului

. pentru comutator

7 Supapă de presiune 17. Cărucior (roţi)

.

8 Suporţi pentru cric 18. Răcitoare

.

9 Robinet de golire şi filtrare a uleiului 19. Motopompe

.

10. Robinet de filtrare a uleiului

 Fig. 1.30. Accesorii ale transformatorului.

1.2. Principiul de funcţionare

1.2.1. Transformatorul monofazat

Transformatorul monofazat prezintă cel puţin două înfăşurări
aşezate pe miez. Pe la bornele înfăşurării primare, transformatorul
primeşte de la reţeaua de alimentare o putere electrică pe care o

30
transmite, prin intermediul câmpului electromagnetic, circuitului
secundar.
În continuare se vor nota cu indice „1” toate mărimile
caracteristice înfăşurării primare şi cu indice „2” toate mărimile
caracteristice înfăşurării secundare.
Funcţionarea transformatorului se bazează pe legea inducţiei
electromagnetice şi anume, a inducţiei mutuale între două circuite
parcurse de curent alternativ, imobile unul faţă de altul.
Dacă se conectează primarul unui transformator monofazat la o
sursă de curent alternativ, de tensiune u1, în regim de funcţionare în gol,
înfăşurarea primară va fi parcursă de un curent alternativ i10, relativ
mic, datorită reactanţei mari a înfăşurării (figura 1.31).

1 i10
u1 Γ

u2 2’ w2
1’ w1
2 ϕ

Fig. 1.31. Schemă explicativă pentru principiul de funcţionare a

transformatorului.

Solenaţia înfăşurării primare, θ = w1·i10, este solenaţia de

magnetizare; aceasta generează, prin miezul feromagnetic, fluxul
magnetic φ, variabil în timp.

31
Pentru o mai bună înţelegere, presupunem că i10 este de forma i10
= I10 2 sinωt şi aplicăm legea circuitului magnetic pe curba închisă Γ.
Obţinem:

SΓ 1 10 H ⋅ dl = θ = w ⋅i
Γ ∫ ; (1.1)
H l w I 2 sinωt Fe 1 10 ⋅ = ⋅ ⋅ ; (1.2)
 lFe, fiind lungimea medie a unei linii de câmp, adică tocmai lungimea
curbei Γ.
Prin urmare,
⋅
= . (1.3)
Fe
Bμ l sinωt
w I 2 1 10 Fe

Dacă considerăm secţiunea miezului transformatorului constantă şi o

⋅
notăm cu SFe, fluxul magnetic, ϕ, poate fi exprimat cu relaţia: Fe Fe ⋅ ⋅ ⋅ ω
ϕ = ⋅ = ∝ . (1.4)
wI
B S Fe
1 10
S 2 sin t
Fe
l
Se observă că, un curent de magnetizare sinusoidal generează în
miez un flux magnetic având tot o variaţie sinusoidală în timp, cu
aceeaşi frecvenţă; mai mult, se poate aprecia că cele două mărimi sunt
în fază.
În înfăşurarea secundară, care înlănţuie practic acelaşi flux
magnetic φ, se induce o tensiune electromotoare de transformare, având
frecvenţa egală cu frecvenţa tensiunii la bornele primare. Valoarea
tensiunii electromotoare induse este proporţională cu numărul de spire
ale înfăşurării.

32
Dacă se neglijează căderea de tensiune datorită rezistenţei
înfăşurării primare, precum şi căderea de tensiune corespunzătoare
fluxului magnetic care nu este înlănţuit de înfăşurarea secundară (fluxul
 magnetic de scăpări), curentul de mers în gol fiind mic, tensiunea la
bornele înfăşurării primare este egală cu tensiunea electromotoare
indusă de fluxul magnetic în această înfăşurare, cu semn schimbat:
ϕ
u1 ue1 w1 ≅ − = ; (1.5)
d
dt
tensiunea la bornele înfăşurării secundare este:
ϕ
u20 ue2 w2 = + = − ; (1.6)
d
dt
Raportul tensiunilor la borne se notează cu ku,
1
u w
k = ≅ (1.7)
1
u
w
20 2
u
şi este denumit raport de transformare.
În regim sinusoidal, raportul valorilor instantanee ale tensiunilor
este egal cu raportul valorilor efective, deci:
U
k = . (1.7.a)
1
u 20
U
În cazul în care tensiunea secundară este mai mare decât cea
primară, u2 > u1, transformatorul este ridicător de tensiune iar, dacă
tensiunea secundară este mai mică decât cea primară, u2 < u1,
transformatorul este coborâtor de tensiune.
Dacă se conectează la bornele înfăşurării secundare un
consumator, circuitul secundar se închide şi va fi parcurs de curentul i2,
 33
determinat de tensiunea la bornele secundare, la funcţionarea în sarcină
a transformatorului, u2 şi de impedanţa sarcinii; curentul i1 prin
înfăşurarea primară se modifică corespunzător cu sarcina
transformatorului.
Fluxul magnetic φ este produs de solenaţia rezultantă,
m1122 θ = w ⋅i − w ⋅i , (1.8)
care este în acest caz solenaţia de magnetizare.
Deoarece fluxul magnetic variază puţin de la funcţionarea în gol
la funcţionarea în sarcină, căderea de tensiune pe impedanţa înfăşurării
primare fiind mică, solenaţia de magnetizare, θ m, este mică în raport cu
solenaţiile înfăşurărilor şi se poate scrie:
w1 ⋅i1 − w 2 ⋅i 2 ≅ 0 ; (1.9)
sau,
i
≅ ≅ . (1.10)
2 2
i 1 k
1 ww
1u

La funcţionarea în sarcină a transformatorului, raportul curenţilor

prin înfăşurări este aproape egal cu inversul raportului de transformare.
În regim sinusoidal relaţia (1.10) devine:
I
≅ . (1.11)
1
1
I
k
2u

Transformatorul absoarbe pe la bornele primare puterea

instantanee u1⋅i1, de la reţeaua de alimentare şi cedează receptorului, pe
la bornele înfăşurării secundare, puterea instantanee u2⋅i2. Neglijând
 34
orice pierderi în transformator şi orice înmagazinare de energie în
câmpurile magnetice, se poate scrie relaţia:
u1⋅i1 ≅ u2⋅i2; (1.12)
sau,
U
≅ ≅ (1.12.a)
I
1
k
2
2 u
U I 1

Aşadar, transformatorul modifică valoarea tensiunii u1, a reţelei

de alimentare, la valoarea u2, care convine receptorului conectat la
bornele secundare, fără a afecta în mod semnificativ valoarea puterii
cerute de la reţea.
La funcţionarea transformatorului în sarcină se produc căderi de
tensiune în înfăşurări, datorită rezistenţelor şi reactanţelor de dispersie
ale acestora; tensiunea la bornele secundare variază, în general, de la
funcţionarea în gol la funcţionarea în sarcină, în funcţie de căderile de
tensiune din înfăşurări şi de defazajul curentului din secundar faţă de
această tensiune.
 35
2. MAŞINA ASINCRONĂ

Maşina asincronă este utilizată pe scară largă în acţionările

electrice, cu precădere în regim de motor trifazat, în majoritatea
sectoarelor industriale: acţionarea maşinilor unelte, a pompelor, a
compresoarelor, a podurilor rulante, a elevatoarelor, etc. De remarcat,
în ultimul timp, pătrunderea agresivă a maşinii asincrone în domeniul
tracţiunii electrice, mai cu seamă de când, alimentarea acesteia prin
invertoare cu modulare în lăţime a impulsurilor nu mai constituie un
impediment, din punct de vedere al eficienţei economice. Trebuie
amintită aici şi utilizarea maşinii asincrone ca generator, în centralele
electrice de mică putere, de tip hidro sau eolian.
Motoarele asincrone se construiesc într-o gamă foarte largă de
puteri (de la unităţi de watt până la ordinul zecilor de MW) şi având
turaţia sincronă, la frecvenţa de 50 Hz, egală în mod uzual cu 500, 600,
750, 1000, 1500 sau 3000 rot/min, în funcţie de numărul de perechi de
poli. Motoarele asincrone prezintă o construcţie relativ simplă şi
robustă în funcţionare.

2.1. Construcţia şi principiul de funcţionare

În construcţie clasică, maşina asincronă se compune dintr-un

stator şi un rotor concentric cu statorul, dispus în interiorul acestuia.

