RAPORTUL DINTRE ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ

ȘI MEDIUL POLITIC, ECONOMIC ȘI SOCIAL

1. Administrație publică – definiții, caracteristici

Statul reprezintă forma organizată și exteriorizată a puterii publice de pe un
anumit teritoriu exercitată asupra întregii colectivități umane aflate în acel loc.
Dreptul administrativ este ramura dreptului public, care cuprinde un
ansamblu de norme juridice care reglementează anumite raporturi sociale din sfera
de administrare a treburilor statului și ale colectivităților locale.
Noţiunea de administraţie publică reprezintă noţiunea centrală a dreptului
administrativ şi constituie noţiunea fundamentală pentru ştiinţa administraţiei,
analizată sub multiple accepţiuni, în conţinutul complex al acesteia fiind cuprinse
imperativele: a prevedea, a organiza, a conduce, a coordona și a controla.
Administrația publică este activitatea de organizare și executare concretă a
legii, cu caracter dispozitiv și prestator, realizată în principal de organele
administrației publice, și în subsidiar și de celelalte organe ale statului, precum și
de organizații particulare de interes public. Administrația publică se realizează de
către acele structuri statale care formează sfera executivului, funcția executivă
fiind exercitată prin intermediul organelor cuprinse în sistemul administrației
publice. Ea reprezintă prestatorul de servicii pentru cetățeni.
Puterea executivă este constituită dintr-o categorie distinctă a autorităților
publice, respectiv administratia publică sau de stat este formată din :
• la nivel central sau național :
- guvernul - autoritate supremă a întregului executiv, având atribuții generale în
materie administrativă;

1
- ministerele și celelalte autorități ale administrației publice, centrelor de
specialitate, dintre care majoritatea sunt în subordinea guvernului , cu o sferă
limitată de acțiune,
• la nivel local sau teritorial :
- prefecții, reprezentanți ai guvernului în teritoriu;
- serviciile publice deconcentrate, aparținând autoritătilor centrale de specialitate
ale administrației publice cu acțiune limitată în sectoare, precum finanțele,
învățământul, sănătatea etc.
-consiliile locale și cele județene, autorități autonome reprezentative ale
colectivităților locale,
-primarii, organe executive ale consiilor locale;
În dreptul administrativ și în știința administrației noțiunile de putere
executivă și cea de administrație publică sunt utilizate în principal, în două sensuri
și anume : sensul formal-organic și cel material-funcțional.
În sens formal organic, prin aceste noțiuni se desemnează totalitatea acelor
autorități sau organe ale statului reunite, de regulă, într-un sistem unitar, având în
mod obișnuit, în frunte guvernul, corespunzător funcției pe care o exercită și a
atribuțiilor comune pe care le îndeplinesc.
În sens material funcțional, aceleași noțiuni desemnează o anumită funcție
sau o activitate fundamentală prin care se realizează sau se exercită puterea
publică, numită și activitate administrativă sau executivă.
Noțiunea de administrație publică este importantă în studiul dreptului
administrativ și cel al științei administrației, doarece sub aspect organic sistemul
adminstrativ este cel care înfăptuiește, în principal activitatea executivă a statului,
iar sub aspect funcțional actul decizional administrativ reprezintă cea mai
importantă formă concretă prin care se manifestă autoritatea acestui sistem.
Administrația publică are următoarele caracteristici generale:
2
- reprezintă un sistem unitar ce reunește în cadrul ei, în baza relațiilor juridice
autorităti, aflate pe diferite nivele ale organizării administrative condus de
guvern;
-activitatea executivă îndeplinită de ea este constituită de acțiuni de prescriere sau
de dispoziție, constituite din reglementări și acțiuni de prestație declanșate din
oficiu sau la cerere, vizând activitatea concretă de aplicare a legii în situații și
asupra unor subiecte strict determinate (de exemplu: stabilirea și încasarea
impozitelor, sancționarea contravențiilor, emiterea autorizațiilor etc.);
- administrația este structurată funcțional și teritorial, fiind alcătuită din autorități
publice și instituții publice ce dispun de stabilitate instituțională și continuitate
funcțională, necesare îndeplinirii sarcinilor de durată și de moment care le revin;
- activitatea executivă este formalistă întrucât se realizează cu respectarea
anumitor proceduri – sub sancțiunea nevalabilității acțiunilor săvârșite cu
încălcarea regulilor, în cea mai mare parte a ei este și juridică prin efectele
produse, adică prin drepturile și obligațiile rezultate.
Administrația publică îndeplinește și funcții concrete rezultate din
atribuțiile care-i revin, de natură fiscală, educațională, sanitară, culturală etc.
Administrația publică prin funcția ei concretă delimitează sarcinile
determinate care alcătuiesc conținutul funcției generale și care trebuie îndeplinite
de către o autoritate determinată.
În acest sens apreciem ca funcții formale ( și nu de conținut ) următoarele
acțiuni ce revin administrației :
a). funcția de conducere, manifestată în special prin acte de reglementare
(normative) în cadrul cărora locul central îl ocupă decizia administrativă;
b). funcția de coordonare, ca activitate de corelare a acțiunilor executive în
vederea realizării unitare a sarcinilor și atribuților ce revin administrației;

