Contabilitatea Operatiunilor de Comert Exterior

Franca STANCU
CONTABILITATEA
OPERAŢIUNILOR DE COMERŢ
EXTERIOR
REFERENŢI ŞTIINŢIFICI:
Prof. univ. dr. Pereş Ioan – Universitatea de Vest Timişoara
Prof. univ. dr. Sabău Crăciun – Universitatea “Tibiscus” din Timişoara
Prof. Univ. Dr. Cotleţ.... - Universitatea de Vest Timişoara
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Timişoara: ; 2009
Bibliogr.
ISBN: 978-973-687-858-9
UNIVERSITATEA TIBISCUS TIMIŞOARA
Facultatea de Ştiinţe Economice
Lect. drd. Franca STANCU
CONTABILITATEA
OPERAŢIUNILOR DE COMERŢ
EXTERIOR
Note de curs pentru uzul studenţilor de la ÎFR
TIMIŞOARA
2009
CUPRINS
TEMA I. COMERŢUL EXTERIOR ÎN CONDIŢIILE PROVOCĂRILOR

GLOBALE ......................................................................................................... 7
1.1. CARACTERISTICILE COMERŢULUI INTERNAŢIONAL, COMERŢULUI
EXTERIOR ÎN CONDIŢIILE PROVOCĂRILOR GLOBALE............................................... 7
1.2. COMERŢUL EXTERIOR – DEFINIRE, FUNDAMENTARE, ROL.............. 10
1.3.TRĂSĂTURI ECONOMICO-FINANCIARE ALE ACTIVITĂŢII DE
COMERŢ EXTERIOR ............................................................................................................ 13
TESTE DE AUTOEVALUARE ............................................................................... 14
TEMA II. CONTABILITATEA IMPORTULUI DE MĂRFURI ................ 5
2.1 STRUCTURI PRIVIND IMPORTUL DE MĂRFURI ........................................ 5
2.2 ASPECTE GENERALE PRIVIND CONTABILITATEA TRANZACŢIILOR
DE IMPORT DE MĂRFURI PE CONT PROPRIU ................................................................. 6
2.2.1 Particularităţi privind importul pe cont propriu cu plata la vedere................................................................10
2.2.2 Particularităţi privind importul pe cont propriu pe credit comercial pe termen scurt ...................................13
2.3 TRATAMENTE CONTABILE PRIVIND IMPORTUL DE MĂRFURI PE
CONT PROPRIU ..................................................................................................................... 15
2.4. CONTABILITATEA IMPORTULUI DE MĂRFURI ÎN COMISION............ 19
2.4.1. Contabilitatea importului de mărfuri în comision cu plata la vedere ...........................................................20
2.4.2. Contabilitatea importului de mărfuri în comision pe credit comercial.........................................................22
TEMA III. CONTABILITATEA EXPORTULUI DE MĂRFURI ............ 24
3.1. STRUCTURI PRIVIND EXPORTUL DE MĂRFURI ..................................... 24
3.2. ASPECTE GENERALE PRIVIND CONTABILITATEA TRANZACŢIILOR
DE EXPORT DE MĂRFURI PE CONT PROPRIU ............................................................... 25
3.2.1. Particularităţile privind exportul pe cont propriu cu încasare la vedere.......................................................30
3.2.2. Particularătăţile privind exportul pe cont propriu pe credit comercial pe termen scurt ...............................31
3.3. TRATAMENTE CONTABILE PRIVIND EXPORTUL DE MĂRFURI PE
CONT PROPRIU ..................................................................................................................... 33
3.3.1. Studiu de caz la o societate comercială privind un export de mărfuri pe cont propriu, cu încasare la vedere
.................................................................................................................................................................................33
3.4. CONTABILITATEA EXPORTULUI DE MĂRFURI ÎN COMISION ........... 39
3.4.1.Contabilitatea exportului de mărfuri în comision cu plata la vedere.............................................................41
3.4.2. Contabilitatea exportului de mărfuri în comision pe credit comercial .........................................................41
TEMA IV. CONTABILITATEA MIJLOACELOR, INSTRUMENTELOR
ŞI MODALITĂŢI DE PLATĂ ŞI FINANŢARE UTILIZATE ÎN
COMERŢUL EXTERIOR ............................................................................. 43
4.1. MIJLOACE ŞI INSTRUMENTE DE PLATĂ INTERNAŢIONALE .............. 43
4.1.1. Mijloace de plată internaţionale ....................................................................................................................43
4.1.1.1. Valutele.......................................................................................................................................................43
4.1.1.2. Monedele internaţionale.............................................................................................................................45
4.1.2. Instrumente de plată internaţionale ...............................................................................................................46
4.1.2.1. Cambia........................................................................................................................................................47
4 . 1 . 2.2. Biletul la ordin.........................................................................................................................................48
4.1.2.3. Cecul...........................................................................................................................................................49
4.1.2.4. Cârdul .........................................................................................................................................................51
4.2. MODALITĂŢI DE PLATĂ INTERNAŢIONALĂ .......................................... 52
4.2.1. Acreditivul documentar.................................................................................................................................52
4.2.2. Incasso-ul documentar...................................................................................................................................59
4.2.3. Ordinul de plată .............................................................................................................................................62
4.2.4. Scrisoarea de credit comercială.....................................................................................................................63
4.2.5. Compensaţia. Acordul de clearing ................................................................................................................65
4.3. MODALITĂŢI DE FINANŢARE ÎN COMERŢUL EXTERIOR.................... 66
4.3.1. Modalităţi de finanţare pe termen scurt ........................................................................................................66
4.3.2. Modalităţi de finanţare pe termen lung .........................................................................................................68
TEMA V. RISCURILE ÎN AFACERILE ECONOMICE
INTERNAŢIONALE ...................................................................................... 72
5.1. CLASIFICAREA RISCURILOR ...................................................................... 72
5.2. CLAUZE CONTRACTUALE DE ACOPERIRE A RISCURILOR................. 77
5.3. ALTE METODE DE PREVENIRE ŞI CONTRACARARE A RISCURILOR 80
TEMA VI. AFACERI INTERNAŢIONALE COMBINATE: LOHN ŞI
REEXPORT..................................................................................................... 83
6.1. PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE TRANZACŢIILOR
INTERNAŢIONALE COMBINATE...................................................................................... 83
6.2. EXPORTURI PRIN PRELUCRARE ÎN LOHN ............................................... 84
6.3. REEXPORTURI - AFACERI ECONOMICE CARE VALORIFICĂ
SUPERIOR CREATIVITATEA COMERCIALA.................................................................. 86
6.3.1. Definirea şi clasificarea reexporturilor..........................................................................................................86
6.3.2. Particularităţi ale mecanismului reexporturilor ............................................................................................88
6.3.3. Particularităţi ale organizării, contractării şi derulării operaţiunilor de reexport .........................................90
TEMA VII. LEASING - TEHNICĂ DE AFACERI ECONOMICE ŞI DE
PRIVATIZARE ............................................................................................... 93
7.1. CONŢINUTUL ŞI MECANISMUL LEASINGULUI...................................... 93
7.1.1. Obiectul operaţiunilor de leasing ..................................................................................................................93
7.1.2. Avantajele şi limitele leasingului ..................................................................................................................94
7.2. CLASIFICAREA OPERAŢIUNILOR DE LEASING...................................... 96
7.3. CONTRACTUL DE LEASING......................................................................... 99
7.3.1. Caracteristicile contractului de leasing .........................................................................................................99
TESTE DE AUTOEVALUARE ............................................................................. 101
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................... 5
6
TEMA I. COMERŢUL EXTERIOR ÎN CONDIŢIILE
PROVOCĂRILOR GLOBALE
CONŢINUT
1.1.Caracteristicile comerţului internaţional, comerţului exterior în
condiţiile provocărilor globale
1.2. Comerţul exterior – definire, fundamentare, rol
1.3.Trăsături economico-financiare ale activităţii de comerţ exterior
REZUMAT
Ţările cu economiile cele mai deschise spre mediul economic extern au
cel mai mult de câştigat pe termen mediu şi lung. Câştigurile obţinute ca
urmare a participării la comerţul internaţional înseamnă: crearea de locuri de
muncă mai bine remunerate; creşterea stabilităţii şi armoniei la scară
internaţională şi regională; atenuarea subdezvoltării şi a sărăciei în tot mai
multe regiuni ale lumii; pieţe cu dimensiuni mai mari conduc spre
maximizarea eficienţei, reducerea costurilor unitare precum şi la sporirea
profiturilor; stimularea celorlalte fluxuri ale circuitului economic mondial. Ca
urmare, comerţul poate fi considerat ca fiind acea activitate care constă în
cumpărarea de bunuri, servicii sau valori, pentru a le revinde, pentru a le
închiria sau pentru a ceda folosinţa sau avantajele lor în scopul obţinerii unui
preţ avantajos. Concluzia ce se desprinde de aici este că, noţiunea de comerţ,
se situează la mijlocul ciclului economic, între producţie şi consum.
OBIECTIVE
- Cunoaşterea şi însuşirea elementelor teoretice şi aplicative referitoare
la comerţul exterior al României, astfel:
9 Conţinutul şi structura comerţului exterior, precum şi rolul şi
caracteristicile comerţului internaţional;
9 Definirea trăsăturilor economico-financiare ale activităţii de comerţ
exterior.
-autoevaluarea cunoştinţelor referitoare la tematica comerţului exterior
în condiţiile provocărilor globale.
1.1. CARACTERISTICILE COMERŢULUI INTERNAŢIONAL,

COMERŢULUI EXTERIOR ÎN CONDIŢIILE PROVOCĂRILOR
GLOBALE
Etimologic, termenul de comerţ provine din latinescul „commercium”

care la rândul său reprezintă o juxtapunere a cuvintelor „cum” = şi „merx” =
marfă, ceea ce înseamnă cu marfă, de unde a rezultat explicaţia termenului prin
activitate cu sau legată de marfă sau activitate asupra mărfii. Termenul de
commercium din dreptul roman era folosit ca noţiune tehnică pentru a desemna
facultatea unei persoane fizice de a încheia acte juridice şi de a constitui
contracte valabil încheiate, iar aceste bunuri erau în commercio sau
extracommercium.
7
În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române1, în dreptul cuvântului
comerţ găsim următoarele definiţii :”Schimb de produse prin cumpărarea şi
vânzarea lor: ramură a economiei în cadrul căreia se desfăşoară circulaţia
mărfurilor. Activitate economică de valorificare a mărfurilor prin procesul de
vânzare-cumpărare: negoţ. Ramură a economiei naţionale în care se realizează
circulaţia mărfurilor”.În sens economic, definim comerţul ca fiind acea
activitate având ca scop schimbul voluntar de bunuri şi/sau servicii, prin
acestea realizându-se circulaţia de la producător la consumator. Realitate a
vieţii economico-sociale, comerţul concretizează astfel, în conţinutul său, un
ansamblu de reguli care exprimă, într-o manieră juridico-economică, circulaţia
bunurilor de la consumator la producător. Comerţul reprezintă astfel o
activitate care prin specificul ei de practică repetată încă de la apariţia
umanităţii, a dobândit şi trăsăturile unei profesii.
Funcţia principală a comerţului aşa cum s-a consacrat ea de-a lungul
mileniilor, constă în a procura consumatorului bunurile de care acesta are
nevoie, astfel încât comerţul, prin activitatea sa, prin locul pe care-l deţine în
circuitul economic al bunurilor, face legătura dintre producţie şi consum.
Termenul de comerţ2 are un conţinut complex şi constă în activitatea de
cumpărare de materii prime sau produse pentru a le revinde în acelaţi stadiu
fizic, dar în condiţii convenabile consumatorilor (cantitate, preţ, sortiment).
Ca urmare, comerţul poate fi considerat ca fiind acea activitate care
constă în cumpărarea de bunuri, servicii sau valori, pentru a le revinde, pentru
a le închiria sau pentru a ceda folosinţa sau avantajele lor în scopul obţinerii
unui preţ avantajos. Concluzia ce se desprinde de aici este că, noţiunea de
comerţ, se situează la mijlocul ciclului economic, între producţie şi consum. În
esenţă, marfa circulă de la producător la consumator prin intermediul
comerţului şi implicit a persoanei ce desfăşoară această activitate, cu titlu de
profesie (comerciant). Noţiunea de circulaţie a mărfurilor, în vederea
schimbului, presupune pe de-a parte, deplasarea efectivă a bunurilor, iar pe de
altă parte, fapte, acte şi operaţiuni accesorii. Atunci când vorbim despre aceste
fapte, acte şi operaţiuni accesorii, ne aflăm în prezenţa unei circulaţii a
valorilor şi a drepturilor necorporale (ex. Titluri de credit), fară să existe însă o
deplasare materială a bunurilor.Ca urmare a apariţiei termenului de naţiune, a
apărut şi termenul de internaţional, care rezultă din asocierea cuvintelor inter
şi naţional, adică între naţiuni. Acest cuvânt asociat şi activităţii de comerţ,
defineşte amsamblul schimburilor comerciale efectuate de statele-naţiune,
adică toate actele de comerţ exterioare statelor suverane. A apărut astfel şi
termenul de comerţ exterior. În prezent folosim noţiunea de comerţ exterior
când facem referire la schimburile comerciale externe ale unei singure ţări sau
ale unei zone economice de tipul celor de liber schimb sau de tipul unei uniuni
vamale. Conceptul de comerţ internaţional convieţuieşte astfel împreună cu cel
de comerţ exterior.
Comerţul exterior poate fi de tip bilateral, atiunci când se referă la
schimburile comerciale ale unui stat cu alt stat, sau multilateral, când se referă
la schimburile unuia sau mai multor state cu un alt stat sau cu mai multe state
diferite.
1
Conform DEX, ediţia a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998
2
Giurgiu A., Comerţul intraeuropean: o nouă perspectivă asupra comerţului exterior
al României, Editura Economică, Bucureşti, 2008, p.44-45
8
Pe de altă parte, există şi termenul de comerţ mondial sau comerţ
global, care este utilizat pentru a reflecta ansamblul schimburilor comerciale
care se desfăşoară în plan mondial, statele raportându-şi în permanenţă
rezultatele comerţului lor exterior la indicatorii comerţului mondial.
Principalele componente ale comerţului exterior al unui stat sunt exporturile,
importurile şi re-exporturile.
Exportul reprezintă operaţiunea prin care toate bunurile şi serviciile
părăsesc teritoriul vamal al unui stat ca urmare a unui act de comerţ, pe când
importul reprezintă toate bunurile şi serviciile care intră pe teritoriul vamal al
unui stat, tot ca urmare a unui act de comerţ.
Definim astfel comerţul internaţional ca fiind schimburile de bunuri
şi/sau servicii care presupun trecerea graniţelor vamale a cel puţin două state,
operaţiuni ce stau la baza existenţei interdependenţelor economice dintre
statele lumii. Pentru ca o astfel de operaţiune să fie înregistrată ca act de
comerţ internaţional este ca agenţii participanţi să provină din teritorii vamale
diferite, pentru ca operaţiunea economică desfăşurată de ei să genereze cele
două fluxuri ce alcătuiesc comerţul internaţional – exportul şi importul.
Comerţul internaţional poate fi un fenomen3 pozitiv sau negativ. Regulile după
care se derulează acest flux economic pot fi croite pentru a-i dezavantaja pe cei
săraci şi a concentra bunăstarea în mâinile celor bogaţi, sau pentru a crea un
climat favorabil care să conducă la atenuarea decalajelor de orice fel. Comerţul
poate conduce la crearea de locuri de muncă sau la dispariţia acestora. El poate
atenua diferenţele între grupurile sociale din aceeaşi ţară sau poate exacerba
inegalităţile bazate pe clasa socială, pe gen sau pe regiuni. Comerţul contribuie
la ridicarea standardului de viaţă al oamenilor sau poate distruge echilibrele
ecologice, poate favoriza creşterea încasărilor valutare necesare pentru
importul de tehnologie sau poate crea premisele pentru birocraţie şi corupţie.
Principala provocare constă în transformarea comerţului internaţional într-un
creator de bunăstare prin schimbarea instituţiilor, normelor de conduită şi
comportamentului actorilor implicaţi.
Legăturile tot mai pronunţate dau posibilitatea ţărilor să se specializeze
în acele sectoare sau activităţi în care sunt mai competitive, permiţând forţei de
muncă să-şi valorifice mai bine talentele şi cunoştiinţele acumulate şi oferind
consumatorilor cea mai variată gamă de produse şi servicii la preţurile de
echilibru. În anumite cazuri, interdependenţele tot mai pronunţate pot duce şi
la disconfort. Concurenţa importurilor, modificarea dinamicii şi structurii
pieţelor de export, evoluţia imprevizibilă a cererii , precum şi eforturile de
adaptare sunt influenţate de concurenţă, de evoluţia tehnologică şi de
modificarea gusturilor consumatorilor.
Problemele pe care le intâmpină o anumită regiune a lumii pot afecta
exporturile şi ocuparea forţei de muncă în alte zone. Toate aceste neajunsuri
sunt de departe compensate de câştigurile obţinute ca urmare a participării la
comerţul internaţional.
Ţările cu economiile cele mai deschise spre mediul economic extern au
cel mai mult de câştigat pe termen mediu şi lung. Câştigurile obţinute ca
urmare a participării la comerţul internaţional înseamnă: creearea de locuri de
muncă mai bine remunerate; creşterea stabilităţii şi armoniei la scară
3
Miron D. Comerţ Internaţional, Editura ASE, Bucureşti, 2003, p.26
9
internaţională şi regională; atenuarea subdezvoltării şi a sărăciei în tot mai
multe regiuni ale lumii; pieţe cu dimensiuni mai mari conduc spre
maximizarea eficienţei, reducerea costurilor unitare precum şi la sporirea
profiturilor; stimularea celorlalte fluxuri ale circuitului economic mondial.
Măsura de liberalizare a comerţului a adus întreprinderile româneşti ale
anului 1990 în situaţia de a fi nevoite să acţioneze cu elementele caracteristice
economiei de piaţă, care însă le erau complet necunoscute, ca să nu mai vorbim -
de faptul că vechile pieţe de desfacere dispăruseră peste noapte, iar vechii
parteneri comerciali tradiţionali se bucurau, alături de români, de binefacerile
produselor occidentale la care atâţia ani le fusese îngrădit accesul. Ca urmare,
întreprinderile româneşti s-au văzut în situaţia de a produce pe stoc, fără
desfacere, continuând, în virtutea inerţiei comuniste, producţia unor produse
complet necompetitive, până la epuizarea capitalului şi a stocurilor de materii
prime existente, în timp ce factorii de decizie executivă acţionau în sensul
demonopolizării şi descentralizării acestor întreprinderi. Concomitent, în
scopul încurajării exporturilor, s-a luat şi măsura de devalorizare a monedei
naţionale, măsură ce urmărea încurajarea exportatorilor prin aspectul competitiv
al preţurilor. Scăderea valorii leului în raport cu monedele occidentale părea să
fie , singura măsură de creştere a exporturilor şi de menţinere în limite
rezonabile a deficitului fantei comerciale.
1.2. COMERŢUL EXTERIOR – DEFINIRE, FUNDAMENTARE, ROL
Comerţul exterior4 este o ramură distinctă a unei economii naţionale

care cuprinde operaţiunile comerciale sau de cooperare economică şi tehnico-
ştiinţifică în raporturile cu străinătatea privind vânzarea-cumpărarea de mărfuri,
lucrări, servicii,licenţe, consignaţia sau depozitul, reprezentarea sau comisionul,
operaţiunile financiare, asigurările, turismul şi,în general, orice acte sau fapte de
comerţ.
Potrivit acestei definiţii, comerţul exterior cuprinde două componente de
bază:
1. Operaţiunile comerciale internaţionale reprezintă o formă de
interdependenţă între întreprinderi şi economiile naţionale în sfera
comercializării şi includ:
– comerţul internaţional cu mărfuri, care este format, la rândul său, din:
– exportul de mărfuri care cuprinde totalitatea operaţiunilor comerciale
prin care o ţară vinde unei alte ţări o parte din mărfurile produse sau prelucrate;
– importul de mărfuri care cuprinde totalitatea operaţiunilor comerciale
prin care o ţară cumpără mărfuri din alte ţări în vederea satisfacerii consumului
productiv şi neproductiv.
– comerţul internaţional cu servicii comerciale, numit şi comerţ
invizibil, care cuprinde serviciile conexe operaţiunilor de export-import
(transporturile, asigurările, licenţele), turismul internaţional;
– operaţiunile comerciale combinate, respectiv reexportul,
compensaţiile, switch-ul, prelucrarea în lohn, operaţiunile de perfecţionare etc.,
4
Vişan, D., Contabilitatea în comerţul exterior, Ediţia a II-a, Editura Economică,
Bucureşti, 1999.
10
adică tehnicile utilizate pentru facilitarea schimburilor şi valorificarea
oportunităţilor de profit comercial.
2. Alianţele şi cooperările internaţionale reprezintă o formă dezvoltată
a legăturilor economice dintre state în vederea realizării unei strategii comune,
durabile, în domenii diferite de activitate. Raţiunile care stau la baza acestor
legături pleacă de la existenţa unor interese comune, complementaritate
tehnologică, exploatarea eficientă a competenţelor şi resurselor proprii.
Principalele forme de alianţe şi cooperări internaţionale sunt
următoarele:
– cooperările pe baze contractuale, în care pot fi incluse contractele de
licenţă, franşizarea, subcontractarea etc., toate constituind forme de transfer
internaţional de tehnologie de producţie (licenţierea, subcontractarea) sau de
comercializare (franşizarea);
– alianţe strategice sub formă de asociaţii, consorţii etc. pentru
construirea de obiective în comun, livrări la cheie.
– cooperarea instituţionalizată, reprezentată de societăţile mixte.
Prin participarea, sub diferite forme la circuitul mondial de valori,
comerţul exterior are multiple efecte economice şi neeconomice asupra fiecărui
participant la realizarea sa, cum ar fi5:
¾ efecte economice de tip valoric concretizate sub forma
diferenţelor dintre încasările şi plăţile internaţionale din operaţiunile de export
import generate de diferenţele dintre productivitatea naţională şi internaţională
a factorilor de producţie;
¾ efecte economice de tip material concretizate sub forma valorilor
de întrebuinţare care satisfac cantitativ şi calitativ anumite nevoi reale ale
economiei naţionale;
¾ efecte economice de tip propagat sau indirect care, deşi nu se
localizează în mărimi concrete, reprezintă aprecieri orientative privind aportul
comerţului exterior la introducerea progresului tehnic, îmbunătăţirea
proporţiilor din economie, valorificarea mai bună a factorilor de producţie
interni, facilitarea mutaţiilor structurale ale producţiei materiale interne etc.;
¾ efecte economice de tip social şi politic care, deşi nu se pot
cuantifica, exercită influenţe pozitive cu incidenţe multiple asupra unei
economii naţionale.
Prin intermediul acestor efecte, cu precădere a celor economice,
comerţul exterior devine un pilon important al dezvoltării unei economii
naţionale.
Comerţul exterior se întrepătrunde puternic cu întregul proces de
dezvoltare social-economică a ţării. În acelaşi timp economia de piaţă naţională a
unei ţări nu poate exista şi nu poate fi viabilă decât în cadrul şi în legătură cu
economiile de piaţă din celelalte ţări.
Legătura comerţ-dezvoltare bazată pe diviziunea internaţională a muncii, se
manifestă pe fondul unei dependenţe reciproce a fluxurilor economice
internaţionale, ceea ce duce la tot mai strânsa intercondiţionare dintre procesele
naţionale.
5
Pop, A., „Contabilitatea de gestiune în comerţ”, Editura Intelcredo, Deva, 1997, pag.
155.
11
Comerţul exterior, cuprinde operaţiile comerciale sau de cooperare
economică şi tehnico-ştiinţifică în raporturile cu străinătatea, privind vânzarea şi
cumpărarea de mărfuri, executarea de lucrări, prestarea de servicii, turism etc.
Având în vedere numărul verigilor care intervin între producător şi
consumatorul din ţara în care se face exportul, se disting: distribuţia directă şi
cea indirectă sau exportul-importul direct şi cel indirect.
Schimburile comerciale ale unei ţări cu străinătatea, în funcţie de sensul
lor, îmbracă forma importului şi exportului de mărfuri şi servicii.
Comerţul, în general, reprezinta activitatea de intermediere a schimbului
de bunuri prin întreprinderi specializate. Acesta asigură circulaţia mărfurilor
între producătorii de bunuri şi consumatori, în calitatea lor de consumatori
intermediari sau de beneficiari finali.
Comerţul exterior cuprinde operaţiile de vânzare-cumparare a bunurilor
între întreprinderile românesti si cele nerezidente (straine) . La forma clasică a
schimbului de mărfuri se adaugă acţiunile de cooperare economică si tehnico-
stiinţifică cu străinatatea, în domeniul lucrarilor de constructii-montaj, asistenţei
tehnice, operaţiilor financiare, asigurărilor, turismului şi, în general, a oricăror
activităţi care generează schimburi de bunuri si valori între persoane
nerezidente.
Comerţul exterior a fost impus de procesul specializării internaţionale a
economiilor naţionale, “determinat de o serie de factori, cum sunt: condiţiile
naturale fizico-geografice, mărimea teritoriului şi populaţiei fiecărei ţări;
nivelul tehnic şi gradul de diversificare al aparatului productiv din fiecare ţară;
tradiţiile economice; apropierea geografică a statelor şi stabilirea unor raporturi
de complementaritate economică dinamică între ele; o serie de factori
extraeconomici.
Un factor dinamizator al dezvoltării comerţului exterior l-a reprezentat
şi revoluţia tehnico-stiinţifică contemporană, care a condus la adâncirea
diviziunii internaţionale a muncii şla o accentuare a interdependenţelor
economice dintre state, contribuind şi la diversificarea formelor de manifestare
ale comerţului internaţional.
Activitatea de comerţ exterior cuprinde: în raporturile cu străinătatea
privind vânzarea-cumpărarea sau schimburile de mărfuri, prestările de servicii,
transporturile şi expediţiile internaţionale, proiectarea şi executarea de lucrări,
asistenţă sau colaborare tehnică, vânzarea sau cumpărarea de licenţe pentru
folosirea brevetelor de invenţii sau a procedeelor tehnologice, consignaţia sau
depozitul, reprezentarea şi comisionul, operaţiunule financiare, asigurările şi
turismul şi, în general, orice acte sau fapte de comerţ.
În literatura de specialitate, se foloseşte şi noţiunea de export invizibil
(tranzacţii comerciale internaţionale care nu au ca obiect mărfurile).
Importul de mărfuri reprezintă toate operaţiunile comerciale prin care
se cumpără mărfuri din alte ţări având ca scop satisfacerea consumului
productiv şi neproductiv. De asemenea, se includ şi operaţiunile specifice
importului invizibil, cum sunt cele privind serviciile, turismul, relaţiile
financiare etc.
Cooperarea economică internaţională, este o componentă a activităţii
de comerţ exterior. Cooperarea economică internaţională este definită ca
fiind forma superioară a legăturilor economice dintre state în care se împletesc
elemente din domeniul producţiei cu cele din sfera circulaţiei, cele din economie
12
cu cele din ştiinţă şi tehnică, în condiţiile în care între parteneri există legături
stranse. Ea se realizează sub mai multe forme concrete cu în funcţiei de
domeniile de activitate şi de interesele economice ale părţilor.
Conţinutul activităţii de comerţ exterior pune în evidenţă următoarele
relaţii:
Volumul comerţului exterior = Exportul total + Importul total
din care:
Exportul total = Exportul de mărfuri + Exportul invizibil + Exportul din
operaţiuni de cooperare
Importul total = Importul de mărfuri + Importul invizibil + Importul din
operaţiuni de cooperare
Comerţul exterior s-a dezvoltat implicit odată cu dezvoltarea forţelor de
producţie.
Activitatea de comerţ exterior este un imperativ al dezvoltării fiecărei
naţiuni.
1.3.TRĂSĂTURI ECONOMICO-FINANCIARE ALE ACTIVITĂŢII DE

COMERŢ EXTERIOR
Activitatea de comerţ exterior este caracterizată de anumite trăsături

specifice datorită mediului în care întreprinderea este nevoită să acţioneze, şi
anume pieţele externe.
Principalele trăsături economico-financiare ale activităţii de comerţ
exterior sunt:
1. Caracterul economic al activităţii, concretizat în derularea unui
circuit de fonduri materiale şi băneşti generatoare de rezultate economico-
financiare.
Activitatea de comerţ exterior contribuie la crearea şi sporirea venitului
naţional al ţării;
2. Interferenţa factorilor naţionali cu cei internaţionali, caracterizată
prin existenţa elementelor de extraneitate în cadrul raporturilor
economicofinanciare cum ar fi subiecţii de drept aparţinând unor legislaţii
naţionale diferite. În acest caz, relaţiile de comerţ exterior ies parţial sau total de
sub jurisdicţia internă a unui stat şi se completează cu uzanţele şi normele
dreptului internaţional sau cu normele de drept civil ori comercial ale unui alt
stat;
3. Diversitatea şi specificitatea activităţii de comerţ exterior, care
constă în apariţia alături de forma clasică a import-exportului de mărfuri şi a
unor forme noi de comerţ exterior şi cooperare cum sunt: comerţul cu drepturi
de proprietate industrială şi intelectuală, operaţiunile combinate de comerţ
exterior, exporturile complexe, cooperarea economică etc.;
4. Sistemul de finanţare şi creditare a activităţii de comerţ exterior,
caracterizat de modalităţile prin care întreprinderea participantă la tranzacţii
economice internaţionale îşi asigură fondurile necesare desfăşurării activităţii.
Finanţarea are drept obiectiv asigurarea fondurilor proprii sub forma capitalului
social şi a celorlalte fonduri proprii, iar creditarea are drept scop completarea
fondurilor proprii cu împrumuturi financiare, comerciale şi de altă natură.
13
5. Sistemul de decontare a activităţii de comerţ exterior, structurat în:
– mijloace de plată, care reprezintă totalitatea mijloacelor materiale şi
băneşti prin care se poate lichida un angajament financiar. În acest sens se poate
folosi aurul, devizele, valuta, drepturile speciale de tragere, unitatea monetară
europeană, moneda naţională;
– instrumente de plată şi de credit, care reprezintă înscrisurile şi efectele
comerciale în valută care reglementează lichidarea angajamentelor
internaţionale, cele mai utilizate fiind: trata, biletul la ordin, cecul, cardul;
– modalităţi de plată, concretizate în tehnicile bancare prin intermediul
cărora se derulează operaţiunile de încasări şi plăţi internaţionale, cele mai
utilizate fiind: acreditivul documentar, incasso-ul documentar, ordinul de plată,
scrisoarea de garanţie bancară, mecanismul plăţilor prin clearing.
Toate aceste trăsături ale activităţii de comerţ exterior îşi pun amprenta
asupra organizării şi conducerii contabilităţii societăţilor implicate în tranzacţii
comerciale internaţionale.
TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Explicaţi de unde vine termenul de comerţ.

2. Definiţi termenul de comerţ.
3. Care sunt componentele de bază ale comerţului exterior.
4. Ce includ operaţiunile comerciale internaţionale.
5. Care sunt principalele forme de alianţe şi cooperări internaţionale.
6. Definiţi volumul comerţului exterior.
7. Care sunt trăsăturile economico-financiare ale activităţii de comerţ
exterior.
8. În ce constă diversitatea şi specificitatea activităţii de comerţ exterior.
9. Care sunt efectele economice şi neeconomice ale comerţului exterior
asupra fiecărui participant la realizarea sa.
10. Definiţi importul de mărfuri.
11. Definiţi exportul de mărfuri.
12. Cum este structurat sistemul de decontare a activităţii de comerţ
exterior.
13. Cum mai este numit comerţul internaţional cu servicii comerciale.
14. Ce includ operaţiunile comerciale combinate.
15. Ce reprezintă mijloacele de plata.
16. Care este funcţia principală a comerţului.
17. Definiţi comerţul internaţional.
18. Care este diferenţa între comerţul exterior bilateral şi comerţul exterior
multilateral.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Cotleţ, Dumitru; Miheş, Adina; Pereş, Cristian; Lobonţ Oana,

Contabilitatea activităţii de comerţ exterior, Editura Orizonturi
Universitare, Timişoara, 2005
2. Feleagă, Niculae; Ionaşcu, Ion, Tratat de contabilitate financiară (vol.
I şi II), Editura de Vest, Timişoara, 1996
14
3. Feleagă, Niculae; Feleagă (Malciu) Liliana, Contabilitate financiară –
o abordare europeană şi internaţională, vol. I şi II, Editura Infomega,
Bucureşti, 2005.
15
TEMA II. CONTABILITATEA IMPORTULUI DE MĂRFURI
CONŢINUT
2.1 Structuri privind importul de mărfuri
2.2 Aspecte generale privind contabilitatea tranzacţiilor de import de
mărfuri pe cont propriu
2.3 Tratamente contabile privind importul de mărfuri pe cont propriu
2.4. Contabilitatea importului de mărfuri în comision
REZUMAT
Importul de mărfuri de către societăţile de comerţ exterior (SCE), ca
formă de organizare a modalităţii indirecte de comerţ exterior, cuprinde
totalitatea operaţiunilor prin care se achiziţionează din străinătate mărfuri
necesare economiei naţionale pentru consum productiv sau individual. Ca şi
exportul, importul poate fi realizat de către SCE pe cont propriu sau în
comision. în modalitatea indirectă de import, pe contul propriu al societăţilor de
comerţ exterior, acestea acţionează pe pieţele externe şi în continuare pe piaţa
internă în numele, pe contul şi pe riscul lor. Deci, rezultatele financiare ale
activităţii de import se reflectă, în totalitatea lor, în gestiunea SCE importatoare.
Ca şi la export, regimul economic-fmanciar vizează, sub raportul
implicaţiilor contabile, în principal problemele referitoare la relaţiile economice
ale SCE, fluxul mărfurilor importate şi relaţiile financiare ale SCE.
OBIECTIVE
- cunoaşterea şi însuşirea elementelor teoretice şi aplicative referitoare
la importul de mărfuri pe cont propriu;
-cunoaşterea particularităţilor privind importul pe cont propriu cu plata
la vedere;
-cunoaşterea particularităţilor privind importul pe cont propriu pe credit
comercial pe termen scurt;
-autoevaluarea cunoştinţelor referitoare la tematica contabilităţii
importului de mărfuri.
2.1 STRUCTURI PRIVIND IMPORTUL DE MĂRFURI
Similar exportului, importul de mărfuri cunoaşte diferite forme de

realizare. Din acest punct de vedere, importul se structurează, după criterii
comune exportului în:
- după modalităţile de realizare de către SCE a importului de mărfuri se
deosebesc: import de mărfuri pe cont propriu şi import de mărfuri în comision:
- după termenul de decontare a mărfurilor importate, deosebim: import
cu plată la vedere şi import pe credit comercial (cu plată la termen);
- după modalităţile de decontare cu furnizorii externi, distingem: import
cu decontare prin acreditiv documentar, cu decontare prin incasso documentar
şi prin efecte de comerţ;
- după condiţiile de livrare a mărfurilor: import realizat în condiţia FOB
portul străin de încărcare, în condiţiile CFR sau CIF portul românesc de
descărcare;
- după destinaţia mărfurilor importate, import de mărfuri străine pentru
consum intern şi import de mărfuri pentru reexport.
Aşa cum am observat la exportul de mărfuri, fiecare dintre criteriile de
diferenţiere a importului particularizează metodologia contabilă a operaţiunilor
sub diferite aspecte: al conturilor utilizate, al modului de calcul al sumelor
aferente, al operaţiunilor economico-fmanciare implicate ş.a., aspecte care
impun o tratare diferenţiată cel puţin pentru problemele de esenţă proprii unei
forme sau alta de import.
2.2 ASPECTE GENERALE PRIVIND CONTABILITATEA

TRANZACŢIILOR DE IMPORT DE MĂRFURI PE CONT PROPRIU
Relaţiile economice ale SCE au ca bază juridică contractele economice

