1.

1 Definirea, necesitatea și rolul comerțului în dezvoltarea economico-socială

Comerțul este o ramură a economiei naționale, obiectul căruia este schimbul de mărfuri, cumpărarea-vânzarea mărfurilor,
deservirea cumpărătorilor în procesul vânzării. Activitatea comercială poate fi desfășurată de către persoane fizice și juridice, care
au obținut autorizația corespunzătoare conform legii.
Comerţul are drept scop activitatea de intermediere între producător şi consumatorul final. Comerţul constă în cumpărarea
de mărfuri şi revînzarea lor la un preţ mai mare în scopul obţinerii unui profit.
Obiectul relaţiilor de comerţ constituie marfa care reprezintă bunurile economice achiziţionate de către agenţii economici
cu scopul revînzării în aceeaşi stare indiferent de forma de vînzare, fie ea cu amănuntul sau cu ridicata.
Întreaga activitate de comerţ interior se desfăşoară în cadrul unităţilor economice a căror activitate de bază o constituie
realizarea la nivel microeconomic a procesului circulaţiei mărfurilor. Acest proces distinge următoarele trăsături de bază:
- constituie obiectul de activitate al unor întreprinderi comerciale diferenţiate tipologic cum ar fi: întreprinderi comerciale cu
ridicata, cu amănuntul, de alimentaţie publică;
- se realizează permanent sub forma operaţiilor de vînzare-cumpărare.
Potrivit conceptului de dezvoltare durabilă a societății, comerțul are o importanță strategică pentru dezvoltarea echilibrata și
viabilă a sistemelor economice și sociale din orice tară. Respectivul comerț este un sector de activitate precisă, cu un ridicat grad
de complexitate, structurat pe domenii interioare multiple, în cadrul carora roluri importante revin distribuției cu amănuntul,
depozitarii mărfurilor și aprovizionării cu ridicata, precum și activitaților de import-export. Într-o asemenea accepțiune, comerțul
reprezintă una dintre cele mai importante laturi ale economiei moderne, devenind elementul principal al economiei de piață,
indiferent de forma acesteia.
Pornind de la asemenea premise, cunoașterea domeniului respectiv, interpretarea fenomenelor care stau la baza actelor de
schimb și conturarea proceselor manageriale specifice ridică probleme deosebit de complexe pentru a căror rezolvare sunt
necesare cunoștințe și analize știintifice de amploare, în cadrul carora trebuie apelat atât la vastul instrumentar teoretic oferit de
disciplinele de specialitate, cât si la experiența practică acumulată de-a lungul veacurilor, comerțul reprezentând una din cele mai
vechi îndeletniciri omenesti.
La toate acestea se adauga faptul că, în viitor, modificarea schimburilor care vor crea noi și importante oportunitati de afaceri,
va impune reacții deosebit de rapide din partea firmelor, capacitatea de a interpreta corect noile schimbări și puterea de a înfrunta
o piață puternic concurentială și generatoare de continui restructurări. Toate acestea necesită o bună cunoaștere a problematicii
comerciale, a comerțului și a structurilor sale.
1.2 Obiectivele și principiile organizării contabile, operațiunilor cu mărfuri în comerț

Obiectivul fundamental al contabilităţii îl reprezintă furnizarea de informaţii care să ofere o imagine fidelă asupra
patrimoniului, asupra evoluţiei situaţiei financiare şi a rezultatelor, în scopul utilizării acestora de către diferite tipuri de utilizatori,
atît pentru cerinţele interne ale acestora, cît şi în relaţiile cu investitorii prezenţi şi potenţiali, creditorii financiari şi comerciali,
clienţii, instituţiile publice şi alţi utilizatori.

Astfel, obiectivele contabilității operațiunilor comerciale la momentul actual pot fi expuse prin:

1. Controlul continuu asupra integrității patrimoniului entității;

2. Verificarea respectării condițiilor contractului economic, având ca scop menținerea relațiilor economice cu partenerii
prin îndeplinirea reciprocă a obligațiilor asumate;
3. Organizarea corectă a întocmirii documentelor și înregistrarea operațiunilor economice aferente eperațiunilor
comerciale;
4. Verificarea oportunităților și corectitudinii aprovizionărilor și vânzării de mărfuri;
5. Controlul asupra prețurilor applicate și inventarierea periodică a stocului de marfă;
6. Constatarea, înregistrarea și stabilirea rezultatelor financiare generate de activitatea comercială;
 7. Calculul și reflectarea valorilor impozabile și executarea corectă și la termen a decontărilor cu bugetul.