3
c). funcția de îndrumare, ca activitate de orientare a acțiunilor executive în
vederea realizării lor în deplină unitate ca baza legală care le determină,
d). funcția de control ca activitate de constatare a stadiului îndeplinirii sarcinilor și
de măsurare a rezultatelor acțiunii administrative;
e). funcția de punere în executare concretă a măsurilor dispuse conform legii.
Prin toate aceste funcții se pune în evidența principala trăsătură a
administrației, respectiv latura organizatorică a ei, adică asigurarea derulării
normale a raporturilor sociale în urma intervenției executive a statului.
Pentru a defini administraţia publică, este necesar, în primul rând, să se
determine graniţele generale ale acesteia şi să se enunţe principalele concepte ale
disciplinei şi practicii administraţiei. În al doilea rând, definirea administraţiei
publice trebuie să releve locul şi rolul acesteia în contextul politic, economic şi
social al statului de drept, bazat pe principiul separaţiei puterilor în stat.
Societatea omenească organizată în stat suveran are interesul, dar şi
calitatea ca între persoanele fizice şi juridice să domnească ordinea, înlăturând
dezordinea, să păzească graniţele ţării şi securitatea statului, să asigure o instruire
a populaţiei, circulaţia cetăţenilor, asigurarea veniturilor băneşti necesare
acoperirii cheltuielilor funcţionarii organelor sale, gospodărirea domeniului public
şi alte necesităţii pentru buna funcţionare a statului. Pentru realizarea acestor
sarcini, statul înfiinţează servicii publice, de menţinere a ordinii, de educaţie,
finanţe publice, de pază a graniţelor ţării etc.
Toate aceste servicii publice, organizate într-un sistem de organe, alcătuiesc
administrația publică. Raporturile sociale dintre organele administrației publice,
precum și dintre acestea și particulari ( persoane fizice și juridice ) sunt
reglementate de normele dreptului administrativ și devin raporturi juridice de
drept administrativ.

