3.3. Gândirea, starea de conştienţă şi memoria.

Memoria — rolurile facilitării

sinaptice şi ale inhibiţiei sinaptice. Memoria de scurtă. Durată. Memoria
intermediară. Memoria de lungă durată. Consolidarea memoriei722
Gândirea sau cugetarea este însușirea creierului omenesc de a reflecta în mod generalizat și
abstract realitatea obiectivă prin teorii, judecăți etc
proce¬ sul de gândire rezultă în urma unui "tipar" de stimulare simultană a mai multor regiuni
ale sistemului nervos, cele mai implicate fiind probabil cortexul cerebral, talamusul. sistemul
limbic şi formaţiunea reticulată superioară a trunchiului cerebral..
Starea de conştienţă poate fi descrisă ca fiind percepţia subiectivă continuă a mediului
înconjurător sau a secvenţei propriilor gânduri.
Memoria - rolurile facilitării sinaptice şi ale inhibiţiei sinaptice
Memoria este un proces psihic care constă în întipărirea, recunoașterea și reproducerea
senzațiilor, sentimentelor, mișcărilor, cunoștințelor etc. din trecut. Din punct de vedere
psihologic, amintirile sunt stocate la nivel cerebral prin modificarea sensibilităţii de bază a
transmiterii sinaptice între neuroni, ca rezultat al unei activităţi neurale anterioare. Căile nou
formate sau facili¬ tate transmit informaţiile relevante care lasă o urmă a tre¬ cerii lor prin
sistemul nervos, urmă denumită engramă. Engramele sunt importante deoarece odată stabilite,
ele pot fi activate selectiv de către procesul gândirii pentru a repro¬ duce amintirile.

Experimentele efectuate la animalele din specii inferioare au demonstrat faptul că aceste căi ale
memoriei pot fi generate la toate nivelurile sistemului nervos. Chiar şi reflexele spinale se pot
modifica, cel puţin în mică măsură, ca răspuns la activarea repetitivă a măduvei, iar aceste
modificări ale reflexelor fac parte din procesul memoriei. De asemenea, memoria pe termen lung
este generată prin modificarea conducţiei sinaptice la nivelul centrilor cerebrali inferiori. Cea
mai mare parte a memo¬ riei asociate cu procesele intelectuale se bazează însă pe engramele din
cortexul cerebral.
Memoria de scurtă durată
în mod tipic, memoria de scurtă durată este considerată a fi cea implicată în
reţinerea pentru un interval de câteva secunde până la câteva minute a celor 7-10
cifre ale unui număr de telefon (sau a 7-10 elemente separate de altă natură), aceste
informaţii persistând numai atât timp cât persoana continuă să se gândească la ele.
Numeroşi psihologi au sugerat faptul că memoria de scurtă durată are la bază
activitatea neurală continuă reprezentată de impulsuri nervoase care circulă de-a
lungul unei engrame temporare în cadrul unui circuit neuronal de reverberaţie.
Această teorie nu a fost însă demonstrată. O altă explicaţie posibilă a memoriei de
scurtă durată are la bază facilitarea sau inhibiţia preSINAPTICA . Aceste procese
se desfăşoară la nivelul terminaţiilor fibrelor nervoase, imediat înainte ca aceste
fibre să facă sinapsă cu neuronul următor, freurotransmiţătorii secretaţi la nivelul
acestor terminaţii produc facilitare sau inhibiţie, durata acestor efecte variind de la
câteva secunde până la câteva minute. Circuitele de acest tip ar putea sta la baza
memoriei de scurtă durată.
Memoria intermediară
Memoria cu durată medie poate persista timp de câteva minute sau chiar câteva
săptămâni. Aceasta poate dispărea în timp dacă engramele nu sunt activate
suficient de mult pentru a deveni permanente: dacă însă gradul de activare este
adecvat, ele se vor transforma în memorie dc lungă durată. Experimentele efectuate
la animale primitive au demonstrat faptul că memoria cu durată medie ar putea
avea la bază modificări fizice şi/sau chimice temporare produse la nivelul
terminaţiilor presinaptice sau la nivelul membranei postsinaptice, modificări care
pot persista de la câteva minute până la câteva săptămâni. Aceste mecanisme sunt
extrem de importante şi vor fi descrise separat.
