Codul lui Hammurabi (sau Hammurapi sau Codex Hammurapi) este cea mai veche culegere de legi, din

timpul regelui babilonian Hammurabi. Codul, scris probabil în jurul anului 1760 î.Hr., cuprindea un
Prolog, 282 de articole de lege și un Epilog. Textul a fost săpat pe o stelă din diorit lungă de 2,25 metri.
Stela a fost descoperită în 1902 de M. J. de Morgan în timpul săpăturilor arheologice efectuate la Susa.
Se presupune că a fost pradă de război luată de un cuceritor dintr-un oraș babilonian. Stela se află în
muzeul Louvre din Paris, iar o copie a ei se află la muzeul Pergamon din Berlin.

Codul lui Hammurabi nu a fost în epoca sa ceva ieșit din comun: cu trei sute de ani mai devreme, regele
sumerian Ur-Nammu scosese o culegere similară, iar cu 150 de ani înaintea lui Hammurabi, regele
Isinului, Lipit-Iștar, dispusese inscripționarea unei stele similare. Însă cele două coduri de legi sumeriene
s-au păstrat doar fragmentar. În contrast, codul lui Hammurabi a fost răspândit în exemplare
numeroase. O copie, pe tăblițe de lut, a fost descoperită în resturile bibliotecii din Ninive a regelui
asirian Asurbanipal.

Codul lui Hammurabi este apreciat mai mult din punct de vedere literar decât din cel juridic.

Codul diferențiază trei tipuri de oameni: omul liber, subalternul (omul care se prosternează) și sclavul
(juridic fiind asimilat unui bun mobiliar). Drepturile femeii sunt protejate juridic. Femeia dispune de
bunurile sale pe care le administrează liber, practică numeroase meserii și uneori poate avea răspunderi
importante în societate. După căsătorie, femeia se supune autorității soțului. Ca văduvă, poate
administra și apăra interesele moștenitorilor. La moartea tatălui (capul familiei), puterea revenea fiilor
și, în cazul lipsei de moștenitori de parte bărbătească, fiicelor. Pentru supuși, codul lui Hammurabi
prevedea obligativitatea monogamiei. Suveranii puteau fi însă poligami.