Entităţile au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitate proprie. În acest scop trebuie să asigure:

 întocmirea documentelor justificative pentru orice operaţie care afectează patrimoniul;

 înregistrarea în contabilitate a operaţiilor patrimoniale; inventarierea patrimoniului;
 întocmirea, anuală şi în situaţia fuziunii sau încetării activităţii, a rapoartelor financiare;
 furnizarea publicarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la situaţia patrimoniului şi rezultatele obţinute de entitate.

Obligaţia în cauză deriva din prevederile articolului 7 ale Legii nominalizate, în care se stipulează că, baza ţinerii
contabilităţii şi raportării financiare o constituie Standardele de contabilitate. Ca parte componentă a cadrului juridic naţional,
aplicarea standardelor este obligatorie.

De menţionat că, în măsura în care nu există un standard specific sau o interpretare, intră în rol raţionamentul profesional în
formularea în formularea şi dezvoltarea unei politici contabile, care să ofere informaţii relevante şi credibile beneficiarilor de
situaţii financiare.

Disciplinarea şi formalizarea politicii contabile se pot concretiza la nivelul entităţii într-un document de dispoziţie al conducerii
entităţii, denumit „ Politica de contabilitate”, S.N.C. 1.

În mod concret, politica contabilă este elaborată şi asumată de către: (art. 13)

a. conducere (organului executiv) - în entitatea cu răspundere limitată;

b. parteneri - în entitatea ai cărei proprietari au răspundere nelimitată;
c. proprietar - pentru întreprinzătorii individuali;
d. conducătorul entităţii - în alte entităţi decît cele menţionate anterior.

Persoanele în cauză au obligaţia:

1. să organizeze şi să asigure ţinerea contabilităţii în mod continuu din momentul înregistrării pînă la lichidarea entităţii;
2. să asigure elaborarea şi respectarea politicii de contabilitate în conformitate cu cerinţele prezentei legi, ale S.I.R.F. şi ale
S.N.C.

Potrivit prevederilor Legii contabilităţii, art. 6 contabilitatea oricărei entităţi cu personalitate juridică funcţionează după anumite
principii şi reguli (politici) contabile care îşi au originea în “convenţia evaluării”, conform căreia exprimarea monetară corectă
este “regula de fier” a contabilităţii.

Principiile contabile conţin un ansamblu de reguli de conduită economică extinzînd noţiunea de evaluare de la bunuri şi relaţii
financiare la evaluarea potenţialului, evaluarea performanţelor, evaluarea perspectivelor etc.. În conformitate cu prevederile Legii
Contabilităţii şi S.N.C. 1 Politica de contabilitate entităţile organizează şi ţin contabilitatea conducîndu-se de următoarele
principii: (art.6)

 continuitatea activităţii (exemplu)

 contabilitatea de angajamente (exemplu)
 permanenţa metodelor
 separarea patrimoniului şi datoriilor
  necompensarea (exemplu)
 consecvenţa prezentării.

Totodată informaţia din rapoartele financiare trebuie să corespundă următoarelor caracteristici calitative:

a. inteligibilitatea
b. relevanţa
c. credibilitatea
d. comparabilitatea.

În consecinţă, evaluarea posturilor cuprinse în situaţiile financiare şi care provin din conturile contabile curente, dar şi
dimensionarea elementelor pe care fiecare dintre acestea le urmăresc zi de zi şi le sintetizează periodic, trebuie să fie efectuate în
acord cu principiile statuate ale contabilităţii, care sunt de fapt “porunci economice” (probabil de aceea sunt tot 10).

Principiul continuităţii activităţii

Acesta presupune că persoana juridică îşi continuă în mod normal funcţionarea într-un viitor previzibil, fără a intra în
imposibilitatea continuării activităţii sau fără reducerea semnificativă a acesteia. Dacă managerii entităţii au luat cunoştinţă de
unele elemente de nesiguranţă legate de anumite evenimente care pot duce la incapacitatea întreprinderii de a-şi continua
activitatea, aceste elemente trebuie prezentate în notele explicative.