încheiate cu furnizorii externi, cu clienţii interni şi cu prestatorii de servicii.
Contractele economice încheiate cu furnizorii externi cuprind, între altele, ca
element esenţial, preţul mărfurilor negociat într-o anumită condiţie de livrare:
FOB portul străin de încărcare, CFR sau CIF portul românesc de descărcare. în
condiţia FOB portul străin de încărcare SCE datorează furnizorilor externi doar
preţul mărfurilor, îşi organizează singure aducerea mărfurilor în ţară şi suportă
cheltuielile externe corespunzătoare. In condiţii CFR şi CIF portul românesc de
descărcare, SCE datorează furnizorilor externi pe lângă preţul mărfurilor şi
cheltuielile externe de transport (în condiţia CFR), respectiv cheltuielile externe
de transport şi de asigurare (în condiţia CIF). Se înţelege că, în aceste condiţii,
obligaţia organizării expedierii mărfurilor în ţară revine furnizorilor externi.
La componentele menţionate ale preţului extern mai pot fi adăugate,
după caz, şi alte elemente, cum ar fi: cheltuielile de încărcare, de descărcare şi
de manipulare conexe transportului mărfurilor importate, achitate pe parcurs
extern, diferite comisioane externe: de intermediere, de control al mărfurilor ş.a.
astfel că, în forma sa completă, preţul extern de import, care reprezintă
valoarea în vamă, cuprinde:
a) preţul net al mărfii (preţul extern în condiţia de livrare FOB);
b) cheltuielile de transport pe parcurs extern;
c)cheltuielile conexe transportului mărfurilor importate, achitate pe
parcurs extern;
d) costul asigurării, precum şi alte cheltuieli pe parcurs extern.
Contractele economice încheiate de SCE importatoare cu clienţii interni
cuprind, de asemenea, ca element esenţial, preţul mărfurilor stabilit de regulă în
condiţia franco depozit con furnizor. Preţul de vânzare la intern al mărfurilor
importate se negociază cu clienţii interni, la acesta adăugându-se TVA. La
negocierea preţului de vânzare, SCE iau în calcul două părţi componente:
valoarea în vamă şi marja importatorului.
Valoarea în vamă (valoarea CIF portul românesc de descărcare sau
franco-frontiera română) cuprinde, cum s-a arătat mai sus, toate cheltuielile
externe făcute în valută până în vamă. Ea se exprimă atât în valută, cât şi în lei
la cursul valutar din declaraţia vamala de import (DVI).
Marja importatorului. Rolul acesteia nu este clarificat nici în literatura
de specialitate, nici în legislaţie. în literatura de specialitate se vorbeşte în
general de marja (comerciantului care, indirect, ar avea acelaşi înţeles şi pentru
marja importatorului. Astfel, unii autori afirmă că marja comerciantului
6
reprezintă „limitele sale de manevră în care să-şi acopere cheltuielile de
circulaţie, să plătească impozitele, dar să realizeze şi un x anume profit." După
alţi autori, marja comerciantului are ca scop acoperirea cheltuielilor | de vânzare
şi asigurarea profitului. Privită astfel problema, pot fi puse în discuţie două
variante de calcul al marjei importatorului.
Prima variantă. Baza de calcul al marjei importatorului să o constituie
valoarea în vamă a mărfurilor. întrucât vânzarea la intern a mărfurilor importate
are loc la o tperioadă mai mult sau mai puţin îndepărtată de la data efectuării
importului, iar în lei valoarea în vamă se exprimă la cursul valutar din declaraţia
vamală de import, în condiţii de inflaţie SCE nu-şi pot recupera prin preţul
intern astfel determinat valuta cheltuită pentru importarea mărfurilor. De aceea
ele transformă valoarea în vamă în valută în lei la cursul din data negocierii cu
clienţii interni (data vânzării la intern) şi aplică la această bază de calcul marja
importatorului. De unde rezultă că, de fapt, SCE negociază cu clienţii interni
doar nivelul marjei importatorului. De reţinut că, în această variantă, Pentru
determinarea marjei importatorului nu se ia ca bază de calcul costul de achiziţie
al Garfurilor, ceea ce, teoretic, ea nu ar corespunde rolului acesteia. Ţinând
seama însă că în condiţiile prevederilor actuale marja importatorului este
nelimitată, practic precizarea rămâne făcută doar pentru respectarea rolului
atribuit marjei comerciantului.
A doua variantă. Baza de calcul al marjei importatorului să o constituie
costul de achiziţie al mărfurilor importate. De regulă, acesta este costul de
achiziţie în vamă şi se compune din valşoarea în vamă a mărfurilor şi din
taxele nerecuperabile plătite în vamă: taxa vamală, suprataxa vamală,
comisionul vamal şi accizele.
Taxa vamală este un impozit indirect (este plătit de firma importatoare,
dar suportat de consumatorul final al mărfurilor importate) şi se calculează
pentru toate garfurile prevăzute în tariful vamal de import provenite din ţările
cu care se practică acest regim de impozitare. Este stabilită în cote procentuale
diferenţiate pe grupe de 'mărfuri. Calculul ei se face prin aplicarea cotelor
procentuale la valoarea în vamă mată în lei la cursul din declaraţia vamală de
import. Suma calculată şi încasată se onstituie ca venit la bugetul statului.
Suprataxa vamală este de aceeaşi natură fiscală ca şi taxa vamală
(impozit indirect) şi se poate institui pe perioade limitate de timp din
considerente pur fiscale lipsa de fonduri la bugetul de stat), mai puţin din
considerente de politică comercială, deoarece ea se aplică în mod nediferenţiat
asupra valorii tuturor mărfurilor importate. Suprataxa vamală s-a aplicat în anii
1998 (6%), 1999 (4%) şi 2000 (2%). Baza ei de calcul este, ca şi în cazul
taxelor vamale, tot valoarea în vamă.
Comisionul vamal este, din punct de vedere fiscal, un impozit indirect, o
pontribuţie la un fond special şi se calculează pentru toate mărfurile vămuite
prin aplicarea unei cote procentuale, de regulă 0,5% (0,25% pentru mărfurile
provenite din ea Europeană), la aceeaşi bază de calcul (valoarea în vamă). Suma
calculată se Constituie ca venit la Direcţia Generală a Vămilor pentru
modernizarea bazei materiale.
Accizele sunt tot impozite indirecte şi se calculează pentru anumite
mărfuri considerate nocive pentru sănătatea oamenilor, pentru mediul
înconjurător sau de lux) pe ază de cote diferenţiate prevăzute în normele legale
de reglementare a acestei forme de pozitare. Calculul accizelor prezintă
7
particularitatea că baza de impozitare o constituie, principiului de calcul în
cascadă, suma următoarelor elemente: valoarea în vamă în lei la cursul din DV1
+ taxa vamală + comisionul vamal.
Întrucât în această variantă baza de calcul al marjei importatorului o
constituie costul de achiziţie în vamă care se exprimă în lei la cursul valutar din
DVI, SCE iau în considerare, vident, condiţiile de inflaţie şi transformă costul
de achiziţie în vamă în valută în lei la ursul valutar din data vânzării (negocierii)
la care aplică marja importatorului. La preţul gociat se aplică, evident, în
continuare TVA .
In vamă, în afara taxelor menţionate, nerecuperabile (taxa vamala,
comisionul amal, accizele, suprataxa vamală, după caz), SCE importatoare mai
plătesc şi taxa pe aloarea adăugată (TVA) pe baza cotelor legale. Baza de
calcul o constituie costul de chiziţie în vamă, adică suma: valorii în vamă în lei
+ taxelor vamale + comisionului + suprataxelor vamale + accizelor, după caz.
Aşa cum se ştie, TVA nu este o componentă a preţului de vânzare la
intern a mărfurilor importate. Ea se adaugă însă la preţul de vânzare, fiind
considerată operaţiune făcută în contul statului (TVA adăugată la preţul de
vânzare este denumită TVA colectată). Din TVA colectată, SCE importatoare
au dreptul să deducă TVA plătită în vamă, urmând ca diferenţa să se
regularizeze lunar cu bugetul statului.
Anumite probleme legate de costul de achiziţie şi de înregistrare a
mărfurilor din import le ridică cheltuielile interne de circulaţie: de la vamă
până la depozitul societăţii comerţ exterior importatoare. în mod normal, ele
trebuie adăugate costului de achiziţie in vamă pentru a se determina costul de
achiziţie efectiv al mărfurilor importate.
Acest lucru este însă posibil numai dacă la primirea mărfurilor în
depozitul SCE sosesc şi documentele de transport intern (facturile prestatorilor
de servicii) fapt care. de regulă, nu se întâmplă (având în vedere că ele sosesc la
beneficiar numai după ce toate documentele de transport au fost confirmate de
participanţii la operaţiune: exportator, beneficiar, cărăuş, vamă. etc.) factura
întocmindu-se ulterior, numai după primirea acestor confirmări de pe teren). în
asemenea cazuri SCE pot proceda în patru modalităţi:
- cheltuielile interne să fie luate în calcul pe baza unei cote
procentuale care să se aplice la costul de achiziţie în vamă în lei, urmând ca la
primirea facturilor diferenţele să se regularizeze pe seama cheltuielilor privind
mărfurile (cont 607);
- cheltuielile interne să nu fie incluse în costul de achiziţie efectiv al
mărfurilor. Ele iar urma să se înregistreze în totalitate numai la primirea
facturilor prestatorilor de servicii într-un cont distinct 371/x „Diferenţe de preţ
la mărfuri", urmând ca lunar să se repartizeze pe bază de coeficient asupra
costului mărfurilor vândute (cont 607).
- formalităţile vamale să fie efectuate la un punct vamal de interior, cât
mai aproape de locul de destinaţie finală a mărfurilor, sau chiar la locul
descărcării acestora, urmare a dezvoltării sistemului vamal românesc. Astfel,
practic nu mai există cheltuieli pe parcurs intern, având în vedere că sunt
considerate cheltuieli pe parcurs extern toate cheltuielile de la locul extern de
încărcare şi până la locul de vămuire din ţară.
8
- poate fi luată în discuţie şi varianta ca toate cheltuielile interne de
transport să fie videnţiate direct în contul 607 dacă nu au o pondere
semnificativă în costul mărfurilor importate.
De reţinut că, datorită calculelor suplimentare pe care le implică
determinarea costului de achiziţie efectiv prin adăugarea cheltuielilor interne de
transport şi mai ales 'atorită întârzierilor de înregistrare ca urmare a neprimirii
la timp a facturilor Testatorilor de servicii, SCE consideră, în majoritatea
cazurilor, drept cost de achiziţie cu care se înregistrează mărfurile în contul 371
„Mărfuri" costul de achiziţie în vamă, iar cheltuielile interne de transport sunt
înregistrate distinct fie în contul 371/x „Diferenţe de preţ la mărfuri", fie direct
în contul 607 „Cheltuieli privind mărfuri".
Fluxul mărfurilor importate. De regulă, mărfurile importate pe contul
propriu al CE parcurg următorul traseu: furnizor extern > vamă > depozit SCE
> clienţi interni. Atunci când SCE urmăresc o valorificare superioară a
importului, trimit mărfurile iPportate unor unităţi specializate (operatori) pentru
a fi prelucrate, sortate, reambalate ftc, după care acestea se reîntorc la SCE şi
apoi vândute clienţilor în noile condiţii. Rezultă că, în prealabil vânzării la
intern are loc un proces de gestionare a mărfurilor şi Implicit urmărirea
existenţei şi mişcării mărfurilor cu ajutorul conturilor corespunzătoare M
stocuri.
Relaţiile financiare ale SCE au ca obiect decontările SCE cu partenerii
săi, care se efectuează în ordinea fluxului circulaţiei mărfurilor şi anume: SCE
importatoare achită mai întâi furnizorii externi, apoi (sau concomitent)
furnizorii prestatori de servicii pe Parcurs extern (transport, asigurare etc.).
taxele datorate în vamă şi furnizorii prestatori de servicii pe parcurs intern
(transport-manipulare); în continuare, SCE îşi recuperează gumele cheltuite şi
îşi realizează profitul scontat prin încasarea de la clienţii interni a garfurilor din
import livrate acestora.
Plata mărfurilor către furnizorii externi se face în valută prin acreditiv
documentar, prin incasso-documentar, prin card bancar sau prin efecte de
comerţ acceptate. Valuta plătită se transformă în lei la cursul de schimb al zilei.
Atunci când plata mărfurilor importate se face după primirea facturilor
externe şi a mărfurilor, cu ocazia plăţii la extern se calculează diferenţe de curs
valutar după relaţia:
DCV = Vp x (Csp - Csf)

în care:
- DCV = Diferenţa de curs valutar;
- Vp - Valuta plătită (cedată) la extern;
- Csp = Cursul de schimb la data plăţii la extern.
- Csf = Cursul de schimb la data primirii facturii externe (de regulă
cursul din DVI).
Diferenţa de curs valutar poate fi favorabilă atunci când cursul de
schimb la plată este mai mic decât cel de la data primirii mărfurilor (DVI) sau
nefavorabilă în situaţia inversă. în contabilitate, diferenţele de curs valutar
calculate la plata mărfurilor importate se reflectă, după caz, drept venituri
financiare sau drept cheltuieli financiare.
9
Plata furnizorilor pentru serviciile externe prestate (cheltuielile externe
de transport, asigurare etc.) se face, de asemenea, în valută, similar furnizorilor
de mărfuri.
Celelalte operaţii de decontare generate de derularea importului: plăţile
în vamă, plăţile privind transportul intern, încasările de la clienţii interni etc. se
efectuează numai în moneda naţională.
O categorie distinctă de decontări generate de derularea importului o
constituie cele rezultate din nerespectarea de către părţi a diferitelor clauze
contractuale cu privire la calitatea, cantitatea, sortimentul mărfurilor, termenul
de livrare, neavizarea sau neavizarea în timp util a cumpărătorului cu privire la
expedierea mărfurilor ş.a. Astfel de situaţii conduc la plata de către partea
vinovată de sume sub formă de despăgubiri, amenzi şi penalităţi care, în
contabilitate, se reflectă la plătitor ca nişte cheltuieli excepţionale, iar la
beneficiar ca venituri excepţionale.
2.2.1 Particularităţi privind importul pe cont propriu cu plata la vedere
Deşi conturile utilizate pentru Contabilitatea importului pe cont propriu

sunt comune celorlalte operaţii comerciale ale SCE totuşi, unele dintre ele se
particularizează prin conţinutul şi modul de utilizare.
Astfel, pentru evidenţa mărfurilor se utilizează conturile 371 Mărfuri şi
357 Mărfuri în custodie sau consignaţie la terţi. Contul 371 „Mărfuri" prezintă
ca primă particularitate complexitatea elementelor componente ale costului de
achiziţie a mărfurilor: preţul de import (preţul net al mărfii importate) +
cheltuielile de circulaţie pe parcurs extern + taxele nerecuperabile plătite în
vamă + cheltuielile de circulaţie pe parcurs intern de la vamă până la depozitul
SCE.
A doua particularitate se referă la preţul de înregistrare a mărfurilor, în
mod logic, acesta trebuie să fie costul efectiv de achiziţie al mărfurilor. Uneori
însă, SCE nu pot calcula costul efectiv de achiziţie în momentul recepţionării
mărfurilor în depozit din cauza neprimirii la timp a documentelor privind
cheltuielile interne de transport-manipulare, în asemenea situaţii, aşa cum s-a
arătat anterior, costul efectiv de achiziţie Poate fi determinat prin însumarea
costului de achiziţie în vamă cu cheltuielile interne de transport-manipulare
calculate pe baza unui coeficient aplicat la costul de achiziţie în vamă. Pe
măsura primirii documentelor de transport intern, diferenţa dintre cheltuielile
efective şi cele luate în calcul pe bază de coeficient se înregistrează fie într-un
cont distinct 371/x „Diferenţe de preţ la mărfuri", fie direct în contul 607
„Cheltuieli privind mărfurile". Datorită volumului suplimentar de muncă, SCE,
de regulă, nu aplică această soluţie utilizând costul de achiziţie în vamă drept
preţ de înregistrare a mărfurilor, iar cheltuielile interne de transport-manipulare
sunt contabilizate, în totalitatea lor, pe măsura primirii documentelor
justificative în contul 371/x sau direct în contul 607 dacă nu au o pondere
semnificativă.
Separat de aceasta, poate interveni şi situaţia ca la sosirea mărfurilor în
vamă valoarea în vamă să nu poată fi determinată imediat din cauza
neprezentării tuturor documentelor, în principal cele referitoare la unele
cheltuieli externe de circulaţie (transport, asigurare etc.). Legea privind Codul
vamal al României prevede pentru această situaţie posibilitatea ridicării
10
mărfurilor din vamă, urmând ca în termen de 30 de zile SCE să prezinte
autorităţii vamale documentele concludente. Eliberarea mărfurilor este
condiţionată însă de constituirea unei garanţii privind drepturile de import ce ar
putea fi datorate (taxele vamale, accizele, TVA şi orice alte sume care se cuvin
statului) la un nivel acceptat de autoritatea vamală. Se subînţelege că
determinarea drepturilor de import în această situaţie se face luând ca bază de
calcul o valoare în vamă determinată pe baza unor date antecalculate privind
componenta sau componentele pentru care nu s-au primit documentele. Şi în
acest caz se poate recurge la înregistrarea mărfurilor pe baza costului de
achiziţie astfel determinat, urmând ca, pe măsura primirii documentelor,
diferenţele dintre cheltuielile externe efective şi cele antecalculate să se
contabilizeze similar cazului precedent: în contul 371/x sau direct în contul 607.
Dacă se apelează la soluţia utilizării contului 371/x, acesta ar urma să
îndeplinească funcţia unui cont de colectare şi de repartizare de cheltuieli. In
cursul lunii în debitul său se înregistrează toate diferenţele de cheltuieli, în plus
sau în minus, iar în credit diferenţele aferente mărfurilor vândute, calculate pe
bază de coeficient de repartizare.
A treia particularitate a contului 371 „Mărfuri'' se referă la evaluarea
mărfurilor /din importul pe cont propriu la ieşirea din gestiune. Dintre metodele
de evaluare la ieşire fprevăzute de reglementările contabile, SCE utilizează în
principal metodele LIFO şi FIFO. Metodele cost mediu ponderat şi preţ
standard se aplică mai puţin sau sunt evitate ; de unele SCE pe motiv că nu
conduc Ia calcule relevante privind eficienţa operaţiunilor de import (calculele
de eficienţă se efectuează de către serviciile operative de import : pentru fiecare
contract de import derulat).
Contul 357 „Mărfuri în custodie sau consignaţie la terţi" este utilizat la
importul de mărfuri pe cont propriu în două situaţii şi anume:
1. când mărfurile importate sunt achitate prin acreditiv documentar
înaintea sosirii lor în vamă, din necesitatea evidenţierii prealabile a datoriei faţă
de furnizorii externi. Pentru a se identifica mărfurile aflate în această situaţie se
poate utiliza un cont distinct 357/x „Mărfuri în curs de aprovizionare";
2. când mărfurile importate sunt trimise pentru transformare sau
prelucrare (processing) unor terţi (operatori) din ţară sau din străinătate. Potrivit
Normelor Metodologice de utilizare a conturilor, contul 357 se debitează cu
preţul de înregistrare al mărfurilor trimise spre transformare sau prelucrare şi se
creditează cu acelaşi preţ la primirea mărfurilor în gestiune.
Din prezentarea conturilor 371 şi 357, rezultă că SCE aplică în prezent
metoda invetarului permanent de evidenţă a stocurilor. Metoda inventarului
intermitent,aplicată în contabilitatea financiară frecvent în ţările occidentale
rămâne, până la definitivarea obiectului contabilităţii de gestiune în tara noastră,
doar o prezentă în literatura de specialitate.
Pentru evidenţa relaţiilor cu terţii se utilizează conturile din clasa a IV-a.
Din grupa 40 Furnizori şi conturi asimilate se utilizează practic toate conturile
cu următoarele precizări:
• angajamentele faţă de furnizorii externi şi prestatorii externi de
servicii sunt evidenţiate atât în lei. cât şi în valută;
• contul 408 „Furnizori-facturi nesosite" are o utilizare mai frecventă
faţă de alte societăţi comerciale dacă intervin situaţiile menţionate la contul 371
privind preţul de înregistrare a mărfurilor;
11
• ca şi în cazul exportului, contabilitatea angajamentelor în valută şi în
general oricăror elemente patrimoniale exprimate în valută, poate fi realizată fie
în sistemul monomonetar (de preferat), fie în sistemul plurimonetar.
Din grupa 41 „Clienţi şi conturi asimilate" se utilizează, de asemenea,
toate conturile, evidenţa relaţiilor cu clienţii interni fiind însă ţinută numai în lei
potrivit normelor de decontare prevăzute în Regulamentul B.N.R. nr. 3/1997
privind efectuarea operaţiunilor valutare.
Din grupa 44 „Bugetul statului, fonduri speciale şi conturi asimilate" se
utilizează frecvent următoarele conturi:
¾ contul 442 „Taxa pe valoarea adăugată", cu toate 5 conturile sale
de gradul II. La "importul de mărfuri pe cont propriu SCE plătesc bugetului de
stat TVA (deductibilă) care se evidenţiază în contul 4426, în debit. Baza de
calcul o constituie costul de achiziţie în vamă. Tot în acest cont se evidenţiază
şi TVA deductibilă pentru serviciile interne de itransport-manipulare a
mărfurilor importate. Pentru mărfurile importate vândute clienţilor .interni SCE
facturează şi încasează TVA (colectată) care se evidenţiază în contul 4427, în
'Credit. Baza de calcul o constituie preţul de livrare la intern. La sfârşitul
fiecărei luni se Efectuează regularizarea TVA cu bugetul statului. Diferenţa
rezultată se reflectă, după gaz, în creditul contului 4423 sau în debitul contului
4424 şi se lichidează prin plată, respectiv prin încasare de la buget. în ce
priveşte contul 4428 „TVA neexigibilă", la 'importul pe cont propriu se
utilizează doar pentru TVA aferent angajamentelor .evidenţiate în contul 408
„Furnizori-facturi nesosite" pentru cheltuielile interne de Jtransport-manipulare
antecalculate. Exigibilitatea TVA-ului în cauză are loc în momentul Işfeiirii şi
înregistrării facturilor prestatorilor de servicii interne. Pentru angajamentele
privind cheltuielile externe antecalculate evidenţiate în contul 408 la primirea
mărfurilor din import nu se utilizează contul 4428 întrucât TVA aferentă este
garantată bănesc şi se încasează de la beneficiarii de import, fie la nivelul
garanţiei constituite, dacă în termen de 30 de zile nu se primesc documentele
justificative, fie la nivelul plăţilor efective, dacă |p termen de 30 de zile se
primesc documentele justificative.
¾ conturile 446 „Alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate" şi
447 „Fonduri speciale, taxe şi vărsăminte asimilate" care evidenţiază în creditul
lor taxele vamale şi accizele , respectiv comisionul vamal datorat, iar în debit
plata acestora la buget.
¾ contul 448 „Alte datorii şi creanţe cu bugetul statului" este
utilizat la importul pe cont propriu pentru drepturile de import plătite în sistem
de rambursare. în debit sunt evidenţiate creanţele faţă de buget (cont 4482), iar
în credit creanţele încasate sau reţinute dacă mărfurile importate nu au fost
reexportate sub forma produselor finite rezultate din operaţiunile de
perfecţionare a lor.
Pentru evidenţa decontărilor externe şi interne se utilizează conturile de
trezorerie din clasa a 5-a. Faţă de operaţiile de export, apare o particularitate în
cazul decontării importului prin acreditiv documentar pentru care se utilizează
contul 5412 „Acreditive în devize", întrucât acreditivul în devize se deschide la
un curs valutar şi se consumă la un alt curs valutar, diferenţa de curs valutar se
contabilizează la sfârşitul exerciţiului financiar ca orice diferenţă de curs valutar
aferentă valutei în sold. Poate fi luată în considerare şi varianta virării soldului
12
contului 5412 în lei sau în valută şi în lei în contul 5124 după consumarea
integrală sau parţială a acreditivului deschis.
Pentru evidenţa cheltuielilor şi veniturilor privind importul pe cont
propriu se utilizează conturile externe de gestiune din clasele 6 şi 7 în care
ponderile principale le deţin: în clasa a 6-a contul 607, iar în clasa a 7-a contul
707 Veniturile din vânzarea la intern a mărfurilor importate concură la formarea
cifrei de afaceri a SCE, iar diferenţa dintre veniturile evidenţiate în creditul
contului 707 şi costul mărfurilor vândute evidenţiate în debitul contului 607
constituie marja comercială.
2.2.2 Particularităţi privind importul pe cont propriu pe credit comercial

pe termen scurt
Importul de mărfuri pe credit, adică cel pentru care plata mărfurilor se

face la termen, este determinat de insuficienţa fondurilor financiare ale
importatorului. El se practică atât pentru mărfuri generale, cat şi pentru mărfuri
complexe, însă, ca regulă, obiectul importului pe credit îl constituie mărfurile
complexe.
Facilitând atragerea de resurse străine în circuitul economic al
importatorului, exportatorul percepe pentru mărfurile exportate dobânda pe
perioada de imobilizare a fondurilor sale. La rândul său, importatorul apelează
la diferite soluţii pentru procurarea fondurilor necesare plăţii dobânzii externe.
Normal că diferenţa dintre dobânda externă plătită şi dobânda internă încasată
sau veniturile suplimentare rezultate din alte operaţiuni cu fondurile provenite
din încasarea de la intern a mărfurilor importate se reflectă în rezultatele
financiare ale SCE importatoare.
Pornind de la elementele de mai sus şi luând în considerare o serie de
probleme de ordin comercial şi financiar, în teoria şi practica economică
creditele privind importul sunt structurate după diferite criterii. Astfel, dacă se
are în vedere poziţia SCE importatoare în cadrul relaţiilor de creditare, se
disting: credite primite şi credite acordate de SCE importatoare. Dacă se are în
vedere perioada de creditare, creditele se împart în: credite pe termen scurt
(până la un an), credite pe termen mediu (de la 1 an la 3 ani) şi credite pe
termen lung (peste 3 ani).
Fiecare dintre creditele menţionate mai sus se poate grupa mai departe
dupa natura sa. Din acest punct de vedere distingem:
1) în cadrul creditelor primite:
9 credite comerciale. Ele reprezintă echivalentul valoric al
mărfurilor importate Plătibile la termen;
9 credite bancare şi datorii asimilate. Acestea exprimă sume
obţinute cu împrumut de la bănci sau alte societăţi comerciale cu scopul de a
plăti mărfurile importate, atunci când furnizorii externi nu acceptă vânzarea
mărfurilor pe credit.
2) în cadrul creditelor acordate:
9 credite comerciale. Ele reprezintă echivalentul mărfurilor
importate vândute clienţilor interni cu plata la termen, dacă o astfel de vânzare
avantajează reciproc cele două plăţi;
9 credite financiare, adică sume acordate cu împrumut altor
întreprinderi provenite din încasarea de la intern a mărfurilor importate, a căror
13
dobândă este utilizată pentru compensarea cheltuielilor cu dobânda plătită la
termen.
Privite în plan contabil, tipurile de credite privind importul diferenţiază
nietodologiile contabile corespunzătoare naturii lor. Dintre acestea, prezentăm
în continuare, în principal, creditele comerciale privind importul de mărfuri şi
în auxiliar celelalte credite.
Faţă de importul de mărfuri pe cont propriu cu plata la vedere, importul
pe credit comercial pe termen scurt prezintă următoarele particularităţi:
1. Se practică, cu precădere, pentru mărfuri generale pentru o perioadă
de creditare de până la un an de zile. De regulă, plata se face în totalitate la
termenul stabilit în contract la clauzele referitoare la condiţiile de plată.
Termenul respectiv este înscris de exportator în factura comercială.
2. Pentru creditul comercial primit, SCE importatoare datorează
furnizorului extern dobânda, calculată după formula dobânzii simple. Dobânda
externă poate fi inclusă în preţul extern sau facturată separat de marfă şi se
constituie ca un element distinct al datoriei externe, de natură financiară. în
consecinţă, ea nu se ia în calculul costului mărfurilor importate şi deci nu se
facturează clienţilor interni. Motivul îl constituie faptul că SCE importatoare
vinde, de regulă, imediat mărfurile pe piaţa internă şi disponibilul încasat este
aducător de venituri financiare (dobânzi) pe perioada de la încasarea mărfurilor
de la intern până la plata lor la extern.
Dobânda internă ce se constituie ca venit financiar al SCE pentru
mărfurile importate poate proveni:
9 din disponibilul încasat din vânzarea mărfurilor importate pe piaţa
internă, păstrat în contul curent la o bancă sau depozitat la bancă pe termen;
9 din sumele provenite din vânzarea pe piaţa internă a mărfurilor
importate, acordate sub formă de împrumuturi altor intreprinderi.
Este posibil ca SCE importatoare să vândă mărfurile importate pe piaţa
internă pe credit comercial. în această situaţie, ele facturează distinct dobânda
calculată, care, după încasare, devine sursa de finanţare a dobânzii externe. Se
poate lua în considerare şi situaţia ca SCE importatoare, după vânzarea
mărfurilor importate la intern, să folosească sumele încasate pentru alte operaţii
comerciale cu derulare rapidă, aducătoare de venituri suplimentare, care să
acopere atât dobânda datorată la extern, cât şi profitul estimat.
3. Dacă prin contractul extern încheiat se convine, este posibil ca
plata mărfurilor importate pe credit (la termen) să se facă anticipat, din
iniţiativa importatorului. în astfel de situaţii, proprii modalităţii de plată prin
incasso-documentar, SCE importatoare beneficiază de o reducere de preţ
denumită discount. El se constituie la SCE importatoare ca venit financiar.
Analizat însă în corelare cu venitul financiar din dobânzile acordate de bănci
pentru disponibilul păstrat la ele, provenit din vânzarea mărfurilor importate, în
fapt nu avem de a face cu un venit propriu-zis, deoarece şi dobânzile interne
acordate de bănci se reduc în mod corespunzător perioadei de rambursare
anticipată a creditului extern.
4. Plata mărfurilor importate pe credit comercial pe termen scurt,
ca de altfel a oricărei forme de import, se poate face şi prin efecte de comerţ. De
precizat însă că plata efectelor de comerţ acceptate la plată se face de SCE
importatoare numai la scadenţă, indiferent de modul de utilizare a lor de către
exportator (scontare, forfetare etc.).
14
5. în plan contabil, reflectarea operaţiilor importului pe credit comercial
pe termen scurt impune, faţă de importul pe cont propriu cu plata la vedere,
utilizarea în plus a următoarelor conturi specifice:
9 666 “Cheltuieli privind dobânzile”. Este destinat pentru
înregistrarea cheltuielilor cu dobânzile datorate la extern. Metodologia de
înregistrare a cheltuielilor cu dobânzile în acest cont diferă în funcţie de faptul
dacă acestea sunt facturate separat de marfă sau sunt incluse în preţul extern.
a) Dacă dobânda externă este facturată separat de marfă, de regulă
ea nu se înregistrează în contabilitate la primirea mărfurilor, ci doar în evidenţa
perativă a serviciului comercial care derulează importul (scadenţar). urmând ca
odată cu plata mărfurilor la termen să se achite şi dobânda (666 = 5124).
b) Dacă dobânda externă este inclusă în preţ, atunci la înregistrarea
facturii externe ea se deduce din preţul extern şi se înregistrează ca cheltuială
financiară şi ca obligaţie de plată (666 = 401). Atunci când perioada de
creditare se întinde pe două exerciţii financiare, la primirea facturii externe ea
se înregistrează ca cheltuială în avans (471 = 401) urmând ca, la sfârşitul
fiecărui exerciţiu, suma aferentă exerciţiului în cauză să se evidenţieze în
cheltuielile curente (666 = 471).
9 766 „Venituri din dobânzi". Este utilizat pentru evidenţa
veniturilor din dobânzile cuvenite SCE pentru disponibilităţile băneşti provenite
din vânzarea mărfurilor din import, păstrate la banei în conturi curente sau
acordate cu împrumut altor întreprinderi, înregistrarea veniturilor din dobânzi se
face în momentul încasării acestora (5121 = 766);
9 767 „Venituri din sconturi obţinute". Contul înregistrează în
creditul său veniturile financiare din reducerea preţului extern ca urmare a plăţii
datoriilor în avans faţă de termenul de plată. Se înţelege că se are în vedere
situaţia în care dobânda este inclusă în preţul extern (401 = 767). Dacă dobânda
este facturată separat, atunci, la scadenţă, se înregistrează direct plata cu suma
netă a dobânzii (dobânda totală calculată minus discountul obţinut).
2.3 TRATAMENTE CONTABILE PRIVIND IMPORTUL DE MĂRFURI

PE CONT PROPRIU
Studiu de caz la o societate comercială privind un import de mărfuri

pe cont propriu, cu plata Ia vedere
SCE „ANITA” SRL prezintă următoarele informaţii cu privire la

existenţa şi mişcarea stocului de mărfuri în exerciţiul N:
9 la 1.01.N are în stoc mărfuri din import evaluate la costul de
achiziţie de 120.000 lei din care marfa A 75 bucăţi a 220 lei/buc.
9 pe 20.02.N cumpără din import 100 bucăţi marfa A în condiţia
de livrare FOB portul străin de încărcare (dai un nume portului), cu plata prin
incasso documentar după primirea şi recepţionarea mărfurilor. Preţul unitar
FOB este de 50 €/buc;
9 la data sosirii mărfurilor în vamă, asigurarea pe parcurs extern a
fost de 400 € şi transportul extern de 600 €;
9 la 25.02.N plăteşte furnizorul extern şi prestatorii de servicii
(asigurarea pe parcurs extern şi transportul extern);
15
9 la 5.03.N vinde la intern cantitatea de 120 bucăţi din marfa A cu
300 lei/buc, TVA 19%, evaluarea la ieşire făcându-se după metoda FIFO;
9 taxele percepute în vamă s-au calculat pe baza următoarelor
cote: taxa vamală 10%, comisionul vamal 0,5%, TVA 19%;
9 soldul iniţial al contului 5124 este de 10.000 €, respectiv 39.000
lei;
9 soldul iniţial al contului 5121 este de 45.000 lei;
9 cheltuielile interne de transport - manipulare din portul
Constanţa şi până la depozitele SCE au fost în sumă de 2.000 lei. TVA 19%;
9 evoluţia cursului în lei a monedei euro a variat astfel:
-la 20.02.N: 1 € = 4,00 lei
-la 25.02.N: 1 € = 4,01 lei
9 în România, contabilitatea stocurilor de mărfuri implicate în
operaţiuni de comerţ exterior se ţine prin metoda inventarului permanent.
Tratamentele contabile aferente studiului de caz de mai sus sunt

următoarele:
1. Înregistrarea achiziţionării mărfurilor din import, conform facturii

externe, Declaraţiei vamale de import şi a Fişei de calcul al importului, pe data
de 20.02.N
Fişa de calcul al importului

Nr. Valoarea în Valoarea în lei
crt. Elemente de calcul
valută (€) (1 € = 4,00 lei)
1. Valoarea externă FOB 5.000 20.000
2. Asigurarea pe parcurs extern 400 1.600
3. Transport extern 600 2.400
4. Valoarea în vamă / Valoarea externă CIF
6.000 24.000
(1+2+3)
5. Taxa vamală (4 x 10%) - 2.400
6. Comisionul vamal (4 x 0,5%) - 120
7. Cost de achiziţie în vamă (4 + 5 + 6) 6.000 26.520
8. TVA deductibilă (7 x 19%) - 5.038,8
9. Cost unitar de achiziţie în vamă = 265,2 lei/buc.
10. Cost de achiziţie în valută = 6.630 €
Observaţii:
1. Calculul valorii externe FOB (cantitate achiziţionată x preţ unitar=100

buc. X 50 euro= 5.000 euro).
a) cantitatea achiziţionată: 100 buc.

b) preţ unitar: 50 €
valoarea externă FOB (a x b): 5.000 €
16
Costul unitar de achiziţie în vamă (a / b): 265,2
Lei / buc.
3. Calculul costului de achiziţie în valută
a)Cost de achiziţie în vamă în lei: 1

26.520 lei
b)Cursul valutar: euro=4,00
c)Costul de achiziţie în valută (a / b): 6.630 €
d)Cantitate achiziţionată: 100 buc.
e)Costul unitar de achiziţie în valută ( c / d ) : 66,3
Ca o verificare: 66.3 € / buc. x 4 lei / € = 265.2 lei /
371”Mărfuri” = % 26.520
401.1 „Furnizori”(externi) 20.000
401.2”Furnizori”(servicii) 4.000
446 „Alte impozite, taxe şi 2.400
vărsăminte asimilate”
447 „Fonduri speciale-taxe 120
şi vărsăminte asimilate”
În contul 401.1 „Furnizori" (externi) se înregistrează valoarea externă
FOB, în contul 401.2 „Furnizori" (servicii) se înregistrează atât sigurarea pe
parcurs extern cât şi transportul extern, în contul 446 se înregistrează taxa
vamală, iar în contul 447 se înregistrează comisionul vamal.
4. Plata furnizorului extern şi a prestatorilor de servicii ( asigurare pe

parcurs extern şi transport extern).
a.Valoarea angajamentelor faţă de furnizorul extern 5000 euro

b. Valoarea angajamentelor faţă de furnizorii de servicii externe 1.000 euro
___________________________________________________
Total angajamente (a+b) : 6.000 euro
a) Valoarea în lei la cursul 6.000 € x 4,00 lei = 24.000 lei

din DVI: 6.000 € x 4.01 lei = 24.060 lei
b) Valoarea în lei la plată:
diferenţă de curs valutar nefavorabilă 60 lei
(b - a):
% = 5124 “Conturi la bănci în valută” 24060

401.1“Furnizori”(externi) 20000
401.2“Furnizori”(servicii) 4000
665“Cheltuieli din diferenţe de 60
curs valutar”
17
5. înregistrarea facturii cu transportul pe parcurs intern în valoare de
2.000 lei. TVA 19%
% = 401 “Furnizori”(transport intern) 2.380