36
Statorul – constituie partea imobilă a maşinii, fiind format din
miezul feromagnetic pe care se dispune o înfăşurare trifazată. Miezul
este aşezat într-o carcasă cu rol de protecţie şi consolidare.
Miezul feromagnetic are formă cilindrică şi se execută din tole
ştanţate din tablă silicioasă normal aliată, de 0,5 mm grosime (de
obicei), laminată la cald sau la rece; tolele sunt izolate între ele cu o
peliculă de lac izolant sau printr-un strat de oxizi ceramici. În tole, spre
întrefier, se ştanţează crestăturile, repartizate uniform, în care se aşează
înfăşurarea.Înfăşurarea statorică este repartizată şi prin intermediul ei
maşina efectuează schimbul principal de energie electrică cu reţeaua de
alimentare. Înfăşurarea se execută din conductor de Cu izolat sau, la
maşinile de puteri mici, din conductor de Al, izolat cu email. La maşina
asincronă trifazată înfăşurarea statorului se conectează în stea sau
triunghi. La maşinile de puteri mici şi mijlocii, înfăşurarea trifazată are
toate capetele înfăşurărilor de fază scoase la cutia de borne, pentru a
face posibilă conectarea acestora în stea sau triunghi, după necesităţi.
Fiecare înfăşurare de fază este bobinată pentru acelaşi număr de poli.
Carcasa – se execută prin turnare, din aluminiu sau fontă, sau prin
sudare, din tablă de oţel. Carcasa poartă tălpile de fixare a maşinii,
inelul de ridicare, cutia de borne, plăcuţa indicatoare şi scuturile
frontale. În scuturi se montează lagărele pe care se sprijină axul
rotorului.
Rotorul – constituie partea mobilă a maşinii asincrone şi se
compune din miezul feromagnetic, de formă cilindrică, la periferia
căruia (spre întrefier), sunt prevăzute crestăturile în care se aşează o

37
înfăşurare polifazată. Miezul feromagnetic al rotorului se realizează din
tole de 0,5 mm grosime, din acelaşi material ca şi statorul, dar tolele nu
se izolează între ele.
Pachetul de tole rotorice se consolidează pe axul maşinii. Axul se
roteşte în lagărele fixate pe scuturi, pe el fiind prevăzut de obicei şi un
ventilator.
La maşinile care permit o legătură galvanică între înfăşurarea
indusului (rotorul) şi circuitul electric exterior, pe ax se montează
inelele de contact pe care calcă periile (fixe faţă de stator).
Înfăşurarea rotorului, la maşina asincronă de construcţie normală,
se realizează cu acelaşi număr de poli ca înfăşurarea statorică şi se
construieşte fie ca înfăşurare trifazată (bobinată), fie ca înfăşurare
polifazată (sub formă de colivie). Înfăşurarea bobinată se execută din
conductor de Cu sau Al izolat, iar înfăşurarea în colivie (sau în
scurtcircuit) din bare de Cu, Al sau alamă; colivia din Al se execută
prin turnare. Înfăşurarea în colivie nu este izolată faţă de miezul
feromagnetic al rotorului. Înfăşurările bobinate se execută ca înfăşurări
trifazate şi se conectează în stea sau triunghi, iar capetele libere ale
celor trei înfăşurări de fază se conectează la inelele de contact.
Înfăşurările în colivie sunt înfăşurări polifazate, barele coliviei
fiind scurtcircuitate frontal prin inele conductoare.
Întrefierul – este spaţiul liber rămas între miezul feromagnetic al
rotorului şi miezul statorului. Lărgimea întrefierului la maşina
asincronă este practic constantă (dacă neglijăm deschiderea
crestăturilor) şi are o valoare foarte mică (0,1... 2 mm), în vederea

38
obţinerii unui curent de magnetizare cât mai mic, respectiv a unui
factor de putere ridicat.
 Se consideră o maşină electrică rotativă formată din două
armături cilindrice, concentrice, de construcţie normală, a cărei
înfăşurare statorică este conectată la o reţea trifazată simetrică de
alimentare, de frecvenţă f1. Circuitul rotoric se consideră scurtcircuitat
sau închis pe un reostat simetric.
Înfăşurarea statorică, inductorul, parcursă de un sistem trifazat
simetric de curenţi având frecvenţa f1, generează în circuitul magnetic
al maşinii un câmp magnetic învârtitor. Viteza unghiulară a câmpului
învârtitor Ω1, numită viteză de sincronism, este determinată de pulsaţia
ω1 = 2·π·f1, a curenţilor şi de numărul de perechi de poli, p, realizaţi de
înfăşurare, pe o fază:
Ω1 = ω1/p [rad/s]. (2.1)
Din această relaţie se obţine turaţia de sincronism, 1 n , a câmpului
magnetic învârtitor:
60 f
⋅
= . (2.2)
f
1 = sau, [rot/min]
1
n1 n1
[rot/s] p p

Câmpul magnetic învârtitor intersectează bobinele rotorice în

ordinea succesiunii lor, astfel încât, în aceste înfăşurări, se induc
tensiuni electromotoare formând un sistem trifazat simetric. Întrucât
circuitele rotorice sunt închise, de-a lungul lor se stabileşte un sistem
trifazat (rotor bobinat) sau polifazat (rotor în scurtcircuit) de curenţi
electrici.

39
Din interacţiunea câmp magnetic inductor - curenţi rotorici,
rezultă forţe care acţionează tangenţial la rotor, generând faţă de
arborele maşinii un cuplu electromagnetic.
Rotorul este pus în mişcare cu o viteză unghiulară Ω, căreia îi
corespunde o turaţie n, în sensul câmpului magnetic învârtitor.
Fenomenul de inducţie electromagnetică fiind condiţionat de existenţa
unei mişcări relative a câmpului învârtitor faţă de rotor, e necesar ca
viteza unghiulară a rotorului să difere de viteza de sincronism, deci, Ω
≠ Ω1.
Mişcarea relativă a rotorului faţă de câmpul învârtitor este descrisă de
− −
mărimea numită alunecare, s, definită astfel: s = = . (2.3)

ΩΩ1 nn1
1 1
Ω n
Pe baza relaţiei de definiţie a alunecării se pot evidenţia
regimurile de funcţionare ale maşinii asincrone – figura 2.1.

Generator Motor Frână

-∞ - - 0 0 + + 1 1 + + +∞ s
+∞ + + n1 n1 + + 0 0 - - -∞ n
Fig. 2.1. Regimurile de funcţionare a maşinii asincrone.

În regim de motor, pentru ca maşina să dezvolte cuplu

electromagnetic, trebuie îndeplinită condiţia: 0 ≤ Ω < Ω1; alunecarea
este cuprinsă în domeniul 0 ≤ s ≤ 1. Alunecarea s = 1, corespunde
momentului pornirii, când rotorul este imobil, iar valoarea s = 0,
corespunde mersului în gol ideal al motorului.

40
Deoarece interacţiunea dintre înfăşurarea rotorică şi câmpul
 învârtitor, inductor, este dependentă de alunecare, frecvenţa curenţilor
rotorici este diferită de frecvenţa curenţilor statorici. Viteza unghiulară
a câmpului magnetic învârtitor faţă de rotorul aflat în mişcare fiind Ω1
– Ω, pulsaţia mărimilor electrice rotorice este:
ω p(Ω Ω) 2 = 1 − (2.4)
şi utilizând relaţiile (2.1) şi (2.3), se obţine:
2 ω1 ω = s⋅ , sau 2 1 f = s⋅f . (2.5)
Înfăşurarea rotorică, parcursă de curenţi electrici cu frecvenţa f2,
produce la rândul ei un câmp magnetic învârtitor, câmp magnetic de
reacţie, care se deplasează, faţă de rotor, cu turaţia:
⋅
n = ⋅ = = . (2.6)
f sf
2 s n 21
1
p p

Turaţia câmpului rotoric, faţă de stator, se obţine însumând

turaţia acestuia faţă de rotor, n2, cu turaţia rotorului, n:
21111 n + n = s⋅ n + n = s⋅ n + n (1− s) = n . (2.7) Se
observă că, turaţia câmpului de reacţie este egală cu cea a câmpului
statoric.
Prin compunerea câmpului inductor cu câmpul de reacţie, în
întrefier se obţine un flux magnetic rezultant, generator de cuplu
electromagnetic şi care induce în înfăşurările statorice tensiuni
electromotoare având frecvenţa egală cu cea a reţelei de alimentare.
Din principiul de funcţionare se constată o asemănare fe
nomenologică între maşina asincronă şi transformatorul electric
 41
trifazat, de aceea se poate spune că, maşina asincronă, numită şi maşină
de inducţie, se comportă ca un transformator dinamic, generalizat.

