Sunteți pe pagina 1din 46

LISTA CU SUBIECTELE LA DISCIPLINA DREPT CIVIL.

PARTEA GENERALĂ

1. PRINCIPIUL IREVOCABILITĂŢII ACTULUI JURIDIC CIVIL


Principiul irevocabilității actului juridic este o consecință a principiului forței obligatorii
a actului juridic.
Conform acestui principiu, actului bilateral nu i se poate pune capăt prin voința numai a
uneia din părți, iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voință, în
sens contrar, din partea autorului actului.
Consacrarea acestui principiu se regăsește în art. 1270 alin 2 din Codul civil
Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de
lege."
In privința actului unilateral nu există un text asemănător, cu caracter de principiu, care să
stipuleze regula irevocabilității. Trebuie avute în vedere dispozițiile art. 1325 din
Codul civil, conform cărora, dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile legale privitoare
la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale.
Excepțiile de la principiul irevocabilității se prezintă sub forma posibilității denunțării
unilaterale in materia actelor bilaterale.
Astfel, potrivit art. 1276 alin 1 din Codul civil, "Dacă dreptul de a denunța contractul este
recunoscut uneia dintre părți, acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului
nu a început"
In cazul contractelor cu executare succesivă sau continuă, dreptul de denunțare poate fi
exercitat și după începerea executării, dar denunțarea nu va produce efect în privința
prestațiilor executate sau aflate în curs de executare. Și in cazul contractului încheiat pe o
perioada nedeterminata există posibilitatea denunțării unilaterale de către oricare din părți,
cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz.
În cuprinsul sau, Codul civil reglementează aplicații ale excepțiilor de la principiul
irevocabilității contractelor:
- art. 2030 alin 1 lit e) C.civ., in materia contractului de mandat: contractul de
mandat încetează prin revocarea sa de către mandant
- art. 2115 alin 1 C.civ. privind contractul de depozit, deponentul poate să
solicite oricând restituirea bunului depozitat, chiar înăuntrul termenului convenit
- art. 1816 C.civ. in materia contractului de locațiune, dacă locațiunea a fost
făcută fără determinarea duratei, oricare dintre părți poate denunța contractul prin notificare
adresata celeilalte părți.

2. PRINCIPIUL RELATIVITĂŢII EFECTELOR ACTULUI JURIDIC CIVIL


Esența principiului relativității efectelor actului juridic civil este înțeleasă ca
regula conform căreia căreia un act produce efecte numai față de autorii sau
autorul său, el neputând să profite ori să dăuneze altor persoane.
În alte cuvinte, actul bilateral dă naștere la drepturi și obligații numai pentru
părțile lui, iar actul unilateral obligă pe autorul lui (res inter alios acta, al ii s
neque nocere, neque prodesse potest).
Principiul relativitatii efectelor actului juridic este consacrat în art. 1280 din
Codul civil: "Contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se
prevede altfel."
Justificarea principiului relativității se găsește în două idei de bază: pe de o parte, el este
impus de însăși natura volițională a actului juridic civil - dacă este firesc ca cineva să
devină debitor ori creditor pentru că și-a manifestat voința în acest sens, este tot așa de
firesc ca altcineva să nu devină creditor sau debitor fără voia sa - și, pe de altă parte,
soluția contrară ar fi de natură să aducă atingere libertății persoanei.
Înțelegerea conținutului principiului relativității, ca și a excepțiilor, presupune precizarea
noțiunilor de părți, avânzi-cauză și terți deoarece, în raport cu un anumit act juridic
civil, toate subiectele de drept civil se plasează în una din aceste trei noțiuni.
Parte înseamnă persoana care încheie actul juridic civil, fie personal, fie prin
reprezentare, și în patrimoniul ori persoana căreia se produc efectele actului juridic
întrucât a exprimat un interes personal în acel act.
Termenul „parte" desemnează atât pe una din părțile actului bi ori multilateral, cât și pe
autorul actului unilateral.
Spre exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de A cu B, fiecare este parte
a contractului - vânzător, respectiv cumpărător - dar și autor al ofertei, respectiv al
acceptării ofertei.
Important de reținut este că, din punct de vedere juridic, parte nu este numai persoana
care încheie direct și personal actul juridic civil, ci și aceea care îl încheie prin
reprezentantul său (legal ori convențional).
Părțile reprezintă categoria de persoane față de care actul juridic civil își produce
efectele în virtutea principiului relativității.
Având-cauză este persoana care, deși n-a participat la încheierea actului, totuși,
suportă efectele acestuia, datorită legăturii sale juridice cu părțile actului.
Există trei categorii de avânzi-cauză: 1) succesorii universali și succesorii cu titlu
universal; 2) succesorii cu titlu particular; 3) creditorii chirografari.
Succesorii universali și cei cu titlu universal formează o singură categorie de avânzi-
cauză deoarece între ei există numai o deosebire cantitativă, iar nu calitativă.
Este succesor universal persoana care dobândește un patrimoniu în întregime, adică o
universalitate (universitas bonorum), precum: moștenitorul legal unic, legatarul
universal, persoana juridică dobânditoare a unui patrimoniu prin efectul comasării
(fuziune și absorbție).
Este succesor cu titlu universal persoana care dobândește o fracțiune dintr-un
patrimoniu, precum: moștenitorii legali, legatarii cu titlu universal, persoana juridică
dobânditoare, a unei părți din patrimoniul persoanei juridice divizată (total ori parțial).
Din punct de vedere juridic, succesorii universali și cu titlu universal sunt continuatori ai
personalității autorului lor, tocmai pentru că dobândesc un patrimoniu, respectiv o
fracțiune de patrimoniu.
Calitatea succesorilor universali, și cu titlu universal de a fi avânzi-cauză constă
în aceea că actul juridic încheiat de autorul lor își produce efectele și față de ei; în
principiu, acești succesori preiau toate drepturile și obligațiile autorului, respectiv o
parte a lor; spunem „în principiu" deoarece nu se transmit succesorilor drepturile
incesibile, strâns legate de persoana autorului.
Succesorii cu titlu particular - a doua categorie de avânzi-cauză - sunt persoanele care
dobândesc un anumit drept, privit individual (ut singuli), precum: cumpărătorul,
donatorul, legatarul cu titlu particular, persoana juridică dobânditoare a activului net, ca
efect al dizolvării altei persoane juridice.
De reținut că, în cazul succesorului cu titlu particular, calitatea sa de având- cauză nu se
apreciază în raport cu actul prin care a dobândit un anumit drept - în acest act având
poziția juridică de parte -, ci în raport cu acte anterioare ale autorului, referitoare la
același drept ori bun, încheiate cu alte persoane, respectându-se și cerințele de
publicitate, dacă legea le cere.
Creditorii chirografari - a treia categorie de avânzi-cauză - sunt acei creditori care nu au
o garanție reală pentru creanța lor (gaj ori ipotecă). Acești creditori au garantată creanța
doar cu un drept de „gaj general", la care se referă art. 2324 alin. 1 C. civ.
Creditorii chirografari sunt avânzi-cauză al debitorilor lor în sensul că ei suportă
influența actelor juridice patrimoniale încheiate de debitori cu alte persoane, prin care
activul patrimonial (gajul general) se mărește ori se micșorează. Asemenea acte trebuie
respectate de creditorul chirografar, el neavând dreptul de ingerință în actele debitorului
său.
Totuși, calitatea de având-cauză a creditorului încetează față de actele încheiate de
debitor în frauda intereselor sale. Împotriva acestor acte - față de care devine terț -
creditorul chirografar poate intenta acțiunea revocatorie sau pauliană sau acțiunea în
declararea simulației.
Terții sunt persoanele străine de actul juridic - penitus extranei.
De menționat că, între „avânzi-cauză" și „terți" poate exista un „transfer", în sensul că,
aceeași persoană poate fi având-cauză în raport cu un anumit act juridic civil al
autorului său și să fie terț în raport cu alt act juridic, încheiat de același autor.
Excepții:
Excepțiile de la relativitatea efectelor contractului reprezintă situațiile în care acestea se
produc față de persoane care nu au participat nici direct și nici prin reprezentant la
încheierea actului juridic.
În categoria excepțiilor considerate aparente de la principiul relativității intră:
situația avânzilor- cauză, promisiunea faptei altuia, simulația, reprezentarea, acțiunile
directe.
Este considerata o veritabilă excepție stipulația pentru altul sau „contractul în favoarea
unei terțe persoane".
Promisiunea faptei altuia reprezinta un contract prin care o persoană-debitorul promitent
se obligă față de creditorul beneficiar să obțină consimțământul unei terțe persoane de a
încheia personal sau prin reprezentant un anumit contract sau să ratifice actul încheiat în
absența sa.
Art. 1283 din Codul civil arată că: „acela care se angajează la a determina un terț să
încheie sau să ratifice un act, este ținut să repare prejudiciul cauzat dacă terțul refuză să
se oblige sau, atunci când s-a obligat și ca fideiusor, dacă terțul nu execută prestația
promisă".
Simulația reprezintă operația juridică potrivit căreia printr-un act public, dar nereal
(denumit simulat), se creează o altă situație decât aceea stabilită printr-un act juridic
ascuns, secret, dar adevărat.
Între părți va produce efecte contractul secret, in schimb, fata de terții de bună- credință,
va produce efecte actul public, acesta având însă opțiunea să invoce simulația împotriva
părților, dacă aceasta le vatămă drepturile.
Reprezentarea semnifică procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, numită
reprezentant încheie un act juridic în numele și pe seama altei persoane, numită
reprezentat, în așa fel încât efectele actului se produc direct și nemijlocit în persoana
reprezentatului.
În acest caz, contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele
reprezentatului produce direct efecte între reprezentat și cealaltă parte, acesta fiind
motivul pentru care reprezentarea este considerată o aparentă excepție de la principiul
relativității.
Stipulația pentru altul constituie veritabila excepție de la principiul relativității întrucât
constituie actul bilateral prin care o parte, numită stipulant, convine cealaltă parte,
numită promitent, ca aceasta din urmă să efectueze o prestație în favoarea unei a treia
persoane (terț beneficiar).
Conform dispozițiilor cuprinse în art. 1284 din Codul civil, „oricine poate stipula în
numele său, însă în beneficiul unui terț. Prin efectul stipulației, beneficiarul dobândește
dreptul de a cere direct promitentului executarea prestației". În cazul stipulației pentru
altul, dreptul terțului se naște direct și în puterea convenției dintre stipulant și promitent,
acesta fiind motivul pentru care stipulația pentru altul este considerată excepție de la
relativitatea efectelor actului. Terțul beneficiar poate refuza stipulația si nici nu i se
poate impune însă acceptarea unui drept, astfel încât dacă nu este de acord cu stipulația,
dreptul său se consideră a nu fi existat niciodată (art. 1286 alin 1 din Codul civil).
Acțiunile directe: reprezintă dreptul la acțiune al creditorului, care poate pretinde executarea
creanței saîe de la un debitor al debitorului său, deși nu este legat contractual cu acesta; de o
acțiune directă beneficiază următorii: în materia contractului de antrepriză, lucrătorii angajați
de antreprenor; care pot cere plata drepturilor lor (bănești) direct de la clientul pentru care se
execută lucrarea, în măsura în care acesta este dator antreprenorului (art. 1856 Cod civil0 ; în
materia contractului de mandat, dacă mandatarul și-a substituit o terță persoană (un sub-
mandatar) pentru îndeplinirea mandatului său, mandantul poate să intenteze o acțiune direct
împotriva acesteia (art. 2023 alin. 6 Cod civil); în materia contractului de locațiune, dacă
locatarul a încheiat o sublocațiune, locatorul poate urmări direct pe sublocatar pentru plata
chiriei neplătită de locatarul principal, până la concurența chiriei pe care sublocatarui o
datorează locatarului principal (art. 1807 Cod civil).
Dreptul la acțiune în aceste cazuri este rodul prevederilor legale, și nu al voinței părților și de
aceea este o excepție aparentă de la principiul relativității.

3. IZVOARELE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL


Prin izvor al raportului juridic civil concret se înţelege o împrejurare (act sau faptă) de
care legea civilă leagă naşterea unui raport juridic civil concret.
Actul sau fapta care este izvor al unui raport juridic civil concret constituie, în acelaşi
timp, şi izvor al drepturilor subiective civile şi al obligaţiilor civile care formează
conţinutul raportului juridic respectiv.
Pentru existenţa raportului juridic civil abstract sunt necesare două premise, anume:
subiectele de drept civil (persoanele fizice sau juridice intre care se stabileşte relaţia
socială), precum şi norma de drept civil care reglementează relaţia socială respectivă.
Pentru existenţa unui raport juridic civil concret, la cele două premise menţionate mai sus
este necesar să se mai adauge o a treia, anume o împrejurare (un anumit act sau o anumită
faptă) de care legea civilă să condiţioneze naşterea unui asemenea raport.
După cum depind sau sunt independente de voinţa umană, izvoarele raporturilor juridice
civile concrete se împart în fapte omeneşti şi evenimente, acestea din urmă fiind numite
uneori şi fapte naturale.
Înţelegem prin fapte omeneşti acele fapte (comisive sau omisive) săvârşite de subiectele
de drept civil cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, de care legea leagă
naşterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice civile concrete. Aşadar, această
categorie reuneşte atât acţiunile sau inacţiunile voluntare (dorite), cât şi cele involuntare
(nedorite).
După cum legea civilă condiţionează sau nu naşterea raportului juridic civil de existenţa
intenţiei producerii acestui efect, deosebim, pe de o parte, faptele săvârşite cu intenţia de
a produce efecte juridice, adică actele juridice civile, iar, pe de altă parte, faptele săvârşite
fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care efecte se produc în temeiul legii, adică
faptele juridice (stricto sensu).
După cum sunt sau nu conforme cu legea, distingem faptele licite şi faptele ilicite.
Evenimentele sunt împrejurări care se produc independent de voinţa subiectului de drept
civil şi de care legea civilă leagă naşterea de raporturi juridice. Spre exemplu, inundaţia
poate fi forţă majoră, care, potrivit legii, suspendă curgerea termenelor de prescripţie
extinctivă şi decădere, exonerează de răspundere civilă; moartea înseamnă încetarea
capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu, marchează momentul deschiderii succesiunii etc.
După sfera lor, deosebim între fapt juridic în sens larg (lato sensu) şi fapt juridic în sens
restrâns (stricto sensu).
În sens larg, prin fapt juridic se desemnează atât faptele omeneşti, săvârşite cu sau fără
intenţia de a produce efecte juridice, cât şi evenimentele.
În sens restrâns, prin fapt juridic se desemnează numai faptele omeneşti săvârşite fără
intenţia de a se produce efecte juridice, dar care se produc în temeiul legii, precum şi
evenimentele (faptele naturale).
Se observă că diferenţa de sferă între fapt juridic în sens larg şi fapt juridic în sens
restrâns o reprezintă actele juridice.