În cazul în care rapoartele financiare nu sunt întocmite pe baza principiului continuităţii, această informaţie trebuie prezentată
împreună cu explicaţiile privind modul de întocmire a raportării financiare respective şi motivele ce au stat la baza deciziei
conform căreia persoana juridică nu îşi mai poate continua activitatea. Continuitatea sau încetarea activităţii trebuiesc înţelese în
sens financiar, pentru că orice entitate „moartă” poate fi ţinută în viaţă prin finanţări hemoragice, dar, astăzi, nimeni nu-şi mai
propune aşa ceva.

Exemplul 1. S.R.L. Dacia achiziţionează utilaj frigorific în vederea utilizării lui în procesul de păstrare şi comercializare a
mărfurilor, pentru care se estimează o durată de viaţă economică a activului de 10 ani. Valoarea de achiziţie a utilajului este de
425 000 lei. Această valoare este denumită în termeni contabili cost de achiziţie. Principiile contabile fac diferenţă între
recunoaşterea intrării activului şi alocarea costului său pe durate de utilizare, prin recunoaşterea unei cheltuieli în Raportul de
profit şi pierdere.

Distincţia dintre conceptul de cost, folosit în contabilitatea managerială, şi cel de consum/cheltuială, folosit în contabilitatea
financiară, este relevantă. Factorul determinant care hotărăşte dacă o cheltuială în sens financiar constituie sau nu un element de
cost este consumul, adică legătura nemijlocită cu obiectul de cost şi nu cu darea de bani. Astfel, costul utilajului nu este
recunoscut în întregime ca cheltuială în momentul achiziţiei, deoarece se aşteaptă ca respectivul utilaj sa fie utilizat pe o perioadă
de 10 ani, iar costul lui este alocat pentru fiecare din cei 10 ani de utilizare, fiind recunoscut succesiv în Raportul de profit şi
pierdere.

Această recunoaştere succesivă a valorii utilajului este consecinţa aplicării principiului continuităţii. Unitatea comercială ea în
considerare desfăşurarea activităţii pe durata celor 10 ani pentru care a stabilit utilizarea utilajului frigorific. Deoarece beneficiile
economice din utilizarea utilajului apar în următorii 10 ani, costul utilajului trebuie recunoscut pe aceeaşi perioadă.
Exemplul 2. Băncile oferă împrumuturi entităţilor comerciale ţinînd contul de anumite condiţii, inclusiv reeşind de la ipoteza că
entitatea îşi va continua activitatea şi în viitorul previzibil. Dacă banca are dubii asupra acestei condiţii, atunci apare temeiul de
refuz pentru acordarea creditului entităţii în cauză.

Principiul permanenţei metodelor

Principiul permanenţei metodelor , conform căruia este obligatorie continuitatea aplicării aceloraşi reguli şi norme privind
evaluarea, înregistrarea în contabilitate şi prezentarea elementelor patrimoniale şi a rezultatelor, asigurînd comparabilitatea în timp
a informaţiilor contabile. Modificările politicii contabile sunt permise doar dacă sunt cerute de lege, de un standard contabil sau au
ca rezultat informaţii mai relevante sau mai credibile referitoare la operaţiunile întreprinderii.

Este foarte importantă menţionarea în notele explicative a oricăror modificări ale politicilor contabile, pentru ca utilizatorii să
poată aprecia: dacă noua politică contabilă a fost aleasă în mod adecvat; efectul modificării asupra rezultatelor raportate ale
perioadei şi tendinţa reală a rezultatelor societăţii.

Principiul prudenţe

Valoarea oricărui element trebuie să fie determinată pe baza principiului prudenţei. În mod special aceasta presupune a se avea în
vedere următoarele aspecte:

a. se vor lua în considerare numai profiturile (veniturile, finanţările) recunoscute pînă la data încheierii exerciţiului
financiar;
b. se va ţine seama de toate obligaţiile previzibile şi de pierderile potenţiale care au luat naştere în cursul exerciţiului
financiar încheiat sau pe parcursul unui exerciţiu anterior, chiar dacă asemenea obligaţii sau pierderi apar între data
încheierii exerciţiului şi data întocmirii bilanţului;
c. se va ţine seama de toate ajustările de valoare datorate deprecierilor, chiar dacă rezultatul exerciţiului financiar este profit
sau pierdere.