Codul de legi*modificare | modificare sursă+

 Dacă cineva acuză pe altcineva, fără să poată aduce vreo dovadă, acuzatorul va fi omorât.
 Dacă cineva acuză pe altcineva, și poate dovedi vina acestuia, el va fi răsplătit cu bani.
 Dacă un judecător ia o decizie într-un caz, iar apoi se dovedește că a greșit, va fi pus să plătească
de douăsprezece ori cât a impus el acuzatului, și nu i se va permite să mai judece.
 Dacă cineva fură pe fiul altcuiva, va fi omorât.
 Dacă cineva găsește un sclav evadat și îl returnează proprietarului, acesta va trebui să plătească
doi șekeli.
 Dacă un hoț este descoperit în timp ce fură, va fi omorât.
 Dacă cineva nu are suficientă grijă de un baraj, și barajul cedează, el va fi vândut, iar banii
obținuți vor înlocui recolta pierdută în timpul inundării culturilor.
 Dacă cineva inundă culturile unui vecin, îi va plăti pierderea.
 Dacă cineva își lasă grădina în seama unui grădinar, iar acesta își face treaba bine timp de patru
ani, în al cincilea an proprietarul e obligat să ia parte la grădinărit.
 Dacă grădinarul nu și-a făcut treaba bine, iar plantele suferă, el va plăti pierderea în funcție de
producția vecinului.
 Dacă cineva are o datorie, și nu poate plăti, el se poate vinde pe sine, pe soția sa, pe fiul său și
pe fiica sa să muncească; după trei ani ei vor fi eliberați.
 Dacă un om dator își plătește datoria cu un sclav, iar sclavul este suficient de bun, nu pot exista
obiecții.
 Dacă cineva se căsătorește cu o femeie, dar nu are niciun fel de relații cu aceasta, nu se
consideră căsătorie.
 Dacă o soție are relații cu un alt bărăbat, amândoi vor fi legați și aruncați în apă, dar soția poate
fi iertată de soțul ei și dăruită regelui ca sclavă.
  Dacă un bărbat folosește violența asupra soției altui bărbat pentru a se culca cu ea, el va fi
omorât, iar femeia considerată fără vină.
 Dacă un bărbat este capturat în război, iar femeia părăsește casa, deși este mâncare suficientă,
ea va fi aruncată în apă.
 Dacă un bărbat este capturat în război, și nu există mâncare, femeia este fără vină dacă
părăsește casa.
 Dacă un soț părăsește casa, soția pleacă în altă casă, iar soțul se reîntoarce, soția nu este
obligată să se reîntoarcă.
 Dacă un bărbat vrea să se despartă de o femeie care a dat naștere copiilor săi, o parte din
pământ și din bani trebuie cedată ei de soț. Când copiii cresc, ea se poate recăsători.
 Dacă un bărbat vrea să se despartă de o femeie cu care nu a avut copii, îi va da înapoi zestrea și
banii pe care i-a adus din casa tatălui ei.
 Dacă un bărbat adoptă un fiu, iar acesta crește în casa părinților adoptivi, părinții naturali nu pot
cere întoarcerea acestuia.
 Dacă cineva lovește pe altcineva de rang mai înalt, va fi biciuit în public de șaizeci de ori.
 Dacă cineva lovește pe altcineva de același rang, va plăti o mina de aur.
 Dacă un sclav lovește un om liber, îi vor fi tăiate urechile.
 Dacă un bărbat lovește o femeie însărcinată, iar aceasta pierde sarcina, el îi va plăti zece șekeli.
 Dacă un constructor construiește o casă, și o construiește bine, proprietarul va plăti doi șekeli
pentru fiecare suprafață a casei.
 Dacă, însă, nu reușește, și casa se prăbușește, ucigându-l pe proprietar, constructorul va fi
omorât.
 Dacă fiul proprietarului va fi omorât, fiul constructorului va fi ucis.

Observaţii generale

Codul lui Hammurabi nu este rezultatul unor dezbateri parlamentare de genul celor cu care suntem
obisnuți noi. El constituie codificarea în scris a principiilor de convieţuire socială practicate de civilizația
babiloniană acum 4000 de ani. Descrie atât normele de convieţuire acceptabile cât şi pe cele
neacceptabile. Denotă vechimea acestor valori pe care noi le numim tradiţionale dar pe care ideologia
deconstrucționistă contemporană le numeşte ”demodate”. Descrie valori unanim acceptate acum 4000
de ani. Denotă valori şi norme de convieţuire socială care foarte probabil au fost practicate vreme de
sute, ori chiar mii de ani, înainte de a fi codificate. Pe lângă asta documentul dă de înţeles că la un
anumit punct în evoluţia societății societatea a determinat că anumite practici sociale erau utile și altele
nu. În consecinţă, atât practicile utile cât şi cele dăunătoare au fost codificate cu scopul de a proteja şi
promova pe primele şi de a le interzice ori pedepsi pe cele din urmă. Analiza pe care o facem astăzi
denotă că ceea ce acum 4000 de ani oamenii vedeau ca fiind normal, astăzi văd ca fiind anormal. Natural
nu ne referim la sclavie ori instituţii de genul acesta, ci la instituţia multimilenară a familiei şi căsătoriei.

Cuvântul "căsătorie" apare în Cod de 13 ori, cuvântul "soţ" de 44 de ori, "soţie" de 67 de ori, "adulter"
de 3 ori, "familie" o dată, şi "divorţ" de 3 ori. Cuvântul "sex" nu apare de loc. Asta indica că pentru
societatea babiloniană de acum 4000 de ani căsătoria era importantă, relaţiile între soţ şi soţie bine
definite pentru a proteja unitatea familiei, iar lipsa cuvântului "sex" denotă că, spre deosebire de astăzi,
societatea primitivă nu era obsedată de sexualitate aşa cum ea este astăzi. Divorţul e menţionat ca fiind
îngăduit în cazul în care femeia era stearpă, iar adulterul era pedepsit cu moartea. Un bărbat care îşi
părăsea familia nu se mai putea întoarce la ea iar soţia lui avea dreptul să se alipească casei unui alt
bărbat. Pedepsele aspre pentru adulter şi abandonul familiei indica că babilonienii luau în serios
protejarea familiei şi a căsătoriei.