4. CLASIFICAREA RAPORTURILOR DE DREPT CIVIL

5. ACTUL UNILATERAL, BILATERAL, MULTILATERAL


După numărul părților, actele juridice sunt:
Este unilateral acel act juridic care este rezultatul voinței unei singure părți. Sunt acte
civile unilaterale: testamentul, acceptarea succesiunii, renunțarea la o moștenire,
denunțarea unui contract, oferta, promisiunea publică de recompensă, confirmarea unui
act anulabil, purga.
Este bilateral actul juridic civil care reprezintă voința concordantă a două părți.
Exemplul tipic de act civil bilateral este contractul civil, precum: vânzarea- cumpărarea,
donația, mandatul, împrumutul, depozitul etc.
Este multilateral actul juridic care este rodul acordului de voință ce provine de la trei sau
mai multe părți. Este un asemenea act contractul civil de societate.
6. ACTELE CU TITLU ONEROS ŞI CU TITLU GRATUIT
Este cu titlu oneros acel act juridic civil în care, în schimbul folosului patrimonial
procurat de o parte celeilalte, se urmărește obținerea altui folos patrimonial. Este un
asemenea act contractul de vânzare-cumpărare în care, vânzătorul urmărește prețul în
schimbul bunului vândut, iar cumpărătorul urmărește obținerea bunului cumpărat în
schimbul prețului. Tot cu titlu oneros sunt și: contractul de antrepriză, contractul de
locațiune (și cel de închiriere), contractul de rentă viageră (și cel de vânzare cu clauză
de întreținere), împrumutul cu dobândă etc.
Este cu titlu gratuit acel act juridic civil prin care se procură un folos patrimonial fără
a se urmări obținerea altui folos patrimonial în schimb

7. REGIMUL JURIDIC AL NULITĂŢII ABSOLUTE


Nulitatea absolută este nulitatea care sancţionează nerespectarea, la momentul
încheierii actului juridic, a unei dispoziţii legale imperative, care ocroteşte un interes
general, obştesc. Prin dispozițiile art. 1246 din Codul civil se prevede ca: „este nul
contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui
interes general".
Putem spune ca nulitatea absolută actului juridic are, in general, următoarele cauze:
- încălcarea regulilor privind capacitatea civilă, atunci când este nesocotită o
incapacitate specială de exerciţiu a persoanei fizice, instituită pentru ocrotirea unui interes
general; de exemplu, art. 1653 alin. (1), art. 1654 alin. (1) iit. c) C. civ.;
- nevalabilitatea obiectului actului juridic, în sensul că nu este determinat sau
cel puţin determinabil ori nu este licit;
- nevalabilitatea cauzei actului juridic, atunci când cauza este ilicită (şi în
situaţia fraudei la lege) sau imorală;
- nerespectarea formei cerute la încheierea actului juridic, ca o condiţie de
validitate;
- încălcarea ordinii publice.
În ce privește regimul juridic al nulității absolute, Codul civil a consacrat art. 1247 și art.
1249, care dispun următoarele:
- nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale
de acţiune sau de excepţie. Astfel, oricine pretinde şi reclamă un interes (deci nu numai
părţile şi avânzii lor cauză, dar şi procurorul, autorităţile publice competente, alte terţe
persoane prejudiciate prin actul încheiat şi deci, interesate să obţină desfiinţarea actului)
poate invoca nulitatea absolută. Instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea
actului. Această obligaţie a instanţei derivă din funcţia organului jurisdicţional de a
restabili ordinea de drept încălcată.
- Nulitatea absolută nu este susceptibilă de confirmare decât în cazurile
prevăzute de lege (de exemplu în cazul căsătoriei nule sau fictive – art. 294 și 295 Cod
civil). Regula are ca rațiune natura interesului ocrotit de norma a cărei încălcare atrage
nulitatea absolută. Inadmisibilitatea confirmării nulităţii absolute nu se confundă cu
validarea actului prin îndeplinirea ulterioară a cerinţelor legale, nerespectate în momentul
încheierii actului.
- Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale
de excepţie, dacă prin lege nu se prevede altfel. În cazul nulității absolute funcţionează
regula imprescriptibilităţii, indiferent de calea procedurală folosită pentru valorificarea
ei, cu rezerva situaţiilor expres prevăzute de lege, când nulitatea absolută poate fi
prescriptibilă.

8. ACTELE CONSTITUTIVE, TRANSLATIVE ŞI DECLARATIVE


acte constitutive. acel act juridic civil care dă naștere la un drept subiectiv civil care n-
a existat anterior. Ca exemple pot fi citate ipoteca convențională (care creează dreptul
real accesoriu numit ipotecă), amanetul ori gajul sau instituirea unui uzufruct.
acte translative adică actul civil care are ca efect strămutarea unui drept subiectiv civil
dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu. Sunt translative, spre exemplu, contractele de
vânzare-cumpărare, de donație etc.
acte declarative actul juridic civil care are ca efect consolidarea ori definitivarea unui
drept subiectiv preexistent. O specie aparte de act declarativ este actul confirmativ,
adică acel act prin care o persoană renunță la dreptul său de a ataca cu acțiunea în
anulabilitate (adică în nulitate relativă) un act juridic civil, la a cărui încheiere a fost
încălcată o dispoziție legală ce ocrotește un interes personal, individual. Prin actul
confirmativ este înlăturată cauza de anulabilitate, actul juridic civil în cauză devenind
valabil.

9. REGIMUL JURIDIC AL NULITĂŢII RELATIVE

Nulitatea relativa reprezintă acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea


actului juridic, a unei dispoziţii legale care ocroteşte un interes particular sau individual.
Conform art. 1248 din Codul civil „contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale
instituite pentru ocrotirea unui interes particular este anulabil".
Prin art. 1252 din Codul civil se instituie prezumţia de nulitate relativă, ceea ce înseamnă că,
în cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din
lege, contractul este lovit de nulitate relativă.
Cauze de nulitate relativă sunt, de exemplu:
- nerespectarea prevederilor legale privind capacitatea civilă atunci când se
ignoră normele privind capacitatea de exerciţiu; de exemplu, actul juridic a fost încheiat de
o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau fără încuviinţarea ocrotitorului legal ori
când se ignoră prevederile referitoare la anumite incapacităţi speciale instituite pentru
protecţia unor interese particulare; de
exemplu, art. 1854 alin. (1) Iit a) şi b) C. civ.;
- lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil;
- viciile de consimţământ; - lipsa cauzei.
Regimul juridic al nulităţii relative este reglementat de dispoziţiile art. 1248 şi 1249 din
Codul civil, după cum urmează:
- nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit
prin dispoziţia legală încălcată, ceea ce înseamnă că, de principiu, nulitatea relativă
poate fi pretinsă numai de către partea interesată, prejudiciată prin încheierea respectivului
act.
Există situaţii în care, în afara persoanei interesate şi tocmai în ideea asigurării unei reale
protecţii a acesteia, nulitatea relativă mai poate fi invocată şi de către alte persoane, cum ar
fi: creditorii chirografari, pe calea acţiunii oblice; reprezentantul legal al celui lipsit de
capacitate de exerciţiu; ocrotitorul legal al minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau
consiliul de familie; succesorii părţii ocrotite.
- potrivit art. 1248 alin 2 din Codul civil, nulitatea relativă nu poate fi invocată
din oficiu de către instanţa de judecată.
- nulitatea relativă poate fi confirmată. Confirmarea nulităţii se poate face
de către persoana interesată sau de succesorii ei în drepturi, în mod expres ori tacit.
- Sub aspectul prescripţiei extinctive, nulitatea relativă poate fi invocată pe cale
de acţiune numai în termenul de prescripţie prevăzut de lege.
Dacă invocarea nulităţii relative pe cale de acţiune este supusă prescripţiei extinctive, în
schimb, atunci când este vorba de valorificarea pe cale de excepţie, anulabilitatea actului
poate fi opusă întotdeauna de cel căruia i se cere executarea actului. Potrivit art. 1249 alin 2
din Codul civil prevăd: că „partea căreia i se cere executarea contractului poate opune
oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a
dreptului la acţiunea în anulare".

10. ACŢIUNEA LEGII CIVILE ÎN SPAŢIU ŞI ASUPRA PERSOANELOR


Aplicarea legii civile în timp
Norma juridică civilă se aplică în intervalul de timp cuprins între data intrării în vigoare și
data ieșirii sale din vigoare.
Conform ari. 78 din Constituție, legea, în sensul ei larg (adică, norma juridică) intră în
vigoare la, 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficiai ai României sau la o dată
ulterioară, prevăzută în textui ei. După intrarea în vigoare, operează prezumția absolută că
ea este cunoscută de toate persoanele cărora se adresează și care sunt obligate să o respecte.
În aplicarea legilor civile în timp trebuie să se țină cont de două principii care se suprapun și
se completează reciproc:
principiul neretroactivității legii civile noi; principiul aplicării
imediate a legii civile noi.

Cu privire la primul principiu, al neretroactivității legii civile, menționăm ca acesta este


regula conform căreia o lege civilă se aplică doar acelor situații care se ivesc în practică
după adoptarea ei. Potrivit acestui principiu, legea nu se aplică și situațiilor anterioare
adoptării ei, în conformitate cu prevederile art. 6 din Codul Civil: „Legea civilă este
aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă" și cu prevederile art.
15 alin. 2 din Constituția României: ”Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii
penale sau contravenționale mai favorabile. ”
Principiul aplicării imediate a legii civile noi este regula de drept conform căreia, de îndată
ce a fost adoptată, legea nouă se aplică tuturor situațiilor ivite, intrarea ei în vigoare
înlăturând aplicare legii vechi.
De la principiul aplicării imediate a legii noi există o excepție, și anume ultraactivitatea
(supraviețuirea) legii vechi.
În ceea ce privește aplicarea în timp a noului Cod civil, normele tranzitorii cuprinse de
Legea nr. 71/2011 stabilesc regula supraviețuirii (ultraactviității) legii vechi în cazul
situațiilor juridice în curs de desfășurare (facta pendentia) la data intrării în vigoare a noului
Cod civil, până la stingerea, consumarea lor.
Aplicarea legii civile în spațiu
Aplicarea legii civile în spațiu trebuie privită atât sub aspect intern, cât și sub aspect
internațional.
Aspectul intern vizează situația raporturilor civile stabilite pe teritoriul
României, între subiectele de drept civil de cetățenie sau după caz, de naționalitate română,
și se rezolvă, ținându-se cont de următoarea regulă: actele normative civile care emană de la
organele centrale de stat se aplică pe întreg teritoriul țării, iar reglementările civile care
provin de la un organ de stat local se aplică doar pe teritoriul respectivei unități
administrativ - teritoriale.
Principiul teritorialității legii civile este reglementat de art. 7 Cod civil,
potrivit căruia actele normative adoptate de autoritățile și instituțiile publice centrale se
aplică pe întreg teritoriul țării, afară de cazul în care se prevede altfel. Actele normative
adoptate, în condițiile legii, de autoritățile și instituțiile administrației publice locale se
aplică numai în raza lor de competență teritorială.
Principiul extrateritorialității legii civile se regăsește în art. 8 C.civil potrivit căruia ”în cazul
raporturilor juridice cu element de extraneitate, determinarea legii civile aplicabile se face
ținându-se seama de normele de drept internațional privat cuprinse în cartea a VII-a din
prezentul cod”.
Aplicarea legii civile asupra persoanelor
Destinatarii legii civile sunt persoanele fizice și persoanele juridice, ca subiecte de drept
civil. Din punct de vedere al sferei subiectelor la care se aplică, legile civile pot fi împărțite
în trei categorii:
- legi civile cu vocație generală de aplicare, adică cele aplicabile atât
persoanelor fizice cât și persoanelor juridice. De exemplu, art. 1357-1371 din Codul Civil,
care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie;
- legi civile cu vocația aplicării numai persoanelor fizice. De exemplu, Legea
nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă etc.;
- legi civile cu vocația aplicării numai persoanelor juridice, de exemplu, Legea
nr. 31/1990 privind societățile.

11. ACTELE DE CONSERVARE, DE ADMINISTRARE ŞI DE DISPOZIŢIE

După importanța actului juridic în raport cu un bun sau cu un patrimoniu, identificăm acte de
conservare, de administrare și de dispoziție.
Este act de conservare acel act juridic care are ca efect preîntâmpinarea pierderii unui
drept subiectiv civil. Actul de conservare este întotdeauna avantajos pentru autorul său
deoarece, cu o cheltuială mică, se salvează un drept de o valoare mai mare.
Ca acte de conservare pot fi menţionate: întreruperea unei prescripţii prin acţiunea în
justiţie, înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu, somaţia.
Actul de administrare (iar nu administrativ sau de administraţie) este acel act juridic
civil prin care realizează o normală punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu.
Deci, după obiectul său, actul de administrare poate privi un bun (ut singuli) ori un
patrimoniu.
Ca exemple de acte de administrare pot fi menţionate: închirierea unui bun, în anumite
condiţii, culegerea fructelor, reparaţiile de întreţinere, asigurarea unui bun etc.
Este de dispoziţie actul juridic civil care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui
bun sau drept ori grevarea unui bun cu o sarcină reală (ipotecă, gaj).
Sunt acte de dispoziţie, spre exemplu, vânzarea-cumpărarea şi donaţia. Această
clasificare prezintă importanţă juridică în materia capacităţii de a încheia actele juridice
civile, în materie de reprezentare, precum şi în ce priveşte acceptarea moştenirii.

12. EFECTELE NULITĂŢII. PRINCIPII


Prin efectele nulităţii se înţeleg consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii.
Esenţa efectelor nulităţii este exprimată în chiar definiţia nulităţii: lipsirea actului juridic
civil de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă.
Generic, efectul nulităţii constă în desfiinţarea raportului juridic generat de actul juridic civil
lovit de nulitate şi, prin aceasta, restabilirea legalităţii.
După cum se ştie, efectele nulităţii sunt mai restrânse ori mai întinse, după cum e vorba de o
nulitate parţială, ori de una totală.
Efectele nulităţii mai diferă, însă, în funcţie şi de ceea ce s-a întâmplat după încheierea
actului juridic, putându-se distinge următoarele ipoteze:
1) actul nu a fost executat încă; aplicarea nulităţii va însemna că actul fiind
desfiinţat, nu mai poate fi executat; deci, părţile se află în situaţia în care n-ar fi încheiat
actul;
2) actul a fost executat total sau parţial, până la hotărârea de anulare; în această
ipoteză, efectele nulităţii vor consta în: a) desfiinţarea, retroactivă a actului; b) restituirea
prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat;
3) actul a fost executat, iar dobânditorul de drepturi le-a transmis la rândul său,
unor terţi subdobânditori, până la intervenirea hotărârii de anulare a actului; în această
ipoteză, efectele nulităţii presupun; a) desfiinţarea actului executat; b) restituirea prestaţiilor
efectuate în temeiul actului anulat; c) desfiinţarea şi a actului subsecvent.
Din cele de mai sus rezultă că, în esenţă, efectul nulităţii se exprimă în adagiul:
quod nulum est, nullum producit effectum. Pentru a opera, însă, acea regulă, este necesar să
fie aplicate principiile efectelor nulităţii, şi anume: 1) retroactivitatea nulităţii; 2) restabilirea
situaţiei anterioare - restitutio in integrum - care se realizează prin restituirea prestaţiilor
efectuate în temeiul actului anulat; 3) anularea nu numai a actului iniţial, primar, ci şi a
actului subsecvent - resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.
7.4.1. Principiul retroactivității efectelor nulității
Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii înseamnă că nulitatea produce efecte nu numai
pentru viitor, ci şi pentru trecut. Efectele nulităţii se produc din momentul încheierii actului
juridic civil, ca şi când acesta nu ar fi fost niciodată încheiat.
Efectele actului juridic nul, care deja s-au produs, între momentul încheierii actului şi
momentul declarării nulităţii iui, sunt înlăturate, se desfiinţează, iar părţile ajung în situaţia
în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat actul juridic.
Retroactivitatea nulităţii îşi are explicaţia în necesitatea restabilirii legalităţii încălcate la
încheierea actului juridic şi în înlăturarea efectelor produse în temeiul actului juridic nul.
Excepții:
- căsătoria putativă, adică situația căsătoriei nule, la încheierea căreia cel puţin
unui dintre soţi a fost de bună-credinţă. faţă de soţul de bună-credinţă efectele nulităţii se
produc numai pentru viitor, la fel ca în cazul divorţului; până în momentul rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti de desfiinţare a căsătoriei, soţul de bunăcredinţă păstrează
situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă; prin această dispoziţie este ocrotit soţul de bună-
credinţă, potrivit principiului ocrotirii bunei-credinţe;
- în cazul minorului de bună-credinţă ia încheierea căsătoriei, care păstrează
capacitatea deplină de exerciţiu dobândită prin căsătorie, în cazul în care
căsătoria, este anulată;
- nulitatea persoanei juridice; „de la data la care hotărârea judecătorească de
constatare sau declarare a nulităţii a devenit definitivă, persoana juridică încetează şi intră în
lichidare.