Memoria de lungă durată
Nu există nici o delimitare evidentă între memoria intermediară cu durată
prelungită şi memoria de lungă durată propriu-zisă, distincţia fiind una de grad.
Totuşi, se consideră că memoria de lungă durată are la bază modificări structurale
concrete şi nu doar modificări chimice produse la nivelul sinapselor, iar acestea
amplifică sau suprimă conducerea semnalului. Trebuie reamintite experimentele
efectuate la animale primitive (în cazul cărora sistemul nervos este mult mai uşor
de studiat), experimente care au contribuit foarte mult la înţelegerea mecanismelor
posibile ale memoriei de lungă durată.
Consolidarea memoriei
Pentm ca memoria de scurtă durată să fie transformată în memorie de lungă durată,
care să poată fi reactivată după săptămâni sau ani, aceasta trebuie să fie
"consolidată". Cu alte cuvinte, activarea în mod repetat a memoriei de scurtă
durată conduce la iniţierea unor modificări chimice, fizice şi anatomice la nivelul
sinapselor, modificări responsabile pentru instalarea memoriei de lungă durată.
Acest proces necesită între 5 şi 10 minute pentm o consolidare minimă şi peste o
oră pentru o consolidare puternică. De exemplu, în cazul în care experienţa
senzorială este puternică, dar este urmată după aproximativ un minut de o
convulsie indusă electric, experienţa senzorială nu va fi reţinută. In mod similar,
comotia cerebrală, inducerea rapidă a anesteziei generale profunde sau orice altă
acţiune care blochează temporar funcţionarea dinamică a creierului poate
împiedica procesul de consolidare.
Consolidarea memoriei şi timpul necesar pentm realizarea acesteia pot fi explicate
prin fenomenul repetiţiei informaţiilor stocate pe termen scurt, după cum urmează.

3.8.Undele cerebrale. Originea undelor cerebrale. Efectul variaţiei nivelului

activităţii cerebrale asupra frecvenţei undelor înregistrate pe traseele EEG. 741
Undele cerebrale
înregistrările electrice efectuate la nivelul suprafeţei cor¬ texului sau chiar a suprafeţei externe a
cutiei craniene demonstrează prezenţa unei activităţi electrice cerebrale continue. Atât
intensitatea cât şi tiparele activităţii electrice sunt determinate de nivelul de stimulare al
diferitelor regiuni cerebrale, aceste caracteristici fiind influenţate de somn , de starea de veghe ,
sau de afecţiuni cerebrale precum epilepsia sau chiar psihozele. Undele produse de potenţialele
electrice înregistrate1, sunt denumite unde cerebrale . iar întreaga înregistrare este denumită EEG
(electroencefalogramă).
Intensităţile undelor cerebrale înregistrate la suprafaţa scalpului variază de la 0 până la 200
microvolţi, iar frecvenţele lor variază între o dată la câteva secunde şi 50 pe secundă sau chiar
mai mult. Caracterul undelor este dependent de gradul de activitate corespunzător ariilor cor-
ticale respective, iar undele se modifică semnificativ la tre¬ cerea de la starea de veghe la starea
de somn sau la comă.
în cea mai mare parte a timpului, undele cerebrale sunt neregulate, iar pe traseul EEG nu poate fi
distins nici un tipar specific. Uneori apar tipare distincte, dintre care unele sunt caracteristice
unor afecţiuni cerebrale specifice, precum epilepsia, afecţiune care va fi abordată ulterior în acest
capitol.
La persoanele sănătoase, majoritatea undelor identificate pe traseele EEG pot fi clasificate în
unde alfa . beta, teta şi delta , acestea fiind ilustrate în Figura 59-1.
Undele alfa sunt unde ritmice cu frecvenţa între 8 şi 13 hertzi (cicli pe secundă), fiind întâlnite pe
traseele
EEG la aproape toţi adulţii normali atunci când aceştia se află în stare dc veghe şi în repaus.
