În studiul nostru despre culori trebuie menționat că „termeni cromatici sunt o submulțime

lexicală foarte schimbătoare.” [1]

Denumirile culorilor depind de caracterul limbii, nu doar de structura gramaticală a
acesteia, ci și de modul cum limba formează termeni și cum formează relații dintre obiect și
termen, deoarece atunci când vorbim despre culori trebuie luată în calcul și percepția personală,
pentru că dicționarul, preluând definiția din fizică, definește culoarea ca„totalitatea radiațiilor de
lumină de diferite frecvențe pe care le reflectă corpurile și care creează asupra retinei ochiului o
impresie specifică.” (2)
„Terminologia cromatică din limba română este încadrată, din punct de vedere
morfologic, în clasa adjectivului. Termenii cromatici românești care sunt moșteniți din latină pot
fi utilizați atât ca adjective, cât și ca substantive.”, accentuează Radu-Golea. (3)
În analiza sistemului și a termenilor cromatici trebuie menționată lucrarea lui A. Mollard-
Desfour unde ea scrie că în general, în spaţiul cultural european sunt selectate unsprezece /
douăsprezece câmpuri lexicale cromatice care desemnează cele şapte culori fundamentale /
primare (roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo, violet), cele două aşa-zise non-culori,
alb şi negru, respectiv, dar și cele trei culori derivate brun, gri şi roz. (4 )
Din cercetarea lui Moroianu reiese că: „Din punct de vedere etimologic, dintre culorile
considerate fundamentale, patru sunt moştenite din latină (albastru < albaster, galben <galbinus,
rosu <roseus, verde < virdis ) fiind, în consecinţă, cuvinte cu o mare frecvenţă şi rezistenţă în
limbă, baze generatoare de numeroase şi expresive creaţii interne, componente ale multor unităţi
frazeologice, atât vechi şi populare, cât şi neologice, calchiate după modele externe” (5)
În aceeaşi situaţie se află şi alb şi negru, moştenite, de asemenea, din latină (albus pentru
alb și negru de la negrus).

Vorbind despre culori, și despre clasificarea culorilor, trebuie menționată definiția

culorilor și clasificările acestora. Cum s-a spus deja și mai sus, culoarea este „totalitatea
radiațiilor de lumină de diferite frecvențe pe care le reflectă corpurile și care creează asupra
retinei o impresie specifică; aspectul colorat al corpurilor”.7 În afară de clasificările deja
menționate în textul lucrării noastre, mai există o clasificare, care împarte culorile în
fundamentale și nefundamentale.
În limba româna culorile fundamentale, în conformitate cu Micul dicționar academic(6)
sunt definite ca: „Fiecare dintre culorile (roșu, galben și albastru) care nu pot fi obținute prin
amestecul altor culori și care, amestecate între ele, dau toate celelalte culori”. Aceasta definiție
este una generală. O definiție lingvistică a culorilor am găsit doar în textul lui Berlin și Kay:
„ ...deși limbile diferite codifică în vocabularul lor un număr diferit de categorii de culori
fundamentale, există un inventar total universal de exact unsprezece categorii de culori
fundamentale, din care sunt luate întotdeauna cele unsprezece sau mai puține culori
fundamenatale din orice limba dată. Unsprezece categorii ale culorilor fundamentale sunt alb,
negru, roșu, verde, galben, albastru, maro, violet, roz, portocaliu și gri.” (7)
Vorbind despre numele de culori vorbim despre o clasă foarte mare care crește în fiecare
zi.
Conform teoriei lui Berlin și Kay, există culorile fundamentale sau în limba engleză ‒
basic color terms. Este termenul pe care l-au introdus Berlin și Kay în lucrarea lor din 1969. În
lucrarea lor, Berlin și Kay scriu despre existența unei universalii semantice în domeniul
termenilor cromatici și despre dezvoltarea lor istorică: „Cercetarea raportată aici indică faptul că
există universalii semantice în domeniul vocabularului de culori. În plus, aceste universalii par să
fie legate cu dezvoltarea istorică a tuturor limbilor într-un mod care poate fi denumit în mod
corespunzător evolutiv. Date experimentale au fost colectate de studenți și autori de la
informatori vorbitori de limba maternă...”. (8)
Datele culese de la informatori au fost completate cu date scrise (din dicționare, gramatici
etc.). Cercetarea lui Berlin și Kay se bazează pe nouăzeci și opt de limbi. „Ipoteza noastră este
bazată pe experiența noastră intuitivă în câteva limbi de trei ramurimari independente.
Convingerea noastră a fost că numele de culori se traduc foarte ușor între diferite perechi de
limbi neînrudite, prin urmare teza relativității lingvistice extreme nu poate fi validă...Se pare că,
deși limbile diferite codifică în vocabularul lor un număr diferit de categorii de culori
fundamentale, există un inventar total universal de exact unsprezece categorii de culori
fundamentale, din care sunt luate întotdeauna cele unsprezece sau mai puține culori
fundamenatale din orice limba dată.” (9)
Vorbind despre culorile fundamentale în limba română putem să spunem că există
unsprezece culori fundamentale dacă facem clasificarea după Berlin și Kay, dar ‒putem să
vorbim și despre douăsprezece culori fundamentale când vorbitori fac diferența dintre albastru și
indigo.
A. Mollard-Desfour, scrie despre culorile fundamentale: „În general, în spaţiul cultural
european sunt selectate unsprezece/douăsprezece câmpuri lexicale cromatice care desemnează
cele şapte culori fundamentale/primare (/ROŞU/, /PORTOCALIU/, /GALBEN/, /VERDE/,
/ALBASTRU/, /INDIGO/, /VIOLET/), cele două aşa-zise non-culori, /ALB/ şi /NEGRU/,
respectiv, cele trei culori derivate /BRUN/, /GRI/ şi /ROZ/” (11)
Bošnjak Botica și Olujić în lucrarea lor, continuă ideile altor cercetători, scriu că lângă
culorile fundamentale în fiecare limba există și culorile nefundamentale (non-basic color terms),
nuanțe. Culorile nefundamentale pot să fie diferite în fiecare limbă.
 Caracteristicile culorilor nefundamentale, derivate sunt, de exemplu: 1) culorile derivate
sunt stimulate de obiectul din mediu înconjurător 2) sunt formate cu sufixe derivate, de exemplu
-iu (carton stacojiu; azuriu), 3) aproape în întregime se folosesc de descriere (în toga ta crem;în
jurul meu fluturaşi bej şi cenuşii), 4) apar în textele specifice (despre modă, cultură, machiaj
etc.), 5) în mare parte sunt definite neconsistent în dicționare. (12)