7.4.2. Principiul repunerii părților în situația anterioară


Acest principiu înseamnă că prestaţiile executate în temeiul unui act juridic nul trebuie
restituite reciproc şi integral astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia
dinaintea încheierii actului juridic. Acţiunea în restituirea prestaţiilor poate fi introdusă
împreună cu în nulitatea actului juridic, caz în care acţiunea va avea două capete de cerere
unul principal, în declararea nulităţii şi unul accesoriu, pentru restituirea pre staţiilor; sau,
poate fi introdusă separat, după ce acţiunea în nulitate este admisă. Excepții:
- posesorul de bună-credinţă păstrează sub nume de proprietar fructele culese în
intervalul de timp cât a durat buna sa credinţă. Posesorul va păstra fructele culese, dacă a
fost de bună-credinţă, adică dacă a avut convingerea că a dobândit valabil dreptul de
proprietate; posesorul va restitui fructele culese ulterior încetării bunei sale credinţe, adică,
cel mai târziu din momentul introducerii cererii de chemare în judecată; nulitatea va produce
efecte pentru viitor, astfel încât, el va restitui fructele culese ulterior precum şi bunul, care
face obiectul contractului, indiferent de buna sau de reaua lui credinţă;
- cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă,
care este obligat să restituie prestaţiile primite numai dacă a profitat, integral sau parţial, de
ceea ce a primit; poate fi obligat la restituirea integrală numai dacă, cu intenţie sau din
culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă;

Reguli referitoare la restituirea prestațiilor


Restituirea prestaţiilor se face în natură, prin înapoierea bunului primit.
Dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii sau a unui impediment
serios ori dacă restituirea priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face
prin echivalent. Valoarea prestaţiilor se apreciază la momentul în care debitorul a primit
ceea ce trebuie să restituie.
În cazul pieirii totale sau înstrăinării bunului supus restituirii, debitorul obligaţiei de
restituire este ţinut să plătească valoarea bunului, considerată fie la momentul primirii sale,
fie la acela al pierderii ori al înstrăinării, în funcţie de cea mai mică dintre aceste valori.
Dacă debitorul este de rea-credinţă ori obligaţia de restituire provine din culpa sa, atunci
restituirea se face în funcţie de valoarea cea mai mare.
Dacă bunul supus restituirii a pierit fortuit, debitorul obligaţiei de restituire este liberat de
această obligaţie, însă el trebuie să cedeze creditorului, după caz, fie indemnizaţia încasată
pentru această pieire, fie, atunci când nu a încasat-o încă, dreptul de a primi această
indemnizaţie. Dacă debitorul este de rea-credinţă ori obligaţia de restituire provine din culpa
sa, el nu este liberat de restituire decât dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit şi în cazul în care,
la data pieirii, ar fi fost deja predat creditorului.
Dacă bunul ce face obiectul restituirii a suferit o pierdere parţială, cum este o deteriorare sau
o altă scădere de valoare, cel obligat la restituire este ţinut să îl indemnizeze pe creditor, cu
excepţia cazului în care pierderea rezultă din folosinţa normală a bunului sau dintr-o
împrejurare neimputabilă debitorului. Atunci când cauza restituirii este imputabilă
creditorului, bunul ce face obiectul restituirii trebuie înapoiat în starea în care se găseşte la
momentul introducerii acţiunii, fără despăgubiri, afară de cazul când această stare este
cauzată din culpa debitorului restituirii.
Dreptul la rambursarea cheltuielilor făcute cu bunul ce face obiectul restituirii este supus
regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de bună-credinţă sau, dacă cel
obligat la restituire este de rea-credinţă ori cauza restituirii îi este imputabilă, regulilor
prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de rea-credinţă.
Dacă a fost de bună-credinţă, cel obligat la restituire dobândeşte fructele produse de bunul
supus restituirii şi suportă cheltuielile angajate cu producerea lor. El nu datorează nicio
indemnizaţie pentru folosinţa bunului, cu excepţia cazului în care această folosinţă a fost
obiectul principal al prestaţiei şi a cazului în care bunul era, prin natura lui, supus unei
deprecieri rapide.
Atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credinţă ori când cauza restituirii îi este
imputabilă, el este ţinut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să
restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească şi să îl indemnizeze pe
creditor pentru folosinţa pe care bunul i-a putut-o procura.
Cheltuielile restituirii sunt suportate de părţi proporţional cu valoarea prestaţiilor care se
restituie. Cheltuielile restituirii se suportă integral de cel care este de rea-credinţă ori din a
cărui culpă contractul a fost desfiinţat.
Prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna
supusă restituirii.

7.4.3. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial


(resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis)
Acest principiu priveşte efectele nulităţii faţă de terţi.
El este atât o consecinţă a celorlalte două principii ale efectelor nulităţii - retroactivitatea şi
repunerea în situaţia anterioară - cât şi a unui alt mare principiu de drept şi anume: nemo dat
quod non habet sau nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet, în sensul
că, dacă se dovedeşte că transmiţătorul nu putea transmite un drept, deoarece s-a desfiinţat
titlul său, nici subdobânditorul nu putea dobândi mai mult.
Prin urmare, acest principiu poate fi definit ca acea regulă de drept în virtutea căreia,
anularea actului iniţial primar atrage anularea şi a actului subsecvent, următor, datorită
legăturii sale cu primul.
În practică, aplicarea acestui principiu se concretizează şi în două situaţii specifice, şi
anume: 1) în cazul „actelor autorizate", la anularea şi a actului civil care se întemeia pe acea
autorizaţie; 2) în cazul a două acte, din care unul este principal, iar celălalt accesoriu,
anularea actului principal atrage desfiinţarea şi a actului accesoriu, prin aplicarea regulii
accesorium sequitur principale.
Acest principiu este consacrat de art. 1254 alin. 2 Cod civil conform căruia desfiinţarea
contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza
lui.
Excepţiile de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial
reies, mai ales, din art. 1648 şi art. 1849 C. civ. Astfel, în anumite cazuri, anularea actului
iniţial nu atrage şi anularea actului subsecvent, deşi se află în strânsă legătură cu actul
desfiinţat. Aceste cazuri se întemeiază pe principiul ocrotirii buneicredințe a
subdobânditorului cu titlu oneros şi pe necesitatea asigurării securităţii şi stabilităţii
circuitului civil:
- cel care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de
proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din
momentul luării sale în posesie efectivă (art. 987 alin. 1 Cod civil);
- cel care a fost declarat mort prin hotărâre judecătorească poate cere, după
anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale, mobile sau imobile,
totuşi subdobânditorul cu titlu oneros şi de bună-credinţă (care a dobândit bunurile de la
moştenitori) nu este obligat să le înapoieze, decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor în materie
de carte funciară, se dovedeşte că la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana
declarată moartă este în viaţă, adică era de rea-credinţă (art. 54 alin. 2 teza a II-a Cod civil);
- cazul prevăzut de art. 1649 teza a II-a C.civ,, potrivit căruia contractele cu
executare succesivă vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai
mult de un an de la data desfiinţării titlului constituitorului, sub condiţie respectării
formalităţilor de publicitate prevăzute de lege; în acest sens art. 1819-alin. 2 C.civ. prevede
că locaţiunea (contract cu executare succesivă) va continua să producă efecte şi după
desfiinţarea titlului locatorului pe durata stipulată de părţi, fără a se depăşi un an de la data
desfiinţării titlului locatorului, însă numai dacă locatarul a fost de bună-credinţă la
încheierea locaţiunii;
- când sunt aplicabile regulile de carte funciară: dacă dobânditorul unui bun
imobil, îşi înscrie dreptul real în cartea, funciară şi ulterior îl transmite printr-un act juridic
cu titlu oneros sau gratuit (donaţie sau legat cu titlu particular) unui terţ de bună-credinţă
(care îi înscrie şi el în cartea funciară), iar după încheierea actului juridic cu terţul, intervine
nulitatea actului juridic iniţial, (prin care dobânditorul a obţinut bunul imobil), cel care a
înstrăinat iniţial imobilul îl poate acţiona şi pe terţ în judecată, cu o acţiune în rectificarea
înscrierii în cartea funciară (cu termen de decădere diferit după cum terţul a obţinut imobilul
printr-un act juridic cu titlu oneros sau cu titlu gratuit); după împlinirea termenului de
decădere, dacă acţiunea nu a fost exercitată, dreptul terţului devine opozabil tuturor, chiar şi
celui care l-a înstrăinat prin actul iniţial, şi prin urmare actul subsecvent nu se desfiinţează.
Conform art. 902 alin. 2 C.civ. faţă de terţele persoane care au dobândit cu bună-credinţă un
drept real prin donaţie sau legat cu titlu particular, acţiunea în rectificare, sub rezerva
prescripţiei dreptului la acţiunea de fond, nu se va putea introduce decât în termen de 5 ani,
socotiţi de la înregistrarea cererii lor de înscriere. De asemenea, sub rezerva prescripţiei
dreptului la acţiunea în fond, acţiunea în rectificare, se va putea îndrepta şi împotriva
terţelor persoane care şi-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credinţă şi printr-un
act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, întemeindu-se
pe cuprinsul cărţii funciare. În aceste cazuri, termenul va fi de 3 ani, socotiţi de la data
înregistrării cererii de înscriere formulate de către dobânditorul nemijlocit al dreptului a
cărui rectificare se cere, cu excepţia cazului când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea
care face obiectul acţiunii în rectificare, a fost comunicată celui îndreptăţit, caz în care
termenul va fi de un an de la comunicarea acesteia.
- în cazul intervenirii uzucapiunii, când actul juridic subsecvent nu se
desfiinţează deoarece terţul dobânditor invocă uzueapiunea; uzucapiunea este reglementată
în art. 930-934 (uzucapiunea imobiliară) şi art. 939 (uzucapiunea mobiliară) C. civ.

7.4.4. Principii care înlătură efectele nulității


A. Principiul conversiei actului juridic civil
Conversiunea actului juridic înseamnă, în esenţă, înlocuirea actului nul, cu un act juridic
valabil; în altă exprimare, conversiunea înseamnă considerarea manifestării de voinţă ca
producătoare a efectelor unui anumit act juridic, chiar dacă nu este valabilă ca alt act juridic.
În doctrină conversiunea este desemnată şi prin formula următoare: „principiul potrivit
căruia manifestarea unei voinţe în cadrul unui act nul poate valora, independent de soarta
acelui act, ca alt act juridic".
Pentru a opera conversiunea, sunt necesare următoarele condiţii: 1) să existe un element de
diferenţă între actul nul şi actul valabil; 2) unul din acte să fie anulat efectiv şi total; 3) actul
socotit valabil să întrunească toate condiţiile de valabilitate, iar aceste condiţii să se
regăsească în chiar cuprinsul actului anulat; 4) din manifestarea de voinţă a părţilor să nu
rezulte inadmisibilitatea conversiunii.
Din aplicarea acestor condiţii, rezultă că nu va fi conversiune: 1) cazul în care unele clauze
sunt anulate, iar altele menţinute (aici fiind vorba de o nulitate parţială, iar nu de
conversiune); 2) actul nu este încă anulat, bucurându-se de prezumţia de validitate; 3) actul
apare ca nul numai datorită denumirii, greşite, date de părţi (aici este o problemă de
calificare, iar nu de conversiune); 4) cazul novaţiei; 5) refacerea actului; 6) validarea actului
prin confirmare sau prin îndeplinirea ulterioară a cerinţei legale nerespectată la încheierea
actului juridic.
Ca aplicaţii ale conversiunii actului juridic menţionăm:
- cazul manifestării de voinţă, care, nulă ca şi vânzare-cumpărare valorează ca
antecontract de vânzare-cumpărare;
- cazul în care actul de înstrăinare este lovit de nulitate, dar este valabil ca
revocare a legatului ce avea ca obiect bunul ce forma obiect şi al actului de înstrăinare
anulat;
- cazul în care moştenitorul înstrăinează un bun din masa succesorală; deşi actul
de înstrăinare este nul, manifestarea de voinţă exprimată în el valorează ca acceptare a
succesiunii.

B. Principiul validității aparenței de drept (error communis facit jus)


Acest principiu beneficiază de o reglementare expresă în conținutul art. 17 Cod civil
conform căruia: Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el
însuşi. Cu toate acestea, când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a
considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa
judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare
va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul
în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu.
Eroarea comună şi invincibilă nu se prezumă. Aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în materie
de carte funciară şi nici în alte materii în care legea reglementează un sistem de publicitate.

C. Principiul răspunderii delictuale


Acest principiu justifică uneori menţinerea efectelor unui act juridic nul, şi anume, atunci
când cea mai bună reparaţie a prejudiciului produs prin fapta cocontractantului, este tocmai
menţinerea efectelor acestuia. Acest principiu al răspunderii civile delictuale, care înlătură
nulitatea, se aplică numai în situaţia minorului şi a interzisului, care, cu ocazia încheierii
unui act juridic cu un major, săvârşesc un delict civil, adică, prin manopere dolosive, îl
induc în eroare, creând aparenţa că au capacitatea de a contracta.
Este vorba de art. 45 Cod civil denumit Frauda comisă de minor, conform căruia, simpla
declaraţie că este capabil să contracteze, făcută de cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, nu înlătură anulabilitatea actului. Dacă însă a folosit
manopere dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în eroare, poate menţine contractul
atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune civilă adecvată.

13. CAZURI DE ÎNLĂTURARE A EFECTELOR NULITĂŢII ACTULUI


JURIDIC CIVIL

7.4.4. Principii care înlătură efectele nulității


A. Principiul conversiei actului juridic civil
Conversiunea actului juridic înseamnă, în esenţă, înlocuirea actului nul, cu un act juridic
valabil; în altă exprimare, conversiunea înseamnă considerarea manifestării de voinţă ca
producătoare a efectelor unui anumit act juridic, chiar dacă nu este valabilă ca alt act juridic.
În doctrină conversiunea este desemnată şi prin formula următoare: „principiul potrivit
căruia manifestarea unei voinţe în cadrul unui act nul poate valora, independent de soarta
acelui act, ca alt act juridic".
Pentru a opera conversiunea, sunt necesare următoarele condiţii: 1) să existe un element de
diferenţă între actul nul şi actul valabil; 2) unul din acte să fie anulat efectiv şi total; 3) actul
socotit valabil să întrunească toate condiţiile de valabilitate, iar aceste condiţii să se
regăsească în chiar cuprinsul actului anulat; 4) din manifestarea de voinţă a părţilor să nu
rezulte inadmisibilitatea conversiunii.
Din aplicarea acestor condiţii, rezultă că nu va fi conversiune: 1) cazul în care unele clauze
sunt anulate, iar altele menţinute (aici fiind vorba de o nulitate parţială, iar nu de
conversiune); 2) actul nu este încă anulat, bucurându-se de prezumţia de validitate; 3) actul
apare ca nul numai datorită denumirii, greşite, date de părţi (aici este o problemă de
calificare, iar nu de conversiune); 4) cazul novaţiei; 5) refacerea actului; 6) validarea actului
prin confirmare sau prin îndeplinirea ulterioară a cerinţei legale nerespectată la încheierea
actului juridic.
Ca aplicaţii ale conversiunii actului juridic menţionăm:
- cazul manifestării de voinţă, care, nulă ca şi vânzare-cumpărare valorează ca
antecontract de vânzare-cumpărare;
- cazul în care actul de înstrăinare este lovit de nulitate, dar este valabil ca revocare a
legatului ce avea ca obiect bunul ce forma obiect şi al actului de înstrăinare anulat;
- cazul în care moştenitorul înstrăinează un bun din masa succesorală; deşi actul de
înstrăinare este nul, manifestarea de voinţă exprimată în el valorează ca acceptare a
succesiunii.

B. Principiul validității aparenței de drept (error communis facit jus)


Acest principiu beneficiază de o reglementare expresă în conținutul art. 17 Cod civil
conform căruia: Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el
însuşi. Cu toate acestea, când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a
considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa
judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare
va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul
în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu.
Eroarea comună şi invincibilă nu se prezumă. Aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în materie
de carte funciară şi nici în alte materii în care legea reglementează un sistem de publicitate.

C. Principiul răspunderii delictuale


Acest principiu justifică uneori menţinerea efectelor unui act juridic nul, şi anume, atunci
când cea mai bună reparaţie a prejudiciului produs prin fapta cocontractantului, este tocmai
menţinerea efectelor acestuia. Acest principiu al răspunderii civile delictuale, care înlătură
nulitatea, se aplică numai în situaţia minorului şi a interzisului, care, cu ocazia încheierii
unui act juridic cu un major, săvârşesc un delict civil, adică, prin manopere dolosive, îl
induc în eroare, creând aparenţa că au capacitatea de a contracta.
Este vorba de art. 45 Cod civil denumit Frauda comisă de minor, conform căruia, simpla
declaraţie că este capabil să contracteze, făcută de cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, nu înlătură anulabilitatea actului. Dacă însă a folosit
manopere dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în eroare, poate menţine contractul
atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune civilă adecvată.

14. ENUNŢAREA CONDIŢIILOR DE VALABILITATE A ACTULUI JURIDIC


CIVIL

Conform art. 1179 Cod civil, condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului sunt:
1.capacitatea de a contracta;
2.consimţământul părţilor;
3.un obiect determinat şi licit;
4.o cauză licită şi morală.

15. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ. DEFINIŢIE. REGLEMENTARE. NATURĂ


JURIDICĂ.
Prescripţia extinctivă constă în stingerea dreptului la acţiune neexercitat în termenul
prevăzut de lege, și este o sancţiune îndreptată împotriva pasivităţii titularului dreptului
subiectiv civil. Sub aspect terminologic, prin prescripţia extinctivă urmează a se înţelege
nu numai sancţiunea de drept civil, ci şi totalitatea normelor de drept civil care
reglementează stingerea dreptului la acţiune în materia raporturilor juridice civile.
Sensul si înțelegerea noţiunii de prescripție extinctivă se va face pornind de la
prevederea legală ce consacră obiectul şi efectul prescripţiei extinctive. Astfel, potrivit
art. 2500 alin. 1 din Codul civil: Dreptul material la acţiune, denumit în continuare
drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul
stabilit de lege
In sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o
persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită
situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune, după caz.
Referitor la justificarea rolului prescripţiei extinctive, a stingerii dreptului la acţiune
se pot formula doua criterii: referitor la consecinţele la care s-ar putea ajunge în cazul în
care prescripţia dreptului la acţiune nu ar fi reglementată si la funcţiile pe care prescripţia
dreptului la acţiune le are de împlinit ca instituţie juridică. De exemplu, in cazul persoanelor
fizice, consecinţele negative se pot exprima prin dificultatea administrării probelor în
cazurile devenite litigioase cu mult timp în urmă; nesiguranţă şi incertitudine în ceea ce
priveşte circuitul civil în general; punerea persoanelor obligate în situaţia de a nu-şi mai
achita datoriile pe care nu le aveau în vedere, datorită scurgerii unei perioade prea mari de
timp.
Numai limitarea în timp a dreptului de a obţine pe cale judecătorească apărarea
drepturilor civile subiective încălcate sau nerecunoscute poate înlătura consecințele amintite
mai sus. Stingerea prin prescripţie a dreptului la acţiune constituie o sancţiune a neglijenţei
titularului acestui drept care nu l-a exercitat în termenul prevăzut de lege.
Astfel, titularii drepturilor civile încălcate sau nerecunoscute sunt nevoiţi să se adreseze
organelor de jurisdicţie competente pentru a obţine aprobarea drepturilor lor.
Având in vedere că prin prescripţia extinctivă se stinge dreptul la
acţiune, putem formula următoarele consecinţe juridice: - dreptul subiectiv civil şi
obligaţia corelativa corespunzătoare se transformă din perfecte devenind imperfecte,
în sensul că nu se mai bucură de o sancţiune în justiţie; - imprescriptibilitatea dreptului la
acţiune în sens procesual, ceea ce înseamnă că, deşi s-a împlinit termenul de prescripţie
extinctivă, titularul dreptului la acţiune poate totuşi sesiza organul jurisdicţional.

2. Domeniul prescripției extinctive


Prin domeniul prescripţiei extinctive vom înțelege sfera drepturilor subiective civile,
ale căror acţiuni cad sub incidenţa acestei instituţii, altfel spus, determinarea sferei
drepturilor subiective civile prescriptibile, care trebuie deosebite de cele imprescriptibile
extinctiv.
Sub aspectul prescripţiei extinctive, vom face distincţie între drepturi prescriptibile şi
drepturi imprescriptibile extinctiv.
Pentru stabilirea domeniului prescripției extinctive, vom folosi ca criteriu de
delimitare natura drepturilor subiective civile, distingând intre:
a) domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale
b) domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor personale
nepatrimoniale.

2.1. Prescripţia extinctivă în cadrul drepturilor patrimoniale


Conform art. 2501 alin 1 din Codul civil: „Drepturile la acţiune având un obiect
patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune
altfel"
Drepturile patrimoniale reprezintă principalul domeniu al prescripţiei, alcătuit
îndeosebi din drepturile de creanţă.
În alin. 2 al art 2501 din Codul civil, se arată că sunt supuse prescripţiei extinctive şi
alte drepturi la acţiune, indiferent de obiectul lor, în cazurile anume prevăzute de lege. Prin
aceasta ultimă dispoziție se prevede ca prin lege se pot stabili și alte categorii de drepturi
care sunt prescriptibile.
Prin alineatul al doilea al art 2502 din Codul civil se prevede ca .,dreptul la acţiune
este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum şi ori de câte ori, prin natura sau
obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu poate fi limitat în timp.
Sunt considerate, prin raportare la acest criteriu, al naturii şi obiectului dreptului
subiectiv ocrotit, ca având caracter imprescriptibil:
- acţiunea în revendicare mobiliară şi imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate
publică (art. 865 alin. 3 cu referire la art. 563 alin. 2 din Codul
civil);
- acţiunea în revendicare mobiliară şi imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate
privată(art.563 alin.2 din Codul civil);
Prin art.2517 din Codul civil se prevede că: „Termenul prescripţiei este de 3
ani, dacă legea nu prevede un alt termen".
Termenul general este aplicabil însă numai raporturilor juridice obligaţionale (adică
acelora care au în conţinutul lor drepturi de creanţă cu îndatoriri corelative) şi în măsura în
care nu există reglementate termene speciale prin alte dispoziţii.

16. CAPACITATEA DE A ÎNCHEIA ACTUL JURIDIC CIVIL

Capacitatea de a incheia acte juridice este acea condiţie generală, de fond, esenţială pentru
încheierea contractului, care constă în aptitudinea subiectului de drept de a deveni titular de
drepturi şi obligaţii, prin încheierea de acte juridice. In dreptul civil, regula o reprezinta
capacitatea, iar excepţia incapacitatii este de strictă reglementare.
Potrivit art. 1180 din Codul civil, poate contracta orice persoană care nu este declarată
incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte, iar dispoziţiile art. 1181 din
Codul civil fac trimitere, în privinţa capacităţii de a contracta, la
dispoziţiile generale cuprinse în Cartea I a Codului Civil („Despre persoane").
Astfel, potrivit art. 28 alin (1) din Codul civil, „Capacitatea civilă este recunoscută
tuturor persoanelor. Alin (2): Orice persoană are capacitate de folosinţă şi, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu. Art. 29 din Codul civil dispune: (1)
„Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de
capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege. (2) Nimeni
nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de
exerciţiu".
Este reglementata dobândirea capacităţii de exerciţiu a minorului prin efectul
căsătoriei prin art 39 din Codul civil, capacitatea de exerciţiu anticipată a minorului, când
pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta
de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu (în art. 40 Cod civil), capacitatea de exerciţiu
restrânsă pentru minorul care a împlinit vârsta de 14 ani. În cazul minorului care a împlinit
vârsta de 15 ani este recunoscută posibilitatea întocmirii de către acesta a anumitor acte
juridice referitoare la munca, la îndeletnicirile artistice sau sportive ori la profesia sa,
cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, cazuri în care minorul exercită singur drepturile
şi îndeplineşte tot astfel obligaţiile născute din aceste acte (art. 42 Cod civil).
Persoanele fizice incapabile de a contracta, sunt, potrivit art. 43 din Codul civil,
minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi interzişii judecătoreşti, întrucât nu pot exprima
un consimţământ valabil, situaţii în care actele se încheie prin reprezentanţii lor legali, în
condiţiile prevăzute de lege.
În privinţa persoanelor juridice, regula este, de asemenea, a capacităţii, in sensul ca
persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura
lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice, conform art. 206 din Codul civil).
În situația persoanelor juridice fără scop patrimonial, potrivit art. 206 alin (2) din
Codul civil, principiul capacităţii de a întocmi acte juridice este subordonat principiului
specialităţii capacităţii, având în vedere că acestea pot avea „doar acele drepturi şi obligaţii
civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau
statut". Se recunoaște in cazul persoanelor juridice o capacitate de folosință anticipată, în
sensul ca aceasta poate, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi
asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod
valabil, conform dispozițiilor cuprinse in art. 205 alin 3 din Codul civil.
Art. 208 din Codul civil cuprinde o derogare de la capacitatea de folosinţă anticipată
privitoare la nașterea valabila, reglementată în legătură cu liberalităţile care pot fi
primite în condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor
testamentare, din momentul deschiderii succesiunii testatorului, chiar şi în cazul în care
liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.
În ce priveşte modalitatea de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor de
către persoana juridică, aceasta se realizează prin intermediul organelor de administrare ale
persoanei juridice, de la data constituirii lor. Potrivit art. 209 din Codul civil, au calitatea de
organe de administrare persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de
constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau
colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice.
În situația nerespectării unei condiţii de fond, esenţială şi de validitate a contractului,
sancţiunea care intervine, în principiu, este cea a nulităţii actului încheiat cu neobservarea
regulilor referitoare la capacitatea civilă a persoanei.
Potrivit art. 44 din Codul civil, in cazul persoanei fizice, actele incheiate de cel lipsit
de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, precum şi actele făcute de
tutore fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare este cerută de lege,
sunt lovite de nulitate relativă, chiar fără dovedirea vreunui prejudiciu. Sancțiunea nulităţii
este determinată de natura interesului ocrotit, unul personal.
Actul anulabil poate fi confirmat de către minor la implinirea varstei majoratului. Prin
art. 48 din Codul civil, se recunoaste tutorelui posibilitatea de a confirma actul anulabil făcut
fără respectarea tuturor formalităţilor cerute pentru încheierea lui valabilă, după ce a avut loc
descărcarea tutorelui.
Acţiunea în anulare poate fi exercitată de mai multe persoane: reprezentantul legal, de
minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, precum şi de ocrotitorul legal, iar în situaţia în care
actul s-a încheiat fără autorizarea instanţei de tutelă, necesară potrivit legii, aceasta va sesiza
procurorul pentru promovarea acţiunii.
Pentru persoanele juridice, sunt sancţionate cu nulitatea absolută lipsa capacităţii de
folosinţă şi nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă pentru persoanele
juridice fără scop patrimonial.
Intervine nulitatea relativa in situația actelor încheiate de organele de administrare ale
persoanei în alcătuirea cărora au intrat incapabili, cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cei
decăzuţi din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe, precum şi cei declaraţi
prin lege sau prin actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcţie.
Aceasta înseamnă că actul nu poate fi anulat pentru simpla împrejurare că persoanele
care au făcut parte din organele de administrare şi de control au fost incapabile sau
incompatibile, dacă nu s-a produs o vătămare, conform art. 211 din Codul civil.

17. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ A DREPTURILOR DE CREANŢĂ

2.1. Prescripția extinctivă în cadrul drepturilor patrimoniale


Conform art. 2501 alin 1 din Codul civil: „Drepturile la acțiune având un obiect patrimonial
sunt supuse prescripției extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel"
Drepturile patrimoniale reprezintă principalul domeniu al prescripției, alcătuit îndeosebi din
drepturile de creanță.
În alin. 2 al art 2501 din Codul civil, se arată că sunt supuse prescripției extinctive și alte
drepturi la acțiune, indiferent de obiectul lor, în cazurile anume prevăzute de lege. Prin
aceasta ultimă dispoziție se prevede ca prin lege se pot stabili și alte categorii de drepturi
care sunt prescriptibile.
Prin alineatul al doilea al art 2502 din Codul civil se prevede ca „dreptul la acțiune este
imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum și ori de câte ori, prin natura sau
obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exercițiul său nu poate fi limitat în timp.
Sunt considerate, prin raportare la acest criteriu, al naturii și obiectului dreptului subiectiv
ocrotit, ca având caracter imprescriptibil:
- acțiunea în revendicare mobiliară și imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate
publică (art. 865 alin. 3 cu referire la art. 563 alin. 2 din Codul civil);

- acțiunea în revendicare mobiliară și imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate


privată(art.563 alin.2 din Codul civil);
- acțiunea de partaj (art. 669 din Codul civil);
- acțiunea negatorie, prin care proprietarul bunului cheamă în judecată pe cel care
pretinde că este titularul unui drept real asupra bunului respectiv (art. 564 alin. 2 din Codul
civil.);
Se prescrie extinctiv în termen de un an acțiunea în revendicare imobiliară în cazul
reglementat de art. 572 din Codul civil referitor la avulsiune.
Potrivit textului de lege amintit anterior, proprietarul terenului de la care o apă curgătoare a
smuls brusc o porțiune de mal din teren, alipind-o la terenul altui proprietar riveran, nu
pierde dreptul de proprietate asupra părții desprinse, dacă o revendică în termen de un an de
la data faptului.
Tot astfel, in cazul acțiunii confesorii prin care se urmărește apărarea unui drept de uzufruct,
de uz sau de abitație, dreptul la acțiune este supus termenului general de prescripție de 10
ani, menționat în art. 2518 alin 1 pct 1 din Codul civil.
Dispozițiile alin. 2 al art. 2502 din Codul civil stabilesc caracterul imprescriptibil al
drepturilor referitoare la :
1. acțiunea privitoare la apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepția cazului în
care prin lege se dispune altfel;
2. acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept;
3. acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic;
4. acțiunea în constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor, dacă
obiectul său îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub
condiția acceptării moștenirii în termenul prevăzut de lege.
În privința drepturilor reale accesorii, prin dispozițiile art. 2503 alin. 1 din Codul civil se
stabilește că, în măsura în care dreptul principal este prescriptibil, atunci și aceste drepturi
accesorii sunt supuse aceluiași regim.
Regula este fundamentata pe principiul de drept accesorium sequiturprincipale, din care
decurg două consecințe principale:
1) imprescriptibilitatea dreptului subiectiv principal are ca
efect
imprescriptibilitatea dreptului subiectiv accesoriu și
2) prescripția dreptului la acțiune privind un drept accesoriu nu atrage și prescripția
dreptului la acțiune privind un drept principal.
Conform dispozițiilor art. 2503 alin. 2 din Codul civil, în cazul în care un debitor este
obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se
stinge printr-o prescripție deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta
dintre prestațiile datorate".
In acest caz este vorba de prescrierea succesivă a prestațiilor ca în cazul chiriilor, arenzilor,
dobânzilor, rentelor, indiferent de izvorul lor concret, contractual sau extracontractual.
Potrivit alin 3 al art. 2503 din Codul civil, dispozițiile referitoare la curgerea distinctă a
prescripției nu sunt aplicabile atunci când prestațiile succesive alcătuiesc prin finalitatea lor,
rezultată din lege sau din convenție, un tot unitar. De exemplu, in cazul contractului de
antrepriză, când sunt stabilite termene pentru diferite faze de execuție a lucrărilor sau a
contractului de vânzare cu plata prețului în rate, când părțile pot stabili diferite modalități de
plată, interesând finalmente să aibă loc achitarea integrală a prețului.
Referitor la creanța garantată, conform art. 2504 alin.1 din Codul civil, prescripția dreptului
la acțiune privind creanța principală nu atrage stingerea dreptului la acțiunea ipotecară.
Creditorul ipotecar va putea urmări, în condițiile legii, doar bunurile mobile și imobile
ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri. Acest text prezintă o excepție de la
regula potrivit căreia „accesoriul urmează soarta principalului", fiind vorba despre o
prescripție specială a acțiunii ipotecare.
Așadar, deși acțiunea principală referitoare la valorificarea creanței s-a stins prin efectul
prescripției, aceasta nu are consecințe asupra prescripției garanției ipotecare, ce
supraviețuiește stingerii prin prescripție a acțiunii principale.
Potrivit art. 2505 din Codul civil privind creanțele reciproce, prescripția nu este de natură să
împiedice stingerea lor prin compensație, după cum nu este de natură să împiedice
exercitarea dreptului de retenție, dar cu condiția ca dreptul de acțiune să nu fi fost stins în
momentul în care s-ar fi putut opune fie compensația, fie dreptul de retenție.

18. SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Părțile sau subiectele raportului juridic sunt persoanele fizice și persoanele juridice care
sunt titularele drepturilor și obligațiilor civile.
Raportul juridic civil fiind un raport social, stabilit intre oameni, părțile sale nu pot fi decât
ființele umane, privite fie in mod individual, in calitate de persoane fizice, fie grupate in
anumite colective, in cazul persoanelor juridice. Părțile raportului juridic civil sunt
purtătoarele drepturilor si obligațiilor care constituie conținutul acestui raport juridic.
Prin parte ale raportului juridic civil înțelegem calitatea de a fi titular al drepturilor și
obligațiilor ce alcătuiesc conținutul raportului juridic. Sunt parți ale raportului juridic civil,
persoanele fizice sau persoanele juridice între care se leagă un raport juridic și care au una
față de cealaltă fie drepturi subiective, fie obligații civile corelative acestor drepturi.
Persoana care dobândește sau exercită drepturi subiective civile este un subiect activ, iar
persoana căreia îi incumbă obligații civile este un subiect pasiv.
Oamenii pot participa la raporturile juridice civile atât individual cat si ca subiecte colective,
in calitate de persoane juridice.
Definim persoana juridica ca fiind un colectiv de oameni cu o organizare de sine stătătoare
și un patrimoniu propriu afectat realizării unui scop in acord cu interesele obștești,
dobândind potrivit legii, calitatea de subiect de drept.
Elementele constitutive ale unei persoane juridice sunt următoarele:
a) o organizare de sine stătătoare, care să exprime unitatea acestui colectiv,
detașat de individualizarea fiecărui membru al lui, cu o funcționalitate organizatorica bine
stabilita prin structura interna, organele de conducere, modul de înființare si modul de
încetare;
b) un patrimoniu propriu, care sa fie distinct de alte patrimonii atât ale
persoanelor juridice, cat si ale persoanelor fizice membre. Important este ca patrimoniul
distinct sa ofere posibilitatea persoanei juridice sa participe in nume propriu la raporturile
juridice si sa-si angajeze răspunderea proprie, devenind subiect de drept;
c) un anumit scop in acord cu interesele publice, care explica rațiunea existentei
persoanei juridice, precum și necesitatea satisfacerii intereselor personale în acord cu cele
publice.
În marea majoritate a cazurilor raportul juridic civil se stabilește între o persoană - ca
subiect activ - și o altă persoană - ca subiect pasiv. Un asemenea raport este simplu, sub
aspectul subiectelor sale.
Există, însă, și cazuri în care raportul juridic civil este stabilit între mai
multe persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive.
Subiectul activ poate fi schimbat prin: cesiunea de creanță, subrogația personală, novația
prin schimbare de creditor.
Subiectul pasiv poate fi schimbat prin: stipulația pentru altul, novația prin schimbare de
debitor, preluarea datoriei și poprire.

