Enigma Otiliei – George Călinescu

Romanul Enigma Otiliei, scris de George Călinescu și publicat în anul 1938, este al
doilea roman dintre cele patru romane interbelice ale autorului. Ca teoretician, acesta respinge
proustianul și pledează pentru realismul clasic, ilustrat prin romanul de tip balzacian. Intenţia
polemică a autorului este evidentă în structura romanului, deoarece convingerea autorului este că
un roman trebuie să fie „o scriere tipic realistă, demonstrarea unei idei printr-o experienţă” ( G.
Călinescu, Studii de estetică). Cu toate acestea, în ciuda aparenţei sale balzaciene, Enigma
Otiliei este, prin dimensiunea parodică şi prin eterogenitatea elementelor care-l compun, un
roman modern, scris de un specialist în materie de literatură. George Călinescu parodiază
locurile comune ale romanului realist al secolului al XIX-lea, iar atitudinea pe care o are
naratorul din Enigma Otiliei faţă de personajele sale nu diferă esenţial de atitudinea pe care o
are, în general, criticul literar faţă de personajele care populează un univers ficţional.
Romanul Enigma Otiliei este realist prin prezentarea veridică a evenimentelor, prin
precizarea indicilor temporali şi spaţiali, prin tehnica detaliului. Este un roman obiectiv prin
utilizarea persoanei a III-a, prin prezenţa naratorului obiectiv, omniscient, omniprezent,
heterodiegetic. Perspectiva narativă este una heterodiegetică în principal, cu viziunea „dindărăt”
dar mai avem pasaje în care apare naratorul homodiegetic, Felix Sima, în ipostaza de martor al
evenimentelor.Universul operei, ce reușește să creeze cu fidelitate iluzia vieții, reprezintă o
marcă specifică realismului. Romanul surprinde societatea românească la începutul secolului
XX. Aceasta este prezentată detaliat, mediul familial și universitar,  restaurantele,
cinematografele, plimbările cu trăsura, arhitectura specifică: „Nicio casă nu era prea înaltă și
aproape niciuna nu avea cat superior”, respectiv ferestrele „de la o înălțime absurdă” sunt redate
cu o acuratețe unică, iar preocupările oamenilor: căsătorie, carieră, îmbogățirea prin orice
mijloace construiesc imaginea verosimilă a unei societăți în care obiectivele principale sunt
obținerea banilor și îmbunătățirea statutului social. În această lume, Felix Sima trăiește
experiența iubirii și a relațiilor de familie înaintea carierei.
Personajele, în manieră specific realistă, reprezintă tipologii umane, fiecare fiind
reprezentativ pentru o trăsătură morală sau socială. Astfel, Costache Giurguveanu reprezintă
avarul umanizat de sentimentele sale față de Otilia, iar aceasta reprezintă enigmaticul, misterul
eternului feminin. Aglae Tulea este „baba absolută fără cusur în rău”, alături de Stănică Rațiu
care întruchipează arivistul, demagogul și parvenitul. Simion și Aurica Tulea reprezintă omul
senil, respectiv fata bătrână, pe când Titi este simbolul tânărului cu grave probleme mintale
(preocupările sale fiind copiatul textelor și legănatul), iar tipologia ambițiosului, a adolescentului
orfan, capabil de a iubi și hotărât să își facă o carieră „Am de gând să mă specializez, să devin un
nume” este reprezentată de Felix.
Tema moștenirii, una dintre temele romanului, a fost reprezentată în literatura europeană
prin proza lui Balzac, acesta fiind si unul dintre principalele motive pentru care romanul
călinescian a fost discutat in legatură cu balzacianismul.
Tema moștenirii se îmbină și cu alte teme precum parvenitismul, paternitatea și iubirea.
Opera, urmărind istoria moștenirii lui Costache Giurgiuveanu, dezvoltă o altă temă de factură
balzaciană, cea a familiei dintr-o societate burgheză, în care pozițiile sociale se stabileau după
avere. Totul gravitează în jurul moștenirii unui avar, moștenire de care ar putea beneficia atât
rudele, cât și cei mai puțin apropiați bătrânului, cum este cazul lui Stanică Rațiu, rudă prin
alianță cu Giurgiuveanu. Vârtejul banului determină evoluția tuturor personajelor din roman,
excepție făcând cuplul Felix – Otilia, pentru care existența impune un alt set de valori.
 O primă secvență relevantă pentru tema romanului o reprezintă venirea lui Felix în casa
Giurgiuveanu și contactul cu cele două familii. El  asistă la jocul de table, o scenă de familie,
după ce își cunoaște unchiul și pe verișoara sa, Otilia. Prezența lui Pascalopol, moșier înaintat în vârstă și
bogat, ce o iubește pe Otilia atât patern, cât și viril, alături de Aglae, ce remarcă în mod caustic faptul că
„N-am știut că faci azil de orfani”, datorită faptului că se teme de pierderea averii în favoarea celor doi
tineri, încadrează acțiunea într-o atmosferă neprimitoare ce prefigurează atât două planuri narative, cât și
conflictul principal.