Aceste unde apar cu cea mai mare intensitate în regiunea occipitală, însă pot fi înregistrate şi la
nivelul regiunilor parietale şi frontale ale scalpului. De obicei, voltajul undelor alfa este de
aproxi¬ mativ 50 microvolţi. In timpul somnului profund, undele alfa dispar.
Atunci când atenţia unei persoane aflate în stare de veghe este orientată spre un tip specific de
activitate mintală, undele alfa sunt înlocuite de unde asincrone, cu frecvenţă crescută, însă cu
voltaj scăzut, denumite unde beta. Figura 59-2 ilustrează efectul asupra undelor alfa produs de
simpla deschidere a ochilor în lumină puternică, urmată de reînchiderea acestora. Se observă că
senzaţiile vizuale determină dispariţia imediată a undelor alfa şi înlocuirea lor cu unde beta, care
au voltaj scăzut şi sunt asincrone.
Undele beta au frecvenţe cuprinse între 14 şi 80 hertzi. Aceste unde sunt înregistrate în principal
la nivelul regiunilor parietale şi frontale în timpul activării specifice a acestor zone cerebrale.
Undele teta au frecvenţe cuprinse între 4 şi 7 hertzi. Ele apar în mod normal la copii, în regiunile
parietale şi temporale, însă apar şi la unii adulţi în perioadele de stres emoţional, în special în
situaţiile asociate cu dezamăgire şi frustrare. Undele teta sunt prezente şi în numeroase afecţiuni
cerebrale, cel mai frecvent în afecţiunile degenerative.
Undele delta includ toate undele înregistrate pe traseul EEG care au frecvenţa mai mică de 3,5
hertzi, voltajele lor fiind adeseori de 2-4 ori mai mari decât volta¬ jul majorităţii celorlalte tipuri
de unde cerebrale. Aceste unde apar în perioadele de somn foarte profund, la copiii mici şi în
bolile cerebrale organice grave. Dc asemenea, apar la animalele la care s-a realizat o secţiune
transver¬ sală subcorticală experimentală, în urma căreia au fost întrerupte conexiunile cortexul
cerebral cu talamusul. Ca urmare, undele delta pot apărea numai la nivel cortical
Originea undelor cerebrale
Descărcarea la nivel cerebral a unui singur neuron sau a unei singure fibre nervoase nu poate fi
niciodată înregis¬ trată prin intennediul electrozilor sunt amplasaţi pe suprafaţa cutiei craniene.
Pentru ca aceşti electrozi să poată înregistra un semnal, este necesară descărcarea sincronă a mii
sau chiar milioane de neuroni sau fibre nervoase; numai în această situaţie potenţialele
neuronilor individu¬ ali sau ale fibrelor individuale se vor suma suficient pentru a fi înregistrate.
Astfel, intensitatea undelor cerebrale la nivelul scalpului este determinată în principal de numărul
neuronilor şi al fibrelor nervoase care se descarcă sincron şi nu de nivelul total al activităţii
electrice cerebrale. De fapt. impulsuri nervoase asincrone puternice se anulează adeseori reciproc
din cauza polarităţilor opuse, astfel încât nu contribuie la formarea undelor cerebrale înregistrate
pe traseele EEG. Această situaţie este ilustrată în Figura 59- 2, care arată (atunci când ochii sunt
închişi) descărcarea sincronă a multor neuroni din cortexul cerebral cu o frecvenţă de 12 hertzi,
dând astfel naştere undelor alfa. La deschiderea ochilor activitatea cerebrală a crescut semni¬
ficativ, dar sincronizarea semnalelor a devenit atât de redusă încât undele cerebrale s-au anulat
reciproc în cea mai mare parte, iar efectul rezultant a fost reprezentat de apariţia unor unde cu
voltaj foarte scăzut şi cu o frecvenţă mai mare, dar neregulată - undele beta.