Căsătoria

Aflăm detalii interesante despre căsătorie în Codul lui Hammurabi. Codul nu o defineşte direct ci doar
indirect. Paragraful 128 afirmă, în traducerea engleză: "If a man has taken a wife and has not executed a
marriage contract, that woman is not his wife". (Româneşte: "dacă un bărbat şi-a luat o nevastă dar nu a
făcut un contract de căsătorie cu ea, acea femeie nu este soţia lui".) Căsătoria deci era constituită dintr-
un bărbat şi o femeie, bărbatul fiind numit "soţ" iar femeia "soţie". Dar pentru a fi oficial constituită şi
recunoscută în societate, uniunea dintre soţ şi soţie trebuia evidenţiată sub forma unui contract de
căsătorie. Asta denotă că în absenţa unui contract de căsătorie relaţia dintre bărbat şi femeie era o
relaţie de concubinaj. Ceea ce însemna că încă acum 4000 de ani societatea făcea distincţie între
concubinaj şi căsătorie. Oare de ce? Fără îndoială deoarece căsătoria, nu concubinajul, impunea
stabilitate relaţiilor între soţi, care la rândul ei impunea stabilitate socială pentru toţi membrii societăţii.
Căsătoria demarca perimetrii relaţiilor sexuale şi de familie, relaţiile între bărbat şi femeie şi între părinţi
şi copii. Toţi îşi cunoşteau rolurile şi limitele. Iar din asta toţi aveau numai de câştigat: bărbaţi şi femei,
părinţi şi copii, şi societatea în general. Ce înseamnă "contract de căsătorie"? Exact ceea ce în zilele
noastre continuă să diferenţieze căsătoria de concubinaj. Concubinajul nu e bazat pe legământ ci e o
convieţuire de convenienţă fără obligaţii reciproce. Căsătoria, însă, e bazată pe legământ. Legământul de
căsătorie între bărbat şi femeie implica promisiuni reciproce de fidelitate şi monogamie, de a trăi
împreună la bine şi la rău, în sănătate ori boală, şi de a exclude din relaţiile dintre soţ şi soţie persoanele
terţe. Promisiunile acestea erau făcute în prezenţa martorilor. E interesant şi de notat că şi Biblia, în
Vechiul Testament, defineşte căsătoria ca fiind un legământ între un bărbat şi o femeie făcut în fata
martorilor. (Maleahi 2:14 "Şi de ziceţi: "De ce?" Din pricină că Domnul a fast martor între tine şi femeia
tinereţilor tale, faţă de care tu ai fost viclean, deşi ea era tovarăşa ta şi femeia legământului tău".)

Punem în contrast această definiţie tradiţională a căsătoriei, veche de cel puţin 4000 de ani, cu defințiile
care se reliefează astăzi. Noua ideologie a familiei nu mai fundamentează căsătoria pe uniunea între
bărbat şi femeie, pe persoane de sex opus, nici pe legământul între soţ şi soţie, fidelitate, monogamie şi
excluderea persoanelor terţe din relaţiile între soţ şi soţie. Se vorbeşte tot mai mult despre un nou gen
de căsătorie, căsătoriile deschise ("open marriages") în care soţul permite femeii să întreţină relaţii
sexuale cu alte persoane, fie de sex opus fie de acelaşi sex, iar soţia permite acelaşi lucrul soţului ei legal.
Poliamoria ori căsătoria de grup face parte şi ea din acest trend şi cere tot mai strident să fie
recunoscută legal.