4
2. Raportul dintre administrația publică și mediul politic, economic și social
În orice societate există mai mulți factori care stabilesc obiectivele și
sarcinile, organizarea internă și competențele administrației publice. Toți acești
factori depind, însă, de puterea politică, de organizarea politică a statului și de
structura forțelor politice, economice și sociale, respectiv de partidele politice și
de grupurile de presiune.
În România, capacitatea de adaptare a instituţiilor la cerinţele în schimbare
ale mediului socio-economic, precum şi la statutul de stat membru al Uniunii
Europene constituie una din priorităţile reformei administraţiei publice româneşti.
Acest proces, care se desfăşoară atât la nivel central, cât şi la nivel local, are ca
obiective de referinţă elaborarea şi promovarea politicilor publice şi a actelor
normative naţionale în conformitate cu standardele Uniunii Europene şi cu acquis
-ul comunitar şi crearea cadrului instituţional adecvat pentru desfăşurarea
procesului de descentralizare administrativă şi financiară.
Atingerea acestor obiective presupune adoptarea unor instrumente şi
metode moderne de management în diferite domenii de interes public şi creşterea
capacităţii de gestionare eficientă a programelor cu finanţare externă, în contextul
creşterii gradului de transparenţă în relaţiile publice.
Principiile administraţiei publice reprezintă un ansamblu unitar de reguli de
bază având o natură politică, economică, socială şi juridică care determină în mod
esenţial organizarea, funcţionarea şi activitatea sistemului executiv de organ
e al statului. În acest sens Constituţia României, republicată în anul 2003 prevede
că „administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe
principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor
publice”.
Aceste principii sunt amplu evidenţiate pe parcursul acestei lucrări fiind
analizate principalele dispoziţii cuprinse în Legea administraţiei publice locale
5
- Legea nr. 215/2001, republicată în anul 2007 şi modificată prin O.U.G. nr.
20/2008 şi prin Legea nr. 35/2008. Acest act normativ, reglementează regimul
general al autonomiei locale, precum şi organizarea şi funcţionarea autorităţilor
administraţiei publice locale.
Administraţia publică ca sistem de autorităţi reprezentând puterea executivă
este un subsistem în cadrul autorităţilor statului şi, implicit, o componentă a
sistemului social global. Ea reprezintă o reunire de elemente dispuse într –o
anumită structură şi supuse unor interacţiuni atât între părţile care o compun, cât şi
între ansamblul propriu- zis raportat la mediile social, politic şi juridic în care
acesta se integrează.
2.1 Administrația publică și mediul politic
Politica reprezintă o formă a acţiunii sociale constând dintr -un ansamblu de
concepţii, instituţii, relaţii şi măsuri menite a consacra, apăra şi promova într -un
mod organizat şi eficient interese specifice ale unui grup, colectivităţi, instituţii,
organizaţii, autorităţi şi stat. De cele mai multe ori instituţiile şi acţiunile politice
vizează modul de exercitare a puterii publice (legislative, parţial executive) sau se
află în strânsă legătură ori în raport de acest mod (după cum, de exemplu,
partidele se află sau nu la guvernare sau sunt în opoziţie).
Administrația publică este, prin însăși natura sa, strâns legată de partidul
(partidele politice) care se află la guvernare. Caracterizând administraţia publică
drept o activitate în principal organizatorică, se desprinde poziţia sa de intermediar
între planul conducerii politice şi planul în care se realizează valorile politice,
deciziile politice. Administraţia publică, în statul de drept, reprezintă principala
pârghie prin care se realizează valorile stabilite la nivelul palierului politic.
În regimurile politice cu partide unice, administrația publică are
caracteristici speciale, pe care nu le regăsim în regimurile multipartidiste.
Organizarea puterii într-un asemenea regim va realiza, întotdeauna, două aparate
6
administrative distincte, unul controlându-l pe celălalt. Administrația propriu-zisă
va fi subordonată, în principiu, guvernului, dar, în fond, controlată și direcționată
de aparatul de partid central.
În dreptul public contemporan, problema fundamentală o constituie
distincţia dintre legislativ şi executiv, distincţie ce reprezintă şi esenţa structurii
puterii politice. La început s-a apreciat că fiecare autoritate dispunea de o putere
proprie ce îi permitea să contrabalanseze influenţa celorlalte autorităţi, legislativul
şi executivul aflându-se pe poziţii antagonice, de unde şi ideea separaţiei puterilor
în stat, idee regăsită şi în Constituţia României.
În prezent, adevărata divizare nu mai este cea dintre puterea de a face legea
şi puterea de a o executa, ci dimpotrivă, între puterea care aparţine executivului
de-a conduce politica naţională, utilizând administraţia publică, pe de o parte, şi
libertatea lăsată legislativului de a controla acţiunea executivului.
Cu alte cuvinte, la ora actuală poate fi identificată tendința de a da
guvernului misiunea, dar și posibiltatea luării marilor decizii politice, care se
traduc prin legi sau prin măsurile executive, corpurilor legiuitoare rezervându-li-se
rolul de organisme de reflecție și de control al acțiunilor guvernului.
În relaţia executiv-legislativ, guvernului nu i se mai rezervă doar un rol
secundar, ci deseori primordial, el devenind „elementul motor şi dinamic al
întregului sistem politic”. Limitarea puterii în regimurile constituţionale actuale se
realizează prin: asigurarea independeţei autorităţii judecătoreşti, promovarea unor
principii cum sunt principiul supremaţiei Constituţiei şi legii, principiul respectării
ierarhiei normelor juridice, înfiinţarea unor autorităţi cu atribuţii de control, etc.
În practică este dificil de stabilit unde începe şi unde se sfârşeşte impulsul
politic la nivelul puterii executive. Atât preşedintele, cât şi guvernul se comportă
preponderant ca autorităţi politice în raport cu parlamentul.