Se înţelege deci că potrivit acestui principiu nu este admisă supraevaluarea elementelor de activ şi a veniturilor, respectiv
subevaluarea elementelor de pasiv şi a cheltuielilor, ţinînd cont de deprecierile, riscurile şi pierderile posibile generate de
desfăşurarea activităţii exerciţiului curent sau anterior.

Principiul contabilităţii de angajamente

Se vor lua în considerare toate veniturile şi cheltuielile corespunzătoare exerciţiului financiar pentru care se face raportarea, fără a
se ţine seama de data încasării sumelor sau a efectuării plăţilor (contabilitatea de angajament). „Independenţa” se asigură prin
respectarea tehnicilor „delimitării în timp” a evenimentelor, angajamentelor, veniturilor, cheltuielilor, obligaţiilor şi, implicit,
scadenţelor.

Exemplul 3. În luna decembrie a anului N entitatea comercială Sport vinde o parte din mărfuri pe credit comercial. Mijloacele
financiare de la cumpărători vor fi încasate în contul bancar în luna februarie a anului N+1. Potrivit contabilităţii de angajamente
vînzarea se va reflecta în luna decembrie a anului N, adică atunci cînd s-a produs vînzarea, dar nu în luna februarie cînd se vor
încasa mijloacele băneşti.
Exemplul 4. În luna decembrie a anului N entitatea comercială Sport achită plata pentru abonarea la revista Contabilitate şi audit,
aferentă anului N+1. Cheltuielile aferente vor fi repartizate uniform pe fiecare lună (12 luni) a anului N+1 cînd sunt suportate de
facto, dar nu sunt reflectate integral în luna decembrie a anului N, cînd a fost efectuată plată.

Principiul separării patrimoniului şi datoriilor (evaluării separate a elementelor de activ şi de pasiv)

 În vederea stabilirii valorii totale corespunzătoare unei poziţii din bilanţ se va determina separat valoarea aferentă fiecărui
element individual de activ sau de pasiv, indiferent de conţinutul său economic, de evoluţia previzibilă a pieţei, de consecinţele pe
care le are această evaluare. Odată stabilită corect valoarea, mai departe, prelucrarea şi sistematizarea informaţiilor o face
contabilitatea după toate regulile sale specifice.

Principiul intangibilităţii

Bilanţul de deschidere al unui exerciţiu trebuie să corespundă cu bilanţul de închidere a exerciţiului precedent, cu excepţia
corecţiilor impuse de aplicarea I.A.S. 8 ” Politici contabile, modificări în estimările contabile şi erori”. Atenţie la acest principiu
întrucît „oamenii cu experienţă” au tendinţa de a regla sau reporta erorile dintr-un bilanţ în altul („bilanţ de închidere”, „bilanţ de
deschidere”) în loc să respecte procedurile contabile care cer „scormonirea” erorii pentru a afla şi efectele sale colaterale.

Principiul necompensării

Valorile elementelor ce reprezintă active nu pot fi compensate cu valorile elementelor ce reprezintă pasive, respectiv veniturile cu
cheltuielile, cu excepţia compensărilor între active şi pasive admise de Standardele Internaţionale de Contabilitate (este vorba de
aşa numitele „conturi rectificative”, care aduc activele şi, respectiv pasivele, la valoarea contabilă netă).

Exemplul 5. O entitate de comerţ exterior efectuează exportul în nume propriu în clauza FOB (Free on Board – Franco la bord) al
unei instalaţii complexe, cu plata ulterioară, în valoare de 15 000 dolari USD, pentru care încasează de la partenerul extern un
avans în sumă de 3 500 dolari USD, pe care la rândul său îl transferă furnizorului intern, producător al instalaţiei. Urmează apoi
facturarea, livrarea (direct de la furnizor), încasarea şi regularizarea obligaţiilor.

Comentarii. Deşi unitatea de comerţ a primit avans de la clientul extern, îi facturează acestuia întreaga sumă, din cel puţin trei
considerente, pentru:

 a face aplicarea principiului necompensării (avansul primit este un aspect, întreaga creanţă facturată este un alt aspect);
 a justifica plata întregii sume de către clientul extern, în contabilitatea acestuia;
 pentru a produce şi emite un document legal obligatoriu de însoţire a mărfii în comerţul internaţional (factura externă -
invoice).