19. CONSIMŢĂMÂNTUL
Actul juridic civil este manifestarea de voinţă cu intenţia de a produce efecte juridice.
Voinţa este de natură psihologică. Ea formează obiect special de preocupare pentru
psihologie, dar interesează şi dreptul, în general, dreptul civil în special. Doar unghiurile sub
care este analizată diferă.
Sub aspect psihologic, voinţa este un fenomen complex.
Şi sub aspect juridic, însă, voinţa este complexă, în structura sa intrând două elemente:
consimţământul şi cauza sau scopul.
De aici rezultă că, între consimţământ şi voinţă există corelaţia de tipul: parte-întreg.
Formarea voinţei, în general, deci şi a celei juridice, reprezintă un proces psihologic
complex.
Punctul de pornire în acest proces îl reprezintă nevoia simţită de om, pe care acesta
tinde, vrea să, o satisfacă. Această nevoie e reflectată în mintea omului.
Odată reflectată nevoia, se ajunge la reflectarea mijlocului de satisfacere a acelei
nevoi. Dobândeşte contur, astfel, dorinţa satisfacerii nevoii.
De cele mai multe ori, însă, o dorinţă nu rămâne singură; ea se întâlneşte cu alte
dorinţe şi tendinţe ale omului; unele din acestea pot fi în acord cu nevoia, iar altele pot fi
potrivnice.
În acest context, începe a doua fază a procesului psihologic, care este deliberarea;
aceasta reprezintă cântărirea avantajelor şi dezavantajelor pe care le prezintă dorinţele şi
mijloacele de realizare a lor, aflate în concurs.
Ca urmare a apariţiei unui motiv determinat, de la deliberare se trece la nașterea
hotărârii încheierii actului juridic civil, act care apare ca mijloc de realizare a scopului
propus.
Din procesul acesta complex, stufos al formării voinţei, dreptul civil reţine doar două
elemente: hotărârea exteriorizată şi motivul determinant; primul element este însuşi
consimţământul, iar cel de-al doilea constituie cauza ori scopul actului juridic civil.
Principiile care guvernează voinţa juridică în dreptul civil sunt:
1) Principiul libertăţii actelor juridice civile este consacrat, indirect în cel puţin două
texte din Codul civil, respectiv:
- art. 1270 alin. 1: „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile
contractante." şi
- art. 11: - „Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la
legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri.".
Din interpretarea per ă contrario a acestor dispoziţii, rezultă concluzia următoare: dacă
se respectă legea şi bunele moravuri, subiectele de drept civil sunt libere să încheie convenţii
ori să facă acte unilaterale." Acesta este, sintetic, conţinutul principiului libertăţii actelor
juridice.:
Subiectele de drept civil sunt libere să încheie ori nu un act juridic civil; dacă încheie,
trebuie să respecte legea şi morala;
Părţile sunt libere să stabilească, aşa cum doresc, conţinutul (clauzele) actului juridic
civil;
Părţile sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice ori să pună capăt actului juridic
civil pe care l-au încheiat.

2) Principiul voinţei reale (interne). Voinţa juridică cuprinde elementul intern


(psihologic) şi cel extern (social). Când între aceste două elemente există concordanţă,
identitate, nu se pune nici o problemă, teoretică ori practică, de determinare a principiului
aplicabil, căci voinţa este aceeaşi.
Pot exista, însă, situaţii în care, între cele două elemente - intern şi extern - să nu
existe concordanţă. În asemenea situaţii se pune problema următoare: căruia, dintre cele două
elemente, îi dăm prioritate. Soluţionarea problemei depinde de concepţia cu privire la
raportul dintre voinţa internă, reală şi voinţa declarată, exteriorizată.
În această privinţă, există două concepţii:
- concepţia subiectivă, care dă prioritate voinţei interne, reale şi
- concepţia obiectivă care, dimpotrivă preferă voinţa declarată, exteriorizată.
Fiecare concepţie prezintă avantaje şi dezavantaje.
Codul civil român a consacrat principiul voinţei interne sau reale.
În acest sens avem în vedere următoarele dispoziții legale: art. 1266 alin. (1) C. civ.
contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al
termenilor. De asemenea, art. 1206 C. civ. arată: consimţământul nu este valabil dacă este dat
din eroare, surprins prin dol, smuls prin violenţă, ori în caz de leziune; asta înseamnă că el
trebuie să corespundă voinţei reale, şi nu aceleia exprimate, care nu corespunde realităţii,
deoarece este viciată.
Există însă şi excepții de la acest principiu, situaţii când se dă prioritate voinţei
declarate şi nu voinţei reale a părţilor şi anume atunci când se pune problema securităţii şi
stabilităţii raporturilor juridice civile. De exemplu, nu se poate dovedi cu martori împotriva şi
peste cuprinsul unui înscris,nici împotriva sau peste ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi spus
înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui [art. 309 alin. (5) NCPC, asemănător cu art. 1191
alin. (2) C. civ. 1864], deşi este posibil ca voinţa declarată şi consemnată în înscris să nu
corespundă voinţei interne, reale a părţilor. De asemenea, în cazul simulaţiei, terţilor de
bună-credinţă le este opozabil actul public, aparent (şi mincinos) şi nu cel secret, care
corespunde voinţei reale a părţilor.
A. Condițiile de validitate a consimțământului
Plecându-se de la dispozițiile art. 1204 din Codul civil conform căruia consimţământ
trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză, s-au identificat următoarele
condiții de validitate ale acestuia:
 să provină de la o persoană cu discernământ
Condiţia aceasta decurge din caracterul conştient al actului juridic civil; subiectul de
drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia, de a discerne efectele juridice care se produc
în baza manifestării sale de voinţă.
De reţinut că, dacă capacitatea de a încheia actul juridic civil este, aşa cum am arătat,
o stare de drept — de jure —, prezenţa ori lipsa discernământului este, în primul rând, o stare
de fapt - de fado. De aici necesitatea de a nu confunda condiţia capacităţii cu această primă
cerinţă de valabilitate a consimţământului: să provină de la o persoană cu discernământ.
Persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu este prezumată că are discernământ
juridic necesar pentru a încheia acte juridice civile.
Persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu (minorul sub 14 ani şi cel pus sub
interdicţie judecătorească) este prezumată a nu avea discernământ, fie datorită vârstei
fragede, fie stării de sănătate mintală.
Minorul între 14 şi 18 ani are discernământul juridic în curs de formare.
Pentru persoana juridică nu se pun probleme deoarece reprezentantul ei legal este,
întotdeauna, o persoană fizică cu deplină capacitate de exerciţiu.
 să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice.
Această condiţie decurge din esenţa actului juridic civil, care este o manifestare de
voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice (a crea, a modifica ori a stinge un raport
juridic civil concret).
Această condiţie de valabilitate a consimţământului nu este îndeplinită: , - când
manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă (jocandi causa), din prietenie, curtoazie sau
pură complezenţă;
- când s-a făcut sub condiţie pur potestativă, „din partea celui care se obligă" (art.
1010 C. civ.), adică: „mă oblig dacă vreau" - si voluero;
- când manifestarea de voinţă este prea vagă;
- când manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mintală (reservatio mentalis),
cunoscută de contractant (cum se întâmplă în cazul actului fictiv, ca varietate de simulaţie).
 să fie exteriorizat
Principiul aplicabil exteriorizării consimţământului este acela al consensualismului,
care înseamnă că părţile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinţei lor; în alţi
termeni, simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul
civil să se nască valabil din punct de vedere al formei sale.
De la acest principiu există şi excepţii, cum e cazul actelor solemne, în cazul cărora
manifestarea voinţei trebuie să îmbrace o formă specială (de regulă, forma autentică).
Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată într-o formă expresă sau tacită
(implicită). Pentru anumite acte este necesară manifestarea expresă a voinţei (cum e cazul
actelor solemne), pe când alte acte pot fi făcute printr-o manifestare expresă ori tacită de
voinţă (cum e cazul acceptării moştenirii).
Potrivit art. 1196 alin. (2) C. civ., tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează
acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile
stabilite între acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări. Astfel, în funcţie de anumite
împrejurări, tăcerea poate valora manifestare de voinţă pozitivă şi anume:
- atunci când legea prevede în mod expres acest lucru; de exemplu, în
cazul tacitei relocaţiuni prevăzute de art. 1810 C. civ. (corespunzător art. 1437
C. civ. 1864);
- atunci când din raporturile juridice anterioare dintre părţi reiese că tăcerea
echivalează cu exprimarea consimţământului;
- atunci când tăcerea produce efecte juridice conform uzanţelor, obiceiului.

 consimțământul să nu fie viciat


În cuprinsul art. 1206 din Codul civil sunt enumerate viciile de consimțământ, astfel:
consimţământul este viciat atunci când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin
violenţă. De asemenea consimţământul este viciat în caz de leziune.

3.4.1. Eroarea-viciu de consimţământ


Eroarea reprezintă falsă reprezentare a realităţii la momentul încheierii actului.
În Codul civil, sediul materiei se regăseşte în mai multe articole (art. 1207-1213), care
reglementează diferite feluri de erori care pot apărea la momentul încheierii actului
(eroarea nescuzabilă, eroarea asumată, eroarea de calcul, eroarea de comunicare sau de
transmitere), cu sancţiunile corespunzătoare care pot interveni.
Pentru a atrage anularea actului, este necesar ca partea să se fi aflat într-o eroare
esenţială, iar cealaltă parte să ştie sau, după caz, să fi trebuit să ştie că faptul asupra căruia a
purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului.
Prezintă caracter esenţial eroarea care :
- poartă asupra naturii sau obiectului contractului (error in negotio şi error in corpore);
- poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori asupra
unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi
încheiat (error in substantia);
- poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia
contractul nu s-ar fi încheiat (error in persona, în cazul contractelor încheiate intuitu
personae).
Este considerată esenţială eroarea de drept care priveşte o normă juridică determinantă
pentru încheierea contractului, potrivit voinţei părţilor. Conform art 1208 alin al doilea din
Codul civil, eroarea de drept nu va putea fi invocată în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi
previzibile. Codul civil reglementează eroarea nescuzabilă, căreia nu i se recunoaşte
caracterul de viciu de consimţământ, sancţionabil cu anularea, întrucât aceasta ar fi
incompatibilă cu buna-credinţă şi cerinţele unei conduite corecte şi oneste, care trebuie să
caracterizeze pe omul diligent. Intalnim eroarea nescuzabilă, când ea este consecinţa unei
conduite culpabile a celui care reclamă anularea actului.
Prin dispoziţiile art 1207 alin 1 din Codul civil se prevede anulabilitatea actului pentru
eroarea esenţială, care, sub aspect terminologic, trebuie înţeleasă ca atrăgând nulitatea
relativă, pe considerentul ca în fapt, nu este pus în pericol interesul general, ci sunt puse în
cauză interesele părţilor contractante, existând riscul de a fi lezate

3.4.2. Dolul este definit in art 1214 din Codul civil viciul de consimţământ care constă
în inducerea în eroare a unei persoane cu ajutorul unor mijloace viclene sau dolosive ori prin
omisiunea, în mod fraudulos, de informare a cocontractantului asupra unor împrejurări care
se cuvenea să fie dezvăluite. Dolul presupune un element material şi unul intenţional ori
subiectiv.
În privința elementului material se acordă atenţie atât faptului comisiv (folosirea de
manopere frauduloase, de natură să provoace eroarea), cat şi faptului omisiv (atitudinea
negativă, de a nu aduce la cunoştinţă celeilalte părţi împrejurări care trebuia să fie
dezvăluite).
În mod deosebit, problema dolului prin reticenţă evidenţiază raportul dintre obligaţia
de informare ce revine părţii mai experimentate ori profesioniste sau care deţine informaţii
privilegiate, pe de o parte, şi „obligaţia de a se informa" care incumbă fiecărei părţi
contractante.
Din art. 1214 din Codul civil se desprind condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească
dolul pentru a atrage anulabilitatea actului, respectiv:
- dolul să provină de la cocontractant ori de la
reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi;
- prin acţiunile comisive ori omisive săvârşite să fi fost provocată eroarea
celeilalte părţi, indiferent de caracterul esenţial sau neesenţial al acesteia;
- dolul să fie dovedit, deoarece nu se presupune.
Prima condiție se refera la proveniența dolului, din partea celeilalte părți
contractante sau de la reprezentantul acesteia.
Pentru ipoteza în care dolul s-ar datora unei terţe persoane, străine de contract, în
principiu nu poate fi sancţionat contractantul nevinovat, pentru că aceasta ar fi o soluţie
injustă. În schimb, dolul va fi imputabil cocontractantului în cazul în care se dovedeşte
că a cunoscut manoperele dolosive ale terţului şi totuşi, nu a avertizat cealaltă parte asupra
erorii ce i-a fost provocată.
În această situaţie, potrivit art. 1215 alin (2) din Codul civil, independent de anularea
contractului, autorul dolului răspunde pentru prejudiciile ce ar putea rezulta.
A doua condiție vizează provocarea unei erori, chiar dacă nu a fost esențială (art. 1214
alin 2 din Codul civil), fiind suficient ca prin atitudinea dolosivă a părții să fi fost
provocată o eroare.
Se pune așadar accentul pe dimensiunea delictuala a dolului, fiind suficient că a
existat o asemenea atitudine a părţii, în absenţa căreia nu s-ar fi încheiat acel contract ori el s-
ar fi încheiat în condiţii diferite, rămânând victimei dolului să aleagă dacă solicită anularea
contractului sau despăgubiri.
A treia condiție a dolului se refera la necesitatea probării dolului. Astfel, dolul trebuie
să fie dovedit de către victima acestuia, întrucât el nu rezultă din conţinutul actului, nici
măcar dintr-un eventual dezechilibru între prestaţiile la care s-au obligat
părţile actului.
Fiind o faptă delictuală (de un fapt juridic), pentru dovada lui se admite orice mijloc
de probă. Potrivit art. 1214 alin. 4 din Codul civil, dolul nu se presupune.
Fiind un viciu de consimţământ, sancţiunea care intervine in cazul dolului este aceea a
anulabilităţii actului.
Totodată, dolul este şi un delict civil, astfel încât în ipoteza în care autorul dolului a
cauzat un prejudiciu, se va naşte un raport juridic de natură delictuală, respectiv, un raport de
răspundere în cadrul căruia cel prejudiciat, victima dolului, are dreptul să ceară şi să obţină
repararea prejudiciului.
Dacă prin admiterea acţiunii în anulare nu a fost posibilă repunerea părţii în situaţia
anterioară, adică prejudiciul ce i-a fost cauzat nu este reparat în întregime, partea va putea
acţiona pe autorul dolului pentru a obţine despăgubiri. Dispoziţiile art. 1257 din Codul civil
stabilesc posibilitatea pentru cel al cărui consimţământ a fost surprins prin dol, să pretindă, în
afară de anularea actului şi daune interese sau, dacă preferă menţinerea contractului, să
solicite reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit.