7
 În orice societate există mai mulţi factori care stabilesc obiectivele,
sarcinile, oganizarea internă şi competenţele administraţiei publice. Toţi aceşti
factori depind însă de puterea politică, de organizarea politică a statului şi de
structura forţelor politice, economice şi sociale, respectiv de partidele politice şi
de grupurile de presiune. Subordonarea administraţiei publice organelor politice
este explicată prin faptul că prima, spre deosebire de a doua nu are o ideologie
proprie, de unde rezultă faptul că va trebui să o primească întodeauna din exterior.
Între administraţia publică şi puterea politică există o colaborare foarte
strânsă în toate domeniile vieţii economice şi sociale, dar mai ales în domeniul
organizării executării şi executării concrete a actelor normative. Astfel, într-un
regim prezidenţial, şeful administraţiei, preşedintele şi secretarii de stat nu
răspund în faţa legislativului. În acest regim, administraţia, nu dispune de un ecran
politic protector în faţa legislativului, acesta găsindu-se în contact direct şi
transmiţându-i influxul său politic, mai ales prin legea bugetară. Controlul este
uşor de realizat, administraţia nu beneficiază de nici o protecţie politică ce să o
protejeze de întrebările legislativului.
Administraţia publică are o existenţă autonomă relativ mare, guvernul fiind
reprezentat de majoritatea parlamentară, iar funcţia publică este supusă impulsului
politic al Parlamentului, prin intermediul Guvernului.
Relaţia dintre cele două medii este hotărâtor influenţată şi de regimul
politic, democratic sau nedemocratic, care guvernează viaţa social-politică,
situaţie de care depinde, în bună măsură, recurgerea sau nu la mijloace exclusiv
administrative, de autoritate ori de constrângere sau, dimpotrivă, la mijloace
stimulative de cointeresare, economico-financiare, civile şi comerciale, lăsate la
aprecierea factorilor sociali.
Metodele de guvernare ale deţinătorilor puterii politice influenţează şi ele
organizarea şi funcţionarea administraţiei publice. De exemplu, dacă deţinătorii
8
puterii politice şi-au fixat ca obiectiv o transformare rapidă a structurii economice
şi sociale ale unei socieţăţi, dacă se doreşte o transformare şi o dezvoltare bazată
pe jocul pieţii şi al forţelor economice, se vor folosi procedee democratice, iar
administraţia va avea atunci competenţe determinate prin lege şi mai multă
preocupare pentru activitatea de respectare a legalităţii.
Toate regimurile politice se caracterizează prin existenţa unor autorităţi cu
caracter constitutional şi origine politică aflată în fruntea administraţiei, diferite de
la o guvernare la alta.
Deși organele administrative reprezentative de conducere la nivel central
(guvern, miniştri) sau teritorial (prefecţi, subprefecţi, conducătorii serviciilor
publice decon-centrate) ori local (primarii, viceprimarii, consilierii) sunt
desemnate (prin alegere sau numire) pe criterii de opţiune politică, totuşi, în marea
lor majoritate, funcţionarii publici sunt numiţi în afara acestor criterii, potrivit
pregătirii şi competenţei lor profesionale, uneori chiar împotriva oricărui
considerent de natură politică.
Administrația publică are ca principala sarcină executarea deciziilor
politice, fapt ce face ca, în acest domeniu, ea să nu mai poate fi neutră. Aceasta
întrucât executarea deciziilor politice implică și intervenția a numeroase decizii
administrative. Administrația publică poate interveni și în etapa procedurii de
elaborare a deciziilor, fie că este consultată, fie că are chiar ea sarcina să realizeze
proiectul respectiv.
De asemenea, însăşi administraţia, mai ales la nivel central, are competenţa
de a adopta acte de politică internă sau externă (declaraţii, mesaje, comunicate ale
guvernului, premierului, miniştrilor) prin care se exprimă o anumită atitudine faţă
de evenimente sau împrejurări ori reuniuni produse pe plan intern sau
internaţional.