624”Cheltuieli cu transportul 2.000
de bunuri şi personal” 380
4426”TVAd”
Se presupune că înregistrarea se face numai în momentul primirii

facturii de la importatorul intern, când se ştiu toate datele legate de preţul
transportului.
Având în vedere că valoarea transportului pe parcurs intern, de la
intrarea mărfurilor în ţară şi până la ajungerea lor în depozitele SCE, ar trebui
să facă parte din costul mărfurilor achiziţionate, înregistrarea transportului pe
parcurs intern poate îmbrăca şi alte forme, cum ar fi:
a) cheltuiala cu transportul pe parcurs intern se înregistrează direct în

contul 371 “Mărfuri":
% = 401”Furnizori(transport intern)
2380
371”Mărfuri” 2000
4426”TVAd” 380
b) cheltuiala cu transportul pe parcurs intern se înregistrează direct în

contul 607 „Cheltuieli privind mărfurile", dacă nu are o pondere
semnificativă:
% = 401”Furnizori(transport intern) 2380

607”Cheltuieli privind mărfurile” 2000
4426”TVAd” 380
6. Plata facturii privind transportul pe parcurs intern

401 „Furnizori" (transport intern)=5121 „Conturi la bănci în lei" 2380
7. Facturarea mărfii A din import către clienţii interni
a) Cantitatea vândută de marfă A: 120 buc.

b) Preţul de vânzare: 300 lei
Valoarea mărfurilor vândute (a x b): 36.000 lei
411 „Clienţi" = % 42.840

707 „Venituri din vânzarea mărfurilor" 36.000
4427 „TVAc" 6.840
8. Concomitent are loc scoaterea din gestiune a mărfii A vândute, ştiind

că evaluarea la ieşire se face după metoda FIFO
18
Calculele şi operaţiile proprii metodei FIFO sunt reflectate în contul
analitic de stocuri ca mai jos:
Contul 371 „Mărfuri" - Marfa A

Ex Intrări (Debit) Ieşiri (Credit) Stoc (Sold)
Data
pi. Cant. Val. Cant. PAJ Val. Cant. P/U Val.
1.01.N Si - - - - - - 75 220 16.500
20.02/N I 16.500
220
100 265,2 26.520 - - - 75 100
265,2 26.520
1.05.N E 220 16.500
- - - 75 45 55 265,2 14.586
265,2 1 1 .934
31.12.N - 100 265,2 26.520 120 - 28.434 55 265,2 14.586
Potrivit metodei FIFO, marfa A ieşită din gestiune se evaluează astfel:

- 75 buc. la un preţ de 220 lei/buc. = 16.500 lei
- 45 buc. la un preţ de 265,2 lei/buc. = 11.934 lei
Total 120 buc... 28.434 Iei
Deci valoarea totală la care se scot din gestiune cele 120 buc. marfă A, în
urma "vânzării lor la extern, prin metoda FIFO este 28.434 lei, sumă ce se va
regăsi în înregistrarea contabilă de mai jos, privind scoaterea din gestiune a
mărfurilor vândute la extern:
607„Cheltuieli privind mărfurile" = 371 „Mărfuri" 28.434
Valoarea stocului final se determină astfel:
a. Valoarea stocului iniţial 16.500 lei
b. Valoarea intrărilor 26.520 lei
c. Valoarea ieşirilor ____ 28.434 lei
Valoarea stocului final (a + b - c) 14.586 lei
8. Încasarea contravalorii mărfurilor de la clienţii interni
5121 „Conturi ia bănci în lei" = 411„Clienţi" 42.840
2.4. CONTABILITATEA IMPORTULUI DE MĂRFURI ÎN COMISION
Importul de mărfuri în comision presupune ca societăţile de comerţ

exterior să acţioneze ca intermediar între beneficiarii de import şi furnizorii
externi. Ele derulează importul de mărfuri în numele lor, dar pe contul şi pe
riscul bineficiarilor de import, ceea ce conduce la reflectarea rezultatelor
financiare ale importului în gestiunea acestor din urmă societăţi. Relaţiile
economico-financiare ale firmei de comerţ exterior intermediare au la bază
contractele încheiate cu beneficiarii de import (contractul de comision), cu
furnizorii externi şi cu prestatorii de servicii (transportatori).
Contractele de comision pot fi contracte cadru, anuale, dacă între două
părţi există relaţii permanente sau pot fi încheiate pentru fiecare operaţiune de
import dacă relaţiile dintre cele două părţi sunt întamplătoare. Prin contractul de
comision se stabileşte mărimea cotei de comision prin negociere între
19
importator şi comisionar, modul de decontare a importului între cele două părţi:
dacă avansul se încasează numai în lei sau în lei şi valută, dacă facturarea
cheltuielilor în contul beneficiarilor de import se face o singură dată la
încheierea operaţiunilor de import sau etapizat, dacă diferenţele de cheltuieli şi
de curs valutar care apar se decontează sau nu distinct.
Fluxul derulării importului este următorul:
• Se încheie contractul extern de vânzare-cumpărare;
• Se încheie contractul de comision;
• Se expediază marfa de exportator direct sau pe adresa
beneficiarului de import;
• Firma exportatoare transmite documentele de livrare către
comisionar;
• Comisionarul refacturează marfa către benegiciarul importului şi
o transmite către acesta;
• Beneficiarul de import achită contravaloarea importului plus
cota de comision firmei, care, la rândul ei achită factura externă.
După modalitatea de decontare importul în comision se priveşte sub
două aspecte:
• Import în comision cu decontare la vedere;
• Import în comision cu decontare pe credit comercial.
2.4.1. Contabilitatea importului de mărfuri în comision cu plata la vedere
În context cu particularităţile stucturii cheltuielilor şi veniturilor,

conturile utilizate pentru importul de mărfuri în comision se diferenţiază în mod
corespunzător. Astfel, evidenţa relaţiilor cu beneficiarii interni se realizează cu
ajutorul conturilor 419 “Clienţi-creditori” şi 411 “Clienţi”. Avansurile încasate
în valută se înregistrează analitic pe 419. În ceea ce priveşte contul 411, în
debitul său se evidenţiază atât cheltuielile efectuate în contul beneficiarilor de
import, cât şi comisionul facturat acestora. Obligaţiile de plată privind mărfurile
importate sunt evidenţiate cu ajutorul conturilor de angajamente: 401, 446, 447
care se lichidează la plată prin intermediul conturilor de trezorerie.
Facturarea către beneficiarii de import a cheltuielilor efectuate şi a
comisionului cuvenit firmei intermediare, în condiţiile în care la sosirea
mărfurilor în vamă se cunoaşte definitiv valoarea acestora, se poate face în mai
multe feluri:
a) Pe etape, în următoarea ordine:
9 Factură internă întocmită la sosirea mărfurilor în vamă pe baza
facturii externe şi a DVI;
9 Factură fiscală pentru comisionul cuvenit + TVA aferent,
întocmită ca prima factură;
9 Factură internă suplimentară pentru cheltuielile efectuate în
contul beneficiarului importului ulterior sosirii mărfurilor în vamă;
9 Decont de regularizare a avansului încasat.
b) După derularea tuturor operaţiunilor de import când se
întocmesc:
9 Factura internă pentru cheltuielile efectuate în contul beneficiarilor,
care are la bază facturi externe, DVI, celelalte documente privind importul;
20
9 Factura fiscală pentru comision+TVA;
9 Decontul de regularizare a avansului încasat.
c) dacă la sosirea mărfurilor în vamă nu se poate determina
definitiv valoarea în vamă, iar în 30 zile se primesc documentele justificative
pentru determinarea definitivă în vamă poate fi aplicată varianta a) urmată de
regularizările necesare sau varianta b).
d) Dacă la sosirea mărfurilor în vamă nu se poate determina
definitiv valoarea în vamă, iar în 30 zile nu se primesc documentele
justificative, pentru determinarea definitivă a valorii în vamă poate fi aplicată
varianta a) sau b), dar executându-se garanţia bancară.
Exemplu:
S.C. “Alpha”, comisionară de import, intermediază o afacere pentru
importul unor mărfuri în valoare totală de 20.000 euro, condiţia Franco
Frontiera Română, încasând un avans de 20%, adică 4.000 euro la cursul de
40.000 lei/euro. Taxa vamală reprezintă 10%, comisionul vamal 0,5%, TVA
19%, comisonul intermedierii 8%. Cursul valutar este 40.000 lei/euro la
primirea avansului şi achitarea către ecportatorul străin şi 41.000 lei/euro la
plata furnizorului extern a restului datoriei.
¾ înregistrările în contabilitatea firmei comisionare “Alpha”:
5121 “Conturi curente la bănci” = 419 “Clienţi-creditori”
160.000.000
¾ se primeşte importul în vamă şi se determină:

Valoare extern: 20.000euro x 40.000lei/e = 800.000.000
Taxe vamale: = 80.000.000
Comision vamal: = 4.000.000
Cost achiziţie = 884.000.000
Comisionul firmei: = 64.000.000
TVA = 167.960.000
¾ se achită datoriile în vamă:

% =5121 251.960.000
446 “Alte impozite, taxe şi vărsăminte 80.000.000
asimilate”
447”Fonduri speciale-taxe şi vărsăminte
asimilate” 4.000.000
“TVA deductibilă” 167.960.000
¾ se înregistrează obligaţia către partenerul extern, cât şi creanţa

faţă de beneficiarul intern:
411”Clienţi” =% 1.128.120.000
401”Furnizori” 800.000.000
446 “Alte impozite, 80.000.000
taxe şi vărsăminte asimilate”
447”Fonduri speciale, 4.000.000
taxe şi vărsăminte asimilate”
704”Venituri din lucrări 64.000.000
21
Executate şi servicii prestate”
4427“TVA colectată” 180.120.000
¾ se achită furnizorul extern:

% =5121 820.000.000
401 “Furnizori” 800.000.000
665 “Cheltuieli privind diferenţele
de curs valutar” 20.000.000
¾ firma comisionară a efectuat în contul beneficiarului de import o

serie de cheltuieli care îi revin acestuia:
1. diferenţe nefavorabile de curs valutar = 20.000.000 lei
2. cheltuieli cu comisioane bancare = 1.200.000 lei
¾ se facturează aceste cheltuieli către beneficiarul de import:
411 “Clienţi” =% 25.228.000

704 “Venituri din lucrări 21.200.000
executate şi servicii prestate”
4427 “TVA Colectată” 4.028.000
¾ creanţa firmei Alpha către beneficiarul de import este:

1. valoarea externă a importului = 1.128.120.000
2. alte cheltuieli = 25.228.000
3. total creanţă = 1.130.642.800
4. avans acordat comisionarului = 160.000.000
5. rest creanţă = 970.642.800
¾ decontarea creanţei:
419 “Clienţi-creditori” = 411 “Clienţi” 160.000.000
5121”Conturi curente la bănci” = 411 “Clienţi” 970.642.800
2.4.2. Contabilitatea importului de mărfuri în comision pe credit comercial
Achiziţionarea de mărfuri din import în comosion, chiar pe credit

comercial, este condiţionată de încasarea unor avansuri de la beneficiarii de
import necesare efectuării plăţilor în vamă şi a chltuielilor de circulaţie, dacă
importul se realizează în condiţia FOB portul străin de încărcare.
Creditul comercial acordat de unul dintre parteneri celuilat este, de
regulă, purtător de dobândă care se calculează după formula dobânzii simple
pentru importurile pe termen scurt, cele mai folosite, de altfel. Dobânda nu se
constituie ca element component al costului de achiziţie al mărfurilor.
Dobânda externă se reflectă în contabilitatea SCE în mod diferenţiat, în
funcţie de faptul dacă este facturată separat sau inclusă în preţul extern.
Indiferent de modul de facturare, decontarea dobânzii externe şi a ratelor
aferente importurilor pe credit are o serie de implicaţii contabile. Avem în
22
vedere faptul că SCE încasează de la beneficiarii de import sumele datorate la
extern, de regulă în lei, cumpără valuta la cursul practicat pe piaţa valutară şi o
achită la etern la cursul de schimb din ziua plăţii. În acest mod apar diferenţele
care trebuie regularizate cu beneficiarii de import.
Decontarea mărfurilor şi a dobânzilor aferente cu furnizorii externi are
loc la termenele stabilite prin contractele externe. În cazul importurilor pe
termen scurt, de obicei plata mărfurilor şi a dobânzii se face într-o singură rată.
Până atunci, ele rămân evidenţiate în contabilitatea SCE sub formă de creanţe
de încasat de la beneficiarii interni (cont 411), obligaţii de plată prin avansul
încasat (cont 419) şi obligaţii de plată către furnizorii externi.
1. Care sunt criteriile după care se structurează importul.

2. Caracterizaţi importul de mărfuri pe cont propriu.
3. Caracterizaţi importul de mărfuri în comision.
4. Ce cuprinde “valoarea în vamă” a unei mărfi.
5. Definiţi comisionul vamal.
6. Ce sunt accizele.
7. Cum se calculează accizele.
8. Scrieţi formula diferenţei de curs valutar.
1. Feleagă, Niculae; Feleagă, Liliana, Contabilitate financiară – o

abordare europeană şi internaţională, ediţia a doua, vol. I şi II,
Editura Economică, Bucureşti, 2007;
2. Mateş, Dorel; Cotleţ, Dumitru; Ineovan, Felicia; Haţegan,
Camelia; Iosif, Anda; Bobiţan, Nicolae; Negruţ, Codruţa,
Contabilitate financiară, Editura Mirton, Timişoara, 2003;
3. Miron, Dumitru, Comerţ internaţional, Editura ASE, Bucureşti,
2003
4. Pântea, Iacob Petru; Boldea, Gheorghe, Contabilitate financiară
românească conformă cu Directivele Europene, ediţia a III-a,
Editura Intelcredo, Deva, 2008
românească conformă cu Directivele Europene, ediţia a II-a,
6. Popa, Ioan, Tranzacţii de comerţ exterior, Editura Economica,
Bucureşti, 2002.
23
TEMA III. CONTABILITATEA EXPORTULUI DE
MĂRFURI
CONŢINUT
3.1. Structuri privind exportul de mărfuri
3.2. Aspecte generale privind contabilitatea tranzacţiilor de export de
mărfuri pe cont propriu
3.3. Tratamente contabile privind exportul de mărfuri pe cont propriu
3.4. Contabilitatea exportului de mărfuri în comision
REZUMAT
Astfel, prin export de mărfuri pe cont propriu se înţelege modalitatea
indirectă de export în care SCE cumpără mărfuti de la unităţile producătoare şi
le vând mai departe clienţilor externi pe contul şi pe riscul lor; această formă de
comerţ exterior atrage după sine reflectarea rezultatelor exportului în propria
gestiune a SCE, ce va calcula ea însăţi profitul sau pierderea exportului
efectuat, după caz.
OBIECTIVE
- cunoaşterea şi înţelegerea noţiunii de export de mărfuri;
- înţelegerea şi perceperea unor aspecte generale privind contabilitatea
tranzacţiilor de export de mărfuri pe cont propriu, precum şi de export de
mărfuri în comision;
-cunoaşterea şi înşelegerea metodei inventarului permanent şi a
inventarului intermitent.
3.1. STRUCTURI PRIVIND EXPORTUL DE MĂRFURI
Operaţiunile contabile privind exportul de mărfuri îmbracă forme

variate, în funcţie de criteriile după care acestea se diferenţiază şi anume:
¾ După modalităţile de realizare de către SCE a exportului de
mărfuri acesta se împarte în export de mărfuri pe cont propriu şi export de
mărfuri în comision;
¾ După termenul de decontare a mărfurilor exportate, deosebim:
export cu încasare la vedere şi export pe credit comercial;
¾ După modalităţile de decontare cu clienţii externi, distingem:
export cu decontare prin acreditiv documentar, cu decontare prin incasso
documentar şi prin efecte de comerţ;
¾ După condiţiile de livrare, care diferenţiază nivelul şi structura
preţului extern, exportul poate fi realizat în condiţia FOB, CFR, sau CIF;
¾ După provenineţa mărfurilor, exportul poate fi realizat cu mărfuri
indigene sau cu mărfuri străine (reexport).
Bineînţeles că aspectele după care se diferenţiază metodologiile
contabile sunt multiple: de la structură, modul de calcul şi evidenţă a
cheltuielilor şi veniturilor, a angajamentelor şi creanţelor, decontarea acestora şi
până la calculul rezultatelor financiare.
24
3.2. ASPECTE GENERALE PRIVIND CONTABILITATEA
TRANZACŢIILOR DE EXPORT DE MĂRFURI PE CONT PROPRIU
Trebuie reţinut că toate operaţiile de export prezentate sunt privite şi

tratate prin prisma modalităţii indirecte de export, în care societăţile de comerţ
exterior (SCE) vând pe cont propriu sau în comision mărfurile unei firme
producătoare de bunuri.
Pentru buna desfăşurare a tranzacţiilor internaţionale cu mărfuri, SCE
trebuie să încheie diverse contracte cu partenerii de afaceri cu care
interacţionează. Astfel, SCE încheie contracte cu unităţile producătoare de la
care cumpără mărfurile, cu unităţile prestatoare de servicii interne şi externe
(transport, asigurare, control al calităţii mărfurilor, etc.) şi bineînţeles cu clienţii
externi cărora le livrează mărfurile.
În contractele încheiate cu unităţile producătoare, preţul se negociază
într-o anumită condiţie de livrare: franco fabrică – mărfurile sunt livrate la
poarta fabricii, franco depozit SCE – mărfurile sunt livrate în depozitele SCE
cuprinzând şi preţul transportului până la depozit şi franco frontiera română –
mărfurile sunt livrate de către fabrică la frontiera română, de unde vor fi
preluate şi expediate mai departe de către SCE la export, mărfurile cuprinzând
astfel şi preţul transportului pe parcurs intern de la fabrică la frontiera română.
Contractele încheiate cu unităţile prestatoare de servicii sunt de regulă
contracte cadru, ce se încheia anual între SCE şi prestatorii de diverse servicii
externe, urmând ca în timpul anului, pentru fiecare serviciu extern prestat de
firmele specializate să se încheie şi semneze o nouă Anexă la contractul cadru
anual, în care se stabileşte doar preţul serviciului, restul condiţiilor contractuale
păstrându-se neschimbate.
Particularitatea esenţială a contractelor economice încheiate cu clienţii
externi se referă la preţul de vânzare al mărfurilor negociat în diferite condiţii
de livrare între SCE şi clienţii externi, dintre care cele mai utilizate sunt:
¾ FOB portul românesc de încărcare - preţul negociat fiind cel
corespunzător valorii externe negociate cu clientul extern la graniţa ţării
noastre;
¾ CFR portul străin de descărcare – preţul negociat cuprinde
preţul FOB+navlul, adică preţul transportului maritim pe parcurs extern până la
destinaţie;
¾ CIF portul străin de descărcare – preţul negociat cuprinde
preţul CFR+asigurarea mărfurilor pe parcursul extern al mărfurilor până la
destinaţie.
La preţurile specifice condiţiilor de livrare de mai sus, negociat în
contractul de vânzare cumpărare cu clienţii externi, se mai pot adăuga diverse
comisioane de intermediere, de control al calităţii mărfurilor, cote de service,
dobândă dacă vânzarea se face pe credit comercial etc., toate acestea ducând la
un preţ total efectiv negociat şi acceptat de către părţi.
Condiţiile de livrare enumerate mai sus FOB, CFR, şi CIF sunt proprii
transporturilor pe apă (maritime şi fluviale), ele fiind cele mai uzitate. În afară
de acestea trei enumerate anterior, mai putem întâlni în practica comerţului
internaţional şi următoarele forme de condiţii de livrare, dar mult mai rar
întalnite: EXW (Ex Works – conform căreia vânzătorul pune mărfurile la
dispoziţia cumpărătorului la poarta fabricii), FCA şi FAS – prin care vânzătorul
25
pune mărfurile la dispoziţia cumpărătorului la un anumit loc de transport stabilit
cu importatorul şi respectiv de-a lungul navei, în portul de îmbarcare convenit),
CPT şi CIP (prin care vânzătorul pune mărfurile la dispoziţia cumpărătorului la
un anumit cost stabilit de comun acord cu importatorul, diferenţa între cele
două făcând-o plata asigurării pe parcurs extern), DAF, DES, DEQ, DDU, DDP
(prin care vânzătorul pune mărfurile la dispoziţia cumpărătorului în ţara
importatorului, în diferite condiţii stipulate ca particularităţi ale celor 5 condiţii
de livrare din categoria D). În celelalte modalităţi de transport: feroviar, rutier,
aerian, pentru identificarea condiţiilor de livrare se utilizează termenul franco
urmat de denumirea mijlocului de transport şi a locului de delimitare a
responsabilităţilor cu privire la suăortarea cheltuielilor de livrare.
Referitor la particularităţile contabile ce se întrepătrund cu aceste
condiţii de livrare trebuiesc făcute câteva precizări:
a) în condiţia de livrare FOB, sunt delimitate două noţiuni:
9 FOB net – în care preţul extern cuprinde doar preţul mărfii
negociat cu clientul extern;
9 FOB brut – în care preţul extern cuprinde trei componente:
FOB net + servicii externe (diverse comisioane, cote de service, etc) + dobânda
externă (dacă vânzarea se face pe credit).
b) în condiţiile de livrare CFR şi CIF se delimitează de asemenea trei
componente ale preţului extern: preţul de vânzare al mărfii negociat (FOB net)
+ serviciile externe (transport, asigurare, comisioane) + dobânda externă (dacă
vânzarea se face pe credit).
Această structurare a preţului extern pe cele trei componente este
necesară pentru evidenţierea veniturilor în contabilitate astfel: valoare externă
FOB net se reflectă ca venituri din vânzarea mărfurilor (cont 707), valoarea
corespunzătoare serviciilor externe se reflectă ca venituri din activităţi diverse
(cont 708), iar dobânda externă se reflectă ca venituri financiare (cont 766).
Adunarea valorii primelor două conturi 707 şi 708 generează formarea cifrei de
afaceri.
Mărfurile achiziţionate de la producători pentru a fi revândute la extern
pot urma diferite trasee, cu implicaţii corespunzătoare în reflectarea contabilă a
opertaţiilor specifice:
9 Producător – SCE – client extern;
9 Producător – SCE – terţi (pentru prelucrare sortare etc) – SCE –
client extern;
9 Producător – client extern.
Implicaţiile contabile se regăsesc în folosirea contului 371 Mărfuri, dacă
mărfurile sunt gestionate în depozitele SCE sau în folosirea contului 357
Mărfuri în custodie sau consignaţie la terţi, dacă mărfurile sunt lăsate temporar
în custodia unităţilor producătoare, dacă sunt trimise la terţi pentru prelucrare,
sau dacă sunt expediate clienţilor externi direct din depozitele producătorilor.
În ceea ce priveşte decontarea mărfurilor cu clientul extern, acesta se
face pe fluxul circulaţiei mărfurilor, adică: la cumpărare, SCE achită
producătorilor contravaloarea mărfurilor în lei, iar la livrare la extern, SCE
achită serviciile externe (transport, asigurare, diverse alte comisioane) şi
mîncasează contravaloarea mărfurilor vândute de la clienţii externi. De precizat
că la plata serviciilor externe şi la încasarea banilor de la clienţi externi apar
diferenţe de curs valutar între data facturării şi data încasărilor. Astfel:
26
a) când plătim serviciile externe, pot apărea două situaţii:
9 Cursul valutar la data plăţii a crescut faţă de cursul valutar de la
facturare; în această situaţie, regăsim o diferenţă nefavorabilă de curs valutar
pentru SCE, aceasta plătind mai mulţi lei la scadenţă, fapt ce va genera o
cheltuială în plus, materializată în contul 665 Cheltuieli din diferenţe de curs
valutar.
9 Cursul valutar la data plăţii a scăzut faţă de cursul valutar de la
facturare; în această situaţie, regăsim o diferenţă favorabilă de curs valutar
pentru SCE, aceasta plătind mai puţini lei la scadenţă, fapt ce va genera un venit
în plus, materializat în contul 765 Venituri din diferenţe de curs valutar.
b) când încasăm banii de la clienţii externi, pot apărea două situaţii:
9 Cursul valutar la data încasării a crescut faţă de cursul valutar de
la facturare; în această situaţie, regăsim o diferenţă favorabilă de curs valutar
pentru SCE, aceasta primind mai mulţi lei la scadenţă, fapt ce va genera un
venit în plus, materializat în contul 765 Venituri din diferenţe de curs valutar.
9 Cursul valutar la data încasării a scăzut faţă de cursul valutar de
la facturare; în această situaţie, regăsim o diferenţă nefavorabilă de curs valutar
pentru SCE, aceasta primind mai puţini lei la scadenţă, fapt ce va genera o
cheltuială în plus, materializată în contul 665 Cheltuieli din diferenţe de curs
valutar.
Ca regulă generală pentru export, diferenţa de curs valutar se determină
astfel:
D.c.v. = S.î.v. x (C.s.î. – C.s.f.)
Unde: D.c.v. – diferenţa de curs valutar;
S.î.v. – suma încasată în valută;
C.s.î. – curs de schimb de încasare;
C.s.f. – curs de schimb de facturare.
Exportul de mărfuri ocasionează cheltuieli specifice şi generază venituri
specifice, structurate după natura lor astfel: de exploatare, financiare şi
extraordinare.
Însă, înregistrarea în contabilitate a cgeltuielilor şi veniturilor privind
exportul pe cont propriu, este influenţată în comerţul exterior nu numai de
clasificaţia contabilă, ci şi de modul de evidenţiere în conturi a veniturilor ce se
constituie ca cifră de afaceri. Pot fi luate astfel în discuţie două variante de
evidenţă a veniturilor din exploatare care se constituie ca cifră de afaceri:
Varianta I: Veniturile din vânzarea mărfurilor la extern să se constituie
la nivelul preţului extern corespunzător condiţiei efective de livrare, dar să se
reflecte în conturi diferite de venituri: 707 Venituri din vânzarea mărfurilor –
pentru partea preţului extern corespunzător valorii externe FOB net, 708
Venituri din activităţi diverse – pentru celelalte componente ale valorii externe:
serviciile de transport extern, de asigurare, comisioanele externe etc., 766
Venituri din dobânzi – pentru dobânda externă la exporturile pe credit, care este
însă un venit financiar ce nu concură la crearea cifrei de afaceri.
Varianta II: Veniturile şi deci şi cifra de afaceri se constituie la nivelul
valorii externe FOB net cu ajutorul contului 707. Celelalte componente ale
preţului extern care nu sunt generatoare de rezultate financiare: transportul
extern, asigurarea, comisioaneleexterne etc. Ar urma să se reflecte direct cu
ajutorul conturilor de terţi: creanţa externă în contul 411 Clienţi şi
angajamentele în conturile 401 Furnizori sau 408 Furnizori – facturi nesosite,
27
după caz, 462 Creditori diverşi. Avantajele acestei variante sunt: calculul
corect al cifrei de afaceri, pentru asigurarea comparabilităţii cifrelor de afaceri
între societăţile de comerţ exterior şi asigurarea unei metodologii contabile
unitare, specifice, pentru toate operaţiunile de export. Dezavantajele variantei
sunt: amplificarea calculelor de regularizare de cheltuieli şi de curs valutar,
dacă este cazul.
Această variantă nu se încadrează în prevederile Regulamentului de
aplicare a Legii Contabilităţii privind determinarea cifrei de afaceri, ea fiind
exemplificată doar ca modalitate opţională, dar neaplicativă.
Cu privire la contul 512 „Conturi curente la bănci” se impun două
remarci:
1. contabilitatea analitică a conturilor deschise în lei sau în
valută se ţine pe fiecare bancă comercială prin intermediul căreia se face
decontarea operaţiilor.
2. în conturile de disponibilităţi în valută (5124, 5314, 5412)
contabilitatea încasărilor şi plăţilor se poate realiza după două metode:
a) metoda cursului zilei, potrivit căreia încasările şi plăţile în
valută se înregistrează la cursul din ziua efectuării operaţiunilor. La sfârşitul
exerciţiului financiar soldul în valută se converteşte în lei la cursul zilei şi se
compară cu soldul în lei rezultat din derularea operaţiunilor zilnice, diferenţa
calculată de curs valutar reprezentând cheltuială financiară (când soldul faptic
în lei la cursul zilei este mai mic decât cel scriptic) sau venit finaciar când
soldul faptic în lei la cursul zilei este mai mare decât cel scriptic);
b) metoda cursului fix, potrivit căreia în conturile de
disponobilităţi în valută încasările şi plăţile se efectuează la un curs fix. La
sfârşitul exerciţiului se compară soldul în valută/în lei la cursul zilei cu soldul în
lei al valutei la cursul fix, diferenţa de curs înregistrându-se, după caz, ca o
cheltuială sau caun venit financiar.
S-ar mai putea adăuga ideea că în sistemul occidental de contabilitate,
operaţiunile cu străinătatea sunt înregistrate folosind unul din următoarele
sisteme:
1) sistemul monomonetar (sau al integrăsii directe), în care toate
creanţele şi angajamentele externe, precum şi disponibilităţile şi alte valori în
devize sunt evidenţiate în valută şi în moneda naţională. Elementele
patrimoniale interne sunt evidenţiate numai în moneda naţională;
2) sistemul plurimonetar (sau al integrării diferenţiate) în care, în
cursul exerciţiilor, toate creanţele şi angajamentele externe, precum şi
disponibilităţile şi alte valori în devize sunt evidenţiate numai în valută, iar
elementele interne (creanţe, angajamente, stocuri, cheltuieli, venituri) sunt
evidenţiate numai în moneda naţională. Legătura dintre contabilitatea în valută
şi cea în moneda naţională se realizează cu ajutorul unor conturi de decontări
interne sau de viramente interne, iar integrarea şi finalizarea contabilităţii în
valută în contabilitatea în monedă naţională se realizează la sfârşitul fiecărui
exerciţiu financiar.
Exportul de mărfuri se poate face cu încasarea la vedere (imediată) sau
cu încasarea la termen (peste o anumită perioadă de timp). Această ultimă
variantă de export este cunoscută ca export pe credit comercial, încasarea
urmând a se face pe termen scurt sau pe termen lung.
28
Datorită faptului că exportul pe cont propriu al SCE implică cumpărarea
şi gestionarea prealabilă a mărfurilor, operaţiile economico-financiare se
diferenţiază în două categorii:
9 Operaţiuni privind stocurile de mărfuri (cumpărarea acestora)
9 Operaţiuni privind vânzarea (comercializarea) mărfurilor la extern.
La rândul lor, operaţiunile privind stocurile de mărfuri pot fi analizate,
în raport de metoda utilizată pentru evidenţa mişcării lor, prin prisma metodei
inventarului permanent sau a metodei inventarului intermitent.
A) Metoda inventarului permanent

În această metodă, conturile de stocuri (mărfuri) se debitează la intrarea
în gestiune cu costul de achiziţie şi se creditează la ieşirea din gestiune, de
asemenea, tot cu costul de achiziţie, dar calculat după una din metodele de
evaluare a ieşirilor din stoc: CMP, FIFO, LIFO sau preţ standard. Costul de
achiziţie cu care sunt înregistrate mărfurile intrate se calculează prin însumarea
preţului de cumpărare cu cheltuielile de transport, manipulare. La sfârşitul
exerciţiului, stocul de mărfuri se evaluează la valoarea de intrare (contabilă) şi
la valoarea actuală (de inventar) şi, după compararea lor, pentru diferenţele
valorice în minus (valoarea de intrare mai mare decât valoarea actuală) se
constituie, potrivit principiului prudenţei, o ajustare necesară. Alegerea uneia
sau alteia dintre metodele de evaluare a ieşirii mărfurilor din stoc depinde, pe
de-o parte, de complexitatea structurii mărfurilor şi de gradul de dotare cu
tehnică de calcul şi, pe de altă parte, de considerente de rentabilitate şi
fiscalitate.De obicei, într-o economie stabilă se recomandă metoda FIFO, iar
într-o economie instabilă, metoda LIFO.
De asemenea, tot în cazul folosirii acestei metode, contabilitatea
analitică a stocurilor se poate organiza după următoarele trei metode, în funcţie
de specificul activităţii şi necesităţiile proprii ale unităţii patrimoniale:
9 Metoda operativ-contabilă (pe solduri) – constă în ţinerea la
locurile de depozitare a evidenţei cantitative a bunurilor materiale pe feluri ale
acestora, grupate pe categorii, iar la contabilitate a evidenţei valorice
desfăşurate pe gestiuni;
9 Metoda cantitativ-valorică (pe fişe de cont analitic), care constă
în ţinerea evidenţei cantitative pe feluri de bunuri la locurile de depozitare, iar
în contabilitate a evidenţei cantitativ valorice;
9 Metoda global-valorică – constă în ţinerea evidenţei numai
valoric atât la nivelul gestiunilor, cât şi în contabilitate;
Întrucât SCE gestioneză mărfuri de valori mari şi de importanţă
deosebită, pentru ele, cea mai indicată metodă de evidenţă analitică este cea
cantitativ-valorică.
B) Metoda inventarului intermitent

Prin această metodă, toate aprovizionările cu marfă se înregistrează
direct în contul de cheltuieli de exploatare. În conturile de mărfuri se
înregistrează numai stocurile de la începutul şi sfârşitul perioadei (exerciţiului).
Soldul contului 607 Cheltuieli privind mărfurile exprimă la sfârşitul exerciţiului
ieşirile de mărfuri calculate după relaţia:
Ieşiri= (Sold iniţial + Intrări) – Sold final
29
Ieşirile de mărfuri calculate se repartizează apoi asupra contului de
rezultate 121 Profit şi pierdere.
Documentele pe baza cărora se reflectă în contabilitate comercializarea
mărfurilor la extern sunt: factura externă, factura externă pentru uz intern,
documentele de expediţie, transport, asigurare şi vămuire (scrisoarea de trăsură
internaţională sau conosamentul, certificatul de control şi atestare a calităţii,
poliţa de asigurare, declaraţia vamală de export) şi documentele de decontare
(acreditiv documentar, incasso documentar, trata, ş.a.). Din documentele
menţionate un rol important în activitatea contabilă îl are factura externă pentru
uz intern (sau fişa de calcul a exportului). În fapt, ea reprezintă un document de
calculaţie care serveşte unor necesităţi interne de stabilire a principalilor
indicatori privind exportul: valoarea externă corespunzătoare condiţiei efective
de livrare, cheltuielile externe de circulaţie pe feluri ale acestora, valoarea
externă FOB net.
Toate calculele în cuprinsul facturii externe de uz intern se fac în valută
şi în lei la cursul de schimb şi se întocmeşte în limba română (spre deosebire de
factura externă – External Invoice – care se întocmesc numai în valută şi în
limba străină de contact.).
După cum am mai precizat, exportul pe cont propriu se poate efectua cu
plata la vedere, adică imediat, dar şi cu plata la termen adică ceea ce noi numim
export pe cont propriu pe credit comercial. Prin această a doua formă de export
importatorul plăteşte exportatorului contravaloarea mărfurilor la un anumit
termen după intrarea în posesia lor. Decontarea exporturilor se face atât prin
acreditiv documentar cât şi prin incasso documentar, ambele dublate, ca metodă
de siguranţă, prin efecte de comerţ: cambii, trate.
3.2.1. Particularităţile privind exportul pe cont propriu cu încasare la

vedere
Această formă de export presupune cumpărarea mărfurilor de la

producătorul intern şi revânzarea lor pe piaţa externă, unor clienţi externi, cu
condiţia ca plata să se facă pe loc, în acelaţi timp cu livrarea mărfurilor la
extern.
Pentru reflectarea în contabilitate a exportului de mărfuri se utilizează o
gamă variată de conturi, care vizează practic toate clasele Planului de conturi
general.
Pentru evidenţa stocurilor de mărfuri se utilizează conturi din clasa a 3-a
şi anume: 357 Mărfuri în custodie sau consignaţie la terţi, 371 Mărfuri. În cazul
deprecierilor reversibile, se folosesc conturile 395 Ajustări pentru deprecierea
stocurilor aflate la terţi, 397 Ajustări pentru deprecierea mărfurilor. Conţinutul
şi funcţia contabilă a conturilor de mărfuri se diferenţiază după metoda utilizată
pentru evidenţa miscării stocurilor: metoda inventarului permanent sau metoda
inventarului intermitent.
Pentru evidenţa relaţiilor cu terţii se utilizează conturile din clasa a 4-a
după cum urmează:
- conturile din grupa 40 Furnizori şi conturi asimilate: 401, 403,
408 şi 409. Ţin evidenţa relaţiilor de decontare cu unităţile producătoare în lei şi
cu unităţile prestatoare de servicii (în lei pentru serviciile interne, în lei şi în
valută pentru serviciile externe).
30
- conturile din grupa 41 Clienţi şi conturi asimilate: 411, 413, 418,
419. Ţin evidenţa relaţiilor de decontare cu clienţii externi în lei şi în valută.
- conturile din grupa 44: Bugetul statului, fonduri speciale şi
conturi asimilate: 442, 447. Ţin evidenţa relaţiilor de decontare specifice acestei
grupe. Contul 442 Taxa pe valoarea adăugată prezintă particularitatea că la
exportul pe cont propriu SCE datorează la cumpărarea mărfurilor de la unităţile
producătoare TVA, care este deductibilă şi se înregistrează în debitul contului
4426 TVA deductibilă. La facurarea la extern se aplică cota 0 de TVA, lunar
având loc regularizarea conturilor de TVA cu bugetul statului.
Pentru evidenţa încasărilor şi plăţilor generate de derularea exportului se
utilizează conturile din clasa a 5-a: 511, 5121, 5124, 519, 531, 532, 541, 542.
3.2.2. Particularătăţile privind exportul pe cont propriu pe credit

comercial pe termen scurt
Exportul de mărfuri pe credit comercial este o formă a exportului în care

importatorul (client extern) efectuează plata mărfurilor cumpărate la un anumit
termen după intrarea în posesia lor sau în mod eşalonat, potrivit clauzelor
privind condiţiile de plată stabilite prin contractul extern.
Principala cauză care conduce la această modalitate de export o
constituie insuficienţa fondurilor financiare ale importatorului, mai ales în cazul
exporturilor de volum, complexitate şi valori ridicate. În perioada de timp scurs
de la primirea mărfurilor până la plata lor, importatorul beneficiază de fonduri
atrase temporar în circuitul său economic. În acelaşi timp, exportatorul îşi
imobilizează fondurile la nivelul valorii mărfurilor vândute, fapt care-i poate
produce, într-o măsură mai mare sau mai mică, dezechilibre financiare în
gestiunea sa.
Pornind de la această realitate, în practica comerţului internaţional au
fost puse la punct o serie de instrumente financiare şi mecanisme de aplicare a
lor menite să permită desfăşurarea normală a schimburilor economice
internaţionale. Mai mult, prin avantajele create, s-a ajuns la o largă şi rapidă
răspândire a exporturilor pe credit şi, pe această cale la intensificarea
schimburilor economice internaţionale.
Instrumentele concepute şi aplicate în realizarea exporturilor pe credit
vizează două aspecte: unul ar fi întregirea la exportator a fondurilor imobilizate
în mărfurile exportate, lucru care se realizează pe calea finanţării exportului
prin credite bancare purtătoare de dobânzi; cel de-al doilea ar fi recuperarea de
către exportator a cheltuielilor făcute cu plata dobânzilor externe percepute
importatorului pentru perioada de creditare.
Diferenţa dintre dobânda încasată de la importator şi dobânda plătită
băncilor pentru finanţarea exportului pe credit comercial se reflectă în gestiunea
SCE exportatoare pe cont propriu. Perfecţionarea instrumentelor financiare de
stimulare a exporturilor pe credit şi mecanismelor de aplicare a lor a adus cu
timpul la o continuă diversificare a lor. Consecinţa imediată pe plan comercial,
financiar şi contabil o constituie gruparea instrumentelor finaciare de stimulare
a exporturilor pe credit după diferite criterii, fiecare avându-şi rolul său în
organizarea activităţii comerciale, financiare şi contabile a SCE. Privite din
punct de vedere al exportatorului, instrumentele financiare de stimulare a
31
exportului pe credit, în principal creditele, se grupează, în primul rând, după
poziţia SCE în cadrul relaţiilor de creditare. În funcţie de acest criteriu, creditele
privind exportul de mărfuri se grupează în:
- credite acordate de SCE (credite comerciale sau tehnice ) ;
- credite primite de SCE (credite bancare sau financiare).
Atât creditele acordate, cât şi creditele primite se grupează la rândul lor,
după perioada de timp pentru care se acordă:
- credite pe termen scurt (sub 1 an)
- credite pe termen mediu (de la 1 la 3 ani) şi pe termen lung
(peste 3 ani).
În continuare, creditele se pot grupa după diferite alte criterii: de ex. ,
creditele comerciale pe termen scurt se pot grupa după tehnicile de finanţare în :
credite comerciale finanţate din credite bancare prin cont curent; credite
comerciale finanţate din credite bancare prin cont separat de credite ş.a.
Exportul pe credit comercial pe termen scurt se practică, de regulă,
pentru mărfuri generale. Încasarea mărfurilor exportate se face la un anumit
termen de livrare. Termenul respectiv este înscris în factura comercială. Pentru
creditul comercial acordat, SCE percepe clienţilor o dobândă. Dobânda
calculată, chiar dacă se include în preţul extern nu se constituie ca venit din
exploatare ci ca venit financiar. Calculul dobânzii externe la exporturile pe
credit comercial pe termen scurt se face după formula dobânzii simple
aplicabilă în raport de modul de exprimare a perioadei de creditare (luni, zile).:
Ds = VE x K x t
100 x T
Ds = dobâda simplă;
VE= valoarea exportului, exclusiv dobânda;
K= procentul dobânzii;
t = timpul (perioada de creditare) exprimată în luni sau în zile
T = Durata unui an (12 luni sau 365 de zile, după cum t este exprimat în
luni sau zile).
Atunci când preţul extern negociat include şi dobânda, pentru calculul
corect al mărimii valorii externe FOB net, respectiv CFR sau CIF, acestea din
urmă se diminuează cu dobânda şi pentru aceasta se procedează la recalcularea
cotei procentuale a dobânzii după formula sutei mărite:
K = 100Xk / 100+K
În care K= procentul dobânzii
Calculul dobânzii incluse în preţ se face după relaţia:

Ds = VE (inclusiv dobânda) x K x t / 100 x T
O altă caracteristică a exporturilor pe credit pe termen scurt o constituie
faptul că finanţarea fondurilor imobilizate în mărfurile exportate pe credit
comercial se face prin credite bancare acordate prin contul curent sau prin cont
separat de credite. Pentru aceste credite SCE plătesc băncilor finanţatoare
dobânda (cheltuiala financiară) a cărei sursă de acoperire o reprezintă dobânda
externă încasată.
De reţinut că finanţarea exportului pe credit comercial pe termen scurt
prin credite bancare acordate prin contul curent (credite în cont descoperit) se
32
practică numai în cazul decontării exporturilor prin incasso-documentar şi prin
efecte de comerţ.
Referitor la dobânda externă percepută importatorului pentru perioada
de creditare mai trebuie reţinut că aceasta se reflectă în mod diferit în
contabilitate în cazul în care este inclusă în preţul extern faţă de cazul în care
este facturată separat.
Dacă dobânda externă este inclusă în preţ, ea se înregistrează ca venit
financiar la facturarea mărfurilor:
411 = %
707
708
766
Încasarea mărfurilor inclusiv dobânda se reflectă prin
operaţiunile contabile cunoscute:
5124= 411 şi 765 sau 5124 şi 665 = 411
Dacă dobânda externă este facturată separat de mărfă, ea se

înregistrează în evidenţa operativă a serviciului de export, iar în contabilitatea
se evidenţiază numai la încasare. Ca atare:
-pentru facturarea mărfurilor la export (exclusiv dobânda):
411 = %
707
708
-pentru încasarea mărfurilor (exclusiv dobânda) : 5124=411 şi 765 sau
5124 şi 665 = 411;
-pentru încasarea dobânzii: 5124 = 766
Reflectarea dobânzii externe cu ajutorul contului 766, indiferent dacă
este sau nu inclusă în preţul extern, pune în evidenţă poziţia centrală, de
referinţă şi neutralitatea preţului extern FOB net faţă de orice altă componentă a
preţului extern.
3.3. TRATAMENTE CONTABILE PRIVIND EXPORTUL DE

MĂRFURI PE CONT PROPRIU
3.3.1. Studiu de caz la o societate comercială privind un export de mărfuri

pe cont propriu, cu încasare la vedere
SCE ALPHA SRL efectuează în exerciţiul N un export de mărfuri pe

cont propriu cu încasare la vedere, în următoarele condiţii:
¾ SCE prezintă următoarele informaţii cu privire la marfa A pentru
export:
- stoc iniţial de marfă A 20.000 lei (1.000 kg x 20 lei/kg);
- achiziţii de marfă A de la intern, de la producătorul român:
• în momentul x 1: 1.500 kg x 21 lei/kg
• în momentul x 2 : 500 kg x 22 lei/kg
• în momentul x 4 : 1.000 kg x 19 lei/kg
33
¾ ulterior, la momentul x 3, SCE vinde mărfuri la extern (export în
afara UE), în cantitate de 2.600 kg, pentru suma de 10.000 euro, în condiţia de
livrare CIF, pentru care se cunosc următoarele informaţii:
- asigurarea mărfurilor pe parcurs extern de 1.200 euro;
- transportul extern, calculat la facturare, pe bază de date efective,
pentru suma de 1.000 euro;
- costul mărfurilor vândute, calculat după metoda FIFO;
¾ soldul iniţial al contului 5124 este de 3.000 euro, respectiv de
12.500 lei;
¾ diverse cheltuieli de exploatare (mai puţin costul mărfurilor
vândute, transport extern şi asigurare) efectuate în exerciţiul N:
- salarii: 100.000 lei
- energie şi apă:25.000 lei+TVA 19%
- telecomunicaţii: 30.000 LEI + TVA 19%
- comision vamal: 2.000 lei
500 euro x 4,05 lei 900 euro x 4,23 lei
8 euro x x4,10 lei 300 euro x 4,22 lei
100 euro x 4,08 lei 500 lei
¾ evoluţia cursului în lei a monedei euro:
- la data facturării la extern: 1 euro=4,00 lei
- la data plăţii facturii de asigurare: 1 euro= 4,10 lei
- la data plăţii facturii de transport: 1 euro=4,08 lei
- la data încasării clientului extern: 1 euro=4,05 lei
¾ În România, contabilitatea stocurilor de mărfuri implicate în
operaţiuni de comerţ exterior se ţine prin metoda inventarului permanent.
Tratamentele contabile aferente studiului de caz de mai sus sunt

următoarele:
1. Achiziţionarea de marfă A de la furnizorul intern producător
Preţ Valoare Valoare
Cantitatea TVA
Data unitar fără TVA cu TVA
(Kg) (lei)
(lei) (lei) (lei)
Momentul x1 1.500 21 31.500 5.985 37.485
Momentul x2 500 22 11.000 2.090 13.090
Momentul x4 1.000 19 19.000 3.610 22.610
Total 3.000 61.500 11.685 73.185
% = 401 „Furnizori” 73.185

371 „Mărfuri” 61.500
4426 „TVA d” 11.685
2.Livrarea (vânzarea) mărfurilor la extern, pa baza Facturii externe, a

Facturii externe de uz intern şi a Declaraţiei vamale de export (DVE)
34
Întocmirea Facturii de uz intern:
Factura externă de uz intern
Valoarea în
Nr. Valoarea în lei
Elemente de calcul valută
crt 1 euro = 4, 00 lei
Euro
1 Valoarea externă CIF 10.000 40.000
2 Asigurarea pe parcurs extern 1.200 4.800
3 Transport extern 1.000 4.000
4 Valoarea externo FOB net 1-
7.800 31.200
(2 + 3)
Observaţie: În contul 707 se înregistrează valoarea externă FOB net, iar

în contul 708 se înregistrează atât asigurarea mărfurilor pe parcurs extern de
4.800 lei, cât şi transportul pe parcurs extern de 4.000 lei.
411 „Clienţi” = %
40.000
707 „Venituri din vânzarea mărfurilor”31.200
708 „Venituri din activităţi diverse” 8.800
3. Concomitent se scot din gestiune mărfurile vândute

Observaţie: Formula FIFO presupune că primele elemente cumpărate
sunt cele care se vând primele şi prin urmare, elementele care rămân în stoc la
sfârşitul perioadei sunt cele care cu fost cumpărate sau produse cel mai recent.
Astfel, formula prima intrare – prima ieşire (FIFO) are în vedere principiul
potrivit căruia stocurile ieşite din gestiune se evaluează la costul primului lot
intrat, respectiv a celui mai vechi lot sau sortiment; după epuizarea acestuia,
evaluarea se face la costul următorului lot, în ordine cronologică; stocul de la
sfârşitul perioadei este constituit din elemetele de stoc cele mai recente.
Astfel spus, această metodă constă în evaluarea ieşirilor de stocuri în
ordinea în care au intrat, la costul primei intrări (lot). Pe măsura epuizării
lotului stocurile ieşite din gestiune se evaluează la costul lotului următor, în
ordine cronologică. În consecinţă stocul final este evaluat la cele mai recente
costuri.
Metoda se aplică, cu succes, în cadrul unităţilor cu o gamă sortimentală
diversificată şi în perioadele în care există o relativă stabilitate a preţurilor.
În condiţiile creşterii preţurilor, folosirea metodei are ca efect:
- evaluarea ieşirilor la costurile cele mai scăzute;
- evaluarea stocurilor finale la preţurile cele mai mari;
- o majorare a profitului din exploatare şi a impozitului aferent.
În condiţiile scăderii preţurilor, folosirea metodei are ca efect:
- ieşirile sunt evaluate la preţurile cele mai mari;
- stocurile sunt evaluate la preţurile cele mai mici;
- reducerea profitului, a impozitului pe profit şi afectarea
nesemnificativ a trezoreriei.
35
Avantajele aplicării metodei FIFO:
9 evaluarea stocului final se face la cele mai vechi, adică la cele
mai mici costuri;
9 este uşor de calculat;
9 este metoda recomandată de IAS 2.
Dezavantajele aplicării metodei FIFO:
9 în perioada de schimbări rapide de preţuri, profiturile pot fi
supraevaluate faţă de costurile curente, datorită faptului că ieşirile sunt evaluate
la cost istoric, iar veniturile din vânzări sunt evaluate la costuri curente;
9 tendinţa întreprinderilor de a majora preţuriile de vânzare odată
cu creşterea costurilor de achiziţie, indiferent de faptul că unele stocuri s-ar
putea să fie achiziţionate înainte de creşterea preţurilor.
Calculele şi operaţiile proprii metodei FIFO sunt reflectate în contul
analitic de stocuri ca mai jos:
Stocul de mărfuri „A”

Calculul costului stocurilor de mărfuri ieşite după metoda FIFO
Intrări Ieşiri Stoc
Data Expl.
Cant. P/U Val. Cant. P/U Val. Cant. P/U Val.
1.N Si - - - - - - 1.000 20 20.000
X1 I 1.000 20 20.000
1.500 21 31.500 - - -
1.500 21 31.500
X2 I 1.000 20 20.000
500 22 11.000 - - - 1.500 21 31.500
500 22 11.000
X3 E 1.000 20 20.000
- - - 1.500 21 31.500 400 22 8.800
100 22 2.200
X4 I 400 22 8.800
1.000 19 19.000 -
1.000 19 19.000
31.N 3.000 - 61.500 53.700 1.400 - 27.800
Potrivit metodei FIFO, marfa A ieşită din gestiune se evaluează astfel:

- 1.000 kg la un preţ de 20 lei/kg=20.000 lei
- 1.500 kg la un preţ de 21 lei/kg=31.500 lei
- 100 kg la un preţ de 22 lei/kg= 2.200 lei
Total 2.600 kg......................... 53.700 lei
Deci valoarea totală la care se scot din gestiune cele 2.600 kg marfă A,
în urma vânzării lor la extern, este de 53.700 lei, sumă ce se va regăsi în
înregistrarea contabilă de mai jos, privind scoaterea din gestiune a mărfurilor
vândute la extern:
607 „Cheltuieli privind mărfurile” = 371 „Mărfuri” 53.700
36
Valoarea stocului final se determină astfel:
a) valoarea stocului iniţial 20.000 lei
b) valoarea intrărilor 61.500 lei
c) valoarea ieşirilor 53.700 lei
Valoarea stocului final (a+b-c) 27.800 lei
Această metodă FIFO face parte conform IAS 2 „Stocuri” din

tratamentul de bază privind evaluarea costului stocurilor la ieşire.
4. Înregistrarea facturii de asigurare a mărfurilor pe parcurs extern

Valoarea în valută – Valoarea în lei
Elemente de calcul
euro 1 euro=4,00 lei
Asigurarea 1.200 4.800
613 „Cheltuieli cu primele de asigurare” = 401 „Furnizori” 4.800
5.Înregistrarea facturii de transport extern

Valoarea în valută – Valoarea în lei
Elemente de calcul
euro 1 euro=4,00 lei
Transport extern 1.000 4.000
624 „Cheltuieli cu transportul = 401 „Furnizori” 4.000

de bunuri şi personal”
Observaţie: Întrucât şi asigurarea mărfurilor pe parcurs extern şi

transportul extern ţin de vânzarea unor mărfuri la extern, nu se aplică TVA la
facturarea celor două servicii amintite, la fel ca la înregistrarea vânzării
(facturării) mărfurilor la extern.
6.Plata facturii de asigurare pe parcurs extern

a) valoarea în lei la facturare: 1.200 euro x 4,00 lei= 4.800 lei
b) valoarea în lei la plată: 1.200 euro x 4,10 lei= 4.920 lei
Diferenţă de curs nefavorabilă (b-a): 120 lei
Diferenţa de curs valutar nefavorabilă (pentru SCE) arată că se plăteşte

în lei mai mult la data plăţii facturii de asigurare (Op. 6), decât se înregistrase
că se va plăti la data facturării asigurării de către firma de asigurare (Op.4).
% =5124 „Conturi la bănci în valută” 4.920
401 „Furnizori” 4.800
665 „Cheltuieli din diferenţe 120
de curs valutar”
7. Plata facturii de transport extern

37
Diferenţa de curs nevaforabilă (pentru SCE) arată că se plăteşte în lei
mai mult la data plăţii facturii de transport (Op.7), decât se înregistrase că se va
plăti la data facturării transportului de către firma de transport (Op.5).
% =5124 „Conturi la bănci în valută” 4.080

401”Furnizori”
4.000
665 „Cheltuieli din diferenţe 80
de curs valutar”
8.Încasarea contravalorii mărfurilor vândute clientului extern, pe baza

Declaraţiei de încasare externă

Diferenţa de curs valutar favorabilă (pentru SCE) arată că se încasează

în lei mai mult la data încasării contravalorii mărfurilor vândute (Op. 8), decât
se înregistrase că se va încasa la data vânzării mărfurilor la extern (op.2).
5124 „Conturi la bănci în valută” = %

40.500
411 „Clienţi” 40.000
765 „Venituri din diferenţe 500
de curs valutar”
9.Înregistrarea diverselor cheltuieli de exploatare

9 Salarii
641 „Cheltuieli cu salariile personalul”=421 „Personal-salarii datorate”
100.000
9 Energie şi apă
% = 401 „Furnizori”
29.750
605”Cheltuieli privind
25.000
energia şi apa”
4426 „TVA d” 4.750
9 Telecomunicaţii
% = 401 „Furnizori” 35.700
626”Cheltuieli poştale şi taxe 30.000
de telecomunicaţii”
4426 „TVA d” 5.700
9 Servicii bancare în valută
- 500 euro x 4,05 lei = 2.025 lei
- 80 euro x 4,10 lei = 328 lei
- 100 euro x 4,08 lei = 408 lei
38
- 900 euro x 4,23 lei = 3.807 lei
- 300 euro x 4,22 lei = 1.266 lei
Total 1.880 euro 7.834 lei
627 ”Cheltuieli cu serviciile = 5124 „Conturi la bănci în valută”

7.834
bancare şi asimilate”
9 Servicii bancare în lei

627 „Cheltuieli cu serviciile = 5121 „Conturi la bănci în lei” 500
bancare şi asimilate”
9 Comision vamal
635 „Cheltuieli cu alte impozite, = 447 „Fonduri speciale-taxe şi 2.000
taxe şi vărsăminte asimilate” vărsăminte asimilate”
3.4. CONTABILITATEA EXPORTULUI DE MĂRFURI ÎN COMISION
Ca formă a modalităţii indirecte de export, exportul în comision realizat

de societăţile de comerţ exterior (SCE) se caracterizează prin faptul că acestea,
în calitate de comisionare, derulează exportul de mărfuri în numeloe lor, dar pe
contul şi pe riscul unităţilor producătoare. Drept urmare, rezultatele financiare
ale exportului de mărfuri în comision se reflectă în gestiunea unităţilor
producătoare.
Comerţul în comison presupune relaţii comerciale-financiare între cel
puţin trei parteneri: vânzător-exportator, intermediar-comisionar, cumpărător-
importator. Corespunzător, operaţiunea de comision presupune existenţa a cel
puţin două contracte: contract extern de vânzare cumpărare şi contract de
comision.
După modalitatea de decontare, exportul în comision se priveşte
contabil astfel:
¾ Export în comision cu econtare la vedere;
¾ Export în comision cu decontare pe credit comercial.
Principalele probleme de natură economico-financiară care influenţează
modul de organizare a exportului în comision la SCE se referă la relaţiile
economice ale acestora privind exportul, fluxul mărfurilor exportate şi relaţiile
financiare.
Relaţiile economice ale SCE au la bază contractele economice încheiate
cu unităţile producătoare, cu clienţii externi şi cu unităţile prestatoare de
servicii.
Contractele economice încheiate cu unităţile producătoare sunt contracte
de comision care, din punct de vedere juridic, împuternicesc SCE să deruleze
contractele externe contra unui comision ce reprezintă contravaloarea serviciilor
prestate. Rezultă că obiectul contractelor de comision nu îl constituie transferul
proprietăţii mărfurilor, ci prestarea unor servicii de specialitate cu privire la
încheierea şi derularea contractelor de vânzare-cumpărare internaţională.
Contractele de comision pot fi contracte cadru, anuale, dacă între cele
două părţi există relaţii comerciale permanente sau pot fi încheiate pentru
39
fiecare operaţiune de comerţ exterior, dacă relaţiile dintre cele două părţi sunt
accidentale. În esenţă, prin contractele de comision se stabilesc raporturile
obligaţionale de mandat şi cele financiare: obligaţiile reciproce ale părţilor şi
modalităţile de colaborare cu privire la realizarea exporturilor, preţul serviciilor
restante, modalitatea de decontare a mărfurilor şi a comisionului.
Contractele încheiate cu clienţii externi sunt contracte obişnuite de
vânzare cumpărare internaţională în care SCE apar ca titulare. Elementul
esenţial al contractelor externe îl constituie preţul mărfurilor negociat într-o
anumită condiţie de livrare: FOB portul românesc de încărcare, CAF sau CIF
portul străin de descărcare.
Fluxul mărfurilor exportate.Mărfurile care fac obiectul exportului în
comision circulă, de regulă, direct de la unităţile producătoare la clienţii externi
(destinatari), în consecinţă, SCE nu gestionează efectiv mărfurile şi nu le
reflectă cu ajutorul conturilor de stocuri.
Relaţiile financiare ale SCE. Din punct de vedere financiar, decontarea
mărfurilor are loc pe fluxul invers al circulaţiei mărfurilor şi anume:
9 Se încasează mărfurile de la clienţii externi în valută la preţul
convenit transformat în lei la cursul zilei;
9 Se achită în valută serviciile externe prestate de societăţile
specializate;
9 Se achită în valută sau în lei unităţilor producătoare valoarea
externă datorată;
9 Se încasează de la unităţile producătoare comisionul cuvenit li
cheltuielile făcute în contul acestora, altele decât serviciile externe.
Potrivit prevederilor Regulamentului BNR nr.3/1997 privind efectuarea
operaţiunii valutare, decontarea cu unităţile producătoare a exportului în
comision poate fi făcută fie în valută, cu acordul de voinţă al părţilor, fie în lei.
În ambele cazuri, decontarea poate fi făcută în două variante: la nivelul valorii
externe FOB net sau la nivelul valorii externe corespunzătoare condiţiei
efective de livrare dacă aceasta diferă de valoarea FOB net şi dacă părţile au
convenit astfel.
Valoarea externă FOB net care se decontează unităţilor producătoare în
valută se transformă în lei, de asemenea la cursul zilei.
Nivelul comisionului SCE se stabileşte în cote procentuale, iar baza de
calcul o constituie conform înţelegerii părţilor, fie valoarea externă FOB net, fie
valoarea corespunzătoare condiţiei efective de livrare a mărfurilor. Facturarea
comisionului unităţilor producătoare se face distinct, aplicând cota zero de
TVA (serviciile prestate de SCE sunt legate direct de exportul bunurilor).
Teoretic, comisionul cuvenit SCE ar trebui decontat distinct potrivit
modului de facturare a acestuia. În practică însă nu au loc decontări distincte
pentru comision, nu atât din cauza amplificării operaţiilor financiare, cât
maiales din prudenţa SCE de asigurare a fondurilor băneşti necesare
desfăşurării propriei activităţi.Ca urmare, SCE reţin din valoarea datorată
unităţilor producătoare, în valută sau în lei, comisionul cuvenit. La fel se
procedează şi cu diverse cheltuieli privind exportul efectuat de SCE în contul
unităţilor producătoare: comisionul vamal, comisioanele bancare.
În calitate de comisionare, SCE reflectă în gestiunea lor doar cheltuielile
şi veniturile proprii. Cheltuielile proprii privesc administrarea şi, conducerea
societăţii, fiind cunoscute sub denumirea de cheltuieli generale ale SCE ca, de
40
exemplu: salariile personalului, armonizarea imobilizărilor, energie şi apă,
poştă şi telecomunicaţii, diferenţe nefavorabile de curs valutar aferente plăţilor
în valută. Veniturile proprii provin din comisionul de export.
3.4.1.Contabilitatea exportului de mărfuri în comision cu plata la vedere
Cheltuielile proprii efectuate de SCE (cheltuieli generale) sunt

evidenţiate cu ajutorul conturilor de cheltuieli din clasa a 6-a. Veniturile proprii
provin în principal din comisionul de export şi, în auxiliar, din diferenţele
favorabile de curs valutar aferente valutei încasate reprezentând comisionul de
export. În contabilitate aceste venituri sunt evidenţiate cu ajutorul conturilor
704 „Venituri din lucrări executate şi servicii prestate” şi 765.
Operaţiunile economico-financiare proprii exportului în comision
privesc: facturarea şi decontarea mărfurilor cu clienţii externi, decontarea cu
unităţile producătoare, cu unităţile prestatoare de servicii, calculul cheltuielilor,
veniturilor proprii şi rezultateelor financiare.
3.4.2. Contabilitatea exportului de mărfuri în comision pe credit

comercial
Efectuarea de operaţiuni de export în comision pe credit comercial

constituie o problemă de decizie a unităţilor producătoare. Întrucât decontarea
cu unităţile producătoare se face de către SCE după încasarea acestora de la
extern, asigurarea refinanţării exportului revine unităţilor producătoare.
Creditul se poate acorda fie pe baza unor garanţii, fie fără garanţii, bazat
pe credibilitatea partenerului importator. În situaţia solicitării de garanţii din
partea importatorului, de regulă acestea sunt formate din titluri de credit emise
de acesta în favoarea exportatorului, titluri care la rândul lor pot fi garamtate
sau nu de către o bancă. Exportatorul, de regulă, percepe dobânda calculată
conform negocierilor fie la valoarea ratei în cotă fixă, fie la restul de plăţi în
cotă fixă sau forfetară. De asemenea pentru neplata la termen se pot percepe
penalităţi în procent prevăzut prin contract.
Firma comisionară încasează comisionul negociat prin contractul de
comision:
9 Fie integral la încasarea primei rate;
9 Fie eşalonat, concomitent cu încasarea ratelor.
1. Definiţi FOB, definiţi CFR, definiţi CIF.

2. Cum se determina diferenţa de curs valutar.
3. Ce presupune metoda cursului fix.
4. În ce constă metoda inventarului permanent.
1.Feleagă, Niculae; Feleagă, Liliana, Contabilitate financiară – o

abordare europeană şi internaţională, ediţia a doua, vol. I şi II, Editura
Economică, Bucureşti, 2007
41
Camelia; Iosif, Anda; Bobiţan, Nicolae; Negruţ, Codruţa, Contabilitate
financiară, Editura Mirton, Timişoara, 2003
2003
românească conformă cu Directivele Europene, ediţia a III-a, Editura
Intelcredo, Deva, 2008
românească conformă cu Directivele Europene, ediţia a II-a, Editura Intelcredo,
Deva, 2007
Bucureşti, 2002
42
TEMA IV. CONTABILITATEA MIJLOACELOR,
INSTRUMENTELOR ŞI MODALITĂŢI DE PLATĂ ŞI
FINANŢARE UTILIZATE ÎN COMERŢUL EXTERIOR
CONŢINUT
4.1. Mijloace şi instrumente de plată internaţionale
4.2. Modalităţi de plată internaţională
4.3. Modalităţi de finanţare în comerţul exterior
REZUMAT
In general, plata se poate face în bani lichizi, respectiv în monedă
divizionară (piese monetare) şi monedă fiduciară (bancnote) şi în bani de cont,
respectiv moneda scripturală.
In practica tranzacţiilor comerciale internaţionale s-a impus utilizarea
monedei scripturale ca principal mijloc de plată, precum şi amplificarea
utilizării instrumentelor de plată şi de credit, respectiv a titlurilor de credit pe
termen scurt.
OBIECTIVE
- cunoaşterea şi înţelegerea instrumentelor de plată internaţionale;
- cunoaşterea şi înţelegerea modalităţilor de plată internaţională;
- cunoaşterea şi înţelegerea modalităţilor de finanţare în comerţul
exterior.
4.1. MIJLOACE ŞI INSTRUMENTE DE PLATĂ INTERNAŢIONALE
Schimburile comerciale şi prestările de servicii internaţionale necesită

utilizarea unor mijloace şi instrumente de plată care să asigure stingerea
obligaţiilor în valută între parteneri.
4.1.1. Mijloace de plată internaţionale
Mijloacele de plată reprezintă totalitatea mijloacelor materiale şi băneşti

prin care se poate lichida un angajament financiar.
În sfera mijloacelor de plată internaţionale sunt cuprinse valutele şi
monedele internaţionale.
4.1.1.1. Valutele
Disponibilităţile în valută reprezintă cel mai important mijloc de plată a

obligaţiilor în valută în cadrul schimburilor comerciale internaţionale. Valuta
reprezintă moneda naţională a unei ţări care are circulaţie, putere de plată şi
poate fi constituită ca rezervă şi în alte ţări decât în cea emitentă.
Valutele pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii:
a) După forma sub care se prezintă, valutele se grupează în:
43
¾ Valuta în numerar (efectivă). Se utilizează cel mai frecvent
pentru plăţile privind deplasările persoanelor în străinătate, efectuarea de mici
cumpărături etc. Pentru evitarea riscurilor de pierdere sau de furt pe perioada
deplasărilor, se preferă înlocuirea valutei în numerar cu cecul de călătorie sau
cartea de credit.
¾ Valuta în cont. Se află sub formă de disponibil, într-un cont la
o bancă din ţara deţinătorului, la o bancă din ţara emitentului valutei sau la o
bancă dintr-o terţă ţară în funcţie de prevederile legislaţiei valutare.
Valuta în numerar se depune în cont şi se transformă în valută în cont,
iar pe măsură ce se realizează retrageri, valuta în cont devine valută în numerar
(valută efectivă).
b) După regimul convertibilităţii, valutele pot fi clasificate în:
¾ Valute convertibile. Au putere de circulaţie şi liberatorie de
plată şi în alte ţări, în afara ţării emitente (de origine) şi presupun existenţa unui
angajament al ţării emitente de a converti propria monedă, la cererea oricărui
deţinător, în orice altă monedă, la un anumit curs valutar. Cursul valutar,
denumit şi curs de schimb, este o expresie a raportului valoric dintre monede la
un moment dat, respectiv preţul unei unităţi sau a 100 de unităţi monetare ale
unei ţări, exprimat în moneda altor ţâri. Cursul valutar se poate determina de
autoritatea monetară sau de piaţă, în funcţie de aceasta cursul fiind oficial sau
liber.
¾ Valute neconvertibile. Nu pot fi schimbate în alte valute,
participând la un număr foarte restrâns de operaţiuni valutare.
¾ Valute transferabile. Au un anumit grad de convertibilitate,
stabilit în cadrul unor înţelegeri pe plan regional, contribuind la transferul de
fonduri pentru un număr restrâns de operaţiuni.
¾ Valute liber - utilizabile. Au convertibilitate totală, recunoscute
de Fondul Monetar Internaţional precum şi de alte organizaţii financiare
internaţionale, ca utilizabile pe plan larg în cadrul tranzacţiilor internaţionale şi
ca valute negociabile în volum mare pe toate pieţele financiare (euro, dolarul
SUA, lira sterlină, yenul japonez).
c) în funcţie de regimul de definire a valutelor, acestea se grupează în:
¾ Valute care evoluează liber pe piaţă şi fluctuează liber, în
funcţie de cerere şi ofertă;
¾ Valute care fluctuează conform regulilor Sistemului Monetar
European;
¾ Valute al căror curs de schimb este legat de unele valute
convertibile;
¾ Valute ale căror valoare este legată de cursul D. S. T..
Unele valute puternice, emise de ţări cu economie dezvoltată, sunt
folosite atât ca mijloc de plată în cadrul tranzacţiilor comerciale şi valutare
internaţionale, cât şi ca mijloc de rezervă pe plan internaţional. Pentru ca o
monedă să poată servi drept valută de rezervă, ea trebuie să îndeplinească
anumite condiţii:
¾ să joace un rol important în operaţiunile
financiar-valutare internaţionale;
¾ să fie liber-convertibilă;
¾ să se bucure de stabilitate pe termen lung. Ponderea
valutelor în plăţile internaţionale depinde de evoluţia pieţelor financiar-valutare
44
şi a serviciilor bancare, de volumul şi structura exporturilor şi importurilor, de
orientarea geografică a schimburilor comerciale.
4.1.1.2. Monedele internaţionale
În a doua jumătate a secolului XX, în condiţiile unei cereri susţinute de

semne băneşti pe plan internaţional, a unui număr limitat de monede cu statut
de convertibilitate şi a unei dependenţe a mijloacelor de plată faţă de factorii
economici şi monetari din unele economii naţionale, piaţa monetară
internaţională a fost pusă în situaţia de a recurge la emisiuni de monede cu
caracter regional sau internaţional.
În anul 1969, Fondul Monetar Internaţional (FMI) a hotărât crearea
Drepturilor Speciale de Tragere (DST), în calitate de unitate monetară de cont
şi de rezervă pe plan internaţional.
Principalele caracteristici ale DST sunt următoarele:
¾ reprezintă atât etalon monetar, preluând rolul aurului, cât şi
instrument de rezervă valutară, alături de aur şi de valutele convertibile;
¾ reprezintă un ban de cont fără acoperire reală, emis de FMI în
tranşe periodice, alocate în conturile ţărilor membre, proporţional cu
participarea lor la Fond;
¾ este un mijloc de plată convenţional, constituind etalonul actual şi
de perspectivă al Sistemului Monetar Internaţional;
¾ sumele în DST pot fi deţinute şi utilizate doar de FMI, de ţările
membre ale acestui Fond - prin băncile lor centrale - de Banca Internaţională
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), de Banca Reglementărilor
Internaţionale (BRI) şi de Banca Centrală a Elveţiei;
¾ îşi pot îndeplini funcţia de mijloc de plată doar indirect, adică
numai după preschimbarea lor într-o altă valută;
¾ sunt distribuite sub formă de credit, reprezentând un instrument de
sporire a lichidităţilor internaţionale;
¾ persoanele particulare nu au dreptul de a deţine DST;
¾ valoarea DST este bazată pe metoda coşului valutar.
EURO, în calitate de monedă a ţărilor participante la Uniunea
Economică Monetară Europeană, îndeplineşte următoarele funcţii6:
- funcţia de etalon al cursurilor valutare, prin care se asigură măsurarea
valorii bunurilor şi serviciilor din relaţiile economice internaţionale;
- funcţia de mijloc de plată în relaţiile comerciale dintre ţările Uniunii
Europene precum şi în schimburile internaţionale cu alte ţări;
- funcţia de mijloc de rezervă;
- funcţia de instrument de facilitare a contractării şi a rambursării
împrumuturilor pe piaţa capitalurilor.
Emisiunile acestor monede internaţionale au avut efecte pozitive asupra
sistemului monetar internaţional şi în consecinţă, asupra creşterii echilibrate a
comerţului internaţional, ca o condiţie a dezvoltării economice a fiecărei ţări şi
a economiei mondiale în ansamblul ei.
Voinea, G., „Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale", Editura

6
Sedcom Libris, Iaşi, 2003, pag. 44
45
4.1.2. Instrumente de plată internaţionale
In plan naţional, mijloacele de plată sunt puse în circulaţie prin

intermediul băncii centrale, a băncilor comerciale şi a agenţilor economici, cu
precizarea că aceştia din urmă, emit instrumente de credit utilizabile ca
mijloace de plată în perioada lor de valabilitate. De asemenea, agenţii
economici pot apela la instrumente de credit similare celor interne pentru
stingerea obligaţiilor de plată care apar în cadrul operaţiunilor comerciale
internaţionale.
Titlurile de credit reprezintă documente sau înscrisuri, având forma şi
conţinutul standardizate, care îi conferă titularului dreptul de a încasa, la o
scadenţă determinată, o anumită sumă de bani.
Titlurile de credit pot fi folosite, în cadrul schimburilor comerciale
internaţionale, atât ca instrumente de credit, prin care exportatorul creditează
comercial importatorul o perioadă de timp determinată, cât şi ca instrumente de
plată, prin care importatorul achită suma datorată sau exportatorul predă titlul
de credit unui alt participant la schimburile comerciale internaţionale faţă de
care are o obligaţie de plată.
Titlurile de credit se pot clasifica după mai multe criterii:
a) După modul în care este desemnat beneficiarul, titlurile de credit
pot fi:
¾ titluri de credit nominative, care menţionează în cuprinsul
textului numele primului titular (prin negocieri, acesta se poate schimba);
¾ titluri de credit la ordin, care indică numele titularului precum şi
o clauză potrivit căreia titularul poate dispune ca plata să se efectueze în
favoarea unei alte persoane;
¾ titluri de credit la purtător, care nu cuprind menţiuni asupra
numelui noului posesor.
b) După conţinutul lor, titlurile de credit se grupează în:
¾ titluri de credit propriu-zise, care dau dreptul la o sumă de bani;
în această categorie sunt cuprinse: cambia, biletul la ordin, cecul;
¾ titluri de credit reprezentative, care conferă drepturi reale asupra
unor mărfuri determinate şi existente într-un anumit loc; în această categorie
sunt cuprinse: conosamentul, recipisa de depozit, warantul;
¾ titluri de credit de participare, care certifică drepturi complexe,
patrimoniale şi nepatrimoniale; în această categorie sunt cuprinse: acţiunile,
obligaţiunile.
Ca instrument de plată în relaţiile internaţionale, titlurile de credit oferă
lumeroase avantaje, cum ar fi:
a) prezintă garanţie, datorită forţei procesuale şi legale cu care sunt
investite, constituind o certitudine asupra încasării sumei;
b) fiind negociabile, beneficiarii lor au posibilitatea de a le transmite
sau de a le sconta, intrând în posesia sumei înainte de scadenţă;
c) un deţinător al unui titlu de credit poate achita o datorie, andosând
sau girând titlul respectiv (numai înaintea expirării termenului de scadenţă),
deoarece deţine un drept propriu şi independent de raportul economic care 1-a
generat.
46
4.1.2.1. Cambia
Cambia sau trata este un ordin scris şi necondiţionat dat de o persoană