2.2. Ecuaţiile de funcţionare

Se fac următoarele notaţii:

11
− u U 2sinω t 1 = - tensiunea de fază statorică;
− i1 - curentul printr-o fază (oarecare) din stator;
− i2 - curentul pe fază în rotor;
− R1, R2 - rezistenţele pe fază ale celor două circuite (sta-tor,
respectiv rotor); în valoarea rezistenţei R2 este inclusă şi rezistenţa pe
fază a reostatului din circuitul rotorului.
− Lσ1, Lσ2 - inductivităţile de dispersie pe fază, statorică, respectiv
rotorică.
Se presupune că rotorul are turaţia n, corespunzătoare unei
alunecări s, iar inductivităţile Lσ1 şi Lσ2 sunt constante.
I1
U1Φt1
φσ1 φσ2 I2 Φt2
R1, Lσ1 R2, Lσ2

Fig. 2.2. Explicativă pentru scrierea ecuaţiilor de funcţionare.

42
dΦ
 Întrucât,
e = − , se pot pune în evidenţă fluxurile prin dt

înfăşurările de fază statorice, respectiv rotorice:

di dΦ
u R i L 1 1t
1 = 1 1 + σ1 + (2.8)
dt dt
di
0 R i L 2 2t = 2 2 + σ2 + . (2.9) dΦ

dt di ,L di
dt Lσ σ2
dt

1 reprezintă variaţia fluxurilor de scăpări statorice şi 1

2
dt
rotorice. La maşina cu circuitul magnetic liniar, fluxurile totale ale
câmpului magnetic rezultant într-o înfăşurare de fază, sunt (indicele „1”
se referă la stator, „2” la rotor):
Φ=Φ+Φ
1 11 12
t
; (2.10)
Φ=Φ+Φ
2 22 21
t

Φ11 – fluxul produs de câmpul învârtitor creat de înfăşurarea

primară, care înlănţuie spirele unei faze statorice, de pulsaţie ω1; Φ12 –
fluxul care înlănţuie spirele unei faze statorice, dar produs de câmpul
învârtitor rotoric; faţă de statorul imobil, acesta va avea tot pulsaţia ω1,
deoarece fundamentala câmpului învârtitor produs de înfăşurarea
rotorică are, faţă de stator, turaţia n1 (am văzut aceasta anterior), iar
între pulsaţie şi turaţie există relaţia:
ω = 2π ⋅f = 2π ⋅ p ⋅ n ;
 Φ22 – fluxul produs de câmpul învârtitor creat de înfăşurarea
rotorică parcursă de curenţii respectivi, care înlănţuie spirele unei faze
rotorice – m fundamentala sa va avea, faţă de rotor, pulsaţia ω2;

43
Φ21 – fluxul care înlănţuie spirele unei faze rotorice, dar produs de
câmpul învârtitor creat de curenţii statorici; pulsaţia fundamentalei
acestuia, faţă de rotor, va fi ω2, deoarece câmpul învârtitor produs de
stator are, faţă de rotor (aflat în mişcare cu turaţia n), turaţia:
21222 ω2 n = n − n;⇒ p ⋅ n = f ;⇒ 2πf = .
Observăm că, mărimile electrice din ecuaţia (2.8), cores
punzătoare circuitului primar, au pulsaţia ω1, iar cele din ecuaţia (2.9),
corespunzătoare secundarului, au pulsaţia ω2. Aplicând transformarea
în complex simplificată obţinem:
I + jω Φ
1 1 1 1 1 1 1 1t U = R I + jω Lσ (2.11)

2 2 2 2 2 2 2t 0 = R I + jω Lσ I + jω Φ (2.12)
Deoarece ω1 ≠ ω2, planurile complexe în care sunt reprezentate
cele două ecuaţii sunt diferite.
Înlocuind în (2.12) ω2 = sω1, obţinem sistemul:
=++
U R I jω L I jω Φ
 
 =++
1 1 1 1 σ1 1 1 1t

 R I jω L I jω Φ 2 1 σ2 2 1 2t
 0s 2 (2.13)

Aceste ecuaţii corespund unei maşini asincrone echivalente, care

ar avea rotorul fix faţă de stator (în această situaţie n = 0; s = 1; ω2 =
 ω1), iar în circuitul secundar ar fi conectată rezistenţa Rs = R2/s – R2,
deoarece, pe faza rezistenţei R2, în ecuaţia (2.13), apare rezistenţa R2/s.
Exprimând fluxurile magnetice Φ1t şi Φ2t în funcţie de fluxul
fascicular util Φu şi notând ω1Lσ1 = Xσ1, ω1Lσ2 = Xσ2, ecuaţiile (2.13)
devin:

44
=+−
 
U R I jX I U  =+
−
1 1 1 σ1 1 e1

 R I jX I U 2 σ2 2 e2
 0s 2 (2.14)

Ecuaţiilor de funcţionare în regim staţionar (2.14), le corespunde

schema echivalentă din figura 2.3 (sensurile lui U1 şi I1 conform
convenţiei de la receptoare, iar cel al lui I2 astfel încât acesta să
magnetizeze miezul în acelaşi sens cu I1).
σ2
R1 Xσ1 X sR'2
I1 I2

U1 -Ue1 -Ue2

Fig. 2.3. Schema echivalentă a maşinii asincrone ideale.

Observaţii:
1) Înfăşurarea primară (statorică) a unui motor asincron se
comportă la fel ca înfăşurarea primară a unui transformator, cu
 deosebirea că, la transformator tensiunea electromotoare pe fază este
indusă de fluxul câmpului magnetic alternativ prin coloană, în timp ce
la maşina asincronă tensiunea electromotoare pe fază este indusă de
fluxul câmpului magnetic învârtitor din întrefierul maşinii.
2) Înfăşurarea secundară (rotorică) a unui motor asincron se comportă
la fel ca înfăşurarea secundară a unui transformator care funcţionează
R −
în sarcină rezistivă, rezistenţa circuitului receptor fiind: R =−=.
(2.15)
1s
R
2
R
s 22 s

45
Se observă că rezistenţa echivalentă a sarcinii variază în funcţie
de alunecare.

Ca şi în cazul transformatorului, recurgând la procedeul de

raportare a înfăşurării rotorice la stator şi introducând rezistenţa
echivalentă pierderilor în miez, se obţine pentru maşina asincronă
schema echivalentă din figura 7.14 şi sistemul de ecuaţii:

U R I jX I U
=+−

 
1 1 1 σ1 1 e1
'
R
0
'
'
'
I jX I U
 =++2
2 σ2 e1
s 2 , în care: (2.16)

 
U jω w k Φ
=−
e1 1 1 w1 u
'
III=−
10 1 2

mwk
I e2 e1
'
2 2 w2 wk
I ; U ' 1 w1

2 =−==
m w k 1 1 w1 wk () ()
2 w2 2 2
2 e2 UU;
mwk
R 2 σ2
' 1 1 w1
2==
mwk
R ; X ' 1 1 w1 X.
() mwk
2 2 w2 2 2 w2
()
2 2 σ2
mwk

2
R1 Xσ1' Xσ sR'2 I1 '2 I

U1 -Ue1 R1m X1m

Fig. 2.4. Schema echivalentă “în T” a maşinii asincrone.

46
 Observaţii:
1) Întrucât la maşina asincronă înfăşurările sunt repartizate în
crestături, numărul de spire w1 sau w2 trebuie “corectat” întotdeauna
prin kw1 respectiv kw2 (factorul de înfăşurare corespunzător).
2) Se ţine cont şi de faptul că, la maşina asincronă numărul de
faze al înfăşurării primare poate fi diferit de cel al înfăşurării secundare
(m1 ≠ m2). Pentru rotorul în scurtcircuit avem: m2 = Z2; w2 = 1/2; kw2 = 1
(Z1,2 – numărul de crestături statorice, respectiv rotorice).

2.3. Caracteristica mecanică a motorului asincron

Pentru studiul calitativ al dependenţei cuplului electromagnetic de

alunecare, se utilizează o expresie a cuplului simplificată, valabilă în
cazul motoarelor asincrone de putere (formula Kloss):
⋅
= , (2.17)
m
2M
M
m
s + s
m
s s

unde, Mm reprezintă valoarea maximă a cuplului, iar sm alunecarea

corespunzătoare acestui cuplu. Dependenţa acestor mărimi de
parametrii motorului trifazat, este dată, în formă simplificată, de
relaţiile:
2
3M
+
p U
≅ ⋅ ⋅ , (2.18) 1
m
XX'
 σ1 σ2 '
4π f R
1

s
≅ . (2.19) +

2
m
XX'
σ1 σ2

47
În figura 2.5.a s-a reprezentat grafic variaţia cuplului în funcţie de
alunecare, în conformitate cu relaţia (2.17).
Funcţionarea stabilă a motorului este posibilă numai pe ramura “0
– K” a caracteristicii, deci pentru alunecări cuprinse între 0 şi sm şi
cupluri cuprinse între 0 şi Mm.