Fiecare limbă are un set de termeni de culoare de bază. Cu toate acestea, acești termeni de
culoare nu împart semnificațiile culorii în același loc sau mod. Cu alte cuvinte, conceptul
lingvistic cognitiv pentru "culoare" este reflectat idiosincratic în fiecare limbă. Potrivit lui
(Wilson & Keil, 1999), „studiul culturii este relevant pentru știința cognitivă din două motive
majore. Primul este că însăși existența culturii, pentru o parte esențială, este atât un efect, cât și
un aspect de abilități cognitive umane. Al doilea motiv este legat de cultura societăților umane de
astăzi, adică este legat de fiecare aspect al vieții umane, în special, al activității cognitive.
Astfel, acest studiu a examinat semantic termenii de culoare în limba română, și le-a
comparat cu termenii în limba engleză, astfel încât să arate modul în care termenii de culoare în
aceste două limbi diferite extind funcțiile lor semantice originale cu sensuri diferite bazate pe
date culturale. Rezultatele acestei activități ar trebui să furnizeze dovezi care susțin opinia că
semnificațiile culorii au variat în consecință, pe baza unui om universal identificabil, ceea ce ne
extinde înțelegerea și asupra motivului pentru care unii termeni de culoare par să aibă
semnificații semantice diferite, în ciuda faptului că au mecanisme similare în extinderea lor,
precum și motivele pentru care unii termeni de culoare par să aibă sensuri atât negative dar și
pozitive.

Există șase culori de bază luate în considerare în cultura românească, și anume negru, alb,
roșu, verde, albastru și galben, la fel și în cultura engleză.
Deși englezii recunosc mai mulți termeni cromatici, există unsprezece termeni de culoare
principali (alb, negru, verde, albastru, roșu, galben, gri, maro, roz, portocaliu și violet); ca în
orice alte limbi. În scopul de a efectua compararea viabilității cu alte limbi, prezenta cercetare a
studiat șase culori cel mai frecvent utilizate, și concentrate pe experiența umană, unde s-a inclus
și semnificațiile și simbolistica lor negativă și pozitivă.
Fiecare termen de culoare foloseste două tipuri de semnificatie, cea de bază, se referă la
sensul original al termenului de culoare și semnificația adițională ce se referă la un sens extins,
de la sensul inițial până la un sens suplimentar, care este folosit doar în anumite contexte.
Negru – Black
Albul – white
Galbenul – yellow
Verdele – green
Roşu – red
Albastru – blue