9
 Funcționarul public beneficiază de toate drepturile care sunt acordate, prin
constituție, tuturor celorlalți cetățeni, însă ei nu pot să-și exprime opiniile sau să
desfășoare activitate politică. Controlul modului de exprimare a opiniei politice a
funcționarilor publici poate constitui obiectul celor mai diverse modalități. Astfel,
de exemplu, în regimurile cu partid unic, situația funcționarilor publici nu este
fundamental diferită de cea a altor concetățeni, în afara faptului că ei sunt obligați
să se înscrie în partid dacă doresc să ocupe posturi importante.
Conform Statutului funcționarului public, obligația ca, în exercitarea
atribuțiilor ce-i revin, să se abțină de la exprimarea sau manifestarea publică a
convingerilor și preferințelor lui politice, să nu favorizeze vreun partid politic și să
nu participe la activități politice în timpul programului de lucru. De asemenea,
este interzis ca funcționarii publici să facă parte din organele de conducere ale
partidelor politice.
Administrația publică, de la formele incipiente până la formele cele mai
moderne, poate fi înțeleasă atât prin instituțiile sociale, cât și prin determinările
impuse membrilor societății, cu alte cuvinte, realizată prin normele care fixează
structura și mijloacele de acțiune, ea are ca sarcină esențială punerea în executare
a normelor legislative, precum și a celor pe care administrația însăși le elaborează
pentru organizarea executării acestora.
Ca atare, administrația publică din societatea modernă, pe de o parte,
constituie, ea insăși, un mediu juridic, ca expresie și instrument al numeroaselor
reguli de drept, iar, pe de alta parte, se găsește înserată într-o reglementare
juridică, formulată de principiile puterii politice.
Administrația publică, sub aspectul structurii și al activității sale, trebuie să
se fundamenteze pe lege. Indiferent de regimul politic, de structura și forma de
guvernământ a statului, administrația publică, prin rolul conferit în cadrul
societății, are obligația de a se supune, în mod obiectiv, unor comandamente
10
dominante ale etapei respective. Aceste comandamente sunt mult mai evidente în
cazul statului de drept și „democratic”, bazat pe separarea puterilor în stat și pe
respectul drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.
2.2 Administrația publică și mediul economico-social
Societatea reprezintă un sistem de colectivitate umană organizată având o
infrastructură (economică) determinantă, o structură (socială) ce reflectă
componentele categoriale ce o alcătuiesc (grupuri, clase, etc.) şi o suprastructură
edificată din diverse elemente şi fenomene diversificate (ideologice, relaţionale şi
instituţionale).
Administrația publică este un fenomen organizațional, un ansamblu de
structuri sociale, care ocupă un loc aparte preeminent în societatea globală unde ea
este înserată în raport cu celelalte organizații sau grupuri cu care ea poate fi
comparată - biserica, asociațiile, sindicatele, societatea civilă, într-un cuvânt,
grupuri sociale structurate și ierarhizate.
Administrația publică, precizează Charles Debbasch, reprezintă aparatul de
gestiune al problemelor publice. Ea constituie, de asemenea, organizarea care se
dă oricărui grup social evoluat, instrumentul de coeziune și de coordonare
indispensabilă, fără de care societatea se dezintegrează. Este, prin natura sa,
subordonată unor scopuri care îi sunt exterioare. Rolul, structurile și metodele sale
depind de societatea în care ea se găsește înserată, de mediul său.
Este chemată să promoveze, să realizeze şi să apere acele valori social-
juridice consacrate de puterea legislativă, de regulă şi în principal, prin