Fig. 2.5. a) Caracteristica “cuplu – alunecare” a motorului asincron. b)

Caracteristica mecanică, n = f(M).

Pe caracteristică sunt evidenţiate punctele definitorii pentru

funcţionarea unui motor asincron:
− punctul P, corespunzător pornirii, caracterizat prin alunecarea
s = 1, deci n = 0 şi cuplul de pornire Mp, a cărui expresie se obţine din
relaţia (2.17), pentru s = 1:
 ⋅
= ; (2.20)
m
2M
M
p m
s s
1 +
m

− punctul critic de funcţionare, K, corespunzător alunecării sm

(numită şi alunecare critică) şi cuplului maxim, Mm;

48
− punctul nominal de funcţionare, N, caracterizat prin alunecarea
nominală, sn şi cuplul nominal, Mn;
− punctul corespunzător mersului în gol ideal, caracterizat prin s
= 0, deci n = n1 şi M = 0.
Caracteristica mecanică reprezintă dependenţa turaţiei de cuplu,
n = f(M).
Ecuaţia ei se obţine din relaţia (2.17), prin înlocuirea alunecării
cu turaţia corespunzătoare, conform relaţiei de definiţie a acesteia.
Forma caracteristicii mecanice este reprezentată în figura 2.5.b.
Dependenţa n = f(M), obţinută în cazul alimentării motorului cu
tensiune nominală, la frecvenţă nominală, circuitele rotorice exterioare
având rezistenţa nulă (în cazul maşinii cu rotorul bobinat), se numeşte
caracteristică mecanică naturală.
Caracteristicile obţinute prin modificarea tensiunilor de fază, a
frecvenţei sau rezistenţei rotorice exterioare, se numesc caracteristici
mecanice artificiale.

2.4. Aplicaţii
 1. La încercarea la mers în gol a unui motor asincron cu puterea
3
nominală Pn = 2736∙ W, tensiunea nominală U1n = 380 V, frecvenţa
nominală f1 = 60 Hz şi înfăşurarea statorului conectată în stea, s-au
3
determinat pierderile la mers în gol P0 = 190∙ W şi curentul de mers
în gol I0 = 0.5∙I1n. Ştiind că randamentul nominal al maşinii este ηn =

49
80% şi factorul de putere nominal cosφn = 0.9, cât este factorul de
putere la mers în gol, cosφ0 ?

Rezolvare:
Din formula pierderilor de putere la mers în gol, se poate obţine
factorul de putere, pentru acest regim de funcţionare:

P0 = 3 U1n I10 cosφ10;

0
cosφ0 =
3U I
P. 1n 10

Randamentul maşinii asincrone este dat de relaţia:

P P P
I
η
ϕ ϕ = = => =
n n n
3U η cos
n

1n n n
P 3U cos 1n n
c 1n

Curentul nominal pe fază: 3 380 0,8 0,9

10A
2736 3 =
I1n ⋅ ⋅ ⋅ =
 I10 = 0,5⋅ I1n = 0,5⋅10 = 5A
P
⋅
ϕ==
190 3 19
cos ==
0 ⋅⋅
0
3 380 5 0,1
3U I 1n 10 190

2. Un motor asincron trifazat tetrapolar, având tensiunea no minală pe

fază U1n=220 V, curentul nominal pe fază I1n=45 A, la frecvenţa f =50
Hz, cuplul maxim Mmax=25 daN∙m, factorul de supraîncărcare km=2,5,
cuplul la mersul în gol M0 = 0.02Mmax, funcţionează în sarcină nominală
şi are pierderile în înfăşurarea

50
rotorului PCu2=350 W, pierderile în înfăşurarea statorului PCu1=1000 W
şi pierderile în fier PFe=480 W.
Să se determine factorul de putere nominal al
motorului. Indicaţii
Prin putere nominală se înţelege puterea dezvoltată de motor la
ax, când acesta este alimentat la datele nominale.
Factorul de supraîncărcare se defineşte prin relaţia:
M m
M
k=
n
max

3. Un motor asincron cu puterea nominală Pn = 2,2 kW, tensiunea

nominală U1n = 380 V şi frecvenţa nominală f = 50 Hz are înfăşurarea
statorică conectată în stea. Randamentul nominal al maşinii este ηn =
0,79, iar factorul de putere nominal cosφn = 0,7. Pierderile nominale la
 mers în gol sunt P0 = 150 W, iar curentul de mers în gol I10 = 0,4I1n.
Să se determine factorul de putere la mers în gol şi componenta
reactivă (de magnetizare) a curentului de mers în gol.

51
3. MAŞINA DE CURENT CONTINUU

3.1. Construcţia şi domeniul de aplicare.

În construcţie clasică, maşina de curent continuu se compune

dintr-un inductor heteropolar, care formează statorul maşinii şi un
indus, care constituie rotorul.
Statorul este echipat cu 2p poli inductori, denumiţi poli principali.
În construcţie normală, miezul feromagnetic al polilor inductori este
realizat din oţel masiv sau tole de tablă feromagnetică, cu grosimea de
0,5÷2 mm asamblate împreună prin buloane de strângere nituite.
Miezul feromagnetic al polilor inductori, confecţionat din tole, se
execută uşor şi prezintă avantaje în funcţionare, prin faptul că pierderile
suplimentare de suprafaţă, datorită pulsaţiilor câmpului magnetic, sunt
mai reduse decât în cazul folosirii pieselor polare masive.
Pe miezul polilor inductori sunt aşezate bobinele de excitaţie,
realizate din conductor de Cu, izolat cu email, bumbac, fibre de sticlă,
etc.
Bobinele sunt conectate în serie, astfel încât polii de un nume să
alterneze la periferia armăturii cu polii de nume contrar, pentru a se
obţine un inductor heteropolar.
La maşinile de puteri mijlocii şi mari între polii inductori se
aşează polii de comutaţie, denumiţi şi poli auxiliari; grosimea miezului
polilor auxiliari este mai mică decât la polii principali. Polii auxiliari se

52
realizează, de asemenea, din oţel masiv sau din tole. Pe miezul lor sunt
aşezate bobine realizate cu conductor de cupru izolat; bobinele sunt
conectate în serie, astfel încât polii de comutaţie să formeze, de
asemenea, un sistem heteropolar.
Maşinile de puteri mari şi foarte mari, precum şi maşinile
destinate acţionărilor electrice rapide, se mai echipează cu o înfăşurare
de compensaţie, aşezată în crestăturile prevăzute în acest scop, în
piesele polare ale polilor principali.
Înfăşurarea de compensaţie se conectează în serie cu indusul şi
are rolul de a compensa reacţia acestuia.
Jugul inductorului se execută din oţel turnat sau din produse
laminate din oţel (tablă sau ţeavă). Lungimea axială a jugului inductor
este mai mare decât lungimea polului inductor. În acest fel, jugul
îndeplineşte şi rolul de carcasă, protejând mecanic părţile frontale ale
înfăşurărilor statorului.
Pe carcasă sunt prevăzute elementele constructive comune tuturor
maşinilor electrice: cutia de borne, plăcuţa indicatoare, borna de
legătură la masă, dispozitivele de ridicare, tălpile de fixare etc.
În părţile frontale, statorul este echipat cu două scuturi port –
lagăre pentru susţinerea şi centrarea rotorului.
Sistemul de perii colectoare este aşezat într-unul din scuturile
frontale şi se compune din colierul periilor, de care se fixează tijele
portperiilor, portperiile şi periile. Periile se realizează din electrografit;
la maşinile cu tensiunea nominală la bornele indusului până la 24 V,
periile se execută din cupru grafitat.