Copiii nenăscuţi

Copiii nenăscuţi erau preţuiţi şi aveau o valoare reală în Codul lui Hammurabi. Dacă o persoană agresa o
femeie slobodă însărcinată şi cauza pierderea fătului, nu se impuneau pedepse penale ci pecuniare,
despăgubirea fiind de 10 secheli. Codul lui Hammurabi menţionează multe delicte care trebuiau
despăgubite pecuniar, cea mai mare despăgubire fiind în cazul uciderii copilului nenăscut al femeii
slobode. În antichitate echivalentul unui sechel era de 10 dolari, ceea ce ne indică că acum 4000 de ani
uciderea copilului nenăscut se despăgubea cu echivalentul a 100 de dolari.
Divorţul

Divorţul era îngăduit în anumite circumstanţe dar interzis în altele. De exemplu, dacă soţia se
îmbolnăvea soţul nu o putea divorţa ci avea obligaţia să o întreţină pentru restul vieţii. (Art. 148) Iar
dacă divorţul era permis, bărbatul era obligat să dea femeii o parte din recoltă, avere şi bunuri pentru a-
şi întreţine copiii. (Art. 138)

Crime sexuale

Cu toate că în Cod nu se foloseşte cuvântul "sex", anumite relaţii sexuale erau interzise şi pedepsite.
Incestul era interzis. Un tată care întreţinea relaţii de incest cu fica lui trebuia expulzat din cetate. (Art.
154) Un tată care lua o soţie pentru fiul lui şi se culca cu ea era spânzurat iar fata înecată. (Art. 155) Dacă
un bărbat se culca cu soţia tatălui său după moartea tatălui, atât el cât şi femeia erau arşi pe rug. (Art.
157) Violul era pedepsit cu moartea bărbatului. (Art. 130) Adulterul era pedepsit cu moartea ambelor
persoane prin ștrangulare şi înec. (Art. 129)

Relevanța Codului lui Hammurabi astăzi

Codul lui Hammurabi e relevant în contextul furtunoaselor dezbateri actuale privind valorile. Sofisticaţii
contemporani privesc cu dispreţ principiile de interacţiune socială şi convieţuire ale înaintaşilor noştri cu
mii de ani în urmă. După ei aceste principii nu sunt relevante astăzi. Dimpotrivă sunt luate în râs cu toate
că trebuie recunoscut, de bună credinţă, că ele reprezintă prima încercare de reglementare în scris a
relaţiilor sociale civilizate. Este neîndoielnic că principiile enunţate în Codul lui Hammurabi au fost
adoptate pentru a preveni haosul moral şi decadența morală în care au trăit generaţiile de dinainte.
Dacă Hammurabi a socotit de bine să definească şi să standardizeze căsătoria, înseamnă că generaţia lui
a găsit modurile de convieţuire precedente haotice şi deficitare. Căsătoria a fost desemnată tocmai
pentru a produce ordine socială, să reglementeze relaţiile între sexe, părinţi şi copii, să protejeze copiii,
să protejeze soţii de intruziunea terţilor, şi să asigure succesiunea armonioasă a generaţiilor.