În mod simetric, pentru identitate de raţiune şi din aceleaşi considerente, furnizorul intern emite factura pentru suma integrală,
deşi anterior primeşte un avans.

Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului

Informaţiile prezentate în situaţiile financiare trebuie să reflecte realitatea economică a evenimentelor şi tranzacţiilor, nu numai
forma lor juridică.

Principiul pragului de semnificaţie

  Orice element care are o valoare semnificativă trebuie prezentat distinct în cadrul situaţiilor financiare. Elementele cu valori
nesemnificative care au aceeaşi natură sau cu funcţii similare trebuie însumate, nefiind necesară prezentarea lor separată.

Principiul consecvenţa prezentării

 Modul de prezentare şi clasificare a elementelor în situaţiile financiare trebuie menţinut de la o perioadă la alta, cu excepţia
cazului cînd:

 o schimbare semnificativă în natura activităţii entităţii sau o analiză a prezentării situaţiilor financiare demonstrează că
schimbarea respectivă va avea ca rezultat o prezentare mai adecvată a evenimentelor şi tranzacţiilor, sau;
 o schimbare a prezentării este cerută de un Standard Internaţional de Contabilitate sau de o interpretare.

1.3 Caracteristica căilor de circulație a mărfurilor-aprovizionarea, stocarea, și realizarea

Circulaţia mărfurilor cuprinde următoarele faze principale: aprovizionare, stocare şi vânzare.
Aprovizionarea – se defineşte ca act comercial de trecere a mărfii din proprietatea vînzătorului în proprietatea cumpărătorului
cu acordul expres sau în baza contractelor încheiate cu diverşi furnizori. Momentul intrării mărfii în proprietatea
cumpărătorului conform legislaţiei în vigoare a RM poate coincide cu:
- primirea facturii fiscale şi recepţia mărfurilor urmată apoi de achitarea contravalorii ei;
- primirea facturii furnizorului în acest caz apare ca decalaj între momentul cumpărării şi momentul recepţiei.
Conform modalităţii de plată a contravalorii mărfurilor, aprovizionarea poate fi cu plata achitată nemijlocit în numerar,
achitarea în avans sau achitarea ulterioară.
Stocarea – este operaţiunea de formare a rezervelor de mărfuri destinate vânzării.
I. În raport cu momentul stabilirii lor stocurile de mărfuri pot fi: stoc iniţial, stoc curent, stoc final.
II. În dependenţă de locul aflării lor stocurile pot fi: în circulaţie, la depozit, în transportare, puse în gaj.
Vânzarea – reprezintă trecerea unui lot de marfă din proprietatea vînzătorului în cea a cumpărătorului pe baza unui acord
stabilit între părţile principante la tranzacţie.
După profitul activităţii desfăşurate, întreprinderile comerciale se divizează în următoarele forme distincte:
- Comerţul cu ridicata se consideră activitatea care constă în livrarea mărfurilor direct de la producători care asigură
cumpărarea şi vînzarea mărfurilor în loturi pentru comercializarea lor ulterioară sau utilizarea în producţie şi prestarea
serviciilor.
- Comerţul cu amănuntul, comercializarea mărfurilor şi prestarea serviciilor către cumpărători pentru folosirea personală,
casnică şi familială precum şi către întreprinderile, instituţiile din sfera socială pentru consumul direct.
- Alimentaţia publică – folosirea produselor alimentare, comercializarea şi organizarea consumului.
1.4 Organizarea răspunderii materiale în comerț
Succesul oricărei forme de activitate depinde mult de organizarea cuvenită a muncii efectuată de colectiv. În legătură cu aceasta, un rol
important are cunoaşterea normelor prevăzute de Codul Muncii şi a mecanismelor de utilizare în practică. Scopul stabilirii răspunderii
materiale este evitarea pagubelor şi neadmiterea reţinerilor neîntemeiate. Conform Codului Muncii, salariaţii poartă răspunderea