53
Sistemul de perii se poate decala, din exterior, în raport cu scutul
în care este aşezat, pentru a permite reglarea poziţiei periilor pe
colector, în raport cu polii inductori.
Rotorul constituie indusul maşinii; miezul feromagnetic al
acestuia este realizat din tole ştanţate din tablă silicioasă normal aliată,
de 0,5 mm grosime, izolate între ele. La periferia tolelor sunt ştanţate
crestături repartizate uniform; tolele sunt împachetate fie direct pe axul
maşinii, fie pe butucul rotorului. Pentru a asigura o bună răcire a
rotorului, miezul feromagnetic poate fi prevăzut cu canale axiale, în
partea interioară, între jug şi ax.
Înfăşurarea indusului este o înfăşurare repartizată, închisă,
construită în două straturi. Înfăşurarea se execută din conductor de
cupru izolat cu bumbac şi se impregnează; conductorul se poate izola şi
cu fibră de sticlă, folii sau benzi pe bază de mică, în funcţie de clasa de
izolaţie a maşinii. Înfăşurarea este aşezată în crestăturile prevăzute la
periferia indusului şi este racordată la lamelele colectorului.
Colectorul este format din lamele conductoare, ştanţate din bandă
de cupru de profil trapezoidal şi izolate între ele cu lamele izolante din
micanită. Lamelele sunt asamblate împreună pe un butuc şi sunt izolate
faţă de acesta cu ajutorul unor conuri de micanită; fixarea lamelelor pe
butuc se face prin sistemul coadă de rândunică.
În partea exterioară, lamela de cupru prezintă un steguleţ la care
se conectează capătul de sfârşit al unei secţii şi capătul de început al
secţiei succesive în circuitul electric al înfăşurării, sau o priză a
înfăşurării indusului.

54
Maşina de curent continuu se construieşte pentru pu-teri nominale
începând cu ordinul zecilor de waţi până la puteri de ordinul miilor de
kilowaţi, într-o gamă largă de turaţii, cu tensiunea nominală până la
1500÷2000 V.
Maşina de curent continuu se utilizează în regim de generator în
instalaţiile de producere a energiei electrice în curent continuu: pe
locomotivele diesel-electrice, în grupurile de conversie a frecvenţei, în
instalaţiile de re-dresare a curentului alternativ.
Datorită caracteristicilor de funcţionare deosebit de favorabile
acţionărilor electrice, maşina de curent continuu se utilizează, în regim
de motor, în tracţiunea electrică (feroviară şi de transport urban de
persoane), în acţionarea ascensoarelor de mină, a laminoarelor, etc.

3.2. Clasificarea maşinilor de curent continuu după tipul excitaţiei.

 După tipul excitaţiei şi modul de conectare a înfăşurărilor de
excitaţie, maşinile de curent continuu se clasifică în felul următor (vezi
figura 3.1).
A) Maşini cu o singură înfăşurare de excitaţie, care poate fi
alimentată:
1. – de la o sursă separată (independentă);
2. – în derivaţie (paralel) faţă de înfăşurarea rotorului;
3. – în serie cu înfăşurarea rotorului.
B) Maşini cu mai multe înfăşurări de excitaţie, care pot fi
alimentate:

55
1. – de la bornele înfăşurării rotorului, în serie şi deri-vaţie
(excitaţie mixtă);
2. – de la surse separate şi de la bornele înfăşurării rotorului, în
cazul unor maşini speciale.

A1 A2 F1 B2 C2 B2
A2 A2 C1

C2
F2 A1
B1
A1 A2 C1
A1 B1
a) b) c) d)

Fig. 3.1. Posibilităţi de excitare a maşinilor de curent continuu: a)

cu excitaţie independentă; b) cu excitaţie derivaţie;
c) cu excitaţie serie; d) cu excitaţie mixtă.
 Pentru oricare din tipurile de mai sus, puterea de excitaţie este de
ordinul câtorva procente (2 ÷ 5%) din pute-rea nominală a maşinii. La
tipurile de excitaţie separată şi derivaţie, curentul Ie, din înfăşurarea de
excitaţie, reprezintă câteva procente din curentul nominal al maşinii, iar
înfăşurările respective au multe spire şi rezistenţa ohmică importantă.
La tipul de excitaţie serie, înfăşurarea este parcursă de curentul din
indus şi, ca atare, se execută cu un număr mic de spire, având şi o
rezistenţă ohmică redusă.

56
3.3. Ecuaţiile de funcţionare

Considerăm cazul unei maşini de curent continuu cu înfăşurarea

de excitaţie alimentată separat şi determinăm relaţia dintre tensiunea
electromotoare (t.e.m.) indusă, tensiunea la borne şi curentul prin
înfăşurarea indusului, când maşina funcţionează în sarcină.
A) Maşina funcţionează ca generator. La mersul în gol al
maşinii, în înfăşurarea rotorului se induce o t.e.m., E0, pe fiecare cale de
curent, egală cu tensiunea UA0 care se poate măsura la bornele maşinii.
Dacă maşina funcţionează în sarcină, debitând un curent IA, t.e.m.
indusă, E, va fi diferită faţă de E0, ca urmare a reacţiei indusului.
Totodată, şi tensiunea UA, la bornele maşinii, va diferi faţă de t.e.m. E,
datorită căderilor ohmice de tensiune în circuitul indusului. Se poate
scrie o relaţie între E, UA şi IA, considerând circuitul maşinii în regim de
generator din figura 7.17 (cu sensurile pozitive conform regulii de aso
ciere de la circuitele generatoare) şi aplicând legea inducţiei
electromagnetice unui contur având următorul traseu: borna „B” – prin
înfăşurarea indusului, a polilor auxiliari, eventual, prin înfăşurarea de
 compensaţie – borna „A” – prin aer, pe o linie a tensiunii la borne –
borna „B” (de plecare):
R AIA + ΔUp + UA = E ; (3.1)
în care, RA reprezintă rezistenţa totală a circuitului indusului (rezistenţa
înfăşurării indusului, a înfăşurării polilor auxiliari şi a înfăşurării de
compensaţie), iar ∆Up este căderea de tensiune în contactul perie
colector.

57
Relaţia (3.1) reprezintă ecuaţia tensiunilor maşinii de curent
continuu în regim de generator.
Expresia t.e.m. a generatorului este:
p
E = ⋅ ⋅ , (3.2)
a Nnφ

în care φ reprezintă fluxul magnetic rezultant din întrefier,

corespunzător unui pol.

Iex
E IA R
Uex B UA

Fig. 3.2. Modul de asociere a sensurilor pozitive pentru tensiuni şi curenţi, la

generatorul de c.c.

Ecuaţia caracteristicii magnetice a maşinii:

 ( ) ex A φ = f I ,I ; (3.3)
această caracteristică magnetică este neliniară, datorită caracteristicilor
de magnetizare neliniare ale diferitelor porţiuni ale miezului
feromagnetic.
În funcţie de modul de alimentare a înfăşurării de excitaţie, la
relaţiile de mai sus se adaugă încă o ecuaţie, corespunzătoare circuitului
de excitaţie.

58
În ecuaţiile de mai sus intervin necunoscutele: UA, Uex, IA şi Iex;
turaţia n este presupusă constantă şi egală cu turaţia nominală; prin
eliminarea a două variabile rezultă o relaţie între celelalte mărimi, care,
în sistemul de coordonate corespunzător acestor necunoscute, va
reprezenta o suprafaţă. Prin considerarea uneia dintre cele trei mărimi
drept parametru (respectiv, prin intersectarea suprafeţei rezultate cu
plane paralele la planul format de două coordonate), se obţin curbe care
reprezintă caracteristicile de funcţionare ale generatorului.

B) Maşina funcţionează ca motor. Considerăm că maşina este

conectată la bornele “A” şi “B” ale unei reţele de curent continuu,
absorbind curentul IA prin circuitul indusului, iar înfăşurarea de
excitaţie este alimentată separat. Conductoarele înfăşurării rotorului
(indus), fiind străbătute de curent şi aflându-se în câmpul polilor de
excitaţie, asupra rotorului se va exercita un cuplu electromagnetic de
valoare:
1
M A = ⋅ ⋅ , (3.4)
2π pa NIφ

care va pune în mişcare indusul, în sensul dat de vectorul J ⋅ Bδ .

Mişcarea este accelerată până în momentul în care cuplul
electromagnetic este egalat de cuplul total rezistent, Mr, apoi mişcarea
devine uniformă, cu turaţia n (figura 3.3).
Secţiunile înfăşurării indusului rotindu-se în câmpul polilor de
excitaţie, în spirele respective se induc t.e.m., pe o cale de curent
rezultând o t.e.m. de valoare:

59
p
E = − ⋅ ⋅ . (3.5)

a Nnφ

Semnul minus arată că t.e.m. are sens invers sensului pozitiv ales,
adică are sens invers curentului IA absorbit de motor. Într-adevăr, sensul
t.e.m. într-o latură oarecare, a unei secţii, coincide cu sensul vectorului

Bδ v ⋅ şi este opus sensului ales pentru curentul IA, la determinarea cu-

plului de rotaţie a maşinii.

Bδ Mr

nM
 S

Fig. 3.3. Explicativă pentru funcţionarea motorului de curent continuu.