reglementări primare, originare, superioare şi exterioare executivului, dar
conforme unor interese sociale generale derivate din nevoi social-economice
fundamentale pentru colectivitate şi indivizii care o compun.
Din cele prezentate reiese că administrația publică, întotdeauna va acționa
într-un cadru sau, mai precis, într-un mediu social constituit dintr-un ansamblu de
11
sisteme, de structuri sau din alte forme de organizare, exterioare acesteia, care
sunt susceptibile de a influența puternic structurile, formele și conținutul activității
autorităților administrative ca și psihologia și comportamentele colective și
individuale ale personalului acestora.
De asemenea, este de subliniat, în acest context, și faptul că administrația
comunică cu toate celelalte structuri sociale prin relații de colaborare, de
subordonare sau chiar de constrângere, reacționând corespunzător în raport cu
mediul social dat, astfel încât administrația ar putea să apară fie în armonie cu
acesta, fie profund diferit și separat de el.
Există o serie de criterii, bazate pe experimentari, observații și verificări,
care pot determina o anumită personalitate socială pentru administrație.Un prim
criteriu îl constituie ritmul social. Realitatea socială arată că totul se realizează
după cum societatea acționează, fie prin evoluții rapide, fie prin revoluții, astfel
ca, administrația, cu structurile sale, va avea un ritm corespunzător vieții sociale,
adaptându-se acestei stări de fapt, prin „reforme succesive” ori prin „măsurile
luate în urma presiunilor sociale”.
Un alt criteriu, este cel al mobilității și dispersării în spațiu. Acest criteriu
are în vedere modalitatea de implantare teritorială a administrației, care determină
legătura sa strânsă cu mediul social. În acest sens, sunt unele tipuri de
administrații caracterizate prin „fixitate” sau prin „ mobilitatea” orizontală în
spațiu ori prin „ dispersare” sau prin „ concentrare” teritorială a serviciilor.
Raporturile de compatibilitate între administrații și mediul social pot
îmbrăca două forme:
a). forma, care există între o structura parțială (ca ansamblu de structuri
administrative) și societatea globală, atunci când organizarea sau grupul respectiv
este integrat în societate, adică deschis la influențele acesteia și actionând în
colaborare cu ea,
12
b). forma, care se rezultă din corespondența ce se stabilește între intenția
administrației sau a grupurilor administrative și intenția publicului, a cetățenilor
ori a grupurilor de cetățeni aflați în contact cu competențele administrației. Din
această perspectivă, ne punem problema de a ști dacă rolul pe care administrația îl
joacă în cadrul societății coincide cu rolul pe care opinia publică dorește să-1
joace administrația în societatea respectivă.
Administrația publică este structura socială care, alături de guvernanți, ca și
de alte grupuri ce constituie societatea, se găsește mereu pregătită pentru
realizarea unor acțiuni cu efecte concrete, imediate și directe, care să o evidențieze
în fața cetățenilor, deși rezultatele obținute sau eșecurile sunt percepute de aceștia
ca fiind ale puterii politice, considerată după caz, eficientă sau inoperantă. În
această privință, nemulțumirile și satisfacțiile vor fi astfel, receptate de către
administrație, potrivit cu răspunsul dat societății sau cu eșecurile suferite din
nerealizarea proiectelor pe care societatea le-a pretins.
Există o diferență de natură care separă două categorii de raporturi sociale,
unele care se instaurează între administrație și alte organizații sau grupuri sociale,
altele, între administrație și cetățeni.
În raporturile cu grupurile sociale, administrația publică, se poate afirma că,