materială în mărimea deplină a pagubei pricinuite, în cazul în care a fost încheiat un contract cu răspundere materială cu angajat ce ocupă
funcţii sau execută lucrări legate nemijlocit de păstrarea, vînzarea bunurilor. În cazul acest este necesar de luat în consideraţie
următoarele condiţii: persoana trebuie să aibă vîrstă de 18 ani şi bunurile materiale să fie predate pentru prelucrarea, transportarea sau
vînzarea. Contractul de răspundere materială deplină se încheie în momentul angajării lucrătorului şi prevederile lui se răsfrînge pe
întreaga perioadă de activitatea şi se îndeplineşte în 2 exemplare. Codul Muncii prevede şi răspunderea materială colectivă care poate fi
introdusă în cazul executării în comun a unor lucrări legate de păstrarea, vînzarea, transportarea sau folosire în procesul de producţie a
valorilor ce le-au fost predate cînd este imposibil de a delimita răspunderea individuală.
 Răspunderea materială – constă în obligaţia oricărui salariat de a repara, în limitele prevăzute de lege, prejudiciul pe care l-a
cauzat unităţii din vina sa şi în legătură cu munca sa. Răspunderea materială este o instituţie proprie dreptului muncii., şi este
reglementată de art. 336-340 din Codul muncii şi Hotărârea Guvernului RM nr. 449 din 29.04.2004 despre Nomenclatorul funcţiilor
deţinute şi lucrărilor executate de către salariaţii cu care angajatorul poate încheia contracte scrise cu privire la răspunderea
materială individuală sau colectivă (de brigadă) deplină, precum şi a contractelor – tip cu privire la răspunderea materială
deplină(MO nr. 073 din 07.05.2004, art.nr.586).
Gestionarul (salariatul) poartă răspundere materială în mărimea deplină a prejudiciului material cauzat din vina lui angajatorului în
următoarele cazuri:
(1) Salariatul poartă răspundere materială în mărimea deplină a prejudiciului material cauzat din vina lui angajatorului în cazurile
când:
 între salariat şi angajator a fost încheiat un contract de răspundere materială deplină pentru neasigurarea integrităţii
bunurilor şi altor valori care i-au fost transmise pentru păstrare sau în alte scopuri (art.339 al Codului muncii);
 salariatul a primit bunurile şi alte valori spre decontare în baza unei procuri unice sau în baza altor documente unice;
 prejudiciul a fost cauzat în urma acţiunilor sale culpabile intenţionate, stabilite prin hotărâre judecătorească;
 prejudiciul a fost cauzat prin lipsă, distrugere sau deteriorare intenţionată a bunurilor, inclusiv în timpul fabricării lor,
precum şi a instrumentelor, aparatelor de măsurat, tehnicii de calcul, echipamentului de protecţie şi a altor obiecte pe care
unitatea le-a eliberat salariatului în folosinţă;
 în conformitate cu legislaţia în vigoare, salariatului îi revine răspunderea materială deplină pentru prejudiciul cauzat
angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de muncă;
 prejudiciul a fost cauzat în afara exerciţiului funcţiunii.

Conducătorii unităţilor şi adjuncţii lor, şefii serviciilor contabile, contabilii-şefi, şefii de subdiviziuni şi adjuncţii lor poartă
răspundere materială în mărimea prejudiciului cauzat din vina lor dacă acesta este rezultatul:
 consumului ilicit de valori materiale şi mijloace băneşti;
 irosirii (folosirii nejustificate) a investiţiilor, creditelor, granturilor, împrumuturilor acordate unităţii;
 ţinerii incorecte a evidenţei contabile sau al păstrării incorecte a valorilor materiale şi a mijloacelor băneşti;
 altor circumstanţe, în cazurile prevăzute de legislaţia în vigoare.

Contractul cu privire la răspunderea materială deplină a salariatului reprezintă un document scris cu privire la