20. DEFINIŢIA DREPTULUI SUBIECT CIVIL. DREPTURI DE CREANŢĂ ŞI


DREPTURILE REALE

Dreptul subiectiv civil este prerogativa cuiva de a pretinde ceva cu ajutorul


forței de coerciție a statului, reprezinta posibilitatea subiectului activ al
raportuliu juridic de a avea o anumita conduita, de a pretinde o anumita
conduita, de a pretinde subiectului pasiv o anumita conduita iar cand este cazul
de a solicita forta coercitiva a statului.
Dreptul real - jus in re -este acel drept patrimonial în virtutea căruia titularul său îşi
poate exercita prerogativele asupra unui bun fără concursul altcuiva.
Dreptul de creanţă - jus ad personam - (numit şi „drept personal", pentru a-1 deosebi
de cel „real") este acel drept patrimonial în temeiul căruia subiectul activ - numit creditor -
poate pretinde subiectului pasiv - numit debitor - să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Comparaţie între dreptul real şi dreptul de creanţă. Asemănările dintre dreptul real şi
dreptul de creanţă sunt următoarele:
- ambele sunt patrimoniale;
- ambele au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte active. Deosebirile dintre
drepturile reale şi drepturile de creanţă sunt:
- sub aspectul subiectului pasiv: pe când în cazul dreptului real nu este
cunoscut subiectul pasiv, fiind nedeterminat, în cazul dreptului de creanţă este cunoscut
titularul obligaţiei corelative, care este debitorul;
- sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative: dacă dreptului real îi
corespunde o obligaţie generală şi negativă, de non facere, adică de abţinere a tuturor de a
aduce atingere dreptului real, dreptului de creanţă îi corespunde o obligaţie al cărei obiect
poate consta, după caz, în: a da (aut dare), a face aut facere) ori a nu face (aut non facere);
dar „a nu face" ceva înseamnă, de data aceasta, obligaţia debitorului de a se abţine de la ceva
ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat la abstenţiune;
- ca număr: pe când drepturile reale sunt limitate, drepturile de creanţă sunt
nelimitate;
- numai dreptul real este însoţit de prerogativa urmăririi şi de cea a preferinţei,
iar nu şi dreptul de creanţă. Prerogativa urmăririi constă în posibilitatea titularului dreptului
real de a urmări bunul în mâinile oricui s-ar găsi, iar prerogativa preferinţei constă în
posibilitatea titularului dreptului real de a-şi realiza dreptul său cu întâietate ori preferinţă.

21. EROAREA
Eroarea reprezintă falsă reprezentare a realităţii la momentul încheierii actului.
În Codul civil, sediul materiei se regăseşte în mai multe articole (art. 1207-1213), care
reglementează diferite feluri de erori care pot apărea la momentul încheierii actului
(eroarea nescuzabilă, eroarea asumată, eroarea de calcul, eroarea de comunicare sau de
transmitere), cu sancţiunile corespunzătoare care pot interveni.
Pentru a atrage anularea actului, este necesar ca partea să se fi aflat într-o eroare
esenţială, iar cealaltă parte să ştie sau, după caz, să fi trebuit să ştie că faptul asupra căruia a
purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului.
Prezintă caracter esenţial eroarea care :
- poartă asupra naturii sau obiectului contractului (error in negotio şi error in corpore);
- poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori asupra
unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi
încheiat (error in substantia);
- poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia
contractul nu s-ar fi încheiat (error in persona, în cazul contractelor încheiate intuitu
personae).
Este considerată esenţială eroarea de drept care priveşte o normă juridică determinantă
pentru încheierea contractului, potrivit voinţei părţilor. Conform art 1208 alin al doilea din
Codul civil, eroarea de drept nu va putea fi invocată în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi
previzibile. Codul civil reglementează eroarea nescuzabilă, căreia nu i se recunoaşte
caracterul de viciu de consimţământ, sancţionabil cu anularea, întrucât aceasta ar fi
incompatibilă cu buna-credinţă şi cerinţele unei conduite corecte şi oneste, care trebuie să
caracterizeze pe omul diligent. Intalnim eroarea nescuzabilă, când ea este consecinţa unei
conduite culpabile a celui care reclamă anularea actului.
Prin dispoziţiile art 1207 alin 1 din Codul civil se prevede anulabilitatea actului pentru
eroarea esenţială, care, sub aspect terminologic, trebuie înţeleasă ca atrăgând nulitatea
relativă, pe considerentul ca în fapt, nu este pus în pericol interesul general, ci sunt puse în
cauză interesele părţilor contractante, existând riscul de a fi lezate

22. DEFINIŢIA DREPTULUI SUBIECT CIVIL. DREPTURI ABSOLUTE ŞI


DREPTURILE RELATIVE

Dreptul subiectiv civil este prerogativa cuiva de a pretinde ceva cu ajutorul


forței de coerciție a statului, reprezinta posibilitatea subiectului activ al
raportuliu juridic de a avea o anumita conduita, de a pretinde o anumita
conduita, de a pretinde subiectului pasiv o anumita conduita iar cand este cazul
de a solicita forta coercitiva a statului.

6.2. Clasificarea drepturilor subiective civile


A. După sfera persoanelor obligate şi după conţinutul obligaţiilor corespunzătoare,
drepturile civile se clasifică în două categorii: drepturi absolute şi drepturi relative.
Drepturile absolute sunt acele drepturi cărora le corespunde obligaţia generală a
tuturor persoanelor de a se abţine de a le încălca. Drepturile absolute prezintă următoarele
caractere specifice:
- raportul juridic care are în conţinutul său un drept absolut se stabileşte între
titularul dreptului (ca subiect activ, determinat) şi toate celelalte persoane (ca subiect
pasiv universal, nedeterminat în momentul stabilirii
raportului juridic);
- conţinutul obligaţiei corelative care revine subiecţilor pasivi nedeterminaţi
îl constituie îndatorirea lor generală şi negativă de a se abţine de la orice act sau fapt care ar
putea aduce atingere dreptului subiectiv, respectiv obligaţia de a nu face nimic de natură a
încălca sau stânjeni exercitarea
dreptului;
- drepturile absolute sunt opozabile tuturor (erga omnes).

Drepturile relative, în opoziţie cu cele absolute sunt cele cărora le corespunde


obligaţia uneia sau mai multor persoane, determinate din chiar momentul stabilirii raportului
juridic, de a da (de a constitui sau strămuta un drept real asupra unui lucru), de a face (de a
săvârşi anumite acte sau fapte juridice) sau de a nu face ceva (de a se abţine de la săvârşirea
anumitor acte sau fapte juridice). Drepturile relative prezintă următoarele caractere juridice:
- raportul juridic care cuprinde în conţinutul său un drept relativ se stabileşte între
titularul dreptului (subiect activ) şi una sau mai multe persoane
determinate (ca subiect pasiv);
- conţinutul obligaţiei subiectului pasiv determina este obligaţia de a da, de a face sau
de a nu face ceva (de a se abţine de la anumite acte sau fapte);
- drepturile relative sunt opozabile numai faţă de persoana (sau persoanele) care
constituie subiectul pasiv determinat al raportului juridic respectiv (debitor); ele sunt
erga certam personam.
Sunt drepturi relative toate drepturile de creanţă, adică cele care rezultă din acte
juridice sau din fapte juridice, în temeiul cărora una sau mai multe persoane determinate, în
calitate de creditor, au dreptul de a pretinde şi obţine de la una sau mai multe persoane
determinate, în calitate de debitor, îndeplinirea obligaţiei corelative de a da, a face sau de a
nu face ceva. Un exemplu este dreptul vânzătorului de a primi preţul şi al cumpărătorului de
a primi lucrul cumpărat.

23. DOLUL
. Dolul este definit in art 1214 din Codul civil viciul de consimţământ care constă în
inducerea în eroare a unei persoane cu ajutorul unor mijloace viclene sau dolosive ori prin
omisiunea, în mod fraudulos, de informare a cocontractantului asupra unor împrejurări care
se cuvenea să fie dezvăluite. Dolul presupune un element material şi unul intenţional ori
subiectiv.
În privința elementului material se acordă atenţie atât faptului comisiv (folosirea de
manopere frauduloase, de natură să provoace eroarea), cat şi faptului omisiv (atitudinea
negativă, de a nu aduce la cunoştinţă celeilalte părţi împrejurări care trebuia să fie
dezvăluite).
În mod deosebit, problema dolului prin reticenţă evidenţiază raportul dintre obligaţia
de informare ce revine părţii mai experimentate ori profesioniste sau care deţine informaţii
privilegiate, pe de o parte, şi „obligaţia de a se informa" care incumbă fiecărei părţi
contractante.
Din art. 1214 din Codul civil se desprind condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească
dolul pentru a atrage anulabilitatea actului, respectiv:
- dolul să provină de la cocontractant ori de la
reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi;
- prin acţiunile comisive ori omisive săvârşite să fi fost provocată eroarea
celeilalte părţi, indiferent de caracterul esenţial sau neesenţial al acesteia;
- dolul să fie dovedit, deoarece nu se presupune.
Prima condiție se refera la proveniența dolului, din partea celeilalte părți
contractante sau de la reprezentantul acesteia.
Pentru ipoteza în care dolul s-ar datora unei terţe persoane, străine de contract, în
principiu nu poate fi sancţionat contractantul nevinovat, pentru că aceasta ar fi o soluţie
injustă. În schimb, dolul va fi imputabil cocontractantului în cazul în care se dovedeşte
că a cunoscut manoperele dolosive ale terţului şi totuşi, nu a avertizat cealaltă parte asupra
erorii ce i-a fost provocată.
În această situaţie, potrivit art. 1215 alin (2) din Codul civil, independent de anularea
contractului, autorul dolului răspunde pentru prejudiciile ce ar putea rezulta.
A doua condiție vizează provocarea unei erori, chiar dacă nu a fost esențială (art. 1214
alin 2 din Codul civil), fiind suficient ca prin atitudinea dolosivă a părții să fi fost
provocată o eroare.
Se pune așadar accentul pe dimensiunea delictuala a dolului, fiind suficient că a
existat o asemenea atitudine a părţii, în absenţa căreia nu s-ar fi încheiat acel contract ori el s-
ar fi încheiat în condiţii diferite, rămânând victimei dolului să aleagă dacă solicită anularea
contractului sau despăgubiri.
A treia condiție a dolului se refera la necesitatea probării dolului. Astfel, dolul trebuie
să fie dovedit de către victima acestuia, întrucât el nu rezultă din conţinutul actului, nici
măcar dintr-un eventual dezechilibru între prestaţiile la care s-au obligat
părţile actului.
Fiind o faptă delictuală (de un fapt juridic), pentru dovada lui se admite orice mijloc
de probă. Potrivit art. 1214 alin. 4 din Codul civil, dolul nu se presupune.
Fiind un viciu de consimţământ, sancţiunea care intervine in cazul dolului este aceea a
anulabilităţii actului.
Totodată, dolul este şi un delict civil, astfel încât în ipoteza în care autorul dolului a
cauzat un prejudiciu, se va naşte un raport juridic de natură delictuală, respectiv, un raport de
răspundere în cadrul căruia cel prejudiciat, victima dolului, are dreptul să ceară şi să obţină
repararea prejudiciului.
Dacă prin admiterea acţiunii în anulare nu a fost posibilă repunerea părţii în situaţia
anterioară, adică prejudiciul ce i-a fost cauzat nu este reparat în întregime, partea va putea
acţiona pe autorul dolului pentru a obţine despăgubiri. Dispoziţiile art. 1257 din Codul civil
stabilesc posibilitatea pentru cel al cărui consimţământ a fost surprins prin dol, să pretindă, în
afară de anularea actului şi daune interese sau, dacă preferă menţinerea contractului, să
solicite reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit.

24. VIOLENŢA

Potrivit art. 1216 Cod civil este temerea justificată indusă fără drept de cealaltă
parte sau de un terţ, de aşa manieră încât partea ameninţată putea să creadă, după
împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi
expuse unui pericol grav şi iminent". Așadar, nu violenţa în sine este cu adevărat viciu de
consimţământ, ci sentimentul de teamă (temerea) care i-a fost indusă victimei şi care
a împiedicat-o să-şi manifeste, în mod liber, voinţa de a contracta.
Cu alte cuvinte, victima violenţei ştie că încheie un contract dezavantajos pentru ea,
dar cu toate acestea, îşi exprimă consimţământul pentru a scăpa de un rău mult mai
grav care i-ar putea fi cauzat.
Din art. 1216 alin 4 din Codul civil tragem concluzia ca aceasta temere
poate exista nu numai în raport cu persoana contractantului sau cu bunurile
acesteia, ci şi în legătură cu persoane apropiate părţii (soţul, soţia,
ascendenţii ori descendenţii).
Pentru a atrage anularea actului, violenţa trebuie:
- să fie determinantă pentru încheierea actului juridic;
- să fie injustă.
Prima condiție a violentei (caracterul determinant) reiese din dispozițiile art. 1216 din
Codul civil, conform carora temerea trebuie să fie „justificată" şi de aşa natură încât partea
putea să creadă că, în absenţa consimţământului, era expusă unui pericol grav şi iminent. În
alineatul al patrulea al art. 1216 din Codul civil
sunt cuprinse criteriile pentru stabilirea caracterului determinant al violentei: „vârsta, starea
socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum şi de orice
altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii contractului".
Toate aceste elemente de fapt vor fi la aprecierea organului jurisdicţional, pentru a se
stabili dacă a fost vorba de caracterul hotărâtor al violenţei la momentul încheierii
contractului, de natură să afecteze valabilitatea acestuia.
A doua condiție a violenței se referă la caracterul injust al ameninţării victimei.
Întrucât nu orice ameninţare constituie, prin ea însăşi, violenţă-viciu de consimţământ, se
cere ca aceasta să reprezinte o încălcare a legii (să fie ilicită), pentru a atrage nevalabilitatea
actului. Astfel, dacă ameninţarea priveşte exerciţiul cu bună-credinţă al unui drept subiectiv,
ea nu se poate constitui în viciu de consimţământ, întrucât partea tinde doar la realizarea
beneficiului pe care legea i-l recunoaşte. Potrivit art. 1217 din Codul civil, reprezintă violenţă
„temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept făcută cu scopul de a obţine
avantaje nejustificate".
În acest caz, exercitarea dreptului este deturnată de la scopul său şi capătă un caracter
abuziv, ceea ce este de natură să-l scoată de sub haina legii Simpla temere reverenţiară,
izvorâtă din respect, fără ca acesta sa fie însoțită de violenta nu constituie un viciu de
consimțământ, potrivit art 1219 din Codul civil.
Tot astfel, ameninţarea cu un rău nu este considerată constitutivă de violenţă, atunci
când ea rezultă dintr-o stare de necesitate, decât în măsura în care cealaltă parte a profitat de
această împrejurare (art. 1218 din Codul civil) Prin dispoziţiile art. 1220 din Codul civil, este
este reglementată situaţia violenţei exercitate de un terţ faţă de contract, însă ea constituie
viciu de consimţământ numai atunci când partea al cărei consimţământ nu a fost viciat
cunoştea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violenţa exercitată de terţ.
Partea va putea cere şi repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, independent de
anularea contractului, ca si in situatia dolului. In situaţia în care autorul violenţei este cealaltă
parte contractantă, partea prejudiciată va avea la îndemână două acţiuni împotriva acesteia:
una în anularea contractului şi, dacă repunerea în situaţia anterioară nu este suficientă pentru
acoperirea prejudiciului, şi o acţiune în răspundere civilă.
În cazul in care autorul violenţei este un terţ, partea se va putea îndrepta împotriva
acestuia cu acţiunea în răspundere, iar împotriva celeilalte părţi contractante, cu acţiune în
anulare.
25. LEZIUNEA

este definita potrivit art. 1221 din Codul civil in cazul in care una dintre părţi,
profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte
părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane, o prestaţie considerabil mai mare, la
data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii.
Pe lângă dezechilibrul contraprestaţiilor există o parte a cărei voinţă este mai slabă în
faţa celuilalt contractant, aşa încât, de la început poziţia contractuală a părţilor este inegală.
In actuala reglementare (art 1222 alin 2 din Codul civil), leziunea este recunoscută şi în cazul
majorului, cu condiţia ca diferenţa de prestaţie să depăşească jumătate din valoarea pe care o
avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată.
Conform art 1224 din Codul civil, "Nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii,
tranzacţia, precum şi alte contracte anume prevăzute de lege".
Sub aspectul categoriei actelor juridice care pot fi atacate pentru leziune, noile
dispoziţii legale exclud de la incidenţa acestei sancţiuni la contractele mai sus-amintite.
Pentru existenta leziunii ca viciu de consimţământ, este necesar să fie îndeplinite
următoarele cerinţe:
- leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv;
- leziunea să existe nu doar în raport cu momentul încheierii actului, ci să subziste
până la data cererii de anulare;
- disproporţia de valoare între prestaţii să fie considerabilă.
In cazul minorului, trebuie să fie vorba de o obligaţie excesivă asumată de acesta prin
raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la
ansamblul circumstanţelor (art. 1221 alin. 3 Cod civil).
În cazul persoanei majore, caracterul însemnat ori considerabil al leziunii există doar
atunci când disproporţia depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea prestaţia promisă sau
executată de partea lezată.
Leziunea ca viciu de consimțământ este sancţionată cu anularea actului lezionar.
Partea prejudiciată are însă posibilitatea să aleagă menţinerea contractului, dar cu reducerea
obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită.
În conformitate cu dispozițiile art 1222 alin 3 din Codul civil, daca partea alege să
promoveze acţiune în anulare, instanţa va putea să menţină contractul, dacă cealaltă parte
oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei
obligaţii. Dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea prestaţiilor pentru leziune se prescrie
în termen de 2 ani de la data încheierii contractului, conform art 1223 din Codul civil.