Ecuaţia tensiunilor maşinii, funcţionând ca motor, se scrie

considerând circuitul din figura 3.4 (cu sensurile pozitive conform
regulii de asociere de la circuitele receptoare) şi aplicând legea
inducţiei electromagnetice unui contur care începe de la borna „A”,
străbate spirele înfăşurării rotorului, ale înfăşurării polilor auxiliari, ale

60
înfăşurării de compensaţie, ajunge la borna „B” şi se închide apoi, prin
aer, la borna „A”, pe o linie a tensiunii la borne:
R AIA + ΔUp − UA = E . (3.6)
Completând relaţiile (3.4), (3.5) şi (3.6) cu ecuaţia
corespunzătoare circuitului de excitaţie şi caracteristica de magnetizare
a maşinii, se obţin ecuaţiile de funcţionare ale motorului de c.c., pe
baza cărora se pot determina şi caracteristicile de funcţionare ale
acestuia.

Iex

Uex B UA=U
E IA

Fig. 3.4. Modul de asociere a sensurilor pozitive pentru tensiuni şi curenţi, la

motorul de c.c.
3.4. Pierderile în maşinile de curent continuu

Ca la orice maşină electrică, în funcţionarea maşinii de curent

continuu apar pierderi, care se împart în două categorii principale: a)
constante (independente de sarcină), respectiv pierderile care au loc la
mersul în gol al maşinii;
b) variabile cu sarcina, sau pierderile electrice care se produc în
înfăşurări şi la contactul de trecere al curentului între colector şi perie.

61
Pierderile de mers în gol sunt de două categorii.
1. Pierderile mecanice şi de ventilaţie, PM+V, sunt produse de
frecările tuturor părţilor aflate în rotaţie (frecă-rile din lagăre, frecările
dintre perii şi colector), inclusiv a acestor părţi rotative – şi mai ales a
ventilatorului – cu aerul. Pierderile mecanice sunt proporţionale cu
turaţia, iar pierderile de ventilaţie, cu pătratul turaţiei. La maşinile care
funcţionează la viteză constantă, aceste pierderi au o valoare fixă;
oricum ele sunt independente de sarcina motorului.
2. Pierderile în fier, PFe, sunt determinate de variaţia periodică în
timp a câmpului magnetic, în miezul feromagnetic al rotorului, care
este supus unor cicluri de magnetizare cu frecvenţa:
f = p∙n/60.
În jugul şi dinţii rotorului apar pierderi prin histerezis şi prin
curenţi turbionari. Pierderile determinate de armonica spaţială
fundamentală a câmpului magnetic din între-fier constituie pierderile
principale în fier, iar pierderile produse de armonicile superioare sunt
pierderi suplimentare în fier. În categoria pierderilor suplimentare intră
şi pierderile care au loc în piesele polare din cauza variaţiei pulsatorii a
câmpului magnetic, variaţie provocată de „dinţarea” indusului; aceste
pierderi se numesc pierderi de suprafaţă. Atât pierderile prin histerezis
cât şi cele prin curenţi turbionari sunt aproximativ proporţionale cu
pătratul inducţiei magnetice, deci pătratul t.e.m. induse. La maşinile
care funcţionează cu tensiunea al borne constantă, pierderile în fier pot
fi considerate constante, independente de sarcină.

62
Pierderile electrice, variabile cu sarcina, sunt, la rândul lor, de
mai multe categorii:
1) Pierderile la contactul perii – colector, cu valoare
Pp = ∆Up IA; (3.7)
în care, ∆Up = 0,4 ⎟ 2,4 V, reprezintă căderea de tensiune pe o pereche
de perii, plaja de variaţie depinzând de materialul periilor, densitatea de
curent şi natura suprafeţei de contact.
2) Pierderile în înfăşurări parcurse de curentul rotoric, IA
(înfăşurarea indusului, a polilor auxiliari şi de compensaţie), datorită
efectului Joule, au valoarea:
2
Cu A A P = R I ; (3.8)
în care, RA înglobează rezistenţa acestor înfăşurări (desigur, calculul se
poate face şi pentru fiecare înfăşurare în parte). Şi în înfăşurări pot
apare pierderi suplimentare, mai ales în cazul conductoarelor masive,
datorită variaţiei câmpului magnetic pe înălţimea crestăturii.
3) Pierderile de excitaţie, Pex, reprezintă puterea consumată în
întregul circuit de excitaţie a maşinii şi au valoarea:
2
ex ex ex P = R ⋅I ; (3.9)
în care, Rex este rezistenţa totală a circuitului de excitaţie, înglobând
rezistenţa proprie a înfăşurării de excitaţie şi rezistenţa reostatului de
câmp, intercalat (eventual) în circuit. Relaţia de mai sus poate fi scrisă
şi sub forma:
Pex = Uex Iex, (3.10)
utilă în cazul excitaţiei separate sau derivaţie.

63
3.5. Bilanţul energetic al maşinii de curent continuu

A) Maşina funcţionează ca generator. Motorul primar transmite la

arborele generatorului de curent continuu puterea mecanică: P1 = M1 Ω,
(3.11)
în care:
− M1 – este cuplul activ transmis de motorul primar, care
determină şi sensul de rotaţie;
− Ω – viteza unghiulară de rotaţie; Ω= 2πn/60.
Generatorul, presupus cu excitaţie separată, primeşte de la o sursă
puterea electrică
Pex = Uex Iex,
necesară producerii câmpului principal de excitaţie, putere care se
consumă sub formă de pierderi Joule în înfăşurarea polilor de excitaţie.
Dacă generatorul este autoexcitat, pierderile de excitaţie sunt suportate
de motorul primar.
Din puterea mecanică primită de la motorul primar, o mică parte
se consumă sub forma pierderilor, la mersul în gol (PM+V şi PFe), iar
restul constituie puterea electromagnetică P, care – privită dinspre
motorul primar – poate fi scrisă:
P = – M Ω, (3.12)
în care, M este cuplul electromagnetic al maşinii (cu semnul minus
fiindcă este rezistent la arbore, maşina fiind în regim de generator).
Ţinând seama de (3.1), (3.2) şi (3.4), se obţine:

64
p
P = = = + + A . (3.13)
a 60 A A A A p A A Nφ I EI U I ΔU
n 2 IRI

Prin urmare, privită dinspre receptor, puterea electromagnetică

este o putere electrică, adică ea evidenţiază transformarea puterii
mecanice în putere electrică, transformare care defineşte un generator
electric. Din această putere, cea mai mare parte şi anume:

P2 = UAIA, (3.14)
se transmite, pe la borne, receptorului şi reprezintă puterea electrică
utilă, iar restul acoperă pierderile Joule la contactul perie – colector
(∆Up IA) şi în înfăşurările înseriate în circuitul indusului ( 2
AA R I ). În
figura 3.5 este redat bilanţul energetic al generatorului de curent conti
nuu.
Întrucât:
P1 = P + PM+V + PFe, (3.15)
se poate scrie şi o relaţie corespunzătoare pentru cupluri, la turaţie
constantă:
M1 = – M + Mm + MFe, (3.16)
 în care:
Mm – este cuplul corespunzător frecărilor şi pierderilor de
ventilaţie;
MFe – este cuplul corespunzător pierderilor în fier.

B) Maşina funcţionează ca motor. În acest caz maşina absoarbe

de la reţeaua electrică de alimentare puterea electrică:
P1 = UA IA (3.17)

65

P1=M1∙Ω
P=E0IA=M∙ΩP2=UAIA

UexIex RexI2ex PM+V ∆Up∙IA

PFe RAI2A

Fig. 3.5. Bilanţul puterilor generatorului de c.c. cu excitaţie separată.

Presupunem că maşina are excitaţie separată, prin urmare,

primeşte de la o sursă oarecare (eventual chiar de la reţea) puterea
electrică necesară excitaţiei.
Din puterea electrică primită pe la borne, de la reţea, apoi prin
perii în indus, o mică parte se consumă sub formă de pierderi Joule în
contactul perii-colector (∆UpIA) şi în înfăşurarea rotorului, a polilor
auxiliari, eventual, în înfăşurarea de compensaţie (2
 RI
AA ). Restul
reprezintă puterea electromagnetică P, respectiv puterea electrică ce se
transformă în putere mecanică, prin intermediul câmpului
electromagnetic din motor. Prin urmare:
2
A A p A A A P =U I − ΔU I − R I . (3.18)

Din această putere P, la arborele motorului se va dezvolta numai

puterea mecanică utilă P2, care se obţine scăzând din puterea
electromagnetică pierderile mecanice şi de ventilaţie şi pierderile în
fier, respectiv:

66
P2 = P – PM+V – PFe. (3.19)
În baza relaţiilor de mai sus, în figura 3.6 s-a reprezentat bilanţul
puterilor motorului de c.c. Dacă motorul antrenează un mecanism care
opune la arborele maşinii un cuplu rezistent Mr, cuplul electromagnetic
M, dezvoltat de motor, trebuie să fie mai mare decât cuplul rezistent,
întrucât el trebuie să acopere şi cuplurile corespunzătoare frecărilor,
ventilaţiei şi pierderilor în fier.
La turaţie constantă se poate scrie:
M = Mr + Mm +MFe. (3.20)

P= - EIA= M∙Ω PM+V

P1=UAIA P2=Mr∙Ω PFe

UexIex RexI2ex RAI2A

∆Up∙IA

Fig. 3.6. Bilanţul puterilor motorului de c.c.