(trăgătorul) unei alte persoane (trasul), de a plăti o anumită sumă de bani, la
vedere sau la un anumit termen, unei terţe persoane (beneficiarul) sau la ordinul
acesteia.
In derularea tranzacţiilor internaţionale, trăgătorul (emitentul cambiei)
este exportatorul, care îl creditează pe importator/tras până la scadenţa
cambiei, moment în care, acesta din urmă, trebuie să achite contravaloarea
acesteia.
Beneficiarul cambiei este cel ce urmează să încaseze contravaloarea
cambiei, respectiv trăgătorul însuşi, o terţă persoană sau o bancă.
Cambia, în comerţul exterior, se individualizează prin următoarele:
• cambia are un caracter internaţional, în sensul că menţionează cel
puţin două dintre locurile prevăzute şi indică faptul că oricare din două astfel de
locuri specificate sunt situate în state diferite, fie locul unde este trasă cambia,
fie locul indicat lângă semnătura trăgătorului, fie locul indicat lângă numele
trasului, fie locul indicat lângă numele beneficiarului plăţii, fie locul plăţii, cu
condiţia ca ori locul unde este trasă cambia, ori locul plăţii să fie specificat în
cambie şi să fie situat într-un stat contractant;
• necesită promovarea uniformităţii în aplicarea ei;
• presupune respectarea bunei credinţe în tranzacţiile internaţionale.
Cambiile trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:

-denumirea de cambie;
-ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani;
-numele celui care trebuie să plătească (numele trasului);
-scadenţa;
-locul unde trebuie făcută plata;
-data şi locul emiterii;
-numele beneficiarului;
-semnătura emitentului.
Cambia îndeplineşte în circuitul comercial mai multe funcţii:
¾ Instrument de încasare. Beneficiarul poate încasa cambia la
scadenţă, mai precis, în una din următoarele două zile lucrătoare, ulterioare
scadenţei.
¾ Instrument de plată. Trăgătorul, beneficiarul sau purtătorul
efectului poate folosi cambia ca mijloc de decontare (plată) unui creditor al său,
operaţie ce poartă numele de andosare (girare)..
¾ Instrument de creditare. Trăgătorul, beneficiarul sau purtătorul
efectului poate sconta cambia, ceea ce presupune ca, odată cu prezentarea
efectului în bancă, să-i fie creditată sumă înscrisă în cambie, mai puţin o sumă
ce reprezintă dobânda până la scadenţă, sumă denumită taxă de scont.
Instrument de garantare. Operaţiunile cu cambii oferă un grad ridicat de
garanţie, determinată de mecanismul cambial. In primul rând, trasul devine
obligat prin cambie, dacă o acceptă, ceea ce înseamnă că, după acceptare, se
angajează că va plăti cambia conform termenilor acceptării sale deţinătorului
sau oricărei părţi care preia şi plăteşte cambia. În situaţia în care trasul nu
acceptă cambia, declaraţia de refuz trebuie constatată printr-un act întocmit de
47
executorul judecătoresc numit „protest de neacceptare". în al doilea rând,
cambia poate fi avalizată, în sensul că, o altă persoană (avalistul) se obligă să
plătească în locul debitorului (avalizatul) dacă acesta refuză plata. In cazul în
care se refuză plata cambiei, se recurge la un act întocmit de executorul
judecătoresc numit „protest de neplată".
Figura 4.1 Schema de circulatie a cambei in platile internationale
4 . 1 . 2.2. Biletul la ordin
Biletul la ordin reprezintă un instrument de plată din relaţiile economice

internaţionale prin care o persoană (emitentul) se obligă, expres şi
necondiţionat, să plătească unei alte persoane (beneficiarul) sau la ordinul
acesteia, o sumă de bani la data şi locul specificat în document. Biletul la ordin
Spre deosebire de .ceasta, biletul la ordin implică doar două persoane,
fiind emis de debitor şi, ca irmare, nu mai are nevoie de acceptare.
Un bilet la ordin internaţional reprezintă un înscris care specifică cel
puţin louă dintre următoarele locuri şi indică faptul că oricare din două astfel de
locuri specificate sunt situate în state diferite, şi anume: locul unde este întocmit
biletul, Locul indicat lângă semnătura emitentului, locul indicat lângă numele
beneficiarului plăţii, locul plăţii, dacă este specificat pe bilet .
Biletul la ordin trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:
-denumirea de bilet la ordin;
-promisiunea necondiţionată de a plăti o anumită sumă de bani;
scadenţa;
-locul unde trebuie să se facă plata;
48
-numele persoanei la ordinul căreia urmează să se facă plata, respectiv
beneficiarul; data şi locul emiterii; semnătura emitentului.
Schema de circulaţie a biletului la ordin în plăţile internaţionale este
prezentată în figura 4.2.
Figura 4.2. Schema de circulatie a biletului la ordin in platile

internationale
4.1.2.3. Cecul
Cecul reprezintă un instrument de plată din relaţiile economice

internaţionale prin intermediul căruia, o persoană (trăgător) dă ordin băncii sale
(tras) de a plăti o sumă de bani determinată unei terţe persoane (beneficiar) sau
însuşi trăgătorului emitent aflat în poziţia de beneficiar.
Emiterea, semnarea şi punerea în circulaţie de cecuri este condiţionată
de existenţa în contul emitentului la banca plătitoare a unui disponibil, denumit
provizion. Posesorul carnetului de cecuri completează formularul, îl semnează
şi îl predă beneficiarului care, la rândul său, îl va prezenta băncii sale pentru
încasare.
Elementele obligatorii ale unui cec sunt următoarele:
- denumirea de cec;
- ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani;
- numele trasului (banca plătitoare);
- locul unde trebuie să se facă plata;
- data şi locul emiterii cecului;
- semnătura trăgătorului.
49
Figura 4.3. Schema de circulatie a cecului in platile internationale
Cecurile pot fi clasificate după modul de încasare, astfel:

¾ Cec nebarat (de casă sau alb). Se plăteşte în numerar, la bancă.
¾ Cec barat. Trăgătorul sau posesorul unui cec poate face o barare
prin înscrierea a două linii paralele orizontale sau oblice pe faţa cecului. Pentru
încasarea sumei înscrise pe cec, beneficiarul este obligat să recurgă la serviciul
unei bănci printr-o unitate bancară aparţinând acesteia şi care să primească plata
în locul său. Bararea poate fi generală, dacă cecul nu prezintă nici o menţiune
între cele două linii şi specială, dacă între cele două linii este înscrisă denumirea
băncii.
¾ Cec de virament. Cuprinde ordinul de a transfera suma înscrisă în
cec într-un cont deschis la o bancă.
¾ Cec certificat. Prezintă specificarea expresă a provizionului, adică
a disponibilului existent în contul curent al trăgătorului necesar efectuării plăţii.
Trăgătorul nu mai poate retrage din contul său această sumă înainte de
expirarea termenului de prezentare al cecului.
¾ Cec documentar. Trăgătorul condiţionează plata sumei în
favoarea beneficiarului de prezentarea unor documente care atestă expedierea
mărfurilor sau pretarea serviciilor.
¾ Cec de călătorie. Este emis în sumă fixă de societăţi bancare
(format tip bancnotă) şi cumpărat de turişti în vederea achitării diverselor
cheltuieli fără a folosi numerar. Aceştia remit filele de cec beneficiarilor în
schimbul cumpărării de bunuri şi servicii. Beneficiarii filelor încasează sumele
de la băncile locale, iar acestea recuperează sumele de la banca emitentă. Un
specimen al cecului de călătorie se prezintă astfel:
¾ Eurocecuri (cecurile cu legitimaţie de garanţie). Banca emitentă
eliberează odată cu carnetul de cecuri şi o carte de garanţie care cuprinde o serie
de date (numărul de cont, numele beneficiarului). Pentru încasarea acestor
cecuri, beneficiarul este obligat să se legitimeze cu cartea de garanţie.
50
Pe lângă acţiunea de stingere a obligaţiilor de plată dintre emitent şi
beneficiar, cecul poate stinge şi alte plăţi, în cazul în care este angajat în
operaţiuni de gir.
4.1.2.4. Cârdul
Cârdul reprezintă un instrument modera de plată, fiind o alternativă la

instrumentele clasice de plată (numerar şi cec), pe baza căruia deţinătorul are
dreptul la o procedură de autorizare şi plată a unor bunuri şi servicii sau de
retragere a unor sume.
În operaţiunile de plată prin card intervin trei categorii de participanţi:
- banca emitentă;
- deţinătorul cârdului, fiind totodată şi titular al unui cont la banca
emitentă;
- comercianţii, care acceptă plata prin card.
Cârdurile trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:
- denumirea emitentului, numărul cârdului, durata de valabilitate,
- numele posesorului autorizat;
- holograma de securitate;
- semnătura trăgătorului.
Cârdurile se pot clasifica după mai multe criterii:
A) In funcţie de modul de stocare a caracteristicilor de securizare,
se pot distinge:
- Cârduri cu bandă magnetică, care asigură pe trei piste distincte
înscriptarea şi securizarea unor informaţii despre utilizatorul cârdului, emitentul
acestuia precum şi algoritmul unic de codare / decodare a datelor de verificare a
validităţii cârdului.
- Cârduri cu microprocesor (smart-carduri sau cartea de memorie), care
stochează şi verifică toate datele.
B) In raport cu sursa de acoperire a cheltuielilor, cârdurile se
clasifică, astfel:
- Credit - cârduri (cartea de credit), care permite posesorului de card
utilizarea unei linii de credit pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii,
retragerea de numerar, efectuarea de plăţi, în limita unui plafon prestabilit chiar
dacă nu are disponibilităţi în contul său. O variantă a credit-cardului este store-
cardul emis de către lanţuri de magazine sau companii în scopul asigurării
loialităţii clienţilor şi creşterii volumului vânzărilor.
- Debit-cârduri (cartea de debit), care asigură utilizatorului
achiziţionarea de bunuri şi servicii sau retrageri de numerar, cu condiţia
prezentării unor fonduri într-un cont de card.
C) în raport cu calitatea emitentului, cârdurile se pot grupa, astfel:
- Cârduri emise de bănci;
- Cârduri emise de comercianţi;
- Cârduri emise de alte instituţii sau organizaţii.
D) Din punctul de vedere al circulaţiei, se pot distinge:
- Cârduri internaţionale, a căror circulaţie şi utilizare depăşesc graniţele
ţării unde este amplasată banca emitentă (de obicei sunt emise în valute
convertibile şi acceptate pe plan mondial);
51
- Cârduri naţionale, care sunt emise în moneda naţională a ţării unde se
află amplasată banca emitentă, fiind acceptate doar pe teritoriul ţării respective.
4.2. MODALITĂŢI DE PLATĂ INTERNAŢIONALĂ
Modalităţile de plată internaţională reprezintă ansamblul operaţiunilor şi

a tehnicilor folosite pentru plată, precum şi controlul bancar şi circuitul
documentelor, prin intermediul cărora importatorii virează în contul
exportatorilor sumele în valută care reprezintă contravaloarea mărfurilor şi a
serviciilor de care au beneficiat.
În funcţie de caracterul plăţii, modalităţile de plată internaţionale se pot
clasifica în:
• plăţi la termen, prin utilizarea temporară a unui credit comercial sau
bancar (de exemplu: plăţile realizate prin intermediul acreditivului
documentar, incasso-ului documentar, scrisorii comerciale de credit
etc.);
• plăţi efective, anticipate sau realizate în momentul schimbului
internaţional de mărfuri şi servicii (de exemplu: plăţi realizate prin
intermediul ordinului de plată);
• compensaţii, prin livrări reciproce, echivalente, de mărfuri şi servicii.
Alegerea modalităţii de plată internaţională se realizează în funcţie de

încrederea dintre parteneri, solvabilitatea acestora, valoarea tranzacţiilor,
caracteristicile mărfii, durata relaţiilor comerciale dintre parteneri, situaţia
economică şi politică din ţările de unde provin cei doi parteneri, etc.
4.2.1. Acreditivul documentar
Acreditivul documentar este modalitatea de plată cea mai utilizată

pentru stingerea obligaţiilor care decurg din tranzacţiile comerciale
internaţionale.
Mecanismul de derulare a plăţilor prin acreditiv documentar este
reglementat printr-un set de norme intitulate „Reguli şi uzanţe uniforme
referitoare la acreditivele documentare", elaborat de Camera Internaţională de
Comerţ de la Paris (CCI).
Acreditivul documentar (engl. Letter of Credit, fr. Credit documentaire,
germ. Akkreditiv) reprezintă angajamentul ferm asumat de către o bancă, la
ordinul şi în contul clientului său (importatorul), de a plăti o sumă de bani
exportatorului prin intermediul altei bănci, la termenele stabilite de ordonatorul
acreditivului (importatorul), contra remiterii documentelor care atestă faptul că
marfa a fost livrată.
In derularea unui acreditiv documentar sunt implicate patru părţi:
1. ordonatorul acreditivului documentar, care:
- este importatorul, beneficiarul unei prestaţii sau serviciu în cadrul
relaţiei contractuale;
- iniţiază relaţia de acreditiv documentar prin instrucţiunile pe care le dă
băncii sale pentru a plăti exportatorul;
52
- completează formularul „Cerere de deschidere acreditiv", unde
precizează condiţiile privind termenele şi documentele în baza cărora banca
urmează să efectueze plata;
2. banca emitentă, care:
- este banca importatorului;
- îşi asumă angajamentul de plată, la solicitarea importatorului, în
anumite condiţii de termene şi documente, în favoarea exportatorului;
3. beneficiarul acreditivului documentar, care:
- este exportatorul, prestatorul de servicii, în cadrul relaţiei contractuale;
- este persoana în favoarea căreia a fost deschis acreditivul documentar;
- prezintă setul de documente la bancă în vederea încasării contravalorii
mărfurilor livrate sau serviciilor prestate;
4. banca corespondentă, care:
- este situată, de regulă, în ţara exportatorului;
- asigură transmiterea textului acreditivului documentar de la
banca emitentă către beneficiar (exportator);
Acreditivul documentar (AD) se poate clasifica după mai multe criterii:

l. După forma acreditivului documentar, distingem:
¾ Acreditiv documentar revocabil. Poate fi modificat sau anulat de
banca emitentă în orice moment, fără nici o notificare prealabilă a
beneficiarului. Dreptul de revocare, anulare sau modificare se stinge în
momentul în care plata a fost făcută. în general, acest tip de acreditiv este rar
utilizat.
¾ Acreditiv documentar irevocabil. Presupune angajamentul ferm
al băncii emitente de a efectua plata în favoarea beneficiarului, cu condiţia ca
documentele prezentate de acesta să fie în strictă conformitate cu termenii şi
condiţiile din acreditivul documentar. Acreditivul irevocabil nu poate fi
modificat sau anulat de ordonator fără acordul băncii emitente, băncii
confirmatoare (dacă acreditivul documentar este confirmat) şi al beneficiarului,
acesta din urmă având certitudinea privind plata cu condiţia prezentării
documentelor strict conforme cu termenele şi condiţiile din acreditiv.
Acreditivul documentar irevocabil, la rândul său, poate fi:
• Acreditiv documentar irevocabil confirmat. Este forma cea mai
sigură, întrucât comportă un dublu angajament de plată: cel al băncii emitente şi
cel al unei terţe bănci - banca confirmatoare. în caz de modificare a
acreditivului documentar, banca confirmatoare poate să accepte sau nu
extinderea confirmării şi asupra modificării acreditivului. Banca confirmatoare
poate fi banca exportatorului sau o bancă situată într-o terţă ţară.
• Acreditiv documentar irevocabil neconfirmat. Banca emitentă,
prin angajamentul său luat la deschiderea acreditivului, îşi asumă întreaga
responsabilitate cu privire la plată, celelalte bănci acţionând ca mandatar, în
numele băncii emitente şi potrivit instrucţiunilor acesteia, neasumându-şi nici
un angajament ferm de plată.
2. Din punct de vedere al domicilierii, distingem următoarele categorii
de acreditivul documentar:
¾ Acreditiv documentar domiciliat în ţara exportatorului.
Mecanismul derulării acreditivului domiciliat în ţara exportatorului este
prezentat în Figura. 4.5.
53
Figura 4.5. Mecanismul derularii acreditivului documentar domiciliat
in tara exportatorului
(1) incheierea contractului de vanzare cumparare internationala

(2) ordin de deschidere a AD )ordonatorul trebuie sa indice domicilierea
AD si valabilitatea acestuia)
(3) deschiderea AD (elaborarea unui inscris prin care banca emitenta se
angajeaza ferm la plata in favoarea exportatorului). Acest document este
transmis bancii exportatorului
(4) notificarea exportatorului de deschiderea AD si remiterea documentului
primit
(5) confirmarea concordantei datelor din Ad cu termenii contractului de
vanzare – cumparare internationala
(6) livrarea marfurilor (exportatorului intocmeste setul de documente cerut
prin AD)
(7) depunerea documentelor care atesta livrarea marfurilor
(8) plata contravalorii marfurilor pe baza documentelor, dupa ce verifica
concordanta lor cu cerintele acreditivului documentului
(9) remiterea documentelor bancii emitente
(10) pe baza documentelor primate si verificate, banca emitenta ramburseaza
banii catre banca exportatorului
(11) notificarea importatorului si remiterea documentelor referitoare la marfa
contra plata, care la randul sau are obligatia de a veriffica documentele
respective
(12) ridicarea marfii de la transpotator contra documentelor de transport
Acreditiv documentar domiciliat în ţara importatorului. Mecanismul derulării

acreditivului domiciliat în ţara importatorului este prezentat în Figura 4.6.
54
Figura 4.6. Mecanismul derulării acreditivului domiciliat în ţara
importatorului

(2) ordin de deschidere a AD )ordonatorul trebuie sa indice domicilierea
AD si valabilitatea acestuia)
(3) deschiderea AD (elaborarea unui inscris prin care banca emitenta se
angajeaza ferm la plata in favoarea exportatorului). Acest document este
transmis bancii exportatorului
(4) notificarea exportatorului de deschiderea AD si remiterea documentului
primit
(5) confirmarea concordantei datelor din Ad cu termenii contractului de
vanzare – cumparare internationala
(6) livrarea marfurilor (exportatorului intocmeste setul de documente cerut
prin AD)
(7) depunerea documentelor care atesta livrarea marfurilor
(8) verificarea concordantei documentelor cu cerintele acreditivului
documentelor si remiterea lor bancii emitente
(9) pe banza documentelor primate si verificate, banca emitenta
ramburseaza banii catre banca exportatorului (banca notificatoare)
(10) efectuarea platii catre exportator prin creditarea contului acestuia
(11) notificarea importatorului si remiterea documentelor referitoare la marfa
contra plata, care la randul sau are obligatia de a veriffica documentele
respective
(12) ridicarea marfii de la transpotator contra documentelor de transport
¾ Acreditiv documentar domiciliat într-o terţă ţară. Prin

domicilierea acreditivului documentar se înţelege locul prezentării
documentelor, respectiv ţara, oraşul sau banca unde urmează să aibă loc plata
acreditivului. Domicilierea acreditivului este convenită de către partenerii din
contractul de bază.
3. După modul de utilizare, acreditivul documentar se clasifică, astfel:
¾ Acreditiv documentar cu plata la vedere. Plata exportatorului se
face în momentul prezentării de către acesta a documentelor la banca plătitoare.
Plata se face numai după ce banca a efectuat controlul documentelor şi a
constatat concordanţa acestora cu termenii şi condiţiile prevăzute în acreditivul
55
documentar. Dacă banca plătitoare se află într-o altă locaţie decât cea a
exportatorului (oraş, ţară), controlul şi plata documentelor se va face numai
după ce acestea au ajuns la ea în cadrul valabilităţii acreditivului documentar.
¾ Acreditiv documentar cu plata diferată (amânată). Plata
documentelor nu se face în momentul prezentării acestora la bancă, ci la o dată
ulterioară, menţionată în mod expres în textul acreditivului.
¾ Acreditiv documentar cu plata prin acceptare. Este utilizat în
cazul în cazul unui export pe credit şi presupune prezentarea la banca
plătitoarea atât a documentelor, cât şi a unei cambii sau un set de cambii trase
asupra băncii indicate în acreditiv. Banca acceptă cambiile, le restituie
exportatorului şi remite documentele importatorului. La scadenţă, ultimul
beneficiar prezintă băncii cambia sau setul de cambii băncii acceptante, iar
aceasta le achită. Mecanismul derulării acreditivului documentar cu plata prin
acceptare este prezentat în Figura 4.7.
Figura 4.7. Mecanismul derularii acreditivului documentar

cu plata prin acceptare
Unde:
(2) exportatul remite bancii notificatoare documentele de expeditie
impreuna cu o cambie trasa asupra bancii
(3) banca notificatoare transmite bancii emitente documentele si cambia
(4) dupa verificarea documentelor, banca emitenta accepta cambia
(5) banca notificatoare remite exportatorului cambia acceptata de catre
banca emitenta
¾ Acreditiv documentar cu plata prin negociere. Exportatorul

prezintă băncii documentele însoţite de cambii trase asupra importatorului sau
băncii emitente sau altei persoane specificate în acreditiv. Banca negociatoare
cumpără cambiile şi împreună cu documentele le transmite băncii emitente.
Pentru operaţiunea efectuată, banca percepe un comision de negociere care este
plătit de beneficiarul acreditivului documentar. Mecanismul derulării
acreditivului documentar cu plata prin negociere este prezentat în Figura 4.8.
56
Figura 4.8 Mecanismul derularii acreditivului
documentar cu plata prin negociere
(1) exportatorul remite bancii documentele de expeditie si cambiile

(2) banca negociatoare efectueaza plata
(3) remiterea documentelor de expeditie si a cambiilor banciii emitente
(4) banca emitenta efectueaza plata in favoarea bancii negociatoare
4. După modul de utilizare, acreditivul documentar se clasifică, după

cum urmează:
¾ Acreditiv documentar transferabil. Beneficiarul poate solicita
băncii plătitoare să permită utilizarea acreditivului, în totalitate sau parţial, de
către unul sau mai mulţi beneficiari secunzi. Acest tip de acreditiv se foloseşte
în cazul exportului în comision, unde, în calitate de beneficiar al acreditivului
documentar apare comisionarul, iar în calitate de beneficiar secundar apare
exportatorul real. Mecanismul derulării acreditivului documentar transferabil
este prezentat în Figura 4.9.
(1) Încheierea contractului de cumpărare a marfii de pe piaţa interna

sau cea externa
(1bis) Încheierea contractului comercial internaţional, care constă în
vânzarea aceleaşi mărfi unui partener străin, convenind cu acesta ca plata sase
se faca prin AD transferabil
(2) Ordinul de deschidere al AAD transferabil (acreditiv documentar
original)
(3) Deschiderea AD transferabil (acreditiv documentar original)
(4) Ordinul de transfer al Ad ( în baza acreditivului documentar
deschis, firma intermediara ordona bancii sale sa transfere in favoarea
beneficiarului secundar o parte din valorea AD)
(5) Transferull AD în favorea exportatorului real
57
Figura 4.9 Mecanismul derularii acreditivului documentar transferabil
(6) Notificarea transferului (banca corespondentă il anunta pe exportatorul

real (beneficiarul secundar) ca a fost efectuat transferul AD)
(7) În baza AD transferat în favoarea sa, exportatorul real livrează marfa
(8) Depunerea documentelor care atestă livrarea mărfii
(9) Efectuarea plăţii, dupa ce banca verifică documentele care sunt în
concordanţă cu cerintele AD transferat
(10) Remiterea documentelor
(11) Notificarea exportatorului intermediar (banca transferatoare notifica
firma intermediara de primirea documentelor, iar acesta inlocuieste
documentele, intocmind un alt set de facturi si de documente, in
conformitate cu cerintele din AD originar.
• Acreditiv documentar reînnoiţii (revolving). Se caracterizează

prin faptul că valoarea acreditivului este reîntregită automat, pe
măsura efectuării plăţilor până la un anumit plafon, în funcţie de
livrare.
• Acreditiv documentar cu clauză roşie (red clause). Prezintă o
clauză specială prin care banca plătitoare sau cea confirmatoare
este autorizată să facă o plată către beneficiar, înainte ca acesta
să prezinte documentele privitoare la expedierea mărfii.
• Acreditiv documentar de compensaţie (reciproc). Prezintă o
clauză specială care nu permite utilizarea acreditivului
documentar de export decât în corelaţie cu un acreditiv
documentar de import. Prin urmare, prin combinarea a două
acreditive documentare cu astfel de clauze, partenerii care
derulează operaţiuni prin contrapartidă sau în compensaţie, se
asigură că, în cazul în care unul dintre ei nu va livra marfa în
58
compensaţie, va fi plătit de banca emitentă, respectiv va primi
echivalentul mărfurilor nelivrate în compensaţie.
• Acreditiv documentar subsidiar (back-to-back). Deşi denumirea
este unică, presupune utilizarea a două acreditive documentare:
unul de import al unei mărfi, iar altul de export al aceleaşi mărfi,
corelate valoric şi în timp de un intermediar.
• Acreditiv documentar cesionat. Beneficiarul acreditivului are
dreptul să concesioneze o parte sau întreaga valoare a
acreditivului unui terţ (beneficiarul cesiunii).
Documentele necesare în executarea acreditivului documentar sunt:
factura comercială, documentele de transport (conosamentul, conosamentul
pentru transport combinat, documentul de transport aerian, scrisoarea de trăsură
feroviară, scrisoarea de transport rutier), documentul de recepţie calitativă a
mărfii, certificatul de origine a mărfii, poliţa de asigurare, licenţa de import,
licenţa de export, alte documente (lista de colisaj, lista de greutăţi, certificatul
de calitate, certificatul de analiză, certificatul de inspecţie etc.).
Deşi implică proceduri complexe şi administrative riguroase ca şi
formalism şi un cost mare, acreditivul documentar comportă o securitate totală
(dacă acreditivul este confirmat) sau o securitate satisfăcătoare (dacă acreditivul
este neconfirmat).
4.2.2. Incasso-ul documentar

Incasso-ul documentar (engl. Documentary collection, fr. Remise
documentaire) reprezintă o modalitate de plată internaţională, prin care
exportatorul transmite băncii sale documentele care atestă livrarea mărfii
conform contractului, iar banca remite spre încasare documentele unei bănci din
străinătate, care se angajează să le prezinte importatorului şi să solicite achitarea
contravalorii mărfurilor sau serviciilor prestate.
Mecanismul de derulare a plăţilor prin incasso documentar este

reglementat printr-un set de norme intitulate „Reguli uniforme pentru incasso",
elaborat de Camera Internaţională de Comerţ de la Paris (CCI).
Părţile implicate în derularea unui incasso documentar sunt următoarele:
¾ ordonatorul (trăgătorul), care:
- este exportatorul (vânzătorul);
- încredinţează ordinul de încasare a documentelor unui bănci, pe
riscurile şi pe răspunderea sa;
-completează formularul „Ordinul de încasare", unde precizează
condiţiile concrete de derulare a operaţiunii de incasso;
¾ banca remitentă, care:
- este banca exportatorului;
- este banca la care ordonatorul a încredinţat operaţiunea de
incasso;
- primeşte de la ordonator documentele care atestă livrarea pe
care le remite unei alte bănci;
¾ banca încasatoare, care:
- este orice bancă, alta decât cea remitentă, care intervine în operaţiunea
de incasso;
59
- asigură încasarea sumelor, respectiv primeşte documentele de la banca
remitentă, prezentarea documentelor trasului şi încasarea contravalorii lor;
- transmite rezultatele incasso-ului băncii remitente, respectiv sume de
bani, efecte de comerţ acceptate etc.
¾ banca prezentatoare, care:
- are misiunea de a prezenta documentele trasului (importatorului) în
conformitate cu ordinul de încasare şi de a obţine încasarea, atunci când aceste
operaţiuni nu pot fi realizate de către banca încasatoare;
¾ cumpărătorul (tras), care:
- este importatorul;
- este destinatarul documentelor vehiculate la incasso;
- trebuie să plătească o anumită condiţie (plată, acceptare) în schimbul
eliberării documentelor, numai dacă acestea corespund cu prevederile
contractului de vânzare-cumpărare internaţională.
In practică, banca încasatoare şi banca prezentatoare poate fi una şi
aceeaşi bancă, dacă documentele sunt trimise direct băncii care deserveşte
afacerile trasului.
Ordinul de încasare este însuşi documentul intitulat incasso documentar
şi trebuie să cuprindă următoarele elemente:
- denumirea şi sediul băncii remitente;
- denumirea şi sediul exportatorului, respectiv al ordonatorului;
- denumirea şi sediul băncii încasatoare şi/sau prezentatoare;
- denumirea şi sediul importatorului (trasului);
- modul de utilizare a incasso-ului documentar;
- valoarea incasso-ului documentar;
- denumirea mărfii cu precizarea caracteristicilor de calitate, ambalaj,
preţ etc.;
- documentele care trebuie prezentate;
- menţionarea modalităţii în care se face plata şi/sau acceptarea;
comisioanele şi spezele bancare ce revin exportatorului şi importatorului.
Incasso-ul documentar presupune doar o manipulare de documente de
către bănci potrivit instrucţiunilor primite de la exportator. In consecinţă,
obligaţia băncilor se rezumă doar la prestarea unor servicii.
In funcţie de documentele vehiculate de bănci, distingem două tipuri de
incasso:
¾ incasso simplu, care este un incasso de documente financiare
neînsoţite de documente comerciale;
¾ incasso documentar, care este un incasso de documente comerciale
însoţite sau nu de documente financiare.
Din punct de vedere al modului în care importatorul intră în posesia
documentelor, incasso-ul poate fi:
¾ incasso documente contra plată (engl. documents againstayment),
caz în care importatorul intră în posesia documentelor după ce efectuează plata;
¾ incasso documente contra acceptare (engl. documents against
acceptance), caz în care importatorul intră în posesia documentelor după ce
acceptă cambia, urmând ca plata mărfurilor să o efectueze la scadenţa
cambiilor.
60
Figura 4.10. Mecanismul derulării unui incasso documentar
(1) încheierea contractului comercial internaţional, act prin care doi

parteneri convin că plata să se efectueze prin incasso documentar
(2) livrarea mărfii în concordanţă cu termenele de livrare şi condiţiile
convenite prin contractul comercial internaţional
(3) documentele care atestă livrarea sunt depuse la banca exportatorului
/banca remitentă, odată cu prezentarea ordinului de încasare si prezintă
condiţiile în care documentele vor fi înmanate importatorului
(4) banca remitenta emite incasso-ul documentar si ii remite unei banci
corespondente din tara importatorului (banca importatorului /banca
prezentatoare) împreuna cu documentele care atesta livrarea marfii.
(5) Notificarea importatorului cu privire la sosirea documentelor
(6) În funcţie de instrucţiunile primite incasso documentar, banca
importatorului /banca prezentatoare eliberează documentele fie contra
plată, fie contra acceptari cambiei
(7) Ridicarea mărfii de la transportator contra documentelor de transport
(8) Banca importatorului/ banca corespondentă comunică băncii remitente
încasarea contravalorii documentelor de export şi remite banii sau
cambia, în cazul documentelor contra acceptare
(9) Banca remitentă notifică exportatorul de incasarea banilor sau remite
cambia acceptată în cazul in care documentele au fost contra acceptate.
Documentele necesare în executarea incasso-ului documentar sunt:

factura comercială, documentele de transport (conosamentul, conosamentul
pentru transport combinat, documentul de transport aerian, scrisoarea de trăsură
feroviară, scrisoarea de transport rutier), certificatul sau poliţa de asigurare,
cambia, documentul de recepţie calitativă a mărfii, certificatul de origine a
mărfii, licenţa de import, licenţa de export, alte documente (lista de colisaj, lista
de eutăţi, certificatul de calitate, certificatul de analiză, certificatul de inspecţie
etc).
61
Această modalitate de plată este mai puţin singură pentru exportator
decât xeditivul documentar, întrucât marfa este livrată importatorului fără nici o
iranţie de plată. In consecinţă, modalitatea de plată prin incasso documentar îl
:pune pe exportator la o serie de riscuri, precum riscul de neplată, riscul târzierii
plăţii, riscul de transfer, riscul pierderii sau al deteriorării mărfii şi alte scuri
comerciale, riscul politic etc.
4.2.3. Ordinul de plată
Ordinul de plată este dispoziţia dată de o persoană (ordonator) unei

bănci, de a plăti o sumă determinată de bani, în favoarea unei alte persoane
(beneficiar), în vederea stingerii unei obligaţii băneşti care provine dintr-o
relaţie existentă între donator şi beneficiar.
Luând în considerare definiţia ordinului de plată şi avându-se în vedere
şi practica utilizării sale, se pot desprinde anumite caracteristici ale ordinului de
plată, şi anume:
- relaţia de plată apare ca urmare a asumării unei obligaţii între ordonator
şi beneficiar;
- operaţiunea este iniţiată de ordonator (în calitate de plătitor), acesta
fiind cel care stabileşte regulile necesare derulării operaţiunii; ordinul
de plată are un caracter revocabil, care constă în dreptul ordonatorului
de a-şi retrage sau modifica instrucţiunile de plată, cu condiţia ca
ordinul său iniţial să nu fi fost executat (prin efectuarea . plăţii către
beneficiar);
- plata prin intermediul ordinului de plată necesită în mod obligatoriu
existenţa unui cont bancar deja constituit de ordonator la banca sa;
din punct de vedere al modalităţii de încasare, se pot distinge două
categorii de ordine de plată:
• ordin de plată simplu, a cărui încasare nu este condiţionată de
prezentarea vreunui document sau explicaţii privitoare la scopul sau motivul
plăţii;
• ordin de plată documentar, a cărui încasare este condiţionată de
obligaţia beneficiarului de a prezenta anumite documente justificative, indicate
în mod expres de către ordonator. - băncile care intervin în derularea
operaţiunii au rolul de prestatoare de servicii, unica lor răspundere constând în
manevrarea corectă a fondurilor şi a documentelor, iar în cazul ordinului de
plată documentar au şi obligaţia de a solicita de la beneficiar documentele
necesare plăţii, conform instrucţiunilor primite de la ordonatorul plăţii.
Modalitatea de plată prin ordin de plată presupune utilizarea

documentului intitulat „Ordin de plată", care este un formular tipizat, pus la
dispoziţie de bancă şi care trebuie să cuprindă următoarele elemente:
- ordinul necondiţionat de a plăti a anumită sumă de bani;
- numele sau denumirea beneficiarului şi, după caz, numărul
contului acestuia deschis la societatea bancară destinatară;
- numele sau denumirea plătitorului, numărul contului acestuia
deschis la societatea bancară ordonatoare;
denumirea societăţii bancare ordonatoare;
- denumirea societăţii bancare destinatară (banca beneficiarului);
62
- suma ce va fi plătită, cu indicarea valutei în care se va face plata;
- modul de plată: letric, telegrafic, SWIFT;
- semnăturile autorizate ale băncii ordonatoare sau ale persoanei
autorizate de către firma ordonatoare.
Fig
ura
4.1
1.
Me
can
ism
ul
plă
ţilo
r
inte
rnaţionale prin ordin de plata documentar
(1) existenţa unei obligaţii de plata

(2) emiterea ordinului de plata (ordonatorul cere bancii la care are contul sa
plateasca o suma in valuta unei persoane fizice sau juridice)
(3) ordonatorul comunică beneficiarului ordinul de plată
(4) banca ordonatorului debiteaza contul ordonatorului cu suma în valuta
înscrisă în ordinul de plată
(5) banca ordonatorului dispune transferul sumei în valută sau crediteaza
contul băncii corespondente(banca beneficiarului)
(6) notificarea beneficiarului
(7) beneficiarul sumei remite bancii sale documentele cerute prin ordinul de
plată
(8) banca beneficiarului înregistrează suma în valuta in contul
beneficiarului
(9) banca beneficiarului remite băncii ordonatorului documentele primite de
la beneficiar
(10) banca ordonatorului transmite documentele ordonatorului
(11) beneficiarul confirmă ordonatorului încasarea sumei în valuta
Deşi ordinul de plată reprezintă modalitatea cea mai simplă de realizare

a unei plăţi, respectiv încasări, este destul de rar utilizat în comerţul
internaţional, îndeosebi datorită riscului de revocare pe care îl comportă. De
aceea se recomandă utilizarea ordinului de plată împreună cu alte modalităţi de
plată.
4.2.4. Scrisoarea de credit comercială