26. SUSPENDAREA PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE.


Prin suspendarea prescripției extinctive se înțelege acea modificare a cursului acestei
prescripții care constă în oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescripție, pe
timpul cât durează situațiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate
de a acționa pe titularul dreptului la acțiune.
Pentru ca prescripția să-și producă efectul său extinctiv, adică sancționator este
necesar ca, pentru titularul dreptului la acțiune, să existe, pe lângă voința de a acționa,
și posibilitatea reală de a acționa, adică de a se adresa organului competent pentru
protecția dreptului său.

27. EFECTUL SPECIAL AL SUSPENDĂRII PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

suspendarea prescripției produce și un efect special, constând în amânarea momentului


împlinirii termenului de prescripție cu o perioadă de 6 luni, termen considerat necesar de
legiuitor pentru ca titularul dreptului la acțiune să aibă timp îndestulător pentru a face acte
de întrerupere. În cazul prescripțiilor mai mici de 6 luni, împlinirea prescripției intervine
după trecerea unui termen de o lună de la încetarea suspendării.

28. OBIECTUL ACTULUI JURIDIC CIVIL


Prin obiect al actului juridic se înțelege conduita părților stabilită prin acel act juridic civil,
respectiv acțiunile ori inacțiunile la care părțile sunt îndreptățite sau de care sunt ținute.
Pentru a fi valabil, obiectul juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
- să existe;
- să fie în circuitul civil;
- să fie determinat ori determinabil; - să fie posibil; - să fie ilicit și moral.
Acestea sunt condiții generale pentru valabilitatea obiectului actului juridic civil.

Există și condiții speciale, cerute numai pentru anumite acte juridice le și anume: -
cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului subiectiv; - obiectul să constea într-
un fapt personal al debitorului.

29. CAUZA ACTULUI JURIDIC CIVIL


3.6. Cauza actului juridic civil
Codul civil ne oferă in art 1235 o definitie a cauzei contractului, in sensul ca prin cauza se
înțelege „motivul care determină pe fiecare parte să încheie contractul".
Din dispozițiile art. 1236 si art. 1237 din Codul civil, desprindem condițiile ce trebuiesc a fi
îndeplinite cumulativ pentru a fi valabila cauza:
a) să existe;
b) să fie licită;
c) să fie morală.
Referitor la inexistența cauzei, ea se poate datora lipsei de discernământ sau lipsei
contraprestației (în contractele sinalagmatice), nepredării bunului (în contractele reale),
lipsei intenției de a gratifica (în actele cu titlu gratuit), adică, lipsei scopului imediat la
încheierea actului.

30. REPUNEREA ÎN TERMENUL DE PRESCRIPŢIE


Repunerea în termen poate fi definită ca beneficiul acordat de lege titularului
dreptului la acțiune care, din motive temeinice, nu a putut formula acțiunea în justiție
înăuntrul termenului de prescripție, astfel că organul jurisdicțional este îndreptățit să
soluționeze, în fond, cererea de chemare în judecată, deși a fost introdusă după
împlinirea termenului de prescripție.
Repunerea în termen, potrivit art. 2522 alin. (2) C. civ., nu poate fi dispusă decât dacă partea
și-a exercitat dreptul la acțiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din
ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat
depășirea termenului de prescripție.

31. CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ.


Capacitatea de folosință reprezintă aptitudinea generală de a avea drepturi şi obligaţii
civile, adică aptitudinea de a fi subiect de drept civil, de a intra ca atare în raporturi
juridice civile, este vocaţia de a participa la viaţa juridică.
Capacitatea civilă de folosinţă este recunoscută de lege tuturor persoanelor fizice, fără
nicio discriminare; ea este generală (adică cuprinde toate drepturile subiective şi toate
obligaţiile civile recunoscute de dreptul obiectiv) şi este egală pentru toate persoanele
fizice.
Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de folosinţă (în calitatea sa de subiect de
drept) decât în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege; de asemenea, nimeni
nu poate renunţa, nici în tot şi nici în parte, la capacitatea sa de folosinţă. Evident, se
poate renunţa la un drept subiectiv civil, dar nu se poate renunţa la însăşi aptitudinea de
a avea drepturi, adică la capacitatea de folosinţă.
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanelor fizice începe odată cu naşterea persoanei şi
încetează odată cu moartea sa. În ce priveşte dobândirea de drepturi (dar nu şi asumarea
de obligaţii), capacitatea civilă de folosinţă a omului începe chiar în momentul
concepţiei, cu condiţia de a se naşte viu (infans conceptus pro nato habetur quoties de
commodis eius agitur).
În privința persoanelor juridice, capacitatea civilă de folosinţă ia naştere odată cu
înfiinţarea sau, după caz, odată cu recunoaşterea, autorizarea sau înregistrarea persoanei
juridice şi încetează odată cu desfiinţarea sau încetarea existenţei sale prin fuziune,
divizare sau dizolvare.
Această capacitate nu este însă generală şi egală, aşa cum este la persoanele fizice, ci
dimpotrivă, potrivit principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor
juridice fiecare asemenea persoană are capacitatea de a dobândi numai acele drepturi şi
a-şi asuma doar acele obligaţii care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de
înfiinţare sau statut.

32. FORMA AD VALIDITATEM A ACTULUI JURIDIC CIVIL

Prin această formă se intelege o conditie esentiala care consta in necesitatea


respectarii anumitor formalitati prestabilite, in lipsa carora un act juridic civil valabil
nu s-ar putea forma.
Aceasta prezinta urmatoarele caractere:
- Este un element esential al actului juridic, in lipsa caruia actul juridic ar fi lovit
de nulitate absoluta
- Presupune manifestarea expresa de vointa
- Este exclusiva in sensul ca pentru un anumic act juridic civl trebuie indeplinits
o anumita forma autentica, de regula

Cerinte
-toate cauzele actului juruidic civil trenuie sab imbrace forma ceruta pentru
valabilitatea sa
-actul juridic aflat in interdependenta cu un act juridic solemn trebuie sa imbrace si
el forma solemna

33. FORMA AD PROBATIONEM A ACTULUI JURIDIC CIVIL


Forma Ad Probationem, prin forma pentru probarea actului juridic civil se
înţelege acea cerinţă care constă în întocmirea unui înscris cu scopul de a dovedi
actul juridic civil.
Această formă este justificată, pe de o parte, de importanţa anumitor acte juridice
civile, iar, pe de altă parte, de avantajul practic pe care ea îl prezintă, însensul că
asigură redarea certă şi fidelă a conţinutului actului juridic civil şi, prinaceasta, fie
prevenirea unor eventuale litigii, fie uşu
rarea sarcinii organului de
jurisdicţie în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt într
-
o speţă determinată.

Forma ad probationem este obligatorie, iar nu facultativă, în sensul că


nerespectarea ei atrage, în principiu, inadmisibilitatea dovedirii actului juridic
civil cu un alt mijloc de probă.

Aşadar, nerespectarea formei ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului juridic


civil, ci, în principiu, sancţiunea care intervine constă în imposibilitatea
dovedirii actului juridic civil cu un alt mijl
oc de probă. Însă dovada actului juridic civil şi existenţa acestuia sunt două chestiuni
distincte, prima nefiindnecesară decât în caz de litigiu.

Există o serie de dispoziţii legale care instituie forma scrisă ad probationem,


deosebindu-
se, în această privinţă, două procedee tehnico
-juridice:a) instituirea formei ad probationem pentru o anume categorie de acte
juridice
civile, anume cele care au un obiect de o valoare mai mare decât cea prevăzută
de lege [art. 1191 alin. (1) C.civ. din 1864]; b) instituirea formei ad probationem, cu
caracter particular, pentru anumite acte juridice, precum:- contractul de societate [art.
1884 alin. (1) C.civ.];- contractul de comision [art. 2044 C.civ.);-
contractul de consignaţie (art. 2055 C.civ.);
- contractul de de
pozit [art. 2104 C.civ.; însă, potrivit art. 2124 alin. (2) C.civ.,depozitul necesar poate
fi dovedit cu orice mijloc de probă, indiferent de
valoarea lui, iar, în cazul depozitului hotelier, conform art. 2133 C.civ.,
dovadaintroducerii bunurilor în hote
l, indiferent de valoarea lor, poate fi făcută prindeclaraţii de martori];
- contractul de asigurare [art. 2200 alin. (1) teza I C.civ.];-
contractul de tranzacţie (art. 2272 C.civ.);
-
contractul de agenţie, care trebuie încheiat în forma scrisă, autentică sau
subsemnătură privată [art. 2078 alin. (1) C.civ.];
- contractul de sponsorizare [art. 1 alin. (2) din Legea nr. 32/1994 privind
sponsorizarea, cu modificările şi completările ulterioare

34. BUNURILE FUNGIBILE ŞI NEFUNGIBILE


D. După cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligaţii civile, deosebim bunuri
fungibile şi bunuri nefungibile
Conform art. 543 Cod civil sunt fungibile bunurile determinabile după număr, măsură
sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligaţii.
Prin act juridic, un bun fungibil prin natura sa poate fi considerat ca nefungibil.
Ca regulă, bunurile individual determinate sunt nefungibile, iar cele determinate
generic sunt fungibile.
După cum rezultă din chiar definirea lor, împărţirea aceasta a bunurilor are
semnificaţie juridică practică în aprecierea valabilităţii plăţii.
Astfel, dacă debitorul datorează un bun fungibil, el se poate elibera de obligaţie dacă
predă creditorului un bun de acelaşi gen şi aceeaşi calitate; de exemplu, în cazul
contractului de depozit, în art. 2105 alin. (1) C. civ. se arată că atunci când sunt remise
fonduri băneşti sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibiie prin natura lor,
acestea devin proprietatea celui care le primeşte şi nu trebuie să fie restituite în
individualitatea lor; dacă debitorul datorează un bun nefungibil, el face o plată valabilă
numai dacă predă bunul nefungibil, care face obiectul raportului juridic dintre ei şi
creditor.

35. TERMENUL – MODALITATE A ACTULUI JURIDIC CIVIL. NOŢIUNE


CLASIFICARE. TERMENUL DE GRAŢIE

36. CONDIŢIA – MODALITATE A ACTULUI JURIDIC CIVIL.


CLASIFICARE
Condiția este un eveniment viitor și nesigur ca realizare, de care depinde nașterea sau
stingerea retroactivă a efectelor unui act juridic civil. „Este afectată de condiție obligația a
cărei eficacitate sau desființare depinde de un eveniment viitor și nesigur" (art. 1399 C.
civ.).
Partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată condiția este liberă să renunțe unilateral la
aceasta atât timp cât condiția nu s-a îndeplinit. Renunțarea la condiție face ca obligația să fie
simplă (art. 1406 C. civ.). Clasificare:
- în funcție de efectele pe care le produce, condiția poate fi suspensivă sau rezolutorie
(extinctivă).
Este suspensivă, când de evenimentul viitor și nesigur depinde nașterea drepturilor și
obligațiilor părților. Conform art. 1400 C. civ., „Condiția este suspensivă atunci când de
îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligației".
Condiția este rezolutorie, când de evenimentul viitor și nesigur depinde desființarea actului
juridic, cu efect retroactiv, ca și cum acesta n-ar fi existat vreodată. Conform art. 1401 C.
cîv., „(1) Condiția este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desființarea
obligației. (2) Până la proba contrară, condiția se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori
scadența obligațiilor principale precedă momentul la care condiția s-ar putea îndeplini". De
exemplu, X face o donație lui Y, stipulând în contract că donația se va desființa dacă
donatarul moare înaintea donatorului; condiția rezolutorie constă în faptul că stingerea
donației depinde de moartea prealabilă a donatarului (art. 1016 C. civ.).
- în funcție de cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea evenimentului viitor și
nesigur, condiția poate fi cazuală, mixtă și potestativă.
Condiția este cazuală, atunci când realizarea evenimentului depinde de hazard (întâmplare)
și este independentă de voința părților. De exemplu, condiția constă în faptul că stingerea
donației depinde de moartea prealabilă a donatarului, ceea ce depinde de întâmplare; în
acest caz, condiția este cazuală și rezolutorie.
Condiția este mixtă, atunci când realizarea evenimentului depinde atât de voința uneia dintre
părți, cât și de voința unei persoane determinate. De exemplu, X îi vinde lui Y, casa din
strada Culturii nr. 4, cu condiția ca unchiul său, proprietarul imobilului, să io doneze.
Condiția este potestativă atunci când realizarea evenimentului depinde de voința uneia
dintre părțile actului juridic. Condiția potestativă poate fi, la rândul ei, pură sau simplă.
Condiția potestativă pură (sau pur potestativă) este condiția a cărei realizare depinde
exclusiv de voința uneia dintre părți (debitor sau creditor); ea se poate reduce la formula
„dacă vreau". Regula este că obligațiile asumate sub condiție suspensivă pur potestativă sunt
lovite de nulitate absolută, deoarece o asemenea condiție înseamnă, practic, lipsa intenției
de a se obliga. Astfel, din art. 1403 C. civ. reiese că obligația asumată sub condiție pur
potestativă din partea debitorului nu este valabilă și numai dacă acea condiție este în același
timp suspensivă.
În consecință, este valabilă condiția suspensivă pur potestativă din partea creditorului (de
exemplu, X se obligă să îi acorde un împrumut de bani fiului său, dacă acesta îi va solicita
împrumutul promis), precum și condiția rezolutorie purpotestativă din partea debitorului
sau a creditorului [de exemplu, conform art. 1031 C. civ., donațiile între soți sunt
revocabile în timpul căsătoriei, în orice moment, prin voința soțului donator).
Condiția potestativă simplă este condiția a cărei realizare depinde, în aceiași timp, de voința
uneia dintre părți și de un element exterior (de împrejurări obiective sau de fapta unui terț
nedeterminat).
- în funcție de posibilitatea realizării evenimentului, condiția poate fi posibilă și
imposibilă.
Condiția este imposibilă când evenimentul nu se poate realiza, fie sub aspect material, fie
juridic, imposibilitatea se apreciază la data încheierii actului juridic și aceasta pentru că,
ulterior încheierii actului juridic, o condiție imposibilă poate deveni posibilă. Condiția
imposibilă este nulă și conduce la nulitatea actului juridic, care depinde de ea
(art. 1402 C. civ.). Dacă nu reprezintă însăși cauza contractului, este considerată nescrisă,
actul juridic producându-și efectele ca unul simplu, neafectat de modalități.
- în funcție de conformitatea condiției cu legea și morala, condiția poate fi licită sau
morală ori condiție ilicită sau imorală. Condiția ilicită contravine legii, iar condiția imorală,
contravine bunelor moravuri. Condiția ilicită sau imorală este sancționată cu nulitatea
absolută și atrage desființarea actului juridic care depinde de acea condiție, dacă este însăși
cauza actului juridic astfel încheiat; altfel, condiția ilicită sau imorală este considerată
nescrisă, actul juridic producându-și efectele ca unul simplu, neafectat de modalități.
- în funcție de modul în care este formulată - afirmativ sau negativ - condiția poate fi
pozitivă sau negativă. Condiția este pozitivă dacă este formulată în sens afirmativ. Condiția
este negativă dacă este formulată
în sens negativ. De exemplu, tatăl se obligă să-i doneze fiului un autoturism, de ziua lui,
dacă acesta din urmă nu va abandona studiile.
În legătură cu această clasificare, momentul realizării condiției pozitive, respectiv negative
se apreciază diferit după cum părțile au fixat sau nu un termen pentru nerealizarea ei.
Dacă părțile nu au fixat nici un termen, și condiția este aceea a producerii unui eveniment,
condiția este îndeplinită când este sigur că evenimentul nu se mai poate produce (Ex.
decesul celui obligat sub condiție să se căsătorească).
Dacă părțile au fixat un termen pentru realizarea condiției și condiția este aceea a producerii
unui eveniment, condiția se consideră neîndeplinită atunci când termenul s~a împlinit fără
ca evenimentul să se producă. (de exemplu, când condiția constă în finalizarea studiilor în
termenul convenit de către părți).
Condiția se consideră îndeplinită atunci când debitorul, obligat sub condiție, a împiedicat
îndeplinirea ei (art. 1405 alin.1 C. civ). Și invers, condiția se consideră neîndeplinită, dacă
partea interesată de îndeplinirea condiției determină, cu rea- credință, realizarea
evenimentului (art. 1405 alin.2 C. civ.).