Originea undelor alfa. Undele alfa nu se formează la nivelul cortexului cerebral în absenţa
conexiunilor acestuia cu talamusul. în mod contrar, stimularea stratului nespe¬ cific de nuclei
reticulari din jurul talamusului sau a nucleilor "difuzi" localizaţi profund în talamus declanşează
adeseori unde electrice la nivelul sistemului talamo-corti- cal. cu o frecvenţă cuprinsă între 8 şi
13 hertzi, aceasta fiind frecvenţa naturală a undelor alfa. De aceea, se con¬ sideră că undele alfa
sunt produse de prezenţa în acest sistem talamo-cortical difuz a unor oscilaţii spontane secundare
unui proces de feedback (este posibil ca acest sistem să includă şi substanţa reticulată activatoare
a trunchiului cerebral. Această oscilaţie stă probabil atât la baza periodicităţii undelor alfa, cât şi
a activării sincrone a milioane de neuroni corticali în timpul producerii fiecărei unde
Originea undelor delta. Secţionarea tracturilor care realizează legătura între talamus şi cortexul
cerebral, urmată de întreruperea activării cortexului de către talamus şi implicit de dispariţia
undelor alfa, nu induce abolirea undele delta corticale. Aceasta indică faptul că la nivelul
sistemului neuronal cortical există un anumit mecanism intrinsec de sincronizare - de obicei
independent de struc¬ turile cerebrale inferioare - care determină apariţia undelor delta.
Undele delta apar de asemenea în timpul somnului profund cu unde lente; aceasta sugerează
faptul că în timpul somnului cu unde lente sunt abolite influenţele activatoare ale talamusului şi
ale altor centri cerebrali inferiori asupra cortexului cerebral.
Efectul variaţiei nivelului activităţii cerebrale asupra frecventei undelor înregistrate pe traseele
EEG743
Există o corelaţie între nivelul activităţii cerebrale şi frecvenţa medie a ritmului înregistrat pe
traseul EEG, astfel încât frecvenţa medie creşte progresiv odată cu creşterea gradului de
activitate. Acest fapt este ilustrat în Figura 59-3, unde se observă undele delta prezente în starea
de stupor, în timpul anesteziei generale şi în cursul somnului profund; undele teta din stările
psihomotorii şi de la sugari; undele alfa prezente în stările de relaxare; şi undele beta din
perioadele de activitate mintală intensă. In timpul perioadelor de activitate mintală, undele devin
asincrone , astfel încât voltajul se reduce considerabil în pofida creşterii marcate a activităţii
corticale , după cum este ilustrat în Figura 59-2
Modificările EEG în diferitele stadii ale stării de veghe şi ale somnului
Figura 59-4 ilustrează traseele EEG înregistrate la o per¬ soană obişnuită în timpul diferitelor
stadii ale stării de veghe şi ale somnului. Starea de alertă se caracterizează prin unde beta cu
frecvenţă înaltă, în timp ce în perioadele de linişte sunt prezente unde alfa , după cum se poate
observa în primele două trasee EEG din figură.
Somnul cu unde lente este împărţit în patru stadii, în primul stadiu, în care somnul este foarte
superficial, voltajul undelor de pe traseul EEG scade foarte mult; acest traseu este întrerupt
periodic de "vârfuri de somn ", adică de generarea bruscă de unde alfa, ample şi înguste. în
stadiile 2, 3 şi 4 ale somnului cu unde lente, frecvenţa undelor devine progresiv mai mică, până
când în stadiu
Nu în ultimul rând, înregistrarea din partea infe¬ rioară a Figurii 59-4 ilustrează aspectul
electroencefalo¬ gramei înregistrate în timpul somnului REM. Diferenţele dintre acest traseu şi
cel înregistrat la o persoană activă aflată în stare de veghe sunt adeseori dificil de stabilit. Undele
sunt neregulate şi au frecvenţă crescută, fiind în mod normal sugestive pentru activitatea
nervoasă asin¬ cronă caracteristică stării de veghe. Din acest motiv somnul REM este denumit
frecvent somn desincronizat, deoarece există o lipsă de sincronizare între descărcările neuronale,
în pofida activităţii cerebrale intense