3.6. Randamentul maşinii de curent continuu

În cazul în care pierderile în maşină au fost determinate prin

calcul sau prin încercări, randamentul se calculează cu expresia:

η P P ∑ P

+ =− ==
∑ + PP
1
2
, (3.21)
P1 PP ∑
2 22

67
pentru generatoarele electrice, la care puterea utilă, P2, este putere
electrică, sau cu expresia:
−
η= ∑ = − ∑ , (3.22)
PP1 P
P 1
P
11

pentru motoare, la care puterea absorbită, P1, este putere electrică (mai
uşor de măsurat).
În ambele cazuri suma pierderilor este:
ΣP = PM+V + PFe + Pp + Pcu + Pex. (3.23)
 3.7. Aplicaţii

1) Un motor de curent continuu cu excitaţie independen-tă are

următoarele caracteristici nominale: Pn =8,5 kW, tensiunea Ubn =220 V,
randamentul ηn = 0,85 şi turaţia nn = 1440 rot/min. Motorul funcţionează
în sarcină nominală.
Se cere să se determine cuplul electromagnetic în regimul de
frânare dinamică a maşinii, în care este pusă să funcţioneze după
deconectarea de la reţea şi conectarea pe o rezistenţă de sarcină având
valoarea R = 5 Ω.
Rezistenţa indusului are valoarea RA = 0,4 Ω; se neglijează
căderea de tensiune la perii.

Rezolvare:
Curentul din indus la sarcină nominală este:

68
P 8500
I
=
n ⋅==.
n
45,5A
ηU 0,85 220
n bn

La funcţionarea în regim de motor, tensiunea electromotoare, în ipoteza

p
că se neglijează căderea de tensiune la perii, are expresia: E = = e = b − i
;
Nφ n k n U R I a
din această relaţie se poate obţine constanta tensiunii electromotoare,
 ke, în ipoteza fluxului constant:
URI 220 0,4 45,5
k bn i n
−⋅ −
e =⋅ = =
n 1440 60 8,42 V s.

Expresia cuplului motorului de curent continuu în cazul fluxului

constant este:
P
M = = = m.
Ω Constanta km are valoarea:
kφIkI

M P 1 8500 Nm 1,24
k 45,51
m ====.
n
I n Ω I 1440 A
n 2π
nn
60
Pentru a fi pusă în regim de frână maşina este deconectată de la
reţea, iar la bornele circuitului rotorului se conectează rezistenţa R,
fluxul de excitaţie rămânând neschimbat.
Ecuaţiile de funcţionare a maşinii în regim permanent de frână
sunt:

69
()
'
UkφknRRI===+
ee mei

.
kn
MkφIk
'

+=−=−
e
m m i
RR
Dependenţa cuplului în funcţie de turaţie este liniară. Valoarea
maximă a cuplului de frânare este:
1440
n 60
Mkk
= =−⋅
fme + +=−.
i
8,42 1,24
RR 46,4Nm
n 5 0,4
 70
4. MAŞINA SINCRONĂ

4.1. Generalităţi şi definiţii

Maşina sincronă este o maşină de curent alternativ a cărei turaţie

este constantă, indiferent de regimul de funcţionare (stabilizat) şi
independent de valoarea sarcinii (în limite normale). Turaţia este cea
de sincronism şi este legată riguros de frecvenţa f a reţelei de curent
alternativ la care este cuplată maşina.
Maşinile sincrone pot funcţiona în două regimuri de bază, ca
generatoare şi ca motoare.
În regimul de generator, maşina transformă puterea mecanică,
primită pe la arbore de la un motor auxiliar, în putere electrică, debitată
într-o reţea de curent alternativ. În regimul de motor, maşina transformă
puterea electrică, primită de la o reţea de curent alternativ, în putere
mecanică, cedată pe la arbore unei instalaţii mecanice.
Un alt regim posibil de funcţionare a maşinii sincrone este acela
de compensator al factorului de putere. Regimul de compensator nu
este însă un regim de bază distinct, ci un regim de motor funcţionând în
gol.
Cea mai largă răspândire o are maşina sincronă în regim de
generator sincron trifazat, folosit în prezent, în exclusivitate, în toate
centralele electrice de mare putere.

71
Motoarele sincrone se utilizează în instalaţiile la care este
necesară menţinerea turaţiei riguros constantă şi un factor de putere bun
la turaţii mici.
Compensatoarele sincrone se folosesc pentru compensarea puterii
reactive în sistemele electromagnetice.
Regimul de funcţionare a unei maşini sincrone se caracterizează
prin mărimile nominale înscrise pe plăcuţa ei indicatoare: − regimul de
funcţionare (generator, motor, compensator); − puterea: la generatoare –
puterea aparentă la borne, în kVA sau MVA, sau puterea activă la
borne, în kW sau MW; la motoare – puterea mecanică la arbore, în kW;
la compensatoare – puterea reactivă la borne, în kVar sau MVar, în
regim supraexcitat;
− curentul de linie în A sau kA;
− tensiunea de linie în V sau kV;
− factorul de putere;
− numărul de faze;
− conexiunea înfăşurărilor indusului;
− frecvenţa în Hz;
− tensiunea de excitaţie la funcţionarea în gol şi în regimul
nominal;
− curentul de excitaţie nominal şi curentul de excitaţie maxim
admisibil, în A sau kA.
De remarcat că, spre deosebire de transformator, la maşina
sincronă sarcina admisibilă nu este caracterizată numai prin puterea

72
aparentă ci şi prin factorul de putere, deoarece acesta determină
valoarea puterii de excitaţie.

4.2. Particularităţi constructive şi sisteme de excitaţie

La maşina sincronă, armătura inductoare, în general rotorul,

posedă o înfăşurare (de excitaţie) alimentată în curent continuu, iar
armătura indusului, în general statorul, este echipată cu înfăşurarea de
curent alternativ. Construcţia se face astfel, deoarece:
− curentul continuu, de alimentare a înfăşurării inductorului este
mult mai mic decât curentul care circulă prin înfăşurarea indusului; −
maşinile sincrone de puteri mari, în special generatoarele sincrone, se
construiesc de obicei pentru tensiuni mari (până la 30 kV), la care
izolaţia unui bobinaj static prezintă mai multă siguranţă de funcţionare
decât izolaţia unui bobinaj situat pe o armătură care se roteşte.
La maşinile de puteri mici (sub 50 kVA), sau la maşini cu
destinaţie specială, se utilizează şi construcţia „inversă” (indusul – rotor
şi inductorul – stator).
După forma inductorului, se deosebesc: maşini cu poli înecaţi,
utilizate în special la turaţii mari (3000 – 10.000 rot/min) şi maşini cu
poli aparenţi, folosite la turaţii mici (de obicei sub 1500 rot/min).
Generatorul sincron se mai denumeşte, după felul motorului de
antrenare: turbogenerator, când motorul este o turbină cu aburi sau cu

73
gaze, de turaţie mare şi hidrogenerator, când motorul primar este o
turbină hidraulică.
 Turbogeneratoarele se realizează de obicei ca maşini bipolare, cu
poli înecaţi, cu axul orizontal; hidrogeneratoarele se construiesc numai
cu poli aparenţi şi de obicei cu axul vertical.
Generatoarele sincrone antrenate de motoare termice (motoare
Diesel sau turbine cu gaze de turaţie joasă) se realizează cu poli
aparenţi şi cu axul orizontal.
Motoarele sincrone, la puteri medii şi mari, se construiesc de
obicei cu poli aparenţi.
Compensatoarele sincrone se realizează de obicei ca maşini cu
poli înecaţi sau aparenţi, la turaţii de 1000 rot/min sau 1500 rot/min.
Statorul maşinii este alcătuit din:
− partea activă – miezul feromagnetic şi înfăşurarea statorică
plasată în crestături;
− partea inactivă – carcasa, scuturile cu lagăre, sistemul de
ventilaţie, etc.
Miezul statoric al maşinii sincrone este construit din tole de oţel
electrotehnic, izolate între ele şi prezintă, la periferia dinspre rotor,
crestături (de diferite forme), în care sunt plasate bobinele înfăşurărilor
trifazate de curent alternativ.
Carcasa se face uneori din fontă turnată, eventual cu nervuri
pentru mărirea suprafeţei de răcire, iar la maşinile de puteri mari ea se
execută din oţel – turnată sau din tablă roluită, sudată şi întărită cu
profiluri de oţel.