Ideologiile şi practicile contemporane se află tocmai la polul opus. După 3.750 de ani de istorie scrisă şi
mai bine de 4000 de ani de experienţă umană, căsătoria este re-definită. Hammurabi şi generaţiile din
vechime s-ar întoarce în mormânt dacă ar şti că după 3.750 de ani ţările "luminate" ale Europei au
legiferat căsătoriile între persoane de acelaşi sex. Crimele sexuale au fost şi ele, în mare parte,
dezincriminalizate. Adulterul nu se mai pedepseşte, la fel incestul. Doar violul încă mai este pedepsit.
Divorţul s-a liberalizat, iar motive bine întemeiate pentru a-l obţine nu mai sunt necesare. Dintr-o altă
perspectivă însă, Codul lui Hammurabi reprezintă şi un standard care trasează liniile definitorii ale
civilizaţiei. Civilizaţia începe atunci când societatea ştie să diferenţieze între bine şi rău, alege binele,
respinge răul, codifică binele şi pedepseşte răul. În consecinţă, o societate poate fi numită civilizată doar
atâta timp cât are discernământ, poate diferenţia între bine şi rău şi interzice răul. Abisul şi colapsul
moral încep acolo unde abilitatea de a discerne binele de rău se termină iar voinţa de a respinge raul se
stinge. La punctul acesta se află Europa zilelor noastre, îndrăznim să spunem. Avortul, imoralitatea
sexuală, uniunile sexuale rele, cultura morţii, pornografia, hedonismul, lipsa de interes faţă de
bunăstarea generaţiei de mâine – toate acestea sunt simptome ale faptului că Europa îşi pierde
abilitatea de a diferenţia între bine şi rău şi că voinţa ei de a respinge răul se stinge.
Codul lui Hammurabi reflectă, în ceea ce priveşte regimul pedepselor, un sistem foarte aspru. Pedeapsa
capitală este revăzută de cod de 34 de ori. Ea se aplica mai întâi unor infracţiuni îndreptate împotriva
patrimoniului şi de aceea socotite ca foarte primejdioase. Aşa este cazul furtului din patrimoniul regal
sau al templelor (art. 6), a celui săvîrşit prin spargere (art. 21) sau cu ocazia unui incendiu (art. 25); la
acestea se adaugă înlesnirea fugii sclavilor (art. 15) şi adăpostirea celor fugiţi (art. 16) sau ştergerea
semnelor cu care aceştia erau înfieraţi pentru a nu mai putea fi recunoscuţi şi revendicaţi de stăpânii lor
(art. 227). Tot cu pedeapsa capitală era pedepsit cel ce vindea un lucru furat (art. 9), cel care cumpăra
sau primea în păstrare – fără martori sau acte scrise – diverse bunuri din mâinile unui minor sau ale unui
sclav (art. 7), cel care revendica un lucru străin deşi nu-i aparţinea (art. 9) etc.

Cu aceeaşi pedeapsă erau sancţionate actele care denotau un comportament primejdios ce putea
ameninţa securitatea statului babilonian care, în plină dezvoltare, avea nevoie de o conducere autoritară
şi de oştire puternică: răscoala împotriva orînduirii de stat precum şi adăpostirea răsculaţilor şi
nedenunţarea acestora (art. 109); soldaţii care nu se supuneau ordinelor de mobilizare, chiar dacă au
trimis în locul lor un substitut (art. 26)3; guvernatorii şi căpitanii de district care acceptau înlocuiri de
combatanţi în armatele regale (art. 33) sau care îi jefuiau pe soldaţi de bunurile lor şi de darurile primite
de la rege sau îi nedreptăţeau în alte chipuri (art. 34).

Aceeaşi pedeapsă îi aştepta pe toţi aceia care ar fi nesocotit regulile eticii familiale. Cădeau sub
incidenţa pedepsei: adulterul femeii (art. 129) sau simpla ei imoralitate dacă aducea ştirbire demnităţii
soţului (art. 143), violul fetelor (art. 130), incestul (art. 154, 155, 157, 158), asasinarea bărbatului de
către femeie (în scopul unei noi căsătorii) (art. 153), părăsirea căminului conjugal de către soţia al cărei
soţ a fost făcut prizonier, deşi avea cele necesare traiului (art. 133) etc.

În fine, pedeapsa cu moartea se aplica şi acelora care îi învinovăţeau pe alţii de crime grave, dar nu-şi
puteau dovedi afirmaţiile (art. 1), cât şi a martorilor care, într-o pricină ce ar fi adus condamnarea
capitală a inculpatului, au fost descoperiţi a fi martori mincinoşi (art. 3).

Modurile de execuţie a pedepsei cu moartea nu sunt toate prevăzute de lege. Apar specificate numai:
înecarea, arderea şi spânzurarea.

Codul prevede aplicarea legii talionului în mai multe cazuri: ochi pentru ochi (art. 196), os pentru os (art.
197), dinte pentru dinte (art. 200). Uneori, talionul păstrează forme specifice, cunoscute sub denumirea
de talionul “compensaţiilor familiale”. Art. 209 şi 210 prevăd că, în cazul în care cineva a pricinuit prin
lovituri moartea fiicei unui om liber, drept pedeapsă va fi ucisă fiica delincventului. O dispoziţie
asemănătoare cuprind art. 229 şi 230, care prevăd că arhitectul constructor al unei case ce s-a năruit din
pricina nepriceperii sale va fi pedepsit cu moartea, dacă stăpânul casei a fost ucis cu această ocazie, sau
cu omorârea propriului copil, dacă cel ucis a fost copilul proprietarului ce şi-a construit casa.