este într-un continuu dialog, datorat problemelor care se pun în fața lor, pentru
faptul că există o instituționalizare a formelor de consultare, ca și sentimentul
drepturilor și obligațiilor pe care îl au fiecare dintre ele. Fiecare dintre acestea au
convingerea că își aduc o contribuție însemnată la rezolvarea anumitor probleme,
chiar dacă au și puncte de vedere divergente.
Dimensiunile sociale ale administraţiei se bazează pe anumite criterii:
a). criteriul structural are în vedere centralizarea sau dispersarea teritorială a
administraţiei sub aspectul indiviziunii sau diviziunii modului de îndeplinire a
sarcinilor de către executiv, fie într-un mod unitar - grupat la nivelul unei singure
13
autorităţi centrale sau de către centre superioare care concentrează anumite
servicii publice ori, dimpotrivă, implantarea autorităţilor şi, în general, a
serviciilor, în teritoriu are loc în strânsă legătură cu satisfacerea unor nevoi
specifice colectivităţilor locale (de exemplu, în materie fiscală până la nivelul
comunei, percepţia rurală).
b).criteriul de natură funcţională are în vedere durata şi ritmul în care
executivul reacţionează în timp la nevoile sociale prin stabilitatea sau mobilitatea
structurilor, atribuţiilor şi acţiunilor sale, în care sens se poate vorbi de o
administraţie rigidă, formalistă, birocratică sau, dimpotrivă, de una flexibilă,
mobilă şi suplă, care se adaptează din mers nevoilor sociale reale.
Sarcinile economice și sociale ale administrației sunt, în principiu, cele
inițial stabilite prin programul guvernamental al partidului care a câștigat alegerile
și care sunt transformate ulterior, în acte legislative de către Parlament. Urmează
apoi, ca administrația publică să definitiveze ordinea de prioritate a acestor
sarcini, să interpreteze actele normative la cazurile concrete și să prevadă, detaliat,
măsurile de aplicare și de executare a actelor normative respective.
Ca fenomen suprastructural de natură instituţională, ce se include în
fenomenul statal, mai general, şi se alătură celorlalte fenomene de natură politică,
etică, religioasă, artistică, etc., şi administraţia publică este determinată în mod
esenţial – dacă nu într -un mod direct vizibil – de fundamentele economice pe
care se sprijină, de relaţiile sociale în care se află, cât şi de modul de alcătuire şi
funcţionare a însăşi statului din care face parte, inclusiv regimul politic de
guvernare. Astfel, într-o economie de piaţă executivul trebuie să vegheze la
asigurarea derulării normale şi legale a relaţiilor specifice proprietăţii private,
iniţiativei particulare şi liberei concurenţe (loiale), intervenind, după caz, în
situaţia în care este necesară rezolvarea unei solicitări ce i-a fost adresată ori
atunci când se încalcă regulile ce guvernează relaţii economice în vederea
14
restabilirii lor pe cât posibil în conformitate cu legea, fără a avea, prin aceasta, o
atitudine voluntaristă sau dirijistă pe plan economic. În acest sens, de exemplu,
sunt emise numeroase reglementări de natură administrativă pentru aplicarea
măsurilor legislative sau executive cu conţinut economic din sectoarele industriei,
agriculturii, comerţului, finanţelor, vamal, apoi acte individuale necesare aceloraşi
sectoare precum autorizaţiile, aprobările, acordurile ori numeroase acte de
sancţionare contravenţională ori de câte ori se constată abateri specifice aceloraşi
domenii şi aflate sub jurisdicţia administraţiei.
Administraţia este şi cea care are în proprietate sau în administrare bunuri
din domeniul public – de interes naţional sau local – şi din domeniul privat, având