37. EFECTELE CONDIŢIEI SUSPENSIVE

a) Efectele condiției suspensive:


Pendente conditione, specific condiției suspensive este că în toată această perioadă actul
juridic civil nu își produce efectele. Mai mult, drepturile și obligațiile sub condiție
suspensivă nu numai că nu produc efecte, dar nici nu s-au născut încă; de exemplu, o
persoană care are un drept de proprietate sau de creanță sub condiție suspensivă, nu are
niciun drept actual, nu este încă proprietar sau creditor. Totuși, există posibilitatea unui
drept viitor, a unui drept condițional. Acest drept este transmisibil, atât prin acte între vii,
cât și pentru cauză de moarte. Titularul dreptului condițional poate face acte de conservare
pentru păstrarea sa (art. 1408 și art. 1409 C. civ., corespunzătoare art.
1016 C. civ. 1864). De exemplu, poate înscrie o ipotecă, poate întrerupe o prescripție.
Eveniente conditione, efectele condiției suspensive diferă, după cum acesta s-a realizat sau
nu. Dacă s-a realizat, se consideră, retroactiv, că actul juridic a fost simplu de la început.
Dreptul născut în realitate numai în momentul realizării condiției se consideră, printr-o
ficțiune a legii, că s-a născut de la data încheierii actului juridic. Potrivit art. 1407 alin, (3)
C. civ., atunci când condiția suspensivă produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire,
debitorul este obligat la executare ca și cum obligația ar fi fost simplă. Actele încheiate de
proprietarul sub condiție suspensivă sunt valabile și, în cazul îndeplinirii condiției, produc
efecte de la data încheierii lor. Când condiția suspensivă nu s-a îndeplinit, actul juridic nu
este eficace, nu-și produce efectele în viitor, după cum nu a produs efecte nici în trecut. Se
va considera că actul juridic nu a fost niciodată încheiat.

38. EFECTELE CONDIŢIEI REZOLUTORII


b) Efectele condiției rezoiutorii.
Pendente conditione, actul juridic civil afectat de condiția rezolutorie își produce efectele ca
și cum ar fi simplu, deoarece condiția rezolutorie (la fel ca termenul extinctiv) nu
condiționează efectele actuale ale actului juridic, ci numai pierderea viitoare și stingerea
efectelor actului juridic.
Eveniente conditione, efectele condiției rezolutorii diferă după cum aceasta s-a realizat sau
nu.
Dacă s-a realizat, actul juridic se desființează cu efect retroactiv. Se consideră că actul s-a
stins de la început și n-a produs niciodată efecte. Iar efectele produse în realitate, sunt șterse
în mod retroactiv, părțile fiind puse în situația anterioară, dinaintea încheierii actului juridic.
Conform art. 1407 alin. (4) C. civ., atunci când condiția rezolutorie produce efecte
retroactive, în caz de îndeplinire, fiecare dintre părți este obligată să restituie celeilalte
prestațiile pe care le-a primit în temeiul obligației ca și cum aceasta nu ar fi existat
niciodată.
De la această regulă sunt două excepții:
- fructele culese ori încasate înaintea îndeplinirii condiției se cuvin proprietarului sub
condiție rezolutorie (art. 1410 C. civ.); după îndeplinirea condiției, acesta nu are obligația să
le restituie, decât pe cele culese ori încasate după îndeplinirea condiției rezolutorii;
- în cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă afectate de o condiție
rezolutorie, îndeplinirea acesteia, în lipsa unei stipulații contrare, nu are niciun efect asupra
prestațiilor deja executate; deci acestea nu se restituie. Referitor la restituirea prestațiilor se
aplică dispozițiile art. 1635-1649 C. civ.
Când condiția rezolutorie nu s-a realizat, actul juridic se consolidează definitiv. El continuă
să-și producă efectele în viitor, ca și cum ar fi fost de la început simplu.

39. SARCINA – MODALITATE A ACTULUI JURIDIC


Sarcina - ca modalitate a actului juridic civil — este o obligație, de a da, a face sau a nu face
ceva, impusă de dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit - liberalități.
În funcție de persoana beneficiarului, sarcinile se clasifică în:
- sarcina în favoarea dispunătorului: nu poate fi stipulată decât prin donație, nu și prin
testament; astfel, prin donație, dispunătorul îl poate obliga pe gratificat să execute o
obligație în cursul vieții sale;
- sarcina în favoarea gratificatului, de exemplu, obligația pentru acesta să finalizeze
studiile superioare începute;
- sarcina în favoarea unei terțe persoane; de exemplu, gratificatul este obligat să
plătească avansul pentru cumpărarea unui apartament pe numele unei terțe persoane numită
de dispunător.
Sarcina trebuie să fie posibilă, licită și morală.
Astfel, sancțiunea pentru sarcina imposibilă, ilicită sau imorală este nulitatea absolută și
totală, dacă sarcina respectivă a fost cauza încheierii actului juridic. În situația în care
dispunătorul ar fi făcut liberalitatea chiar dacă sarcina nu ar fi fost executată, atunci sarcina
imposibilă, ilicită sau imorală se consideră nescrisă.
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic civil în caz de neexecutare a ei, ci numai
eficacitatea acestuia. Neexecutarea sarcinii atrage ca sancțiune, în principal, revocarea (mai
precis, rezoluțiunea) actului juridic cu titlu gratuit prin care a fost instituită.
Totuși, datorită caracterului pro parte sinalagmatic, conferit de sarcină actului cu titlu
gratuit, neexecutarea sarcinii dă dreptul dispunătorului de a opta între a cere rezoluțiunea
(revocarea) actului juridic civil pentru neexecutare sau a pretinde obligarea debitorului la
executarea în natură a sarcinii.

40. PRINCIPIUL FORŢEI OBLIGATORII A ACTULUI JURIDIC CIVIL


principiul forței obligatorii (sau pacta sunt servanda) reprezintă regula potrivit căreia
actul juridic încheiat valabil se impune părților (părții - în actele juridice unilaterale)
întocmai ca legea.
Deci actul juridic, odată încheiat, trebuie respectat de către părți, fiind obligatoriu și nu
facultativ, pentru ele.
Nu numai părțile sunt obligate să-l respecte, ci și instanța de judecată. Aceasta, atunci
când are de soluționat un litigiu referitor la un act juridic, trebuie să-l interpreteze în
funcție de voința părților și să asigure executarea lui, neavând posibilitatea de a
modifica efectele ori conținutul acestuia.

41. BUNURI DE GEN ŞI INDIVIDUAL DETERMINATE.

Sunt individual determinate acele bunuri care, potrivit naturii lor sau voinţei exprimată în
actul juridic, se individualizează prin însuşiri proprii, speciale.
Prin excelenţă, sunt individual determinate acele bunuri ce sunt unicate.
Sunt determinate generic( de gen) acele bunuri care se individualizează prin însuşirile
speciei ori categoriei din care fac parte. Individualizarea se face prin cântărire, măsurare,
numărare etc.

42. BUNURILE MOBILE


Bunurile mobile sunt acelea care se pot transporta de la un loc la altul, atât cele care se
mişcă de sine precum sunt animalele precum şi cele care nu se pot strămuta din loc
decât printr-o putere străină, precum lucrurile neînsufleţite.
Și bunurile mobile se împart în:
- bunuri mobile prin natura lor. Conform art. 539 Cod civil Bunurile pe care legea nu le
consideră imobile sunt bunuri mobile. Sunt bunuri mobile şi undele electromagnetice
sau asimilate acestora, precum şi energia de orice fel produse, captate şi transmise, în
condiţiile legii, de orice persoană şi puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară
sau imobiliară a sursei acestora.
- bunurile mobile prin anticipație sunt bogăţiile de orice natură ale solului şi subsolului,
fructele neculese încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol devin mobile prin
anticipaţie, atunci când, prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor individuală în
vederea detaşării lor. Pentru opozabilitate faţă de terţi, este necesară notarea în cartea
funciară.
- bunuri mobile prin obiectul la care se aplică. Este vorba de drepturile care se referă la
bunuri mobile. Potrivit art. 542 Cod civil: dacă nu se prevede altfel, sunt supuse
regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale asupra acestora. Celelalte
drepturi patrimoniale sunt supuse, în limitele prevăzute de lege, regulilor referitoare la
bunurile mobile.

43. BUNURI IMOBILE


Bunurile imobile sunt de trei feluri:
- bunuri imobile prin natura lor, care conform art. 537 Cod civil sunt: terenurile,
izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte
lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de
exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce,
în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent;
- bunuri imobile prin destinația lor sunt acele materiale separate în mod provizoriu de
un imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă,
precum şi părţile integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă
sunt destinate spre a fi reintegrate. Materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul
celor vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie.
Așadar aceste bunuri sunt considerate fictive imobile datorită faptului că ele sunt
destinate exploatării unui imobil;
- bunuri imobile prin obiectul la care se aplică, Este vorba de drepturile care se referă la
bunuri imobile. Potrivit art. 542 alin.1 Cod civil: dacă nu se prevede altfel, sunt supuse
regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale asupra acestora.

44. BUNURI FRUGIFERE ŞI NEFRUGIFERE;


Este frugifer acel bun care poate produce periodic, fără consumarea substanţei sale, alte
bunuri ori produse, numite fructe.
Este nefrugifer bunul care nu are însuşirea de a da naştere, periodic, la produse fără
consumarea substanţei sale.
Distingem trei categorii de fructe:
- fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute fără
intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producţia şi
sporul animalelor.
- fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute ca
rezultat al intervenţiei omului, cum ar fi recoltele de orice fel.
- Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană
în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor şi
dividendele.
Fructele trebuie deosebite de producte.
Productele sunt produsele obţinute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea
substanţei acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră şi altele
asemenea.
Distincţia între cele trei categorii de fructe prezintă importanţă juridică sub aspectul
modului lor de dobândire (adică de intrare în patrimoniu) fructele naturale şi cele
industriale se dobândesc prin culegere (percepere), pe când cele civile se dobândesc zi
cu zi (prin simpla scurgere a timpului).
Distincţia între fructe, de o parte, şi producte, de cealaltă parte, este importantă în
materie de uzufruct şi de posesie mobiliară:
- uzufructuarul are dreptul doar la fructe, nu şi la producte, care se cuvin nudului
proprietar;
- posesia de bună-credinţă conduce numai la dobândirea proprietăţii fructelor, nu şi a
productelor.

45. ACTE CONSENSUALE, SOLEMNE ŞI REALE.


consensuale, când actul juridic civil care se încheie prin simpla manifestare de
voință. Actul consensual reprezintă, regula, din punctul de vedere al formei în care se
încheie actele juridice civile.
solemne, când la încheierea actului juridic, manifestarea de voință trebuie să îmbrace o
anumită formă prescrisă de lege. Forma specială, solemnă pentru un asemenea act este o
condiție de valabilitate (e forma cerută ad validitatem ori ad solemnitatem). Ca acte
solemne, menționăm donația, ipoteca convențională și testamentul.
reale, când actul juridic civil care nu se poate încheia decât dacă manifestarea de
voință este însoțită de remiterea (predarea) bunului. Ca acte reale menționăm:
împrumutul, depozitul, darul manual.

46. PLURALITATEA SUBIECTELOR RAPORTULUI JURIDIC CIVIL


5.1. Pluralitatea de subiecte
În marea majoritate a cazurilor raportul juridic civil se stabileşte între o persoană - ca
subiect activ - şi o altă persoană - ca subiect pasiv. Un asemenea raport este simplu, sub
aspectul subiectelor sale.
Există, însă, şi cazuri în care raportul juridic civil este stabilit între mai multe persoane, fie
ca subiecte active, fie ca subiecte pasive.
Pe categorii de raporturi de drept civil, pluralitatea de subiecte se înfăţişează astfel:
 în raporturile reale, având în conţinut dreptul de proprietate, subiectul pasiv -
nedeterminat - este constituit, întotdeauna, din pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil,
în afară de titularul dreptului de proprietate; subiectul activ, însă, poate fi o persoană - în
cazul proprietăţii exclusive -, ori să fie alcătuit din mai multe persoane, determinate, în cazul
proprietăţii comune; deci, pluralitatea activă există, în cazul raporturilor reale pe care le
avem în vedere, sub forma mai multor titulari ai dreptului de proprietate asupra unui bun ori
asupra unei mase de bunuri; proprietatea comună există, de lege lata, în una din
următoarele trei forme:
- coproprietatea: mai multe persoane deţin în proprietate un bun ori câteva bunuri
determinate, fiecare având calitatea de coproprietar; fiecare îşi cunoaşte cota ideală de drept
(1/2, 1/4 etc), dar nu are o parte determinată din bunul privit în materialitatea lui, astfel că
dreptul său se întâlneşte cu al celorlalţi în orice părticică a bunului;
- indiviziunea: mai multe persoane deţin în proprietate o masă de bunuri, fiecare având
calitatea de coindivizar; fiecare îşi cunoaşte cota ideală de drept, dar nu are un anumit bun
ori anumite bunuri, pe care să le deţină în exclusivitate; e cazul, spre exemplu, al
moştenitorilor, care succed defunctului, dobândind masa succesorală;
- devălmăşia: soţii deţin bunurile comune, dobândite în timpul căsătoriei, cu acest titlu
juridic; „partea" fiecăruia e determinată, prin lege, generic, prin folosirea criteriului „gradul
de contribuţie" la dobândirea bunurilor comune.
Această pluralitate activă - în cele trei forme - încetează prin împărţire ori partaj.
 în raporturile nepatrimoniale, decurgând din creaţia intelectuală (operă şi
invenţie), pluralitatea activă se înfăţişează drept coautorat; „opera comună" a fost
creată de mai multe persoane, cu contribuţia fiecăreia determinată (opera comună
divizibilă) ori nedeterminată (opera comună indivizibilă);
 în raporturile obligaţionale (de creanţă) pluralitatea poate fi:
• activă, când există mai mulţi creditori;
• pasivă, când există mai mulţi debitori;
• mixtă, când există mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori.
Regula şi excepţiile în caz de pluralitate, în domeniul raporturilor obligaţionale. Regula o
reprezintă divizibilitatea, spunându-se că, în principiu, obligaţiile civile sunt conjuncte, care
înseamnă: 1) în caz de pluralitate activă: fiecare dintre creditori nu poate pretinde de la
debitor decât partea sa; 2) în caz de pluralitate pasivă: fiecare codebitor nu este ţinut decât
pentru partea sa din datoria comună.
Spre exemplu, A şi B împrumută, cu 10000 lei, pe C şi D; divizibilitatea, în acest caz,
înseamnă că, în lipsă de stipulaţie expresă contrarie, A şi B nu pot cere decât 5 000 lei,
fiecare, respectiv C şi D nu pot fi obligaţi decât în restituirea a 5000 lei, fiecare.
Fiind regula sau principiul, divizibilitatea nu trebuie prevăzută expres, ea subînţelegându-
se.
Excepţiile de la divizibilitate sunt: solidaritatea şi indivizibilitatea.
Solidaritatea poate fi atât activă (mai mulţi creditori), cât şi pasivă (mai mulţi debitori).
În caz de solidaritate activă, oricare dintre creditori este în drept să pretindă întreaga datorie
de la debitor; debitorul plătitor se liberează faţă de toţi creditorii solidari.
În caz de solidaritate pasivă, oricare dintre debitori poate fi obligat la plata întregii datorii;
dacă unul dintre debitori plăteşte, creanţa se stinge faţă de creditor, încetând şi solidaritatea,
rămânându-i, însă, dreptul de regres contra celorlalţi codebitori.
Şi în caz de indivizibilitate, oricare dintre codebitori este ţinut de întreaga datorie.
Deşi, la prima vedere, între solidaritatea pasivă şi indivizibilitate nu ar exista deosebiri, în
realitate există deosebiri însemnate, în ce priveşte:
- izvorul lor; dacă există un izvor comun - convenţia - există şi izvorul propriu:
solidaritatea poate naşte (şi) din lege (solidaritate legală), pe când indivizibilitatea poate
izvorî (şi) din natura bunului care formează obiectul obligaţiei;
- întinderea lor: solidaritatea funcţionează numai faţă de cei între care s-a născut (faţă
de moştenitori obligaţia transmiţându-se fracţionată, divizată), pe când indivizibilitatea se
transmite şi către succesori.