răspunderea materială deplină şi poate fi încheiat de angajator cu salariatul care a atins vârsta de 18 ani şi care deţine o funcţie sau
execută lucrări legate nemijlocit de păstrarea, prelucrarea, vânzarea (livrarea), transportarea sau folosirea în procesul muncii a
valorilor ce i-au fost transmise. 
Răspunderea materială colectivă (de brigadă)  se practică în cazul în care salariaţii execută în comun anumite genuri
de lucrări legate de păstrarea, prelucrarea, vânzarea (livrarea), transportarea sau folosirea în procesul muncii a valorilor ce le-au
fost transmise, fiind imposibilă delimitarea răspunderii materiale a fiecărui salariat şi încheierea cu acesta a unui contract cu
privire la răspunderea materială individuală deplină, poate fi instituită răspunderea materială colectivă (de
brigadă).   Răspunderea materială colectivă (de brigadă) se instituie de către angajator de comun acord cu reprezentanţii
salariaţilor. Contractul scris cu privire la răspunderea materială colectivă (de brigadă) se încheie între angajator şi toţi membrii
colectivului (brigăzii).
            La repararea benevolă a prejudiciului material, gradul de vinovăţie al fiecărui membru al colectivului (brigăzii) se
determină prin acordul dintre toţi membrii colectivului (brigăzii) şi angajator. La stabilirea prejudiciului material de către instanţa
de judecată, gradul de vinovăţie al fiecărui membru al colectivului (brigăzii) se determină de judecată.
1.5 Structuri de prețuri și modul de formare a acestora
Evaluarea stocurilor de mărfuri reprezintă exprimarea valorii mărfurilor în etalon monetar. Ea poate fi:
1. Evaluarea iniţială (la intrarea în patrimoniu) – se efectuiază la valorea de intrare care depinde de sursa de intrare a mărfurilor la
întreprinderea comercială.
a) În cazul intrării mărfurilor de la furnizori valoarea de intrare a mărfurilor achiziţionate va cuprinde valoarea lor de cumpărare şi
cheltuielile legate de aducerea mărfurilor la destinaţie şi în starea de utilitate (cheltuieli de transport, asigurare, încărcare – descărcare
etc.). TVA nu se include în valoarea de intrare, iar disconturile primite şi returnările de mărfuri se scad din valoarea de intrare.
Exemplu: S-a aprovizinat de la un furnizor conform facturii fiscale 100 unităţi de marfa A, la preţul unitar , inclusiv TVA de 18 lei.
Cheltuieli de transport efectuate de furnizor şi prezentate spre plată cumpărătorului conform facturii constituie 60 lei. (inclusiv TVA).
Pentru achitarea înainte de termen furnizorul acordă un discont în mărime de 2 % de la valoarea totală a mărfurilor primite, inclusiv
TVA. De calculat valoarea de intrare a mărfii A (totală şi unitară).
Procurarea: 100 unităţi * 18 lei/unitate = 1800 lei.
TVA: 1800 /6 = 300 lei.
Valoarea fără TVA: 1800-300 = 1500 lei.
Discont: 1800 * 2%= 36 lei.
Cheltuieli de transport: 60 lei, TVA 60/6= 10lei, valoarea fără TVA 60-10=50 lei.
Valoarea de intrare a mărfii: 1500+50-36= 1514 lei. (valoarea totală)
1514/100 unităţi= 15,14 lei/unitate. (valoarea unitară).
b) Mărfurile obţinute din producţie proprie. Pentru această categorie de mărfuri valoarea de intrare va fi egală cu costul de producţie a
lor.
2. Evaluarea curentă. Metodele de evaluare curentă sunt:
 metoda costului mediu ponderat CMP (totală şi după fiecare intrare) - în contabilitate, metoda "costului mediu ponderat"
presupune calcularea costului fiecarui element pe baza mediei ponderate a costurilor elementelor similare aflate in stoc la
inceputul perioadei si a costului elementelor similare produse sau cumparate in timpul perioadei. Media poate fi calculata
periodic sau dupa fiecare receptie.
 metoda FIFO - potrivit metodei "primul intrat - primul iesit", bunurile iesite din gestiune se evalueaza la costul de achizitie sau de
productie al primei intrari (lot). Pe masura epuizarii lotului, bunurile iesite din gestiune se evalueaza la costul de achizitie sau de
productie al lotului urmator, in ordine cronologica.
 metoda LIFO - potrivit metodei "ultimul intrat - primul iesit", bunurile iesite din gestiune se evalueaza la costul de achizitie sau de