în subordine regii autonome şi companii de interes naţional sau local, o gamă
largă de prestatori de servicii publice, înfiinţează, coordonează şi controlează
societăţi comerciale cu capital integral sau majoritar de stat.
Tot administraţia este aceea care, prin organe specializate, urmăreşte
constituirea, repartizarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti necesare trebuinţelor
publice, adică constituirea bugetelor necesare autorităţilor şi instituţiilor publice.
O gamă largă de servicii publice în cele mai variate sectoare cum sunt
învăţământul, sănătatea, cultura, asigurarea ordinii publice, etc.,sunt realizate de
administraţie constituind cadrul de exercitare şi asigurare a unor drepturi şi
libertăţi, inclusiv inviolabilităţi cetăţeneşti fundamentale într -un stat de drept în
care acestea trebuie să se realizeze într-un mod nestingherit.
În măsura în care administraţia vine în întâmpinarea nevoilor sociale
fundamentale şi corespunde exigenţelor de satisfacere a acestora avem un raport
de compatibilitate între ea şi mediul social, întrucât este deschisă la pătrunderea
acestui mediu.
În măsura în care administraţia nu reuşeşte să vină în întâmpinarea acestor
nevoi, iar cadrul său instituţional şi funcţional nu este receptiv la impulsurile şi
15
informaţiile mediului social nereacţionând ca atare, neadoptând măsurile şi
corecţiile necesare, raportul dintre cele două medii devine de incompatibilitate,
situaţie în care nu se mai pune problema reformelor sau reorganizărilor
administrative totale sau parţiale de adaptare la nevoile sociale, ci pur şi simplu
înlăturarea şi schimbarea ei.
Iniţiativa şi participarea cetăţenilor – în forme organizate
neguvernamentale, sindicale, organizaţionale sau individuale – prin acţiuni de
colaborare şi sprijin a autorităţilor locale, utilizarea unor raporturi civile,
stimulative şi diminuarea celor autoritare, de subordonare, facilitează în mare
măsură integrarea executivului în mediul social aferent competenţelor sale,
evitând penetrarea forţată a executivului prin măsuri de constrângere, dar şi
pătrunderea în acelaşi mod, silit, a socialului în administraţie prin intervenţia
grupurilor şi acţiunilor de presiune socială.

16
 BIBLIOGRAFIE

1. Alex Negoiță, Drept administrativ și știința administrației, Editura Atals

Rex SRL , Bucuresti 1993
2. I.Alexandru, Drept administrativ, Editura Omnia, Brașov, 1999
3. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Vol. R , Ediția 4, Ed. All.
Beck, București, 2005
4.Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constitutional şi instiţuţii
politice, Editura C. H. Beck, Ediția 15, Volumul II, 2017
5. Nedelcu M. Iulian - Drept administrativ și elemente de știința administrației-
Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2009, Vol. II, ed. a XIV -a , Ed. C.H. Beck,
București, 2013
6. LEGEA nr. 188/1999, Actualizata 2019, privind Statutul funcționarilor
publici – republicată, actualizată 2019 prin Legea 156/2018 pentru
modificarea si completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor
publici (publicată în M.Of. 554 din 03 iulie 2018)
7. Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Vol.1 și2, Editura C.H. Beck,
București, 2014

17
 CUPRINS

1. Administrația publică – definiții, caracteristici..............................................2

2.Raportul dintre administrația publică și mediul politic, economic și social....6
2.1Administrația publică și mediul politic...............................................7
2.2 Administrația publică și mediul economico social .........................12
Bibliografie.............................................................................................18

18