Scrisoarea de credit comercială reprezintă un document prin care banca
emitentă se angajează în mod irevocabil faţă de exportator să onoreze cambiile
trase asupra ei de către acesta, fie prin plată (dacă cambiile sunt la vedere) sau
prin acceptare (dacă cambiile sunt la termen) cu condiţia ca, odată cu cambiile,
63
să fie prezentate şi documentele menţionate în scrisoarea de credit prin care se
atesta expedierea mărfii.
Scrisoarea de credit comercială prezintă următoarele caracteristici:
- este o variantă a acreditivului care se utilizează îndeosebi în ţările de
influenţă bancară anglo-saxonă (SUA, Marea Britanie, Japonia,
Australia);
- este domiciliată întotdeauna în străinătate, la sediul băncii emitente
din ţara importatorului sau dintr-o ţară terţă;
- nu presupune acoperirea cu fonduri a angajamentului de plată chiar în
momentul emiterii ei.
Mecanismul derulării scrisorii de credit comercială este prezentat în
Figura 4.13.
Figura 4.13. Mecanismul derulării scrisorii de credit comerciale
(1) încheierea contractului de vânzare internaţională, cu plata prin scrisoare

de credit comercial
(2) importatorul încheie cu banca sa un contract prin care această autoritate
emita scrisoarea de credit, angajandu-se faţă de exportator să onoreze
cambiile trase asupra sa. Banca va face plata din contul importatorului
sau dintr-un credit acordat acestuia
(3) banca importatorului trimite scrisoarea de credit direct exportatorului,
autorizandu-l sa traga cambii direct asupra sa
(4) la primirea scrisorii de credit exportatorul expediaza marfa şi obţine
documentul necesar încasării preţului
(5) exportatorul trimite documentul însoţit de cambii la banca emitentă a
scrisorii de credit, la primirea carora acesta va face plata imediat (cazul
cambiilor la vedere) la ordinul bancii indicate de catre exportator sau le
va accepta prin semnare (cazul cambiilor la termen), urmarind ca acesta
sa devina liber negociabile, conform dreptului cambial
(6) banca emitenta remite importatorului documentele de expediţie a marfii
pentru ca aceasta sa intre in posesia mărfurilor ajunse la staţia de
destinaţie.
Modalitatea de plată prin scrisoarea de credit comercială prezintă

siguranţă atât pentru exportator, care are în acest sens angajamentul irevocabil
64
al băncii emitente, cât şi pentru importator, deoarece onorarea cambiilor se face
numai cu dovedirea prin documente a îndeplinirii obligaţiilor exportatorului .
4.2.5. Compensaţia. Acordul de clearing
O altă modalitate de stingere a obligaţiilor din schimburile comerciale

internaţionale o constituie compensaţiile, care sunt schimburi directe de marfă
contra marfă sau servicii contra servicii, cele două fluxuri (de export şi import)
compensându-se reciproc, fără a fi necesară intervenţia mijloacelor de plată.
Tranzacţiile prin compensaţie se grupează astfel:
¾ barter, care reprezintă schimbul comercial nemijlocit dintre
partenerii de afaceri caracterizat prin lipsa transferului bănesc, deoarece
mărfurile exportate se compensează valoric cu mărfurile importate
(compensaţia este 100%);
¾ tranzacţii reciproc legate, care presupun achiziţionarea unor
mărfuri din străinătate în schimbul vânzării altor mărfuri către partenerii străini
(la aceste tranzacţii se încheie două contracte, şi anume: un contract de import
şi un contract de export);
¾ tranzacţii valutare prin compensaţii, care presupun acceptarea de
către exportator a unei plăţi complete sau parţiale sub formă de mărfuri.
Clearing-ul reprezintă un acord între două ţări sau mai multe ţări pentru
o compensare globală a fluxurilor de bunuri şi servicii reciproce pe o perioadă
determinată de timp (de obicei un an), cu excluderea totală sau parţială a
transferului valutar.
Sistemul de plăţi prin clearing obligă toate persoanele fizice şi juridice
din ţara respectivă la respectarea lui. Mai mult decât atât, determină anumite
restricţii în modul în care comercianţii trebuie să efectueze activitatea de import
- export.
Din punct de vedere al tehnicii utilizate, există clearing cu un cont şi cu
două conturi, acesta din urmă fiind şi cel mai utilizat (Figura 4.14).
Figura 4.14. Modul de efectuare a decontării în cazul unui clearing bilateral cu

două conturi
65
(0) între ţările A şi B există un acord de clearing în baza căruia se deschid
conturi de clearing la băncile desemnate din fiecare ţară, se stabilesc
moneda clearing si creditul tehnic
(1) contract de vanzare internationala
(2) livrare mărfuri in baza contractului
(3) remiterea documentelor de plată
(4) creditarea contului exportatorului
(5) remiterea documentelor de plată
(6) eliberarea documentelor şi debitarea contului
(7) confirmarea plăţii
Din aceste considerente, organismele internaţionale (FMI) consideră

derularea relaţiilor comerciale internaţionale pe baza acordurilor de clearing o
abatere de la relaţiile de la relaţiile de schimb neîngrădite.
In mediul de afaceri internaţional, acordurile de clearing se încheie de
obicei pe un suport bilateral, mai ales între ţări în curs de dezvoltare.
4.3. MODALITĂŢI DE FINANŢARE ÎN COMERŢUL EXTERIOR
Finanţarea în comerţul exterior cuprinde ansamblul instrumentelor,

mecanismelor şi a tehnicilor prin care se asigură mijloacele de plată necesare
efectuării tranzacţiilor comerciale internaţionale, investiţiilor internaţionale,
acţiunilor de cooperare economică internaţională.
Din punctul de vedere al provenienţei resurselor, finanţarea poate fi
internă (sursele proprii ale societăţilor) şi externă (sursele provin de la bănci sau
alte instituţii financiare). Finanţarea externă poate fi asigurată de surse din ţară
sau din străinătate.
Din punctul de vedere al duratei finanţării, există finanţare pe termen
scurt (1 - 12 luni) utilizată mai ales în cazul tranzacţiilor comerciale
internaţionale şi finanţare pe termen lung (peste 1 an) specifică investiţiilor
internaţionale şi acţiunilor de cooperare economică internaţională.
4.3.1. Modalităţi de finanţare pe termen scurt
Scopul finanţării pe termen scurt este de a asigura mijloacele de plată

pentru exportatorul care a vândut mărfuri pe credit şi care va recupera
contravaloarea mărfurilor exportate într-o perioadă de până la un an.
Creditele pe termen scurt pot avea un caracter de prefinanţare a
operaţiunilor, fiind legate de activitatea de producţie-export a clientului băncii;
alte credite sunt legate strict de o operaţiune de export şi pot fi acordate
producătorilor exportatori sau firmelor comerciale de export şi import2.
În categoria modalităţilor de finanţare pe termen scurt sunt incluse:
a) Creditele pe termen scurt. Creditele pe termen scurt pentru finanţarea
exporturilor pot fi grupate astfel:
¾ Credite de prefinanţare a exporturilor, care sunt acordate
exportatorului pentru realizarea producţiei de export;
¾ Credite de export, care sunt acordate exportatorului pentru acoperirea
nevoilor de exploatare în intervalul dintre momentul livrării mărfii şi cel al
încasării contravalorii acesteia. în categoria creditelor de export sunt incluse:
66
• Avansul de documente de mărfuri. Unele bănci pot acorda
credite pe baza unor documente care atestă existenţa mărfurilor pregătite pentru
export. Valoarea creditului poate ajunge până la 80% din valoarea mărfurilor ce
urmează a fi exportate;
• Avansul în valută. Băncile pot acorda un împrumut în valută
exportatorului, în baza creanţei acestuia faţă de importator. Scadenţa acestui
împrumut este data la care importatorul efectuează plata;
• Avansul bancar prin cesiunea de creanţe. In unele ţări, băncile
pot acorda un avans exportatorilor pentru reîntregirea fondurilor avansate de
aceştia în livrări de mărfuri pe credite pe termen scurt, prin cesionarea
creanţelor deţinute asupra importatorilor. Avansul acordat nu depăşeşte, de
regulă 70% din valoarea facturilor;
• Credite garantate printr-o poliţă de asigurare. Băncile pot
acorda finanţare unui exportator cu condiţia existenţei unei poliţe de asigurare a
creditului emisă în favoarea băncii.
b) Scontarea. Este operaţia de credit prin care banca pune la dispoziţia
exportatorului, beneficiar al unui titlu de credit neajuns la scadenţă, suma
corespunzătoare titlului având în contrapartidă proprietatea asupra acestei
creanţe.
c) Forfetarea se aplică nu numai creanţelor pe termen scurt, ci şi celor
pe termen lung.
Figura 4. 15. Mecanismul operaţiunii de forfecare a titlurilor de credit
(1) Contract de vânzare-cumpărare internaţionala

(2) Tragere cambii
(3) Acceptarea cambia
(4) Livrarea mărfuri în baza contractului
(5) Negocierea condiţiilor de prelucrare a cambiilor
(6) Prezentarea cambia
(7) Plata sumelor de cambia (mai puţin taxa de forfetare)
(8) Plata sumelor de cambii la scadenţă
Deşi forfetarea, ca şi scontarea, asigură recuperarea sumelor înainte de

scadenţă, între cele două modalităţi de finanţare există deosebiri. Factoringul
este operaţiunea desfăşurată pe baza contractului încheiat între factor şi aderent
67
(exportatorul), prin care primul se angajează, ca în schimbul unui comision, să
preia în proprietatea sa creanţele aderentului din facturile pe care acesta se
obligă să i le transmită şi să accepte subrogarea factorului în toate drepturilor
asupra debitorilor.
In funcţie de momentul la care se face plata creanţelor, distingem
următoarele categorii de factoring:
¾ factoring clasic, care presupune plata facturilor de către firma de
factoring (factorul) chiar în momentul preluării acestora; putem, spune că
factorul acordă un credit aderentului până în momentul scadenţei creditului
furnizor acordat de aderent (exportator) importatorului în schimbul unui
comision;
¾ factoring la scadenţă, care presupune plata la scadenţă facturilor
aderentului de către factor, în schimbul comisionului pentru intermedierea
operaţiunilor de decontare.
DEOSEBIRI ÎNTRE SCONTARE ŞI FORFETARE

Scontare Forfetare
1. Banca nu preia riscurile de
neplata aparute ca urmare a relei –credinte 1. Institutia de forfetare preia
sau a falimentului importatorului sau asupra sa toate riscurile de neplata
garantului
2. Se realizeaza pe plan
2. Scontarea este facuta de banci
international de catre un numar relativ
comerciale, pe piata de credit national
redus de institutii specializate
3. Scadenta efectelor de comert
3. Se negociaza mai ales titluri de
(cambii – bilete la odrin) este de
creanta pe termen lung.
maximum 90 de zile.
4. Are ca surse de finantare
4. Banca ce efectueaza scontul se
fonduri atrase de institutii de forfetare de
poate refinanta de la banca comerciala
pe pietele financiare internationale
5. Costul forfetarii este determinat
5. Taxa scontului se stabileste in
de nivelul dobanzii de pe pietele
functie de conditiile pietei nationale a
financiare pentru valuta in care se
creditului
exprima creanta
6. Bancile comerciale sconteaza
6. Institutiile de forfetare primesc
titluri de credit exprimate in moneda
titluri de credit exprimate in valuta
nationala
7. Taxa de forfetare este mai mare
decat taxa scontului datorita preluarii
riscurilor de catre institutia de forfetare.
4.3.2. Modalităţi de finanţare pe termen lung
Scopul finanţării pe termen lung este de a asigura mijloacele de plată

pentru exportatorul care a vândut mărfuri pe credit şi care va recupera
contravaloarea mărfurilor exportate într-o perioadă mai mare de un an, dar în
acelaşi timp, şi pentru asigurarea exporturilor complexe şi a acţiunilor de
cooperare economică internaţională.
In categoria modalităţilor de finanţare pe termen lung sunt incluse:
68
a) Creditul furnizor. Este acordat exportatorului de către o bancă, în
situaţia în care acesta acceptă importatorului o amânare a plăţii. Practic,
operaţiunea presupune două relaţii distincte de creditare:
• un credit în marfă, acordat de exportator importatorului prin
acceptarea efectuării plăţii la un anumit termen de livrare;
• un credit în bani, acordat de bancă exportatorului pentru
finanţarea operaţiunii de export.
Valoarea creditului se situează între 80-90% din valoarea mărfii,
diferenţa fiind suportată de importator sub formă de avans sau plată la livrare.
Băncile comerciale condiţionează acordarea creditelor pentru exportatori de
asigurarea valorii creditului la o instituţie de asigurări. Astfel, banca va avea o
garanţie pentru creditul acordat pe toată durata acestuia. Prima de asigurare este
suportată de către importator fie direct, prin evidenţierea acesteia separată de
contract, fie indirect, prin includerea în preţul mărfii negociat cu exportatorul.
Mecanismul derulării creditului furnizor este prezentat în Figura 4.17.
Figura 4.17. Mecanismul derulării creditului furnizor
(1) contract commercial (credit în marfă)

(2) convenţie de credit (credit in bani)
(3) poliţa de asigurare
(4) refinanţare la o instituţie specializată/ pe piaţa monetara
(5) livrarea mărfii
(6) finanţarea (creditarea)
(7) plata livrării
(8) rambursarea creditului
b) Creditul cumpărător. Este o finanţare directă acordată importatorului

de către o bancă din ţara exportatorului în scopul plăţii imediate a contravalorii
mărfurilor importate.
Valoarea creditului se situează între 75-90% din valoarea mărfii,
diferenţa fiind suportată de importator sub formă de avans sau plată la livrare.
69
Asigurarea creditului este realizată de către banca exportatorului, dar costul
asigurării este suportat de importator.
c) Leasingul
In derularea tranzacţiilor internaţionale se cunosc mai multe forme de
leasing, diferenţiate după mai multe criterii:
1. In funcţie de părţile participante la contract:
¾ leasing direct - finanţatorul este şi producătorul extern
(furnizorul);
¾ leasing indirect - finanţarea este realizată prin intermediul unei
societăţi specializate de leasing.
2. După conţinutul ratei de leasing raportată la preţul de export:
¾ leasing financiar - urmăreşte recuperarea integrală a valorii
bunului contractat pe parcursul derulării operaţiunii de leasing, împreună cu o
serie de costuri auxiliare şi obţinerea unui beneficiu;
¾ leasing funcţional - presupune recuperarea a unei părţi din
valoarea bunului contractat pe parcursul derulării operaţiunii de leasing. Durata
de derulare a contractului de închiriere este mai redusă decât cea de funcţionare
a bunului.
3. După modul de calcul al costurilor pe baza cărora se calculează ratele
de leasing:
¾ leasing net – ratele de leasing se calculează numai pe baza preţului
net, de vânzare a bunului închiriat;
¾ leasing brut - ratele de leasing includ pe lângă preţul de vânzare a
bunului închiriat şi cheltuielile de asigurare, întreţinere şi reparaţii ale bunului.
4. Forme speciale de leasing:
¾ lease-back - presupune vânzarea de către proprietar a unui bun
unei societăţi de leasing şi luarea în leasing a bunului vândut de către
proprietarul iniţial;
¾ time-sharing - reprezintă o închiriere a unui bun în timpi
partajaţi, adică simultan mai multor utilizatori;
¾ leasing experimental - presupune închirierea bunurilor pentru o
perioadă scurtă de timp, urmate de vânzarea lor, în cazul în care bunurile
corespund cerinţelor beneficiarului, sau returnarea lor, în caz contrar;
¾ master leasing - este o formă de leasing la care apelează cărăuşii,
care nu mai sunt nevoiţi să achiziţioneze containere pentru transportul
mărfurilor.
Deşi costurile pe care le implică operaţiunea de leasing sunt în general
mai mari decât alte forme de finanţare, beneficiarul are o serie de avantaje
precum plata eşalonată în timp, asistenţa oferită de societăţile de leasing,
posibilitatea de a achiziţiona bunul, de a-1 restitui sau de a solicita reînnoirea
contractului de leasing, în momentul în care perioada de închiriere a expirat.
1. Care sunt mijloacele de plată internaţională?

2. Cum se clasifică valutele după regimul convertibilităţii?
3. Numiţi principalele caracteristici ale Drepturilor Speciale de Tragere (DST).
4. Care sunt funcţiile monedei EURO?
5. Care sunt instrumentele de plată internaţională?
70
6. Cum se clasifică titlurile de credit după conţinutul lor?
7. Ce avantaje prezintă titlurile de credit ca instrument de plată în relaţiile
internaţionale?
8. Ce este cambia?
9. Ce funcţii îndeplineşte cambia în circuitul comercial?
10. Ce reprezintă biletul la ordin şi ce trebuie să cuprindă acesta?
11. Definiţi cecul.
12. Cum se clasifică CEC-ul?
13. Cum poate fi definit cârdul?
14. Cum se clasifică cârdurile în raport cu sursa de acoperire a cheltuielilor?
15. Care sunt modalităţile de plată internaţionale, funcţie de caracterul plăţii?
16. Cum este reglementat mecanismul de derulare a plăţilor prin acreditiv
documentar?
17. Care sunt părţile implicate în derularea unui acreditiv documentar?
18. Ce clauze trebuie să cuprindă un acreditiv documentar?
19. Cum se clasifică acreditivul după criteriul domicilierii?
20. Definiţi incasso-ul documentar.
21. Ce părţi sunt implicate în derularea unui incasso documentar?
22. Ce reprezintă ordinul de plată?
23. Cum se poate transmite ordinul de plată?
24. Cum se defineşte scrisoarea de credit comercială?
25. Care sunt caracteristicile scrisorii comerciale?
26. Cum sunt clasificate compensaţiile după obiectul lor?
27. Ce reprezintă clearing-ul?
28. Care sunt modalităţile de finanţare pe termen scurt? Dar pe termen
lung?
29. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre scontare şi forfetare?

Bucureşti, 2002
Bucureşti, 2008
3. Puiu, Alexandru, Tehnici de negociere, contractare şi derulare
în afacerile economice internaţionale, Editura Tribuna
4. Săndulescu, Ion, Reguli şi practici în comerţul internaţional:
tipologia şi negocierea contractelor de comerţ exterior: ghid
practic, Editura All Beck, Bucureşti, 1998
5. Sută, Nicolae, Comerţ internaţional şi politici comerciale
contemporane, vol. I şi II, Editura Economică, Bucureşti, 2003
6. Vancea, Diane, Plăţi şi finanţări în operaţiunile de comerţ
exterior, vol. 2, Editura Expert, Bucureşti, 2003
7. *** http://www.birouldeimportexport.ro
8. *** http://eur-lex.europa.eu
71
TEMA V. RISCURILE ÎN AFACERILE ECONOMICE
INTERNAŢIONALE
CONŢINUT
5.1. Clasificarea riscurilor
5.2. Clauze contractuale de acoperire a riscurilor
5.3. Alte metode de prevenire şi contracarare a riscurilor
REZUMAT
Literatura juridică consideră, de regulă, că riscurile comerciale pot avea
semnificaţia riscului normal în măsura în care nu se poate reţine nici o culpă în
sarcina persoanelor care au contribuit la realizarea operaţiunii de comerţ
exterior, inclusiv în privinţa clauzelor asigurătorii împotriva factorilor de risc
care au fost incluse în contractul comercial.
Afacerile economice internaţionale se desfăşoară în condiţiile existenţei
a numeroase riscuri ca urmare a caracterului complex al relaţiilor economice
internaţionale contemporane, a evoluţiilor adeseori contradictorii care au loc pe
piaţa mondială, a fenomenului de instabilitate care caracterizează economiile
naţionale şi economia mondială în ansamblul său. Procesul decizional se
realizează, deci, în acest domeniu, de cele mai multe ori, în condiţiile de risc şi
incertitudine, astfel încât agenţii economici nu au siguranţa că prin afacerile
încheiate vor obţine rezultatele scontate.
Uneori se delimitează situaţiile de risc de celecare intră - în domeniul
răspunderii contractuale, fapt subliniat în literatura de specialitate, culpa
excluzând riscul, care rămâne localizat în sfera evenimentelor aflate în afara
posibilităţilor de influenţare a prevederilor contractuale. Corespunzător acestei
accepţiuni se limitează conţinutul riscurilor la acele evenimente, fenomene,
implacabile şi exterioare tranzacţiei, acestea neincluzând pierderile cauzate unui
partener do afaceri de conduita culpabilă a celuilalt. în acest sens riscurile
reprezintă consecinţele patrimoniale ale neexecutării sau ale executării tardive
sau necorespunzătoare, ale unei obligaţii dintr-un contract comercial
internaţional, pentru care creditorul prejudiciat nu poate trage la răspundere pe
debitor.
OBIECTIVE
- Cunoaşterea şi înţelegerea noţiunii de risc
- Înţelegerea şi perceperea clasificării riscurilor
- Cunoaşterea metodelor de prevenire şi contracarare a riscurilor
5.1. CLASIFICAREA RISCURILOR
Afacerile economice internaţionale se desfăşoară în condiţiile existenţei

a numeroase riscuri ca urmare a caracterului complex al relaţiilor economice
internaţionale contemporane, a evoluţiilor adeseori contradictorii care au loc pe
piaţa mondială, a fenomenului de instabilitate care caracterizează economiile
naţionale şi economia mondială în ansamblul său. Procesul decizional se
realizează, deci, în acest domeniu, de cele mai multe ori, în condiţiile de risc şi
incertitudine, astfel încât agenţii economici nu au siguranţa că prin afacerile
încheiate vor obţine rezultatele scontate.
72
Uneori se delimitează situaţiile de risc de celecare intră - în domeniul
răspunderii contractuale, fapt subliniat în literatura de specialitate, culpa
excluzând riscul, care rămâne localizat în sfera evenimentelor aflate în afara
posibilităţilor de influenţare a prevederilor contractuale. Corespunzător acestei
accepţiuni se limitează conţinutul riscurilor la acele evenimente, fenomene,
implacabile şi exterioare tranzacţiei, acestea neincluzând pierderile cauzate unui
partener do afaceri de conduita culpabilă a celuilalt. în acest sens riscurile
reprezintă consecinţele patrimoniale ale neexecutării sau ale executării tardive
sau necorespunzătoare, ale unei obligaţii dintr-un contract comercial
internaţional, pentru care creditorul prejudiciat nu poate trage la răspundere pe
debitor.
Riscurile în afacerile economice internaţionale pot fi clasificate după

mai multe criterii:
a) După conţinutul şi natura lor riscurile pot fi:
- cu un conţinut neeconomic: stare de război, blocade economice,
embargouri, schimbări ale regimului politic, adoptarea de interdicţii la
transferuri valutare, anulări ale autorizaţiilor de export sau de import, calamităţi
naturale etc.
cu un conţinut economic; riscul datorat fluctuaţiilor valutare şi ale
preţurilor, cel provenit din neexecutarea obligaţiilor contractuale, neplata pentru
mărfurile livrate etc.
b) După cauzele care le determină, riscurile pot fi:
naturale, determinate de fenomene cum sunt cutremurele, inundaţiile,
uraganele, erupţiile vulcanice etc.
- politice (instituţionale) apărute sub incidenţa factorilor politici şi care
sunt mai puternice în urma revoluţiilor, a loviturilor de stat, datorită cărora apar
temporar elemente de anarhie, de nesiguranţă în afaceri, iar ulterior, modificări
juridice importante:
riscuri de management în domeniul producţiei determinate de
anumite disfuncţionalităţi existente în activitatea de producţie pentru export ca
urmare a slăbiciunilor existente în organizarea aprovizionării, a producţiei şi a
muncii;
riscuri contractuale sau de neexecutare a obligaţiilor contractuale,
datorate neajunsurilor în organizarea activităţii comerciale;
riscuri de preţ, datorate inflaţiei şi în general instabilităţii preţurilor;
riscuri financiar-monetare, datorate, în principal, fluctuaţiilor
cursurilor monetare, precum şi nesiguranţei valorificării capitalului investit în
contextul afacerilor internaţionale.
c)După localizarea lor riscurile sunt:
interne, localizate în domeniul capacităţii de realizare umană, al dotării
cu mijloace materiale, în procesele economice ale întreprinderilor proprii de
comerţ exterior, cele privind depozitarea, manipularea şi transportul intern al
mărfurilor etc;
externe, apar între parteneri din ţări diferite în procesul afacerilor
economice internaţionale.
d)După domeniul activităţii umane în care acţionează, riscurile se
plasează în:
producţia pentru export;
73
circulaţia bunurilor şi serviciilor.
Riscuri în sfera producţiei ocupă un loc important în afacerile
internaţionale şi vizează diferite aspecte care concură la nerealizarea în termenii
prevăzuţi a contractului extern; nerespectarea prevederilor contractuale
referitoare la cantitatea, calitatea, termenul de livrare a mărfurilor etc.
Riscuri de inovaţie şi tehnologice apar ca urmare a neîndeplinirii
inovaţiilor şi modernizărilor scontate în domeniul producţiei pentru export,
vizând diferite aspecte cum sunt: fiabilitatea, estetica produselor sau
tehnologiile de fabricaţie. Riscul de inovaţie în afacerile economice internaţi-
onale îmbracă şi alte forme care ţin de complexitatea progresului ştiinţific-
tehnic contemporan. Astfel, uneori cheltuielile pentru înfăptuirea inovaţiilor sau
modernizărilor sunt în realitate mult mai mari decât cele prevăzute prin studiile
de fezabilitate, riscul apărând pentru întreprinderea producătoare pentru export
de a nu-şi acoperi costurile. Alteori, unele fabrici exportatoare îşi
experimentează produse şi tehnologii noi, insuficient verificate sub aspectul
funcţionării lor pe scama unor parteneri de afaceri din ţări în care legislaţia
privind securitatea în producţie este incompletă sau, în orice caz, mai lejeră. în
fond, se efectuează un experiment pe seama partenerilor străini, de regulă, din
ţări în curs de dezvoltare.
În fine, riscul de inovare şi modernizare a producţiei poate să apară în
afacerile economice internaţionale în sensul că în urma transferului de
tehnologii pe baze comerciale, prin inovaţii brevetate sau prin know-how,
importatorii nu reuşesc să realizeze produsele la parametrii proiectaţi, la nivelul
produselor din ţările exportatoare sau la unul apropiat de acesta. Riscul poate
acţiona pentru importator, dar în măsura în care plata importurilor de inovaţii se
face prin cote procentuale din comercializarea produselor realizate sub licenţă
sau know-how importat, riscul vizează şi pe exportatorul de tehnologie.
Riscul tehnologic apare în importul de tehnologie şi în cazul când
aceasta nu corespunde, fie condiţiilor de infrastructură din ţara importatoare
(baza tehnico-materială şi organizarea muncii în ţara producătoare), fie
cerinţelor şi nivelului tehnic existent pe piaţa internaţională.
Riscuri provenite din cooperarea economică, apar, regulă, în cazul
exporturilor complexe şi pot fi riscuri de cooperare internă, situaţie în care
exportatorul este o întreprindere care acţionează ca furnizor general care
lucrează cu un număr mare de subfurnizori din ţară, precum şi riscuri de co-
operare internaţională când se realizează produsul cu importuri de completare
sau prin diferite acţiuni de cooperare economică cu firme străine şi
neconcordanţa de ordin tehnic-calitativ sau nerespectarea termenelor de livrare
a subansam-blelor de către subfurnizori se reflectă în riscuri pentru activitatea
de producţie a furnizorului general.
Riscul informaţional se manifestă sub forma întârzierilor sau
deformărilor în circuitul informaţiilor între doi sau mai mulţi agenţi economici
angajaţi într-o afacere economică internaţională. în mod frecvent acest risc se
manifestă în raporturile dintre producători şi întreprinderea de comerţ exterior
sub forma insuficientei informări de către acesta din urmă asupra schimbărilor
care au loc în cererea externă, dar în sensul că întreprinderile producătoare
pentru export nu ţin la curent pe oamenii de afaceri care efectuează exportul
asupra evenimentelor tehnico-economice care duc la nerea-lizarea contractului
extern.
74
Riscurile în domeniul factorului "capacitate de realizare umană".
Acestea sunt riscuri care pot apare pe o arie largă, care începe cu faza cercetării
şi proiectării de produse şi servicii, continuă cu producerea acestora şi, evident,
cu domeniile specifice afacerilor economice internaţionale.
Riscurile provin, pe de o parte, din insuficientele cunoştinţe pe care
trebuie să le posede managerii, precum şi personalul de execuţie din aceste
unităţi, iar pe de altă parte, din nerespectarea caracterului confidenţial al
operaţiunilor astfel încât se poate favoriza spionajul economic cu urmări grave
pentru întreprinderile şi chiar economiile naţionale,în care devin victime ale
acestei activităţi, cu impact puternic în economia mondială contemporană.
Aceste riscuri pot fi prevenite, fie şi parţial, printr-o selectare atentă a
specialiştilor angrenaţi în afacerile economice internaţionale, mai ales in dome-
niile tehnicii şi tehnologiei de vârf, prin măsuri menite să stimuleze şi să oblige
lucrătorii din întreprinderile cu activitate de comerţ exterior să fie preocupaţi în
permanenţă de perfecţionarea lor.
Riscul de neexecutare constituie o formă a riscului comercial, care
decurge din situaţiile în care fie cumpărătorul nu mai vrea (sau nu mai poate) să
ridice o partidă de mărfuri deja contractată, adică nu-şi menţine propria
obligaţie de a intra în proprietatea mărfii şi a achita preţul (riscul este al
vânzătorului), fie vânzătorul nu trimite marfa sau o trimite cu întârziere.
Situaţia devine şi mai gravă dacă, între timp, cumpărătorul s-a angajat să
revândă'marfa respectivă unui client al său şi, deci, trebuie să şi-o procure de la
un alt vânzător (riscul este al cumpărătorului).
Riscul de insolvabilitate, apare atunci când cumpărătorul, după
primirea mărfii, nu procedează la plata preţului ei, fie imediat în condiţiile
afacerilor cash, fie nu se achită la scadenţă de această obligaţie, riscul de credit.
în afacerile economice pe credit, posibilitatea apariţiei riscurilor creşte datorită
timpului îndelungat dintre trimiterea mărfii şi încasarea preţului. Ca atare, în
afacerile economice internaţionale, mai ales a celor pe credit, se încearcă
transferarea riscurilor de insolvabilitate asupra companiilor de asigurare sau a
societăţilor de factoring.
În prevenirea şi evitarea insolvabilităţii se pot lua măsuri
macroeconomice, cum ar fi normele de funcţionare bancară care protejează
deponenţii prin impunerea unor reguli menite să imprime o anumită poziţie de
echilibru în relaţiile cu clienţii. Asemenea dispoziţii cunoscute şi sub denumirea
de norme prudenţiale sunt: obligaţia unui capital minim; un anumit raport între
fondurile proprii nete şi creditele acordate, ponderate după gradul lor de risc; o
rată de diviziune a riscurilor care limitează, în funcţie de fondurile proprii ale
băncii, dimensiunea creditului ce poate fi acordat unui singur client astfel încât
falimentul unuia dintre clienţi să nu dăuneze esenţial echilibrul băncii.
Riscul lipsei de lichiditate. Pentru bănci lichiditatea este posibilitatea
de a asigura în orice moment efectuare plăţilor cerute de creditorii săi. în situata
în care o bancă nu mai poate face plăţile solicitate oferă riscul de lichiditate care
extins la mai multe bănci poate provoca o cauză foarte periculoasă pentru
economia naţională.
Riscul de preţ, apare datorită neconcordanţei de timp, între momentul
încheierii contractului de comerţ exterior şi momentul încasării sau al plăţii,
după cum urmează:
75
-pentru exportator, apare riscul ca preţul contractului să fie sub nivelul
celui mondial din momentul plăţii;
- pentru importator, acest risc constă în faptul că preţul stabilit în
momentul încheierii contractului să lie mai mare decât preţul mondial din
momentul plăţii.
Fundamentarea corectă a preţului de export şi acceptarea unui preţ
avantajos la import, în cadrul unei conjuncturi date, chiar dacă reduce, acest risc
nu îl elimină, el continuă să se manifeste după momentul încheierii contractului,
datorită a numeroşi factori care ţin de politica economică a ţărilor partenere sau
a schimbării conjuncturii economice regionale sau chiar mondiale. Astfel, pot
acţiona factori comerciali, care influenţează nivelul preţului datorită modificării
diferitelor cheltuieli de producţie, factor/ monetari, care în zilele noastre au
concurenţe puternice asupra nivelului şi dinamicii calitative a preţului mărfii.
Riscul de preţ are o incidenţă directă asupra unităţilor economice atât a
celor în care se realizează producţia pentru export, cât şi a întreprinderilor
publice şi private de comerţ exterior. Asupra unităţilor producătoare acest risc
apare atunci când preţul extern rămâne constant sau scade, preţul intern creşte
datorită ridicării preţurilor materiilor prime sau al manoperei etc.
Întreprinderea de comerţ exterior sau oamenii de afaceri care negociază
şi încheie contracte externe resimt acest risc mai ales în cazul încheierii unor
contracte pe termen lung sau cu livrare eşalonată pe mai mulţi ani. Astfel, dacă
preţul extern creşte în raport cu cel stabilit în contract (care nu se modifică),
întreprinderea de comerţ exterior pierde în cazul exportului şi câştigă în cazul
importului.
Riscul valutar, constă în posibilitatea înregistrării unei pierderi în
cadrul unei tranzacţii comerciale sau financiare ca urmare a modificării cursului
valutar (apreciere, depreciere) a valutei de contract, în intervalul dintre
momentul încheierii contractului şi data efectuării plăţii în valută.
Pentru exportator (creditor), riscul valutar apare în cazul în care la data
încasării creanţei, valuta în care s-a efectuat afacerea comercială sau financiar-
monetară are o-putere de cumpărare mai mică decât în momentul încheierii
contractului (s-a depreciat). Ca urmare a deprecierii, adică a creării unei
diferenţe de curs nefavorabile ca urmare a scăderii cursului valutar pe piaţa
internaţională, creditorul pierde această diferenţă.
Pentru importator (debitor), riscul valutar apare în cazul în care moneda
de plată, pe intervalul amintit, are o putere de cumpărare mai mare, iar agentul
economic care se află în postura de cumpărător va avea de procurat o valută mai
scumpă.
Riscul valutar, care este deosebit de frecvent în condiţiile actuale ale
economiei de piaţă în care cursurile monetare flotează în permanenţă sub
impactul legii cererii şi ofertei, se materializează în efortul financiar
suplimentar pe care exportatorul sau importatorul, după caz trebuie să-1 facă
pentru procurarea unei sume exprimată în altă valută, de valoare echivalentă cu
suma exprimată în valuta de contract.
În cadrul riscului valutar intră şi cel al convertirii într-o altă valută, care
apare în situaţia în care debitorul nu poate plăti în "moneda datoriei" ca urmare
a unor reglementări noi privind regimul de convertibilitate din ţara sa, astfel
încât prin cumpărarea altei monede să înregistreze efecte nefavorabile asupra
profitului său.
76
Riscurile de transfer valutar, variantă a riscului valutar, se datoresc
unor condiţii cu caracter economic, financiar, valutar sau politic, care pot
împiedica transferai valutei de către instituţiile financiare din ţara debitorului.
Acest risc este frecvent întâlnit în diferitele forme de cooperare economică
internaţională şi se manifestă atunci când ţara gazdă introduce o serie de
restricţii pentru efectuarea transferului valutar sau când taxele de transfer sunt
majorate excesiv. Aşa cum s-a menţionat, în regimul cursurilor flotante,
formate liber pe piaţă prin jocul cererii şi ofertei, deci în condiţiile unei variaţii
în principiu nelimitate a cursurilor valutare, riscul valutar devine foarte
important şi are o mare influenţă asupra afacerilor economice internaţionale.
Riscul ratei dobânzii, rezultă din acordarea de credite cu dobândă fixă
din fondurile colectate în depozite cu dobânzi variabile. Dacă diferenţa între
cele două rate ale dobânzii este importantă şi permanentă, aceasta poate
provoca dificultăţi financiare băncii.
Între riscurile de preţ şi cele valutare există o puternică
intercondiţionare, o întrepătrundere şi de fapt, într-o anumită măsură, o
suprapunere. în fond, cursul monetar a cărui fluctuaţie constituie principala
cauză a riscului valutar este preţul monedei în raporturile de schimb cu alte
monede. în plus, pierderile datorate fluctuaţiei monetare în ceea ce priveşte
operaţiunile comerciale, se reflectă în deteriorarea preţului real, chiar dacă cel
nominal rămâne neschimbat, sau tocmai fiindcă este imobil. La rândul lor
mişcările eratice ale preţurilor mărfurilor şi serviciilor influenţează fluctuaţiile
cursurilor monetare. în concluzie, riscurile de preţ şi cele monetare, puternic
interdependente, se înscriu ca cele mai periculoase în afacerile economice
internaţionale şi ca atare şi clauzelor, metodelor de prevenire a acestora trebuie
să li se acorde o atenţie prioritară.
Riscul de reglementare, se referă la posibilitatea ca reglementările din
ţara băncii care realizează operaţiunile să se modifice după ce s-a realizat
creditul. Profitabilitatea creditului poate fi afectată dacă aranjamentul de credit
este structurat într-un mod care nu permite băncii să ajusteze rata dobânzii la
credite.
5.2. CLAUZE CONTRACTUALE DE ACOPERIRE A RISCURILOR
Aceste clauze vizează fie menţinerea echilibrului contractual, prin