În fine, o ultimă normă arhaică din aceeaşi categorie este prevăzută de art. 116: dacă un copil moare din
pricina loviturilor sau a unui rău tratament în casa creditorului unde fusese adus drept ostatic de către
tatăl său în temeiul unei datorii contractate, creditorul va fi pedepsit cu moartea propriului său fiu.
Codul prevedea că regula se va aplica în cazul în care ostaticul era fiul unui om liber; dacă ostaticul era
fiul unui sclav, creditorul trebuia să plătească doar o treime dintr-o mină de argint. În ambele cazuri, se
adăuga drept pedeapsă complementară pierderea creanţei.

Alte pedepse aspre: „Dacă copilul loveşte pe tatăl său, să i se taie mîinile“ (art. 195); dacă un om şi-a dat
copilul la o doică, iar copilul a murit în braţele doicii, fiindcă doica, fără învoirea tatălui şi a mamei,
alăptase un alt copil, dovedindu-se acest fapt, să i se taie sânul. . . (art. 194); dacă copiii unor servitori
sau prostituate şi-ar renega părinţii lor adoptivi, spunându-le „tu nu eşti tatăl meu, tu nu eşti mama
mea“, „să i se taie – spunea legea – limba“ (art. 192), iar dacă dispreţuindu-i s-ar întoarce a casa
părinţilor naturali, “ să li se scoată ochii” (art. 193).

Pedepse de acelaşi gen prevede legea împotriva chirurgului care necunoscându-şi meseria, îşi omoară
pacientul sau îi pricinuieşte leziuni grave („i se vor tăia mîinile“ – art. 218) sau a arendaşului căruia
încredinţându-i-se, odată cu fondul, unelte şi vite de muncă, este surprins furînd grăunţe sau furaje (art.
253). Şi în acest din urmă caz legea îl pedepseste cu tăierea mâinilor. În fine, sclavului ce îndrăznea să
spună stăpânului său: „tu nu eşti stăpânul meu“, i se tăia urechea (art. 232).

Pedepsele reflectă concepţia de clasă a codului, deoarece ele sunt stabilite în conformitate cu poziţia
socială a părţilor în cauză. Dacă un om liber (awelum) scoate un ochi sau un dinte altui om liber, i se va
aplica legea talionului (art. 196, 200); dacă victima este un om „din lumea măruntă“ (muşleenu)
delincventul va plăti pentru un ochi o amendă de o mină de argint (art. 198) sau numai o treime de mină
pentru un dinte (art. 201); dacă însă victima este un sclav, amenda se va ridica la jumătate din preţul
sclavului (art. 199) şi va fi încasată de stăpânul

acestuia.

Cine lovea o persoană superioară lui în ierarhia socială, primea în public 60 de lovituri cu vîna de bou
(art. 202), dar dacă victima făcea parte din aceeaşi categorie socială cu el („îi este egal”) plătea o mină
de argint. Pentru lovirea unui om de rând (muşleenu) amenda se reducea la zece sicli de argint (art.
204), iar dacă sclavul lovise un om liber, i se tăia urechea (art. 205).

Cel care lovea fiica însărcinată a unui awelum provocîndu-i avortul era ţinut la plata unei amenzi de zece
sicli de argint (art. 209); dacă acelaşi lucru se întâmplă cu fiica unui muşkenu, amenda era numai de cinci
sicli (art. 211), iar daca victima era o sclavă, pedeapsa se reducea şi mai mult: doi sicli de argint. Dacă
loviturile pricinuiseră moartea victimei: pentru fiica unui om liber era omorâtă fiica delincventului (art.
210), pentru fiica unui om „mărunt“ se plătea o jumătate de mină de argint (art. 212), iar pentru o
sclavă, numai o treime de mină de argint (art. 214). Aceeaşi concepţie era prezentă şi în cazurile în care
chirurgul îşi ucisese, din neştiinţă sau neglijenţă, pacientul. Dacă victima era un om liber, pedeapsa era
mutilarea medicului: i se tăiau mîinile (art. 218), dar dacă era vorba de sclavul unui om „mărunt“
chirurgul era ţinut să dea un alt sclav în locul celui decedat (art. 219).