O altă scenă semnificativă pentru tema romanului este instalarea familiei Tulea în casa lui Moș
Costache, sub pretextul îngrijirii bătrânului, atunci când află că acesta a suferit un atac de cord. Aglae se
remarcă, fiind preocupată exclusiv de siguranța bunurilor materiale ale bătrânului „Treceți toți dincolo, să
nu fure vreunul ceva!”. În mod paradoxal, cei care atentează la bunurile lui Costache sunt chiar membrii
clanului Tulea: Stănică desface vinurile, mănâncă delicatesele și verifică dulapurile. Indiferența
manifestată față de suferința bătrânului accentuează materialismul dus la extrem al personajelor „Toți se
așezară pe ce găsiră ca niște musafiri, uitând aproape de tot de Moș Costache.”
Un prim element de compoziție semnificativ pentru construcția romanului este simetria dintre
incipit și final. Incipitul reprezintă un element unic al operei ce construiește un cadru verosimil pentru
desfășurarea acțiunii. Prin indicii spațio-temporali se configurează un topos real, veridic: „Într-o seară de
la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele zece”, respectiv „Intra pe strada Antim”. Intrarea în
universul operei se face concentric, prin mișcări succesive, surprinzând un spațiu și un orizont existențial
tot mai îngust. Strada Antim este descrisă minuțios, prin detalierea aspectului caselor, naratorul
surprinzând un efort de a lăsa impresia de eleganță și bun gust: „o caricatură în moloz a unei străzi
italice”. Exteriorul casei lui Costache Giurgiuveanu, prezentat în detalii semnificative, sugerând lipsa
calității materialelor și a gustului estetic, respectiv aspectul neîngrijit și degradat al clădirii, precum și
amestecul haotic de stiluri trădează snobismul și zgârcenia proprietarului.
Finalul romanului, simetric cu incipitul, este închis, conflictul s-a rezolvat și nu se poate imagina o
altă rezolvare. Reluarea descrierii casei lui moș Costache și a vorbelor lui din incipit („Aici nu stă
nimeni!”), ca și reunirea a două dintre personajele importante în acțiunea romanului (Felix și Pascalopol)
reprezintă elementele de simetrie. Finalul conține și un epilog despre soarta Otiliei. Întâlnindu-se cu
Pascalopol întâmplător, Felix află că acesta a divorțat de Otilia, lăsând-o liberă.
Un alt element de compoziție semnificativ pentru construcția romanului este acțiunea care este
construită pe două planuri narative: unul care urmărește destinul lui Felix Sima și altul ce se centrează pe
lupta pentru moștenirea lui Costache Giurgiuveanu. Aglae vede în Otilia o posibilă rivală în lupta pentru
obținerea averii fratelui ei și, pentru că fata nu fusese trecută pe numele lui Giurgiuveanu, caută cu tot
dinadinsul să o îndepărteze, strecurându-i adesea câte o aluzie bătrânului. În momentul în care Costache
suferă atacul, clanul Tulea pune stăpânire pe casă, ca nu cumva Otilia să înstrăineze lucruri sau să îi
subtilizeze banii. Profitând de slăbiciunea Otiliei față de Pascalopol, Stănică Rațiu își pune în aplicare
planul de a rămâne singur cu bătrânul după ce, cu câteva zile înainte, îl spionase ca să vadă unde își
ascunsese banii. În acest context, Stănică fură banii, fapt ce determină moartea lui Costache.
Celălalt plan urmărește destinul lui Felix Sima, mai ales iubirea acestuia față de Otilia. Văzând în
aceasta feminitatea absolută, Felix își dorește să fie alături de ea, însă ea, fire capricioasă, este atrasă atât
de tânărul student cât și de maturul Pascalopol. Comportamentul fetei îl intrigă pe Felix încă din prima
clipă, acesta fiind surprins mereu când Otilia îl alege pe moșier. Protagonistul se dedică, ulterior,
studiului, devenind un medic celebru și intră, prin intermediul soției, într-un cerc foarte influent. Reacția
acestuia la vederea fotografiei Otiliei, pe care nu o recunoaște inițial, demonstrează conștientizarea de
către Felix a faptului că aceasta a avut dreptate spunându-i „noi nu trăim decât 5-6 ani”.
Enigma Otiliei  este un roman fundamental al literaturii române, situat între tradiție şi inovație, o
veritabilă sinteză estetică, o izbândă a prozei românești interbelice.  Lumea banului apare exagerând
monstruos viciile umanității. Deși scriitorul însuși considera că Enigma Otiliei este un roman realist
balzacian, el este văzut astăzi ca replica polemică la formula balzaciană, adică un „balzacianism fără
Balzac” (N. Manolescu).