74
Rotorul maşinii sincrone poate fi cu poli aparenţi sau cu poli
înecaţi. Rotorul cu poli înecaţi este construit dintr-o roată polară
(compusă din butuc, braţe, prag) pe care se fixează polii maşinii
(compuşi din miezul polar şi piesa polară). La maşinile de puteri mici,
braţele roţii polare pot lipsi.
Forma piesei polare este astfel realizată încât să se obţină o
distribuţie a câmpului magnetic în întrefier cât mai apropiată de o
sinusoidă. În piesele polare se prevăd crestături (figura 4.1) pentru
plasarea barelor coliviei de amortizare. Barele sunt scurtcircuitate la
ambele capete prin segmente inelare care se aşează numai în lungul
arcului polar sau de jur împrejur.
Bobinele polare de excitaţie se efectuează din bandă de cupru sau
conductor rotund.

Fig. 4.1. Pol aparent prevăzut cu crestături pentru

barele coliviei de amortizare.

La periferia rotorului maşinilor cu poli înecaţi, pe un număr par

de porţiuni ale circumferinţei acestuia, sunt prevăzute crestăturile în
care se aşează înfăşurarea de excitaţie (figura 4.2). Fixarea înfăşurărilor
în crestături se face cu ajutorul penelor, iar fixarea părţilor frontale cu
ajutorul unor bandaje puternice.

75
Fig. 4.2. Variantă de rotor cu poli înecaţi.

Pe axul rotorului sunt dispuse, în general, două inele la care se

conectează capetele înfăşurării de excitaţie; periile, care calcă pe inele,
asigură legătura dintre sursa de curent continuu şi înfăşurarea de
excitaţie.
Sursa de curent continuu este fie o maşină excitatoare fie o
instalaţie de excitaţie. Excitatoarea sau instalaţia de excitaţie fac parte
dintr-un sistem de excitaţie care asigură funcţiuni multiple de reglaj şi
de protecţie. Sistemul de excitaţie are un rol semnificativ în
comportarea ansamblului generator – motor de antrenare în exploatare,
având totodată şi o pondere însemnată în costul total al agregatului (5 ÷
12%).
Principalele surse de excitaţie ale generatoarelor sincrone sunt
următoarele:
− excitatoare de curent continuu;
− excitatoare de curent alternativ şi redresoare;
− autoalimentare de la bornele generatorului sincron prin
intermediul transformatoarelor şi redresoarelor necomandate şi
comandate;

76
− alimentare de la o reţea de tensiune constantă, prin intermediul
redresoarelor comandate.
Sistemul de excitaţie trebuie să îndeplinească două condiţii
importante:
− viteză de răspuns mare – asigurarea creşterii rapide a tensiunii
la bornele înfăşurării de excitaţie a generatorului;
− plafon ridicat al tensiunii de excitaţie – 2 ÷ 2,5 ori tensiunea de
excitaţie nominală, în vederea forţării excitaţiei în regimuri tranzitorii
de curent.

4.3. Principiul de funcţionare a maşinii sincrone în regim de

generator electric

Se consideră că rotorul maşinii (inductorul) este antrenat cu

viteza unghiulară Ω de către motorul său primar, care dezvoltă un cuplu
activ Ma. Înfăşurarea de excitaţie a celor 2p poli, alimentată în curent
continuu, produce un câmp magnetic învârtitor inductor, care se roteşte
cu viteza unghiulară Ω în acelaşi sens cu rotorul. Corespunzător acestui
câmp, spirele înfăşurărilor de fază ale statorului (indus) sunt întretăiate
de un flux ϕ, variabil în timp.
Dacă câmpul învârtitor inductor are o repartiţie sinusoidală în spaţiu,
fluxul va avea o variaţie sinusoidală în timp, de pulsaţie, ω = p⋅Ω . (4.1)
Într-o înfăşurare de fază se va induce o t.e.m. sinusoidală în timp,
de aceeaşi pulsaţie ω, iar în cele trei înfăşurări de fază se va induce un

77
sistem de trei t.e.m. simetrice, echilibrate. Succesiunea în timp a celor
trei t.e.m. este impusă de sensul de rotaţie a câmpului învârtitor
inductor.
Dacă înfăşurarea statorului este conectată pe o impedanţă
trifazată simetrică, aceasta va fi parcursă de curenţii de fază care
formează un sistem simetric echilibrat.
Maşina furnizează impedanţei de sarcină o putere activă P2,
funcţionând deci, în regim de generator.

4.4. Bilanţul puterilor şi randamentul maşinii sincrone

 Motorul primar, care dezvoltă un cuplu activ Ma (al cărui sens de
rotaţie coincide cu cel al rotorului şi deci al câmpului învârtitor)
cedează maşinii sincrone puterea mecanică,
P1 = Ma Ω. (4.2)
Asupra indusului maşinii se exercită cuplul
electromagnetic ( )
E Icos E ,I
M 0 0 = , (4.3)
Ω
deoarece viteza unghiulară relativă a indusului (stator) faţă de câmpul
magnetic învârtitor este Ω.
Acest cuplu este pozitiv fiindcă, oricare ar fi natura impedanţei de
sarcină, cos (E0, I)>0. Cuplul electromagnetic tinde să rotească indusul
în sensul câmpului învârtitor dar, statorul fiind fix, nu se poate roti.
Conform principiului acţiunii şi reacţiunii, asupra rotorului se exercită

78
în acest caz un cuplu electromagnetic M, în sens opus sensului de
mişcare, deci reprezintă un cuplu rezistent.
Pe de altă parte, asupra rotorului se mai exercită şi alte cupluri
rezistente: cuplul datorat frecărilor mecanice şi de ventilaţie, Mfv şi
cuplul datorat excitatoarei de curent continuu, Mex (dacă aceasta este
cuplată la axul generatorului sincron).
Dacă se consideră ca sens pozitiv al cuplului electromagnetic
sensul câmpului învârtitor, se obţine:
Ma – Mfv – Mex = – M
sau,
 Ma = – M + Mfv + Mex (4.4)
şi înmulţind cu viteza unghiulară,
Ma∙Ω = P1 = -P + Pfv + Pex. (4.5)
Deci, din puterea absorbită pe la ax, P1= Ma·Ω, o parte, Pfv =
Mfv·Ω, reprezintă pierderile mecanice de frecare şi ventilaţie ale
maşinii, altă parte, Pex = Mex·Ω, reprezintă puterea mecanică preluată de
excitatoare (dacă aceasta este cuplată la axul generatorului) şi altă parte,
P = – M·Ω, reprezintă puterea electromagnetică ce se transmite de la
rotor la stator, la nivelul întrefierului, prin intermediul câmpului
electromagnetic. Puterea electromagnetică este componenta cea mai
importantă a puterii absorbite.
Din această putere P, o parte acoperă pierderile în înfăşurările
statorului, PCu2 (pierderi prin efect Joule), o altă parte compensează
pierderile în miezul feromagnetic al statorului, PFe2 (pierderi de

79
histerezis şi prin curenţi turbionari), iar cea mai mare parte devine
putere utilă, P2 şi este transmisă impedanţei de sarcină. Se poate
considera că în miezul feromagnetic al rotorului nu se produc pierderi
deoarece acesta este străbătut de un câmp magnetic constant în timp.
Bilanţul puterilor maşinii sincrone este prezentat schematic în
figura 4.3.

-MΩ = P
P2

P1
 PFe1
PCu1
Pex
Pfv

Fig. 4.3. Bilanţul puterilor maşinii sincrone.

Randamentul generatorului sincron se exprimă prin relaţia:

P 3UIcos
η ==
++++ ϕϕ , (4.6) 2

P
3UIcos P P P P
1 fv ex Cu1 Fe1

unde U şi I sunt mărimile de fază.

Valoarea randamentului creşte cu puterea unitară a genera torului,
ajungând la valori maxime de 98 ÷ 98,5 % pentru puteri de ordinul
sutelor de MVA.

80