împărţirea echitabilă a riscului între parteneri, fie adaptarea contractului la
noile circumstanţe prin renegocierea lui sau evitarea unor deteriorări prin
eludarea creditelor acordate, apariţia lipsei unor lichidităţi. Consecinţele
negative ale unor asemenea fenomene socio-economice obligă părţile să
negocieze de la început unele clauze speciale care să permită reconsiderarea
unor înţelegeri convenite, cu scopul restabilirii echilibrului contractual. Există
mai multe clauze de acoperire a riscului de preţ:
1. Clauza preţului escaladat se menţionează în contractul extern în
situaţia în care părţile vor să menţină echilibrai între preţul produsului finit şi
cel al factorilor de producţie utilizaţi pentru fabricarea acestuia. Clauza are un
rol deosebit în contractele pe termen lung, la cele cu livrări succesive, în tranşe
de cooperare în producţie.
77
2. Clauza de indexare, în scopul contracarării efectului variaţiei preţului,
prevede legarea sumelor stabilite în contract de un anumit etalon: o marfă de
referinţă, "produse tari" sau anumiţi indicatori sau indici. Dacă valoarea
etalonului se modifică peste o anumită limită, se schimbă automat şi preţul de
contract cu procentul convenit de părţi. Această clauză este utilă atunci când
marfa, care face obiectul contractului, este influenţată direct de mişcarea
preţurilor internaţionale ale anumitor produse care se iau ca etalon. în cazul
exportului pe o piaţă inflaţionistă este indicată legarea preţului contractului de
deflatorul preţurilor de pe acea piaţă (expresie a nivelului procesului
inflaţionist). în contractele în care între parteneri apare un flux reciproc de
mărfuri, pentru menţinerea echilibrului contractual se poate defini un raport de
schimb între produsele de import şi cele de export, care să lie menţinut
indiferent de variaţia preţului.
3. Clauza de consolidare a preţurilor sau clauza marfă constă în
precizarea expresă a preţurilor pe baza cărora se vor efectua schimburile
reciproce, scopul fiind determinarea exactă a cantităţilor de mărfuri ce se vor
livra de către parteneri pe toată durata contractului. Clauza este folosită în con-
tractele care prevăd livrări pe credit, rambursarea creditului urmând a se face în
produse.
4. Rectificarea preţurilor, specifică livrărilor de maşini şi utilaje (se are

în vedere nivelul preţurilor de export al ţării sau ţărilor producătoare
reprezentative pentru echipamentul respectiv), constă în alinierea automată la
schimbările de conjunctură pe piaţa reprezentativă a echipamentului contractat.
5. Clauza de revizuire a preţului reprezintă o modalitate de adaptare a
contractului la noile circumstanţe prin renc-gocierea preţului, părţile obligându-
se să procedeze la recalcularea preţului dacă se înregistrează o variaţie peste o
anumită limită a costului materiilor prime, materialelor, a tarifelor de transport
etc. Părţile trebuie să ducă noi tratative de preţ, ceea ce se poate solda cu
tergiversări şi prelungiri ale duratei de executare a contractului.
6. Clauza ofertei concurente permite unei părţi (de obicei vânzătorul)

condiţii mai favorabile decât cele prevăzute iniţial în contractul aflat în curs de
executare sau similar cu cele din oferta concurentă, contractul se execută mai
departe în condiţiile din această ofertă. în caz contrar, contractul dintre părţi se
suspendă sau este reziliat, iar beneficiarul clauzei poate încheia un alt contract,
pentru respectivele prestaţii, cu terţul ofertant. Clauza ofertei concurente este
tipică pentru contractele de aprovizionare şi permite cumpărătorului - deşi aflat
într-o legătură contractuală pe termen lung - să beneficieze de schimbările de pe
piaţă, ulterioare încheierii contractului şi care ar da posibilitatea unei
aprovizionări în condiţii mai avantajoase.
7. Clauza de acoperire a riscului valutar este utilizată pe scară largă în

afacerile economice internaţionale în condiţiile cursurilor monetare flotante.
8. Clauza valutară presupune legarea valutei în care se efectuează plata

(valuta contractului) de o altă valută, considerată ca având curs stabil (valuta
clauzei). Aceasta înseamnă precizarea în contract a unor elemente cum sunt:
cursul valutei contractului în momentul încheierii tranzacţiei; momentul
78
recalculării sumei de plată; abaterea de curs în limitele căreia se recalculează
suma; piaţa de referinţă a cursului în momentul plăţii etc. Această clauză
asigură deci recalcularea automată a sumelor de plată în funcţie de evoluţia
cursului valutar faţă de momentul încheirii contractului; cu cât variază cursul de
schimb în raport cu etalonul, cu atât va fi modificat în sus (la depreciere) sau în
jos (la apreciere) şi preţul contractului.
9. Clauza multivalutară sau a "coşului valutar" este indicată pentru

asigurarea echilibrului avantajelor în afacerile economice internaţionale în
condiţiile flotării generalizate a monedelor. Clauza multivalutară se practică în
două variante: a coşului valutar simplu, corespunzător căruia moneda
contractului este legată de un coş valutar pentru compensarea evoluţiilor
contradictorii ale valutelor ce compun coşul şi asigurarea stabilităţii cursului de
schimb; a coşului valutar ponderat, situaţie în care moneda contractului este
legată de un coş de valute ponderat, ponderea facându-se în tuncţie de
importanţa valutelor respective pe piaţa de referinţă, de ponderea în pasivul
balanţei de plăţi şi a încasării valutare a întreprinderii.
10. Clauza de alegere a monedei de plată, numită .şi clauza monedei

multiple, stabileşte exprimarea creanţei în mai multe monede, pe baza cursului
din momentul încheierii contractului, iar la scadenţă partenerul are dreptul să
aleagă moneda de plată. Această clauză poate avea un caracter unilateral, când
se stabileşte numai în favoarea creditorului sau respectiv a debitorului, sau
bilateral, când ambii parteneri au opţiunea monedei liberatorii. De regulă, la
exportul de mărfuri se va tinde să se obţină o valută în apreciere, iar la import
se va oferi o valută în depreciere.
Utilizarea cu succes a acestei modalităţi de acoperire a riscului de preţ
este condiţionată de calcularea cât mai corectă a ratei de depreciere, ţinând
seama de conjunctura generală a pieţei şi ajustarea preţului ofertei astfel încât
riscul valutar să fie acoperit în proporţie cât mai mare şi totodată com-
petitivitatea exportului să nu aibă de suferit.
11. Clauza de impreviziune (hardship), menită să asigure riscurile

conjuncturale, precum şi alte categorii de riscuri, constă în faptul că părţile pot
cere renegocierea parţială sau totală a contractului în cazul în care a intervenit
un eveniment exterior imprevizibil, care a dus la un dezechilibru major în
raporturile dintre părţi, faţă de situaţia avută în vedere la încheierea
contractului.
Clauza hardship se caracterizează prin generalitate şi exterioritate, în
sensul că motivele care au condus Ia dezechilibrul contractual, în clauză nu pot
fi prevăzute. Acesta clauză se aseamănă cu cea de forţă majoră, dar se
particularizează prin faptul că nu se referă la evenimentele implacabile, care fac
imposibilă realizarea obligaţiei contractuale, ci numai la evenimentele care
îngreunează în mod deosebit executarea contractului.
79
5.3. ALTE METODE DE PREVENIRE ŞI CONTRACARARE A
RISCURILOR
În cazul în care agenţii economici participanţi la afacerile economice

internaţionale nu au reuşit să prevadă în contract clauze asigurătorii contra
riscului sau dacă cele prevăzute sunt ineficiente, ei au posibilitatea de a
interveni pentru limitarea sau eliminarea eventualelor riscuri şi după încheierea
contractului comercial.
O direcţie în care se acţionează este aceea a diminuării influenţei
factorului timp asupra riscului de preţ şi valutar în care scop se pot folosi
diferite metode:
reducerea duratei de derulare a contractului extern prin întocmirea în
mod operativ şi corect a tuturor documentelor şiredactarea clară a
corespondenţei, astfel încât să se evite orice rectificări, reveniri etc., care duc la
prelungirea duratei afacerii şi prin urmare, la creşterea posibilităţii influenţării
negative a rentabilităţii operaţiunilor de către riscurile de preţ valutare etc.;
utilizarea unor instrumente de plată negociabile (trate, bilete la ordin)
prin care se poate evita, într-o anumită măsură, riscul deprecierii valutelor prin
încasarea acestora înainte de scadenţă, contra unui anumit scont ce va fi scăzut
din valoarea nominală a instrumentului de plată;
- actualizarea, folosită în contractele pe termen lung, îndeosebi la
exporturile de instalaţii complexe, constă în scontarea fluxurilor de încasări
valutare, eşalonate pe o anumită perioadă de timp, cu un coeficient dinainte
stabilit. în mod practic, încasarea contravalorii exportului efectuat sau
recuperarea investiţiei făcute se vor realiza prin prisma a ceea ce înseamnă
operaţiune în condiţii "cash" (cu plata în momentul încheierii tranzacţiei),
compensându-se astfel incidenţa factorului timp asupra încasărilor valutare,
materializată în dobânzi, procente de inflaţie etc.;
modificarea termenelor de încasare sau de plată, prin care se urmăreşte
scurtarea (leads) sau prelungirea (lags) perioadei de încasare a contravalorii
exportului sau a plăţii importului, în funcţie de conjunctura economică, cu
deosebire cea valutară. Modificarea termenelor de încasare sau plăţi se face
având în vedere următoarele strategii: dacă moneda se află într-un proces de
depreciere, exportatorul se va grăbi să-şi realizeze exportul, iar importatorul să
amâne efectuarea plăţii; dacă moneda se află în curs de apreciere, exportatorul
va căuta să-şi amâne realizarea exportului, iar importatorul va căuta să-şi achite
importul cât mai repede posibil;
sincronizarea încasărilor şi plăţilor în aceeaşi valută (compensarea)
este o metodă eficientă atunci când partea interesată stabileşte un număr redus
de valute în care îşi derulează operaţiunile, momentul plăţilor este relativ
apropiat de cel al încasărilor, iar sumele respective sunt sensibil egale;
încheierea de tranzacţii la termen la bursa de mărfuri sau pe piaţa
valutară, respectiv a operaţiunii dc tip hedging. Operaţiunile de hedging permit
obţinerea unui câştig limitat, dar sigur, neluându-se în considerare realizarea
unor câştiguri potenţiale mari, dar evitându-se şi posibilitatea unor pierderi mari
cu influenţă negativă asupra eficienţei comerţului exterior (vezi şi operaţiunile
de bursă).
-operaţiunea de swap reprezintă o înţelegere între două părţi de a
schimba o sumă dată într-o monedă, în altă monedă, urmând ca după o
80
perioadă, fiecare să înapoieze sumele cu care s-a făcut schimbul (swap).
Operaţiunile de swap se pot realiza în mai multe feluri, dintre care menţionăm:
- împrumuturi paralele sau swap back-to-back, corespunzător
căruia două firme din ţări diferite se înţeleg să-şi împrumute una alteia moneda
naţională pentru o anumită perioadă, cu rambursarea la o anumită dată.
Operaţiunea, desfasurată în afara pieţelor valutare la termen, asigură o acoperire
împotriva pierderilor cauzate de instabilitatea cursului dc schimb, întrucât
fiecare firmă împrumută aceeaşi valută sau pot interveni limitări legale ale
transferurilor valutare dintr-o ţară în alta;
swapul valutar, care are acelaşi mecanism cu împrumutul back-to-back,
cu excepţia faptului că nu apare în bilanţul firmei şi nu implică ratele
dobânzilor;
swapul de rată a dobânzii reprezintă o tehnică de acoperire a riscurilor
finaciare, în condiţiile generalizării practicii dobânzilor flotante. Această
operaţiune reprezintă, de fapt, un schimb în care doi împrumutători satisfac
reciproc obligaţiile în materie de dobânzi, de obicei printr-o bancă intermediară,
în timp ce fiecare continuă să efectueze plăţile principale la creditul său.
1. Care sunt criteriile după care se clasifică riscurile.

2. Clasificaţi riscul după conţinutil şi natura lui.
3. Clasificaţi riscul după cauzele care îl determină.
4. Definiţi riscul informaţional
5. Definiţi riscurile provenite din cooperarea economică
6. Definiţi riscul de insolvabilitate
7. Definiţi riscul de preţ
8. Definişi riscul valutar
9. Definiţi riscul ratei dobânzii
10. Definiţi riscul de transfer valutar
11. Enumeraţi clauzele contractuale de acoperire a riscurilor
12. Ce presupune clauza valutara.

Bucureşti, 2002
Bucureşti, 2008
81
82
TEMA VI. AFACERI INTERNAŢIONALE COMBINATE:
LOHN ŞI REEXPORT
CONŢINUT
6.1. Principalele caracteristici ale tranzacţiilor internaţionale combinate
6.2. Exporturi prin prelucrare în lohn
6.3. Reexporturi - afaceri economice care valorifică superior
creativitatea comercială
REZUMAT
Motivaţiile extinderii acestor afaceri economice internaţionale sunt
numeroase: în unele cazuri (lohnul) valorificarea unor capacităţi de producţie
pentru unii parteneri, a mărcii pentru ceilalţi; obţinerea unui profit comercial
însemnat şi pe această bază sporirea aportului valutar, în unele cazuri
necesitatea escaladării unor bariere comerciale discriminatorii (reexportul), în
altele cerinţa de a atenua caracterul rigid al unor acorduri de clearing şi al altor
aranjamente bilaterale (switch). De asemenea, decalajele dintre diferite ţări ale
lumii în privinţa calităţii mecanismelor şi tehnicilor comerciale şi de marketing
favorizează şi ele extinderea acestor operaţiuni, care aduc beneficii importante
firmelor din ţările care se afirmă ca puteri comerciale.
Deoarece în unele cazuri aceste afaceri comerciale nu angajează
substanţă materială şi în general investiţii în producţie în unele dintre ţările
partenere, ele contribuie masiv la prosperitatea firmelor şi a naţiunilor
respective pe baza faptelor de comerţ. într-adevăr, cu toate că statisticile în
acest domeniu sunt foarte incomplete datorită, mai ales, caracterului
confidenţial al unor afaceri realizate prin reexporturi, switch etc. agenţii
economici din ţări ca Belgia, Olanda,Austria şi altele au realizat în ultimele
decenii profituri considerabile din asemenea operaţiuni comerciale combinate.
OBIECTIVE
• Însuşirea noţiunii de reexport
• Însuşirea noţiunii de export prin prelucrare în lohn
6.1. PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE TRANZACŢIILOR

INTERNAŢIONALE COMBINATE
În comerţul internaţional contemporan, o extindere însemnată o cunosc

o serie de tehnici şi operaţiuni comerciale combinate: de prelucrare în lohn,
de reexport, de switch, care prezintă o serie de caracteristici comune, ce
îndreptăţesc încadrarea lor într-o categorie deosebită a tehnicilor de comerţ
exterior:
• sunt operaţiuni combinate, reunind elemente specifice exportului
- importului tradiţional, contrapartidei, în unele cazuri cooperării
economice, intermedierii etc., ceea ce conduce la anumite
elemente specifice atât în ceea ce priveşte mecanismul
economico-financiar, cât şi baza contractuală, a tehnicilor de
plăţi şi finanţare;
83
• sunt realizate, de regulă, de către firme specializate, care
acţionează fie ca reprezentanţi recunoscuţi, cu o competenţă
deosebită în negoţul internaţional, agenţii de comercializare
internaţională de tip trader, fie în calitate de firme cu activitate
pe cont propriu, iar în unele cazuri sunt masiv atrase şi băncile
(în cazul operaţiunilor de switch);
• conţinutul operaţiunilor constă, în principal, în obţinerea de
profit în valută, prin acte şi fapte de comerţ, în unele cazuri şi de
producţie, având adeseori ca obiect mărfuri de terţă provenienţă
care nu implică substanţa naţională.
• aceste afaceri economice se realizează într-un cadru juridic
complex care antrenează mai multe contracte sau elemente
specifice mai multor genuri de contracte;
• tranzacţiile respective se caracterizează prin gradul ridicat şi
caracterul complex al riscurilor, acestea fiind atât de natură
comercială, cât şi extracomercială.
6.2. EXPORTURI PRIN PRELUCRARE ÎN LOHN
Lohnul reprezintă o tranzacţie internaţională prin care se îmbină

caracteristicile operaţiunilor comerciale cu cele ale acţiunilor de cooperare
industrială, şi ale unor interdependenţe tehnologice. Lohnul este denumit şi
comerţ de monopol (din perspectiva comercială) sau "producţie la comandă"
(din perspectiva cooperării industriale).
Prelucrarea în lohn, ca tehnică de afaceri economice internaţionale,
constă într-o tranzacţie desfăşurată pe bază contractuală între două firme din
ţări diferite în care una execută un produs la comandă după modelele şi
desenele şi sub marca celeilalte firme, care îşi păstrează dreptul de a comerciali-
za produsul respectiv. în practica afacerilor economice internaţionale, firma
care lansează comanda se numeşte ordonator, iar cea care realizează produsul,
executant. Ordonatorul îndeplineşte funcţia de importator, executantul pe cea dc
exportator.
În mod curent, ordonatorii în lohn sunt firme posesoare a unor mărci de
prestigiu bine introduse pe piaţa mondială şi care tind să-şi extindă afacerile
valorificând la maximum avantajele care decurg din poziţia forte pe care o deţin
pe această piaţă.
Având în vedere că operaţiunile de prelucrare în lohn angajează
raporturi de colaborare şi în producţie, în tehnică, ele pot fi luate în considerare
în acţiuni de cooperare economică internaţională, îndeosebi în formula
cunoscută sub denumirea de producţie la comandă. în unele cazuri stingerea
obligaţiilor dintre parteneri se face prin produse (materii prime, produse finite)
astfel că în aceste cazuri prelucrarea în lohn are atributele unor operaţiuni îh
contrapartidă.
Într-o anumită măsură, lohnul constituie o sursă de promovare a
reexporturilor, deoarece importatorul vinde produsele respective în principal pe
pieţe străine.
Operaţiunea de prelucrare în lohn se diferenţiază de operaţiunile clasice
de import-export prin faptul că obiectul operaţiunii îl constituie prelucrarea
84
materiilor prime, materialelor, a produselor semifinite, aparţinând de regulă
uneia dintre părţi (importatorul), de către cealaltă parte (exportatorul).
Tranzacţiile prin prelucrarea în lohn pot avea diferite motivaţii care sunt
tot atâtea avantaje pentru partenerii de afaceri economice.
Pentru exportator aceste motivaţii şi avantaje sunt:
- îşi foloseşte surplusul capacităţilor de producţie, pe seama unor pieţe
externe în condiţiile specifice acestei operaţiuni;
- îşi menţine la un nivel relativ ridicat gradul de ocupare a forţei de muncă
cu efecte economice şi sociale atât în întreprinderi, cât şi pe plan mai larg,
naţional;
- îşi menţine producţia la un nivel cantitativ ridicat chiar dacă nu dispune
de materiile prime şi materiale care să corespundă din punct de vedere calitativ
cerinţelor exprimate de către importator şi ca atare le procură de la acesta;
- are posibilitatea să-şi modernizeze o serie de tehnologii şi alte activităţi
din domeniul proiectării de produs şi al executării acestuia, pornind odată cu
comenzile de a executa diferite mărfuri şi o serie de modele, desene, uneori şi
asistenţa tehnică, deci un veritabil know-how de fabricaţie;
- impactul cunoştinţelor dobândite de la partenerul extern se răsfrânge
favorabil asupra calităţii forţei de muncă, în sensul creşterii competenţei
acesteia;
- executarea unor produse în lohn reprezintă o dovadă a competitivităţii
întreprinderii sub aspectul producţiei pe diferite segmente ale pieţei mondiale.
Pentru ordonatorul operaţiunii de prelucrare în lohn, aceasta îi
conferă numeroase şi însemnate avantaje economice:
- îşi măreşte volumul afacerilor (venituri, profituri) fără investiţii
în producţie deoarece sunt folosite capacităţile de producţie ale partenerului;
- are posibilitatea să obţină creşterea ratei profiturilor din diferenţele mari
care există între nivelul salariilor din ţara sa şi ţara executantului, unde aceste
salarii suni, de regulă, mult mai reduse;
- îşi consolidează poziţia pe piaţă, pentru ordonator afacerea în lohn având
efecte favorabile de durată în lupta de concurenţă dacă avem în vedere că
produsele sunt comercializate sub marca ordonatorului.
Operaţiunile de lohn rezolvă sau conciliază discrepanţele ce se
manifestă din punct de vedere calitativ, cantitativ şi sortimental între
posibilităţile interne şi cerinţele pieţei externe, stimulează un anumit spirit de
cooperare între partenerii de afaceri cu menţiunea că, de regulă, ordonatorul ob-
ţine avantaje mult mai mari decât executantul, atât pe termen scurt, cât, mai
ales, pe termen lung.
Lohnul prezintă o serie de limite şi riscuri, unele comune oricărei afaceri
economice internaţionale, altele caracteristice acestei operaţiuni comerciale.
Pentru exportatori limitele şi riscurile cele mai importante sunt:
- riscul potenţial ca ordonatorul-importator să renunţe la tranzacţia m lohn,
în cazul unei conjuncturi nefavorabile ce se poate manifesta pe piaţa produselor
respective;
- riscurile legate de întârzierile ce pot să apară în transportul şi în
aprovizionarea cu materii prime şi materiale care pot să influenţeze negativ
continuitatea şi ritmicitatea producţiei, cu toate consecinţele negative care
decurg din această situaţie;
85
- riscul de preţ, care se manifestă pentru exportator în sensul că preţul la
produsul finit realizat de acesta, poate deveni nerentabil în raport cu preţul
factorilor de producţie utilizaţi pentru producerea lui;
- asigură exportatorului un venit în devize mai redus decât în cazul în care
ar exporta produse finite de provenienţă integrală din producţia proprie;
- exportul sub marca străină amână, pe perioade îndelungate acţiunile de
promovare şi comercializare în nume şi pe cont propriu cu consecinţe
nefavorabile asupra prestigiului firmei sale pe piaţa internaţională.
Pentru ordonatorul-importator în lohn, acesta comportă următoarele
riscuri:
- executantul produselor în lohn să nu respecte întocmai prescripţiile
privind calitatea produselor, să înregistreze procente ridicate de rebuturi.
Evident, ordonatorul, de regulă, se asigură prin contract pentru aceste situaţii
dar problema devine delicată când se irosesc materii prime şi semifabricate mai
rare care se procură cu dificultate;
- ordonatorul riscă să piardă afaceri economice importante, momente
conjuncturale favorabile sau chiar tranzacţii deja contractate, atât ca urmare a
nerespectării unor cerinţe de calitate, cât şi a termenelor de livrare;
- ordonatorul preia indirect unele riscuri, care apar la executant datorită
unor dereglări sociale şi politice, calamităţi naturale etc.
Întreprinderile româneşti au o îndelungată şi vastă experienţă de export
prin prelucrare în lohn, mai ales în domenii cum sunt: industria încălţămintei, a
confecţiilor, mobilei, dar şi în alte domenii industriale. Această practică poate
avea un rol pozitiv în dezvoltarea industriei şi exportului românesc. Pe de altă
parte însă, considerăm că mai ales în domenii ale industriei uşoare cum sunt
cele menţionate sau şi în alte domenii, având în vedere potenţialul tehnic
ingineresc pregătit în decursul anilor în ţara noastră, este de aşteptat să se pro-
ducă o schimbare de optică, printr-o creativitate sporită, să se producă mărfuri
româneşti cu mărci care să devină, în timp, prestigioase. în vederea realizării
acestui deziderat este necesară o activitate susţinută de management-marketing
în aceste întreprinderi.
6.3. REEXPORTURI - AFACERI ECONOMICE CARE VALORIFICĂ

SUPERIOR CREATIVITATEA COMERCIALA
6.3.1. Definirea şi clasificarea reexporturilor
Reexportul constă în cumpărarea şi revânzarea unei mărfi, în scopul

obţinerii unei diferenţe între preţul de cumpărare şi cel de vânzare, care să
acopere cheltuielile ocazionate de derularea operaţiunii respective şi să asigure
un beneficiu pentru întreprinzător, sau în scopul promovării relaţiilor
comerciale cu diferite ţări.
Reexportul s-a dezvoltat din cele mai vechi timpuri, el stând la baza
înfloririi unor cetăţi şi ţări din antichitate: fenicienii, cartaginezii, grecii etc. şi a
avut un mare rol în prosperitatea unor comercianţi şi a unor state vest-europene
în urma descoperirilor geografice. Ţări ca Anglia, Olanda, Spania, Portugalia au
acumulat bogăţii însemnate în urma reexporturilor efectuate de aceste ţări de pe
urma descoperirilor geografice. Trebuie menţionat că şi în prezent, numeroase
86
firme, îndeosebi din ţările dezvoltate din punct de vedere economic fac afaceri
economice de anvergură din operaţiunile de reexport.
Motivaţiile promovării şi extinderii reexportului simt numeroase,
dintre acestea mai frecvente pot fi următoarele:
- sporirea masei profitului prin cumpărări şi revânzări cu oferte şi cereri de
peste hotare, depăşind sfera de interes, şi într-un caz şi în altul, a pieţei interne;
- facilitatea unor tranzacţii comerciale pe anumite fluxuri prohibite prin
embargouri şi alte măsuri restrictive de politică comercială;
- valorificarea la export a unor produse indigene îmbunătăţite prin diverse
importuri de completare;
- respectarea unor acorduri de clearing în vederea extinderii relaţiilor
comerciale dintre ţările membre;
- creşterea flexibilităţii unor contracte de contrapartidă sau de cooperare
internaţională în producţie, în condiţiile în care una dintre firme este
interesată să valorifice partida de mărfuri primită în propria ţară.
În funcţie de scopurile urmărite, aceste operaţiuni pot fi clasificate în:
reexporturi destinate în mod prioritar obţinerii unor profituri comerciale; cele
efectuate în vederea promovării relaţiilor reciproce în condiţii deosebite;
reexporturi promoţionale prin importuri de completare; reexporturi efectuate
pentru testarea unor pieţe.
Reexporturile destinate obţinerii unor profituri comerciale ca urmare
a diferenţelor de preţuri pe diferite pieţe, în funcţie de factorii timp şi spaţiu.
Acestea reprezintă forma de reexport cea mai frecvent practicată în schimburile
comerciale internaţionale, negoţ în cel mai deplin înţeles al conceptului.
Corespunzător acestui tip de afaceri comerciale reexportatorul va încheia două
contracte distincte: unul de import, perfectat cu exportatorul şi altul de export,
realizat cu importatorul.
În această situaţie, de regulă, exportatorul şi importatorul nu se cunosc,
sau nu vor să se cunoască faptul că acţionează în acest gen de afaceri conomice
şi ca atare, reexportatorul va fi acela care va iniţia operaţiunea şi va urmări să
obţină un profit cât mai mare, asumându-şi în acelaşi timp toate riscurile
comerciale. în alte situaţii, deşi exportatorul şi importatorul se cunosc, din
diferite motive nu pot efectua vânzarea-cumpărarea obişnuită. în această situaţie
o firmă terţă, reexportatoare, acţionând pentru obţinerea unui profit sub formă
de diferenţă de preţ, va facilita operaţiunea între cei doi parteneri.
Deoarece obiectivul principal al întreprinderii care iniţiază astfel de
operaţiuni este obţinerea unei diferenţe cât mai mari între preţul de export şi cel
de import şi ţinând seama şi de costurile suplimentare pe care întreprinderea ar
trebuisă le suporte, prin aducerea temporară a mărfurilor în ţară, operaţiunile de
reexport se realizează de multe ori cu tranzitarea prin zone sau porturi libere,
evitându-se cheltuielile cu plata taxelor vamale, a obligaţiilor fiscale etc.
Reexportul efectuat în vederea promovării relaţiilor comerciale
reciproce. în unele cazuri apar situaţii în care unul dintre partenerii comerciali
are nevoie de produsele celuilalt însă, neavând mijloace de plată, condiţionează
cumpărarea de vânzarea produselor proprii, de efectuarea unor operaţiuni în
contrapartidă. în aceste situaţii, este posibil ca mărfurile unuia dintre parteneri
să nu prezinte interes pentru piaţa din ţara celuilalt şi astfel se ajunge la un
reexport.
87
Asemenea reexporturi se utilizează între ţări în care există acorduri de
clearing, între firme care realizează operaţiuni de barter, în compensaţie şi
paralele, de prelucrare în lohn sau acţiuni de cooperare în producţie, cum ar 11
producţia la comandă, subproducţia (subcontractarea), coproducţia, inclusiv
prin societăţi mixte de producţie etc. Aceste reexporturi, chiar dacă nu aduc
întotdeauna profituri mari, contribuie la sporirea volumului exportului, la
lărgirea ariei de desfacere, la creşterea numărului partenerilor externi, având un
anumit rol promotional.
Reexportul efectuat pe baza importului pentru completarea exportului.
în diferite situaţii, producerea mărfurilor de export necesită unele importuri de
completare care, fie sunt solicitate de către clienţi, fie sunt agreate de pro-
ducători şi exportatori deoarece asigură o competitivitate mai mare propriilor
produse.
Opţiunile de acest gen se efectuează în special la exportul de maşini şi
utilaje complexe, care conţin părţi distincte, o serie de subansamble provenite
din import. în principiu, pot fi socotite reexporturi numai acele importuri de
completare care intră în componenţa unor exporturi, fără să cunoască vreo
modificare în procesul propriu de producţie, păstra n-du-şi forma şi marca de
origine.
Reexporturile care au drept scop testarea unor pieţe pe care să se exporte
în viitor mărfuri similare provenind din ţara reexporta torului. Acest gen de
reexport poate fi efectuat, de pildă, înainte de a încheia un acord de cooperare,
dar care va viza desfacerea unor mărfuri produse în cooperare, dar care va viza
desfacerea unor mărfuri similare provenind din ţara reexportului.
Ţinând seama de ruta de circulaţie a mărfurilor operaţiunile de reexport
pot fi clasificate în:
- reexporturi care tranzitează teritoriul ţării reexporta-toare;
- reexporturi care nu tranzitează acest teritoriu. După gradul de
prelucrare suplimentară, datorată întreprinderii reexportatoare, se cunosc:
a) reexporturi de mărfuri care cuprind operaţiuni de prelucrare (de
ambalare şi pregătire pentru export);
b) reexporturi de mărfuri care nu înregistrează nici o operaţiune de
prelucrare produsele fiind revândute în starea în care se află în momentul
cumpărării lor.
6.3.2. Particularităţi ale mecanismului reexporturilor
Reexportul implică, în principiu, existenţa a două acte de vânzare-

.cumpărare distincte şi autonome din punct de vedere juridic, dar între care se
stabileşte o interdependenţă prin chiar mecanismul său, care cuprinde o serie de
operaţiuni: contract de import, contract de export, deschidere de acreditiv,
livrare de marfa, plata în valută convertibilă.
În practica comercială internaţională, mecanismul operaţiunilor de
reexport poate să devină mai complex, fie prin asocierea unui număr mai mare
de parteneri, fie prin combinarea reexportului cu alte categorii de afaceri
economice. Menţionăm în acest context, reexportul în lanţ sau multiplu, situaţie
în care marfa ce face obiectul tranzacţiei este cumpărată şi vândută succesiv de
un număr mai mare de comercianţi.
88
Reexportul prezintă o serie de avantaje comerciale directe, precum şi
unele cu un conţinut mai larg. Printre aceste avantaje menţionăm profiturile
comerciale, care apar din diferenţa dintre preţul de cumpărare şi cel de
revânzare a mărfii. Această diferenţă poate să apară datorită folosirii atente a
unor strategii de comercializare care ţin seama de sezonalitatea producţiei, de
tendinţele în evoluţia cererii, de influenţa diferiţilor factori conjuncturali.
În cazul reexportului tradiţional de mărfuri (importul pentru reexport),
fără ca marfa să tranziteze ţara, diferenţa de preţ pozitivă dintre preţul de
vânzare şi cel de cumpărare reprezintă elementul de bază al calculului
rentabilităţii operaţiunilor, în cazul unor forme de reexport care derivă din con-
trapartidă, precum şi din unele acţiuni de cooperare economică internaţională
(livrare de utilaje rambursabile în produse), aceste avantaje pot apărea ca
diferenţă între preţul mărfurilor ce constituie plata creditului şi preţul de
vânzare pe piaţa externă.
Unele avantaje economice ale reexportului rezultă şi din utilizarea unor
disponibilităţi în devize libere din acordurile comerciale ce nu permit transferul
în alte ţări. Anumite acorduri comerciale în devize libere prevăd clauze ce
interzic transferul disponibilităţilor în alte ţări sau pe alte relaţii. Deşi sunt
purtătoare de dobânzi, în anumite situaţii apare necesitatea utilizării acestor
disponibilităţi în devize libere pentru plata unor importuri din alte ţări sau pe
alte relaţii. în acest caz, trebuie găsită o posibilitate de surmon-tare a clauzei de
netransferabilitate.
Importând mărfuri din ţara cu care a fost încheiat acordul respectiv în
contul disponibilităţilor existente, se creează posibilitatea de reexport a acestor
mărfuri, fie în ţările în care trebuie plătite importurile, fie pe alte pieţe, în
devize libere. Reexportul apare astfel ca o soluţie ce creează disponibilităţi în
devize libere.
Reexporturile pot să conducă şi la transformarea în devize libere a unor
disponibilităţi create prin acorduri de cooperare care prevăd plata creditului
acordat de furnizorul de instalaţii industriale, în moneda ţării beneficiare (chiar
dacă este liber convertibilă, aceasta are o poziţie slabă pe piaţa internaţională).
Un alt avantaj îl constituie crearea de disponibilităţi pentru plasarea de
mărfuri indigene, în cazul în care acestea sunt condiţionate de preluarea la
import a unor mărfuri ce nu interesează economia naţională, datorită unui sold
activ prea mare al contului de clearing, fructificând valuta încasată într-un cont
purtător de dobânzi.
Operaţiunile de reexport sunt, în general, operaţiuni de "export
invizibil", de creativitate materializată în combinaţii comerciale care aduc
profituri cu cheltuieli, dc regulă, reduse. în cazul reexporturilor bazate pe
importuri dc mărfuri care cunosc unele operaţii de prelucrare în ţară se exportă
şi manoperă, fapt care potenţează preţul pe unitatea de muncă.
Reexporturile comportă şi o serie de riscuri:
- cele generate de fluctuaţiile valutare care angajează simultan două
monede, nu una ca în cazul operaţiunilor dc import sau de export;
- cele datorate nerealizării mărfurilor importate şi depozitate pentru
reexport;
- operarea dublă a preţului (o dată la import, altă dată la revânzarea mărfii);
- posibilitatea de nerealizare a importurilor pentru un reexport deja
tranzacţionat;
89
- riscul dublu de livrare datorat relaţiilor complexe cu doi parteneri din ţări
diferite.
Riscul înregistrării unei pierderi într-o tranzacţie dc reexport poate fi
atenuat printr-o activitate comercială de înaltă calitate. Totodată, nu trebuie
omis nici faptul că pierderile într-o anumită operaţiune pot fi acoperite prin
posibilitatea compensării acestui dezavantaj financiar cu câştigurile realizate în
cadrul celorlalte operaţiuni comerciale, astfel încât pe ansamblul activităţii într-
o perioadă delimitată, să fie obţinut un aport valutar.
6.3.3. Particularităţi ale organizării, contractării şi derulării operaţiunilor