productie al ultimei intrari (lot). Pe masura epuizarii lotului, bunurile iesite din gestiune se evalueaza la costul de achizitie sau
de productie al lotului anterior, in ordine cronologica.
 metoda identificării specifice - constă în determinarea costurilor individuale elementelor de stocuri. Această metodă este adecvată
pentru stocurile ce fac obiectul unei comenzi distincte, indiferent dacă au fost achiziţionate sau fabricate (de exemplu, clădiri,
apartamente, automobile, opere de artă). Identificarea specifică nu poate fi aplicată în cazurile în care stocurile cuprind un
număr mare şi divers de elemente.
- metoda maxim preț
-metoda minim preț.
În unităţile comerciale se utilizează următoarele preţuri:
 Preţul de achiziţie care se formează din cheltuielile pentru procurarea mărfurilor, adică contravaloarea achitată sau care urmează
a fi achitată, cheltuielile de transport, încărcare, descărcare, cheltuieli de tranzit.
 Preţul de vînzare cu amănuntul fără TVA care include preţul de achiziţie şi adaosul comercial.
 Preţul de vînzare cu amănuntul cu TVA care include toate elementele de mai sus inclusiv şi TVA în mărimea prevăzută de
legislaţia fiscală.
PA = CA+Ch+AC
Conform celor reltate mai sus apare necesitatea studierii cheltuielilor de transport-aprovizionare și adausului comercial.
 Cheltuielile de transport -aprovizionare pentru a fi însumate în prețul de achiziție conform legislației în vigoare, se vor
utiliza 3 metode de repartizare a acestora:
1. Metoda directă – aceasta se utilizează atunci când ne aprovizionăm cu un singur tip de marfă și valoarea cheltuielilor
de transport-aprovizionare se va însuma la valoarea mărfurilor primite la preț de cumpărător. În acest caz prețul unei
unități marfare se va stabili în baza relației:
Pum=(Vm+CTA)/Qm
unde: Pum – prețul unei unități marfare
Vm – valoarea mărfurilor la preț de cumpărare
Qm – cantitatea de marfă
2. Metoda proporțional cantitativă – în acest caz cheltuielile TA se repartizează în raport cu cantitatea mărfurilor
aprovizionate, poate fi utilizată această metodă doar atunci când mărfurile aprovizionate au aceiași unitate de
măsură:
CTAum=CTA/Qm*Qum
unde: CTAum -cheltuieli TA ce revine unui tip de marfă
Qm -cantitatea totală de marfă
Qum – cantitatea unui tip de marfă
3. Metoda proporțional valorică – presupune repartizarea CTA în raport cu valoarea mărfurilor achiziționate în cazul în
care mărfurile nu sânt omogene, în acest caz:
CTAum=CTA/Vm*Vum
unde: CTAum -cheltuieli TA ce revine unui tip de marfă
Vm -valoarea totală a mărfii
Vum – valoarea unui tip de marfă
Adaosul comercial reprezintă interesul economic al vânzătorului fiind reprezentat prin suprapreț aplicat asupra prețului de
achiziție al mărfurilor, suficient pentru a depăși cheltuielile din activitatea comercială în vederea obținerii de profit.
Principalele caracteristici ale adaosului comercial sunt:
- Mărimea adaosului comercial se stabilește de către vânzător, dar se negociază cu cumpărătorul la momentul vânzării;
- Mărimea adaosului comercial fluctuează odată cu fluctuația prețului de vânzare pe grupe sau sau sortimente de mărfuri;
- Nivelul adaosului comercial se diferențiază în funcție de natura mărfurilor destinate vânzării și de nivelul profitului
așteptat;
- Suntem de părere că mărimea adaosului comercial se aplică la valoarea mărfurilor fără TVA și fără alte cheltuieli
suplimentare însumate la preț, din motiv că unitatea de comerț comercializează mărfuri și nu cheltuieli de transport, spre
exemplu, iar profitul comerțului se formează prin veniturile obținute din vânzarea mărfurilor.
Adaosul comercial poate fi calculat și aplicat conform următoarelor metode:
1. Metoda procentuală – se aplică o cotă în procente asupra prețului;
2. Metoda sumei absolute – se stabilește o sumă fixă care se va adăuga la prețul de achiziție;
3. Metoda adausului comercial mixt – presupune combinarea procentului cu suma fixă utilizată de regulă la produsele
alimentare și la mărfurile cu caracter sezonier;
4. Metoda suprapreț – presupune stabilirea în prealabil a prețului de vânzare în mod arbitrar de către vânzător în
dependență de conjuctura pieței.