Codul lui Hammurabi cuprinde şi câteva idei „moderne“ în privinţa represiunii penale. Este vorba de
noţiunea de culpabilitate, de vinovăţie, care, precum se ştie, constituie în dreptul evoluat una din
trăsăturile esenţiale ale infracţiunii; în adevăr, fără culpabilitate nu poate exista nici infracţiune şi nici
răspundere penală. De aceea, dacă făptuitorul, fiindu-i constrânsă voinţa, nu s-a putut manifesta în mod
liber sau, dacă nu şi-a putut da seama în momentul săvârşirii faptei – datorită unei erori de fapt, caz
fortuit, iresponsabilitate etc. – de urmările pe care actul său le-ar fi putut avea, nu exista vinovăţie şi
prin urmare nici încriminare. De aceea, codul prevede că persoana care, într-o încăierare, lovind o alta, o
răneşte, dovedind că n-a lovit-o cu intenţie („cu ştiinţă nu am lovit-o“), nu va fi pedepsit, dar va fi ţinut
să plătească îngrijirea medicală (art. 206). Dacă cel rănit moare, delincventul se va pedepsi cu o amendă
de jumătate de mină de argint, când e vorba de un om liber, şi numai cu a treia parte din mină, dacă
victima a fost o persoană „măruntă“ (art. 207, 208).

Aceleaşi principii se aplică şi chirurgului care, indus în eroare de un terţ, imprimă pe trupul unui om liber
semnul distinctiv al sclaviei, îngăduind astfel revendicarea celui liber de către persoana care l-a înşelat
pe medic. Dacă chirurgul a făcut-o cu ştiinţă, va fi pedepsit cu moartea (art. 227).

Aceeaşi soluţie o dă codul cu privire la răspunderea pentru animale. „Dacă un bou furios împunge,
fugind, un om şi-l omoară, nu decurge de aici pentru nimeni nici un drept la acţiune (art. 250); dacă însă
proprietarul ştia că boul său împunge, iar faptul ajunsese de notorietate publică şi totuşi nu i-a tăiat
coarnele nici nu l-a legat, va plăti drept amendă jumătate de mină de argint, dacă cel ucis era um om
liber (art. 251).

Regula nu este diferită nici pentru cazul ostaticilor încredinţaţi de către debitor creditorului, pentru plata
datoriilor. Dacă ostaticii mor în casa creditorului de moarte naturală, nimeni nu poate pretinde nimic
(art. 115), dar dacă decesul se datorează bătăilor sau răului tratament impus de creditor, se face
distincţia despre care am mai vorbit: când ostaticul a fost un membru al familiei debitorului, copilul
creditorului este pedepsit cu pedeapsa capitală, iar când ostaticul este numai sclavul debitorului,
creditorul va plăti o treime de mină de argint.

O altă cauză care înlătură pedeapsa este „starea de necesitate“: „dacă cineva a fost făcut captiv şi în
casa sa nu rămâne nimic de mâncare, iar soţia intră în casa altuia, această femeie nu are nici o vină“ (art.
131) şi în consecinţă nu este pedepsită cu înecul, aşa cum sunt pedepsite soţiile care, deşi nu duc nici o
lipsă materială, părăsesc casa soţului căzut în captivitate, pentru a convieţui cu un alt bărbat (art. 133).

În fine, codul instituie răspunderea colectivă a comunităţilor teritoriale în ale căror hotare s-au săvârşit
furturi şi făptaşii nu au fost descoperiţi: centrul oomunităţii respective şi şeful ei vor asigura, în astfel de
situaţii, despăgubirea victimei (art. 23)