de reexport
Reexportul se caracterizează printr-un grad de complexitate mai mare

decât cel al altor operaţiuni comerciale şi necesită un management adecvat,
caracterizat prin mare flexibilitate astfel încât să permită realizarea promptă a
operaţiunilor speciale necesare acestei tehnici de comerţ exterior. Ca atare, în
stabilirea structurii organizatorice, trebuie prevăzută o schemă flexibilă, care să
ţină seama de numărul obiectiv necesar de nuclee de activitate, iar dimensiunea
acestora să fie stabilită în funcţie de volumul afacerilor ce urmează a se realiza,
de felul operaţiunilor, de dificultăţile şi complexitatea acestora.
Pentru promovarea reexporturilor este necesară o bază materială care să
susţină această activitate: fonduri, acces la credite, depozite în ţară, sau
posibilităţi de depozitare în zonele libere. întreprinderile reexportatoare publice
sau private au nevoie de un fond tampon, care să le permită intervenţii operative
pe piaţă sau să le acopere anumite riscuri, fond ce se poate crea prin prelevarea
unei cote părţi din profitul realizat. Susţinerea unor afaceri de reexport de
anvergură presupune, de regulă, cointeresarea unităţilor economice din ţară,
care au contribuit la realizarea unor operaţiuni valoroase, prin acordarea unor
premii excepţionale.
De asemenea, este necesară o evidenţă a partenerilor şi a potenţialilor
parteneri pentru a avea în permanenţă posibilitatea ca, printr-un sistem
informaţional eficient, să se contacteze noi firme, să se declanşeze negocieri
pentru afaceri care valorifică diferitele situaţii conjuncturale care apar pe piaţa
mondială. între întreprinderile reexportatoare şi reţeaua de reprezentare
economică de peste hotare, se recomandă să existe un permanent schimb de
informaţii, prin colaborarea dintre acestea putând fi realizate importante acţiuni
de vânzare şi de cumpărare.
Comercianţii care se angajează în afaceri economice prin reexporturi
trebuie să manifeste o competenţă deosebită, înclinaţie spre activitatea
comercială, deoarece riscurile mari, tehnica complexă de derulare a
operaţiunilor de reexport presupun responsabilităţi ridicate şi o pregătire
multilaterală pentru cei ce le iniţiază şi le realizează. Reexporturile necesită deci
comercianţi cu multă iniţiativă, mare putere de discernământ, înclinaţie spre risc
şi operativitate în realizarea afacerilor.
Practica internaţională evidenţiază o serie de cerinţe ale negocierii şi
contractării în operaţiunile de reexport, fiind necesară cunoaşterea exactă a
legilor aplicabile contractelor pe care se întemeiază tranzacţia pentru rezolvarea
corectă a unor probleme cum sunt transferul riscului şi al proprietăţii, modul de
soluţionare a reclamaţiilor etc. Problemele se complică în anumite situaţii în
90
care intervin agenţi economici din câteva ţări ale căror legislaţii prezintă
deosebiri sensibile, unele începând cu delimitarea conceptelor de bază.
În mod frecvent, întreprinderile care efectuează operaţiuni de reexport
încheie, pe de o parte, o promisiune de vânzare (în calitate de importator) şi, pe
de altă parte, o vânzare propriu-zisă în calitate de reexportator, ceea ce
înseamnă că distincţiile din dreptul anglo-saxon trebuie să fie avute în vedere.
Unele probleme pot apărea în cazul contractelor încheiate prin corespondenţă,
"Inter absentes", în sensul că acceptarea nu vine imediat după ofertă. Unele
complicaţii pot apărea deoarece mai toate legislaţiile civile nu reglementează
câtuşi de puţin contractul dintre absenţi, această sarcină fiind lăsată codurilor
comerciale, iar, pe de altă parte, reglementarea nu priveşte contractele cu
caracter internaţional, ci numai pe cele interne.
Preţul mărfii reprezintă componenta hotărâtoare pentru eficienţa
operaţiunilor de reexport, astfel încât o mare parte a efortului de negociere şi
contractare se concentrează asupra acestuia. în contractele de reexport sunt
preferate preţuri determinate, fixe, termenele de derulare fiind, de regulă,
scurte. Derularea afacerii de la exportator la reexportator şi de la aceasta la
beneficiar necesită adeseori o serie de cheltuieli: impozite, taxe vamale,
comisioane bancare şi comerciale, certificate fitosanitare etc., negocierile
trebuind să elucideze cu rigurozitate în obligaţia căruia dintre parteneri intră
fiecare.
Modalităţile de plată presupun, pentru o mai mare siguranţă a încasării
preţului, adoptarea acreditivului în varianta back to back. In situaţia în care
există deplină încredere între partenerii de afaceri, se poate utiliza acreditivul
transferabil, care permite economisirea spezelor bancare şi simplificarea
formalităţilor de decontare şi dă posibilitatea beneficiarului de a ceda drepturile
şi obligaţiile sale din acreditiv, altui furnizor. în legătură cu modalităţile de
plată, menţionăm tendinţa ca în ambele contracte să se prevadă domi-cilierea
acreditivului la banca comercială din ţara iniţiatorului operaţiunii de reexport.
în legătură cu plăţile, reexporta-torul poate obţine unele profituri suplimentare
din specularea conjuncturii valutare, utilizând la import o monedă cu tendinţă
de devalorizare, iar la export o monedă cu tendinţă de revalorizare.
Acoperirea riscurilor complexe cărora le sunt supuse operaţiunile de
reexport presupune utilizarea mai multor modalităţi:
- verificarea bonităţii partenerilor comerciali, care se poate face direct,
prin analiza registrului de comerţ, a bilanţului şi a contului de profit şi pierderi
sau, indirect, prin informaţii obţinute de la bănci sau de la terţi parteneri;
- solicitarea de garanţii bancare pentru evitarea riscului de nedeschidere
a acreditivului documentar, a riscului de neplată, a celui de neexecutare în bune
condiţii a contractului şi a altor riscuri;
- utilizarea de clauze de indexare a preţurilor la cele două contracte,
pentru a se evita riscul înregistrării de pierderi în urma mişcării preţurilor
internaţionale;
- acoperirea riscului valutar atât prin negocierea preţului într-o singură
valută, cât şi prin folosirea în ambele contracte a aceleiaşi clauze valutare, de
preferinţă clauza D.S.T.
91
1. Ce reprezintă lohnul.
2. Care este diferenţa între operaţiunea de prelucrareîn lohn şi operaţiunile
clasice de import export.
3. Care sunt motivaţiile şi avantajele exportatorului în tranzacţiile prin
prelucrarea în lohn, la care el participa.
4. Care sunt avantajele conferite ordonatorului operaţiunii de prelucrare în
lohn.
5. Care sunt riscurile pe care le prezintă lohnul pentru un expportator
6. Definiţi reexportul.
7. Clasificaţi reexporturile.
8. Care sunt riscurile pe care le comportă reexporturile.
Bucureşti, 2002
Bucureşti, 2008
92
TEMA VII. LEASING - TEHNICĂ DE AFACERI
ECONOMICE ŞI DE PRIVATIZARE
CONŢINUT
7.1. Conţinutul şi mecanismul leasingului
7.2. Clasificarea operaţiunilor de leasing
7.3. Contractul de leasing
REZUMAT
Leasingul este o formă de comerţ şi de finanţare prin locaţie de către
societăţi financiare specializate în aceste operaţiuni, de instituţii financiare sau
direct de producători, întreprinderilor a căror motivaţie să recurgă la această
tehnică de comerţ, rezidă în specificul unor operaţiuni pe care le realizează (pe
termen scurt şi nerepetabile) sau în faptul că nu dispun de suficiente fonduri
proprii ori împrumutate pentru a le cumpăra. Afacerea economică se încheie pe
o anumită perioadă, în anumite condiţii de plată şi a altor condiţii stipulate într-
un contract, ce constituie suportul juridic al acţiunii. Cu alte cuvinte, leasingul
este o operaţiune de finanţare la termen, care are drept suport juridic un contract
de închiriere de bunuri. Totodată, leasingul se dovedeşte a fi şi o formă de
privatizare a economiei de stat.
OBIECTIVE
- însuşirea noţiunii de leasing
- cunoaşterea şi înţelegerea contractului de leasig
- înţelegerea operaţiunilor de leasing
7.1. CONŢINUTUL ŞI MECANISMUL LEASINGULUI
7.1.1. Obiectul operaţiunilor de leasing
Accelerarea progresului ştiinţifico-tehnic şi adâncirea specializării şi

cooperării în producţie, modificările semnificative care au loc în durata ciclului
de viaţă al produselor ca şi apariţia unor noi riscuri în sfera producţiei şi în cea a
comercializării, au generat în ultimele decenii abordări noi ale pieţelor interne şi
internaţionale, acestea reflectând imperativul adaptării la un mediu economic
complex şi dinamic. în acest context, al diversificării formelor de promovare şi
comercializare în special pe pieţele externe, a apămt şi s-a extins leasingul,
această tehnică care reuneşte finanţarea, producţia, comercializarea ca etape
distincte al aceleiaşi afaceri economice, sau le integrează fiind dificilă
departajarea netă a acestora.
Obiectul operaţiunilor de leasing îl formează, în special, echipamentele
electronice de calcul, aparatele şi instrumentele de măsură, mijloacele de
transport, maşinile-unclte, materialele pentru mecanică grea, maşinile agricole,
unele bunuri de folosinţă îndelungată etc. în ultimul timp, leasingul a cuprins şi
sectorul imobiliar, având ca obiect închirierea de clădiri cu destinaţie industrială
sau comercială, clădiri administrative.
93
Leasingul se dovedeşte o formă accesibilă de privatizare a
întreprinderilor de stat, fiind adeseori o primă treaptă în acest proces complex,
cu numeroase consecinţe social-economice.
În aprecierea cât mai complexă a conţinutului operaţiunilor de leasing,
trebuie să avem în vedere atât avantajele, cât şi limitele sale pentru partenerii la
acest tip de tranzacţie.
7.1.2. Avantajele şi limitele leasingului

Pentru client, avantajele constau în:
- mecanismul de plată prin taxa de leasing, care constituie un avantaj
prin economisirea în faza iniţială a capitalului propriu, plata unui avans nefiind
obligatorie;
- bilanţul firmei nu se modifică deoarece atât maşinile închiriate, cât şi
obligaţiile ce decurg din plata chiriei nu apar în acesta, chiria fiind considerată o
cheltuială a întreprinderii şi nu o investiţie;
- mărimea constantă a chiriei facilitează programarea mai riguroasă a
cheltuielilor;
- durata de închiriere poate fi astfel stabilită încât întreprinderea să fie
dotată permanent cu maşinile cele mai modeme şi cu cel mai bun randament;
- o economie totală importantă care se realizează în perioada de utilizare
a maşinilor relativ scurtă şi pentru care nu s-ar justifica cumpărarea;
- se poate conveni ca furnizorul să înlocuiască utilajul închiriat, cu altul
mai modem, importatorul fiind astfel ferit de efectele nocive ale uzurii morale
care a devenit foarte intensă în condiţiile revoluţiei ştiinţifico-tehnice actuale;
- furnizorii de leasing permit folosirea în continuare, după
încheierea perioadei contractuale, a maşinilor, solicitând chirii mai reduse.
Pentru furnizor, leasingul prezintă avantajele:
- contribuie la promovarea şi dezvoltarea exporturilor, furnizorul având
posibilitatea să realizeze pe lângă exportul tradiţional şi pe cel în leasing al
cărui mecanism permite extinderea cererii la o serie de mărfuri de valoare
ridicată;
- se atrag noi beneficiari care nu pot plăti întregul preţ, în cazul
vânzărilor cash, sau nici avansul, în cazul vânzărilor pe credit;
- câştigarea de noi clienţi şi ca atare rolul promotional al leasingului se
realizează, de asemenea, prin faptul că un anumit echipament este mai întâi
închiriat, pentru a-1 convinge pe client de randamentul său, iar în cazul unui
rezultat pozitiv, acesta va achiziţiona echipamentul;
- rata profitului este, de regulă, mai ridicată în cazul leasingului decât în
vânzările tradiţionale;
- obţinerea unor câştiguri suplimentare din revânzarea sau reînchirierea
maşinilor şi utilajelor care i-au fost retur-nate după expirarea perioadei de
închiriere de bază;
- bilanţul nu este afectat de datorii, în ciuda re finanţării, deoarece
vânzarea creanţelor nu presupune o cerere de credit şi reprezintă realizarea unor
câştiguri din închiriere, câştiguri care n-au ajuns însă la scadenţă.
Leasingul este o formă de privatizare ce prezintă avantaje atât pentru
stat, deoarece se conservă temporar proprietatea asupra unităţilor economice
respective, ele putând fi definitiv privatizate după ce clientul şi-a dovedit
calităţile manageriale, dovedindu-se astfel că întreprinderea are şanse reale de
94
progres, cât şi pentru clienţii respectivi, putând astfel să fie atraşi în această
acţiune de mare complexitate so-cial-economică, manageri capabili care
neavând capital, nu ar fi putut spera la asemenea afaceri economice.
Leasingul prezintă anumite limite şi comportă unele riscuri:
Pentru client:
- este eficient numai în condiţiile în care se poate exploata obiectul
contractului de leasing în toată perioada de închiriere;
- adeseori este mai costisitor decât cumpărările pe credit, iar opţiunea
pentru o astfel de operaţiune se justifică numai dacă sumele eliberate pot fi
investite în alte domenii rentabile;
- operaţiunea devine realmente rentabilă în situaţii nu-mericeşte limitate
(avem în vedere în special leasingul financiar). Cu alte cuvinte, leasingul are
limite în ceea ce priveşte posibilităţile de a oferi importatorului avantaje
economice certe. în condiţiile folosirii leasingului ca metodă de privatizare,
aceste limite, în general, nu mai apar.
Pentru furnizor:
- înstrăinează numai folosinţa, conservând proprietatea, deci bunurile
furnizorului pot fi deteriorate prin utilizarea necorespunzătoare a maşinilor de
către beneficiar, iar cauzele, adeseori, sunt greu de stabilit;
- după prima închiriere este posibil ca utilajul să nu-şi mai găsească
utilizatori.
Decizia asupra folosirii leasingului este, deci, rezultanta optimizării a
numeroşi factori dintre care unii au o acţiune contradictorie. în ansamblu, însă,
leasingul se dovedeşte o formă modernă de finanţare şi circulaţie a mărfurilor
cu perspective însemnate de extindere în afacerile economice interne şi
internaţionale.
Leasingul se aseamănă cu operaţiunea de vânzare-cumpărare în ce
priveşte finalitatea, obiectul operaţiunii îl constituie un bun care este schimbat
ca marfa, obţinându-se contravaloarea în bani; în leasing, accentul cade pe
vânzarea dreptului de folosinţă.
În unele ţări, leasingul este considerat ca formă de vânzare îh rate,
dar un serios contraargument îl constituie modalitatea de stabilire a perioadei de
rambursare a sumelor datorate de client (cumpărător sau locatar) în mod
arbitrar, în cazul vânzării în rate şi ţinând cont de viaţa economică a bunului ce
face obiectul operaţiunii, în cazul leasingului.
Prin conţinutul său economic, leasingul este un credit, de formă
specială, în care operaţiunea de restituire, inclusiv a dobânzilor, se face în rate.
El poate fi considerat şi o formă aparte a creditului bancar, dar, în loc de bani,
sunt împrumutate mărfuri concrete, bunuri mobile sau imobile.
Leasingul poate fi definit ca o formă modernă de comerţ exterior, de
import-export, un sistem original de finanţare, sub forma închirierii unor
mijloace de producţie. Spre deosebire de importul-exportul obişnuit, în care se
transferă de la un stat la altul proprietatea bunurilor vândute, în cadrul ope-
raţiunii de leasing, proprietarul nu se schimbă, el cedează doar dreptul de
folosinţă contra cost. Beneficiarul poate alege chiar furnizorii şi poate decide
dacă, la expirarea contractului, le va cumpăra sau nu.
Leasingul întruneşte următoarele caracteristici:
- disocierea dreptului de proprietate de cel de posesiune;
95
- riscul nu este un risc de producţie, ci un risc de proprietate de bunuri şi
anume, proprietarul s-a asigurat înainte de a cumpăra bunurile că are cui să le
închirieze pe o durată destul de lungă care să-i asigure acoperirea cheltuielilor şi
o anumită rentabilitate;
- societatea de leasing nu este dezinteresată de rezultatele producţiei, ea
trebuind să sprijine activitatea chiriaşului (întreţinere, reparaţii, service);
- leasingul lasă la latitudinea chiriaşilor potenţiali alegerea bunurilor şi
furnizorilor, exercitându-se însă o puternică influenţă asupra acestora de către
firma de leasing;
- societăţile de leasing exercită o influenţă mare asupra pieţei, mai ales
când sunt specializate pe anumite sortimente de bunuri sau pe un anumit
segment de piaţă, ceea ce conduce la organizarea de către înşişi producătorii a
unor sectoare proprii de leasing.
Prin toate acestea, leasingul apare în comerţul mondial ca o cale nouă,
promiţătoare de câştig, în care beneficiarii sunt: producătorul, finanţatorul şi
utilizatorul.
7.2. CLASIFICAREA OPERAŢIUNILOR DE LEASING
Extinderea utilizării operaţiunilor de leasing a fost însoţită de o

diversificare a modalităţilor concrete de organizare, comercializare şi finanţare,
ce permit constituirea unui set de criterii bine definite în funcţie de care se poate
efectua o clasificare a acestor operaţiuni:.
a) Dacă se ia în considerare poziţia furnizorului în contractul de
leasing, se disting:
Leasingul direct, care se realizează prin încheierea contractului între
producătorul exportator şi utilizatorul bunului care face obiectul operaţiunii,
finanţarea fiind asigurată de către furnizor.
Leasingul indirect, care presupune existenţa societăţilor specializate de
leasing, ce preiau funcţia de creditare, pe cea de prestrare de servicii, precum şi
asumarea riscurilor cc decurg din aceste operaţiuni.
Societăţile de leasing pot fi:
Societăţi generale de leasing care operează cu o largă gamă de produse,
achiziţionând echipamente de la diverşi producători pe baza specificaţiilor
beneficiarilor. La rândul lor, societăţile generale de leasing pot apărea fie cu
firme independente, fie ca sucursale ale unor societăţi financiare.
Societăţile de leasing de intermediere, care desfăşoară o activitate de
mijlocire. Proprietatea asupra echipamentelor închiriate aparţine celor care au
furnizat fondurile dc investiţii (societăţi şi bănci cu un capital foarte mare) care
urmăresc, de fapt, pe această cale, evaziunea fiscală.
Societăţi de leasing integrate, constituite de către mari unităţi
producătoare care au înfiinţat societăţi de leasing proprii pentru a beneficia de
avantajele financiare ce rezultă din aceste tranzacţii. Printre aceste întreprinderi
figurează marii producători de calculatoare electronice şi din industria aero-
nautică, companiile telefonice etc.
Băncile şi societăţile financiare sunt angrenate în operaţiuni de leasing
prin furnizarea de fonduri societăţilor de leasing, încheierea de aranjamente cu
marii producători care înfiinţează societăţi integrate de leasing, participarea la
96
împrumuturile făcute de terţe persoane pentru finanţarea unor operaţiuni de
leasing.
Societăţile de asigurare procedează în mod similar sub rezerva unor
restricţii ce le sunt impuse de legislaţiile diverselor ţări cu privire la efectuarea
de investiţii.
b) în funcţie de conţinutul ratei de leasing, raportată la preţul de
export distingem:
Leasingul financiar, care presupune în principiu ca în perioada de
închiriere de bază (prima închiriere) se realizeză întregul preţ de export al
obiectului contractat, inclusiv costurile auxiliare, precum şi un beneficiu.
Contractul de leasing financiar se încheie, în mod obişnuit, pentru
perioada de bază, care, de regulă, este mai scurtă decât durata de folosinţă a
obiectului închiriat şi nu poate fi reziliat de nici una din părţi , iar riscurile
economi-co-financiare sunt transferate în mod hotărâtor asupra clientului, în
cazul întârzierii plăţii ratelor de către client, parle-nerul are dreptul să dispună
de obiectul închiriat.
Leasingul financiar poate să aibă două variante: cu plata integrală şi cu
plata parţială. în prima variantă: ratele sunt astfel calculate încât după
încheierea perioadei dc bază întreprinzătorul să-şi poată acoperi cheltuielile de
producţie şi cele comerciale, plus alte cheltuieli suplimentare şi să realizeze
dobânda pentru capitalul investit plus un anumit beneficiu care sporeşte pe
măsura creşterii duratei de închiriere. în cea de-a doua variantă: la sfârşitul
perioadei de închiriere se determină valoarea reziduală a echipamentului folosit
iar clientul va plăti diferenţa dintre preţul de achiziţie şi valoarea reziduală şi
dobânda aferentă.
Leasingul funcţional presupune ca în perioada de bază să se realizeze
doar o parte din preţul de export al obiectului contractului. în acest tip de
leasing, accentul cade pe serviciile furnizate de societatea de leasing,
neexistând, de regulă, o relaţie directă între preţul la care a fost achiziţionat
echipamentul de către societatea de leasing şi chiria percepută. Societatea de
leasing îşi asumă, de obicei, riscurile uzurii morale şi răspunde de furnizarea
pieselor de schimb, efectuarea reparaţiilor, asigurarea echipamentelor şi plata
diverselor taxe şi impozite. Leasingul funcţional este reziliabil, la cererea
beneficiarului, formulată în avans faţă de data expirării contractului. Ambele
părţi au dreptul, după terminarea perioadei de bază, să prelungească durata
închirierii, fapt ce are loc, de regulă, în mod tacit. Leasingul funcţional este
folosit mai ales de către societăţile de leasing sau de către producătorii care
dispun de mărfuri foarte căutate pe piaţa mondială şi la care deţin poziţii cheie.
c) în funcţie de conţinutul ratelor percepute, leasingul poate fi:
Leasing brut, care cuprinde în ratele sale pe lângă preţul de vânzare al
mărfii (în totalitate sau parţial) şi cheltuielile de întreţinere, service şi reparaţii.
Uneori în cadrul acestui tip de leasing, furnizorii asigură şi instruirea şi speci-
alizarea personalului clientului, aceasta în scopul creării unor premise pentru
exploatarea cât mai raţională a maşinilor.
Leasingul net, care cuprinde în ratele sale numai preţul de export al
obiectului de închiriat.
d) Ţinând seama de particularităţile tehnicii dc realizare, se disting
o serie de forme de leasing:
97
Leasing-back, care cuprinde operaţiunile prin care proprietarul având
urgentă nevoie de fonduri băneşti, îşi vinde întreprinderea unei societăţi de
leasing şi apoi o închiriază printr-un contract obişnuit. Scopul acestor operaţiuni
este, deci, transformarea fondurilor imobilizate în fonduri disponibile. După
expirarea perioadei primare, în timpul căreia societatea de leasing reintră în
posesia fondurilor investite, proprietarul iniţial are dreptul să răscumpere
întreprinderea la un preţ dinainte stabilit, în general relativ scăzut. Acest lip de
operaţiuni se utilizează, de regulă, pentru bunurile imobilizate, dar uneori şi
pentru bunuri mobile, ele permiţând o finanţare pe termen lung în condiţii mai
simple decât prin procedeele tradiţionale, cum ar fi emisiunile de valori
mobiliare sau împrumuturile ipotecare.
Time-sharing presupune sistemul închirierilor în timpi partajaţi,
simultan de către mai multe întreprinderi. Această formulă de leasing s-a
adoptat în practică din considerente economice, cum ar fi, de exemplu, costul
ridicat al unor utilaje: echipamente electronice de calcul, avioane modeme de
transport, precum şi uzura morală rapidă a acestora. Ca urmare, pntru
intensificarea utilizării calculatoarelor electronice şi a altor utilaje, după unele
aprecieri, prin time-sharing, un computer de mare putere este folosit de peste
300-400 de întreprinderi, astfel încât taxa lunară plătită dc fiecare beneficiar
ajunge să fie de 3 până la 4 ori mai redusă decât cea percepută prin leasingul
obişnuit. Sistemul time-sharing a fost lansat abia în 1965, de către firma
GENERAL ELECTRIC, iar în circa două decenii s-a extins în peste 100.000 dc
întreprinderi, astfel încât după unele date statistice, peste 80% din parcul
mondial de mari computere sunt exploatate prin acest sistem.
Leasingul experimental se foloseşte în scopul promovării vânzărilor.
Astfel, pentru a promova vânzarea unor maşini şi utilaje, acestea sunt închiriate
pe perioade scurte, de câteva luni, în mod experimental, cu condiţia ca, după
expirarea acestei perioade, aceste bunuri să fie achiziţionate de clienţi, dacă
sunt corespunzătoare cerinţelor, sau să fie restituite dacă prezintă unele
neajunsuri.
Operaţiuni de hire, renting. în literatura de specialitate şi în practica
comercială se întâlnesc şi alte concepte definind operaţiunile de leasing, ca de
pildă: renting, hire. Acestea sunt, de fapt, operaţiuni de leasing pe termen scurt
sau foarte scurt şi cuprind închirierile cu ziua sau cu ora în special a mijloacelor
de transport sau a unor utilaje de construcţie: macarale, excavatoare etc. Având
în vedere perioada foarte scurtă de închiriere şi simplitatea acestor operaţiuni,
unii specialişti le consideră ca fiind forme de trecere de la închirierea obişnuită,
la leasing.
Principalele diferenţe între leasingul financiar şi renting sunt:
¾ rentingul constă în tradiţionala locaţie din partea unei societăţi
de servicii a unui parc de utilaje standardizate, pe când în leasing intervine o
societate care cumpără în scopul închirierii, bunuri special cerute de operatorii
economici;
¾ societatea de renting lucrează cu utilaje standardizate (vagoane,
aparatură medicală, centrale electrice de putere mică etc.), cu bune probabilităţi
de a le închiria ţinând cont de cererea ridicată de pe piaţă; societatea de leasing
închiriază pe termen mediu maşini cu grad înalt le specializare, şi care se află
sub incidenţa progresului tehnic galopant;
98
¾ de obicei, societatea de leasing desfăşoară o funcţie pur
financiară, asumându-şi riscul asigurării bunurilor închiriate, societatea de
renting adaugă alte prestaţii, cum ar fi cele de gestionare, întreţinere,
consultanţă şi revizie periodică a utilajelor, prin personalul tehnic de care
dispune;
¾ contractul de leasing presupune cumpărarea de utilaje pentru
care trebuie să se cunoască anticipat rentabilitatea, durata de utilizare şi
modalitatea de amortizare; contractul de renting permite utilizatorului să
beneficieze de utilaje deja disponibile oricând doreşte şi pe durata oportună.
Leasingul acţionar reprezintă o tehnică financiară pusă la punct de
Groupement Francais D'Entreprises şi definită credit bail d'actions, care a fost
inventată pentru a întâmpina cerinţele tot mai mari ale întreprinderilor mici şi
mijlocii în ce priveşte atragerea de fonduri.
Operaţiunea de leasing acţionar se poate sintetiza astfel:
¾ societate pe acţiuni de dimensiuni mici sau mijlocii îşi majorează
sau poate chiar să-şi constituie capitalul propriu prin emiterea de noi acţiuni
care sunt subscrise de un fond de investiţii;
¾ acest fond cedează în locaţie acţiuni societăţii emitente care varsă,
în schimb, periodic, o chirie, în baza unui contract de locaţie;
¾ la încheierea contractului, societatea emitentă arc posibilitatea de a
răscumpăra propriile acţiuni, la un preţ convenit între părţi, ţinând cont şi de
vărsămintele efectuate prin plata chiriilor.
Această operaţiune se mai poate desfăşura şi prin cedarea în
locaţie a titlurilor către un alt întreprinzător decât societatea emitentă care la
sfârşitul contractului poate deveni proprietar al acţiunilor.
Potrivit unor autori, chiria în leasingul acţionar ar trebui să ţină seama
de perioada de amortizare a capitalului, cât şi de rata dobânzii legată de
imobilizarea capitalului, în măsură să asigure o remunerare adecvată a titlurilor
emise de fond, acoperirea cheltuielilor generale de gestionare şi eventuala
depreciere a fondului.
Master leasing (leasingul de containere). Adesea, pentru expeditorii
de mărfuri şi pentru cărăuşi este mai avantajoasă închirierea de containere decât
achiziţionarea lor, ceea ce ar implica mari investiţii şi organizarea unei exploa-
tări eficiente a utilajelor, a întreţinerii şi reparării lor, a pregătirii unui personal
calificat. De regulă se realizează mai bine de către companii specializate în
ţinerea parcului dc containere. Acest leasing apare în două variante:
- term leasing, ceea ce înseamnă o închiriere pe termen dat;
- trip leasing, sau închirierea pe călătorie, situaţie în care intră în
calcul poziţia containerelor pe trasee şi regimul exploatării lor.
7.3. CONTRACTUL DE LEASING
7.3.1. Caracteristicile contractului de leasing
Contractul de leasing face parte din categoria contractelor de locaţie,

prezentând o serie de aspecte specifice ce ţin de obiectul şi tehnica de realizare
a acestei operaţiuni comerciale. Particularităţile pe care le prezintă diferitele
forme de leasing se reflectă şi în contractele ce regle- mentează aceste
operaţiuni, neexistând un tip dc contract universal valabil.
99
Făcând rezerva că întâlnim o varietate de contracte de leasing care
diferă de la o operaţiune la alta, ne vom referi la câteva elemente de valabilitate
mai largă ale acestor contracte. Printre elementele componente ale contractului
de leasing, menţionăm îndeosebi, pe cele referitoare la perioada de închiriere,
modul de determinare a taxei de leasing, precum şi obligaţiile şi drepturile
părţilor.
Societăţile de leasing împart viaţa tehnică a maşinilor (adică timpul în
care o maşină poate fi menţinută în stare dc funcţionare prin întreţinere şi
reparaţii) în două perioade: o perioadă primară, egală cu viaţa economică a
maşinii (intervalul de timp în care se apreciază că maşina nu riscă să sufere o
uzură morală) şi o perioadă secundară, echivalentă cu intervalul de timp care
durează de la terminarea vieţii economice până la sfârşitul vieţii tehnice a
maşinii.
Perioada primară corespunde, în unele cazuri, cu perioada de amortizare
fiscală, adică cu intervalul de timp fixat de legile fiscale, în care producătorii
pot prevedea la capitolul "cheltuieli" o cotă de amortizare neimpozabilă. în tim-
pul acestei perioade, ca regulă generală, contractul de leasing nu poate fi
denunţat în vederea rezilierii. în schimb, în decursul perioadei secundare,
contractul poate fi reziliat oricând, cu un preaviz conform cu prevederile
contractuale.
Contractul de leasing poate fi privit ca un complex de tehnici juridice
care corespund nevoii de creditare pe termen mediu şi lung, o formă de credit
ce permite întreprinderilor să obţină bunuri productive printr-o finanţare
exterioară şi trebuie să prevadă:
- materialul şi furnizorul ales;
- condiţiile de livrare şi de instalare a bunului, care vor rezulta după ce
au fost respectate din: documentele întocmite la livrare şi la instalare, cu
precizarea condiţiilor dc suportare a cheltuielilor şi riscurilor pentru chiriaş şi
furnizor, ca şi implicaţiile în caz de întârziere în livrare sau instalare;
- condiţiile de utilizare, întreţinere şi control asupra bunului
închiriat, cu detalierea obligaţiilor chiriaşului;
- garantarea bunului de către furnizor şi exonerarea societăţii de
leasing de orice responsabilitate;
- proprietatea bunului cu implicaţiile şi modul dc exercitare a dreptului
de proprietate;
- responsabilitatea chiriaşului şi varianta de asigurare;
- rezilierea contractului pentru diferite cazuri şi implicaţii pentru chiriaş
şi firmă;
- expirarea contractului (potrivit triplei opţiuni a chiriaşului);
- starea bunului restituit;
- modul de suportare a impozitelor şi taxelor;
- modul de soluţionare a reclamaţiilor;
- condiţiile particulare pentru locator şi locatar (cu aprecierea datei de
plată a primei rate şi eşalonarea anuală a celorlalte rate de chirie, cu precizarea
modului de plată).
100
1. Ce este leasingul.
2. Ce avantaje prezintă leasingul pentru client.
3. Ce avantaje prezintă leasingul pentru furnizor.
4. Care sunt riscurile pe care le prezintă leasingul pentru client.
5. Care sunt riscurile pe care le prezintă leasingul pentru furnizor.
6. Care sunt caracteristicile leasingului.
7. Definiţi formele societăţilor de leasing.
8. Ce înţelegeţi prin leasing financiar.
9. Definiţi leasingul brut.
10. Definiţi leasingul net.
11. Cum se poate sintetiza operaţiunea de leasing acţionar.
12. Definiţi contractul de leasing.

Bucureşti, 2002
Bucureşti, 2008
8. *** http://eur-lex.europa.eu.
101
BIBLIOGRAFIE
1. Cotleţ, Dumitru; Miheş, Adina; Pereş, Cristian; Lobonţ Oana,

Contabilitatea activităţii de comerţ exterior, Editura Orizonturi
Universitare, Timişoara, 2005
2. Feleagă, Niculae; Feleagă (Malciu) Liliana, Contabilitate
financiară – o abordare europeană şi internaţională, vol. I şi II,
Editura Infomega, Bucureşti, 2005
3. Feleagă, Niculae; Feleagă, Liliana, Contabilitate financiară – o
abordare europeană şi internaţională, ediţia a doua, vol. I şi II,
Editura Economică, Bucureşti, 2007
4. Feleagă, Niculae; Ionaşcu, Ion, Tratat de contabilitate financiară
(vol. I şi II), Editura de Vest, Timişoara, 1996
Camelia; Iosif, Anda; Bobiţan, Nicolae; Negruţ, Codruţa,
Contabilitate financiară, Editura Mirton, Timişoara, 2003
2003
românească conformă cu Directivele Europene, ediţia a III-a,
românească conformă cu Directivele Europene, ediţia a II-a,
Bucureşti, 2002
Bucureşti, 2008

Contabilitatea Operatiunilor de Comert Exterior

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Contabilitatea Operatiunilor de Comert Exterior

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Franca STANCU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Lect. drd. Franca STANCU

TEMA I. COMERŢUL EXTERIOR ÎN CONDIŢIILE PROVOCĂRILOR

1.1. CARACTERISTICILE COMERŢULUI INTERNAŢIONAL,

Etimologic, termenul de comerţ provine din latinescul „commercium”

1.2. COMERŢUL EXTERIOR – DEFINIRE, FUNDAMENTARE, ROL

Comerţul exterior4 este o ramură distinctă a unei economii naţionale

Volumul comerţului exterior = Exportul total + Importul total

1.3.TRĂSĂTURI ECONOMICO-FINANCIARE ALE ACTIVITĂŢII DE

Activitatea de comerţ exterior este caracterizată de anumite trăsături

1. Explicaţi de unde vine termenul de comerţ.

1. Cotleţ, Dumitru; Miheş, Adina; Pereş, Cristian; Lobonţ Oana,

2.1 STRUCTURI PRIVIND IMPORTUL DE MĂRFURI

Similar exportului, importul de mărfuri cunoaşte diferite forme de

2.2 ASPECTE GENERALE PRIVIND CONTABILITATEA

Relaţiile economice ale SCE au ca bază juridică contractele economice

DCV = Vp x (Csp - Csf)

2.2.1 Particularităţi privind importul pe cont propriu cu plata la vedere

Deşi conturile utilizate pentru Contabilitatea importului pe cont propriu

2.2.2 Particularităţi privind importul pe cont propriu pe credit comercial

Importul de mărfuri pe credit, adică cel pentru care plata mărfurilor se

2.3 TRATAMENTE CONTABILE PRIVIND IMPORTUL DE MĂRFURI

Studiu de caz la o societate comercială privind un import de mărfuri

SCE „ANITA” SRL prezintă următoarele informaţii cu privire la

Tratamentele contabile aferente studiului de caz de mai sus sunt

1. Înregistrarea achiziţionării mărfurilor din import, conform facturii

Fişa de calcul al importului

1. Calculul valorii externe FOB (cantitate achiziţionată x preţ unitar=100

a) cantitatea achiziţionată: 100 buc.

3. Calculul costului de achiziţie în valută

a)Cost de achiziţie în vamă în lei: 1

Ca o verificare: 66.3 € / buc. x 4 lei / € = 265.2 lei /

4. Plata furnizorului extern şi a prestatorilor de servicii ( asigurare pe

a.Valoarea angajamentelor faţă de furnizorul extern 5000 euro

a) Valoarea în lei la cursul 6.000 € x 4,00 lei = 24.000 lei

% = 5124 “Conturi la bănci în valută” 24060

% = 401 “Furnizori”(transport intern) 2.380

Se presupune că înregistrarea se face numai în momentul primirii

a) cheltuiala cu transportul pe parcurs intern se înregistrează direct în

b) cheltuiala cu transportul pe parcurs intern se înregistrează direct în

% = 401”Furnizori(transport intern) 2380

6. Plata facturii privind transportul pe parcurs intern

7. Facturarea mărfii A din import către clienţii interni

a) Cantitatea vândută de marfă A: 120 buc.

Valoarea mărfurilor vândute (a x b): 36.000 lei

411 „Clienţi" = % 42.840

8. Concomitent are loc scoaterea din gestiune a mărfii A vândute, ştiind

Contul 371 „Mărfuri" - Marfa A

Potrivit metodei FIFO, marfa A ieşită din gestiune se evaluează astfel:

Total 120 buc... 28.434 Iei

8. Încasarea contravalorii mărfurilor de la clienţii interni

5121 „Conturi ia bănci în lei" = 411„Clienţi" 42.840

2.4. CONTABILITATEA IMPORTULUI DE MĂRFURI ÎN COMISION

Importul de mărfuri în comision presupune ca societăţile de comerţ

2.4.1. Contabilitatea importului de mărfuri în comision cu plata la vedere

În context cu particularităţile stucturii cheltuielilor şi veniturilor,

¾ se primeşte importul în vamă şi se determină:

¾ se achită datoriile în vamă:

¾ se înregistrează obligaţia către partenerul extern, cât şi creanţa

¾ se achită furnizorul extern:

¾ firma comisionară a efectuat în contul beneficiarului de import o

¾ se facturează aceste cheltuieli către beneficiarul de import:

411 “Clienţi” =% 25.228.000