Glosar

De termeni pentru Dreptul Internațional public

A elaborat: Cociorvă Mariana

2020
A
1. Arbitrajul internațional – mijloc de reglementare pașnică a diferendelor dintre
state de către o persoană-arbitru, numită prin acordul statelor părți la diferend, sau o
comisie de arbitraj, ai cărei membri sânt aleși de statele litigante. Fiind prima formă
de justiție internațională, arbitrajul internațional este cunoscut din cele mai vechi
timpuri. Cunoaște o destul de largă raspândire în antichitate, la greci și romani, insă
în toată această perioadă avea un caracter sporadic. La sfârșitul secolului al XVIII-
lea a început să ocupe un loc de-sine-stătător în practica statelor. Treptat,
mecanismul său s-a perfecționat, tipurile de diferende ce i-au fost supuse spre
judecare s-au diversificat, sau format reguli cutumiare și chiar unele principii, în
special, în ce privește situația părților în fața tribunului. Prima Conferință de la
Haga (1899) a adoptat convenția pentru reglementarea pașnică a conflictelor
internaționale, care în titlul IV tratează ,,Despre arbitrajul internațional”. Cea de-a
doua Conferință de la Haga (1907) a adoptat o nouă convenție ce reia cu mici
modificări, textele referitoare la procedura arbitrală care constituiau în mare măsură
o codificare a regulilor practice până atunci.

C
2. Cutuma internațională – cel mai vechi izvor de drept internațional, format
printr-o practică generală, constantă, relativ îndelungată și repetată a statelor și
considerată de ele ca având forță juridică obligatorie. Statutul C.I.J. definește
cutuma internațională ca ,,dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept”.
Elementul esențial în formarea c.i. îl constituie recunoașterea obligativității ei, de
către state, ca normă juridică. Există cutuma universală, cu aplicație generală în
relațiile internaționale, și cutuma regională sau bilaterală. Prima face parte din
dreptul internațional general, a doua se naște din practica unui număr restrâns de
state, chiar din practica a două state. Deosebirea care se face în doctrină a fost
întărită prin hotărârea C.I.J. din 12 aprilie 1960:,,Curtea nu vede rațiunea de a
refuza o practică îndelungată și continuă dintre state, practică acceptată de ele ca
reglementând relațiile lor. Cutumele, care sânt în contradicție cu principiile
dreptului internațional contemporan și cu conștiința juridică a popoarelor,
încetează, prin însăși acest fapt, să mai fie izvor de drept internațional. Imperativele
relațiilor internaționale contemporane au consacrat rolul prioritar al tratatelor, ca
izvor al dreptului internațional. Activitatea de codificare a dreptului internațional
duce treptat la diminuarea rolului c.i. ca izvor de drept internațional.
3. Cetăţenia - legătura politică și juridică permanentă dintre o persoană fizică și un
stat, exprimată printr-un ansamblu de drepturi și îndatoriri față de acel stat.
Raportul juridic între o persoană și stat se întinde pe toată durata existenței
cetățeniei și este nelimitat în spațiu. Cetățenia este păstrată peste tot unde se află
titularul ei, în statul de origine și peste granițile sale, pe mare, în aer și în cosmos.
Din punct de vedere istoric, noțiunea de cetățean, provenită din latină ,,civis
romanus”, apare încă din antichitate, pe timpul orașelor-republici, ea denumind
inițial numai un grup restrâns de persoane care luau parte , în adunările populare, la
rezolvarea treburilor publice, iar mai târziu, prin edictul lui Caracalla din anul 212,
pe toți locuitorii imperiului.
4. Cod internațional – 1. denumire atribuită fie în mod oficial, fie în practica
elaborării unor convenții internaționale multilaterale, pentru a stabili un ansamblu
complet și sistematic de dispoziții referitoare la o materie determinată ( de ex.:
Codul de drept internațional privat adoptat la 20 febr. 1928, la Havana, de a III-a
Conferința internațională americană, denumit Codul lui Bustamante). 2. Titlu dat,
uneori, unei culegeri de documente internaționale referitoare la o materie
determinată, prin care se sistematizează principalele reguli, principii și proceduri
referitoare la materia respectivă (de ex.: Codul internațional al muncii, publicat de
Biroul Internațional al Muncii). 3. Denumire atribuită unui ansamblu de reguli
stabilite prin acorduri internaționale, în materie de comunicații (de ex.: Codul
Internațional pentru transmiterea observațiilor meteorologice Codul Recca pregătit
de către O.M.M.). 4.Termen folosit în expresia: Cod de drept internațional sau în
expresii analogice, pentru a desemna expunerea sistematică, de obicei sub formă de
articole, a unei anumite materii prezentată de specialiști în dreptul internațional.

D
5. Drept penal internațional - ansamblul normelor de drept național intern privind
competența statului de a pedepsi infracțiuni comise în afara jurisdicției sale
naționale, ori săvârșite de cetățenii săi pe teriloriile altor state, precum și acelea
care au fost comise în detrimentul statului sau al cetățenilor săi în străinătate.
Denumirea de drept penal internațional este, de fapt, improprie, întrucât în realitate
este vorba de norme de drept penal național a căror aplicare în spațiu a fost stabilită
în mod unilateral de fiecare țară. Calificativul de drept penal ,,internațional” se
justifică deci numai datorită apariției, în raportul juridic penal intern, a unui
element de extraneitate, cum ar fi: naționalitatea infractorului sau a victimei, locul
unde s-a comis fapta sau rezultatele sale. Potruvit unei opinii contrare exprimate în
literatura de specialitate se susține că denumirea exactă ar fi nu de d.p.i., ci de drept
internațional penal. Cele două denumiri exprimă însă un conținut diferit. D.p.i..,
după cum s-a arătat mai sus, constă din norme de drept penal intern stabilite în mod
unilateral de către state, pe când, în cazul dreptului internațional penal este vorba de
o nouă ramură a dreptului internațional contemporan, reunind reguli juridice
cutumiare sau convenționale, stabilite ori acceptate de state în relațiile dintre ele.
6. Diferend internaţional - neînţelegere, opoziţie între două sau mai multe state
care au atins stadiul în care părţile şi-au format pretenţii sau contrapretenţii şi care
constituie un element de tulburare a relaţiilor dintre ele. În numeroase convenții
internaționale termenul diferend internațional este folosit fie singur, cu accepția
definită mai sus, fie alături de termenii litigiu, conflict, disentiment, fără ca o
distincție de nuanță să se opereze. Astfel, după ce în art. 1 al Convenției I de la
Haga (1907) se spune: ,, În scopul de a preveni pe cât posibil recurgerea la forță în
raporturile dintre state, puterile contractante convin să depună toate eforturile
pentru a asigura reglementarea pașnică a diferendelor internaționale ”, celelalte
articole ale Convenției fac referire la ,, divergență gravă sau conflict” (art.2), la
,,conflict grav” (art. 48), la ,,litigiu de ordin internațional” (art. 9), la ,,conflict
ascuțit” (art. 48) etc. În acest sens termenul este folosit și în alte documente
internaționale: în Pactul Societății Națiunilor (art. 12-15); în Tratatul de arbitraj
permanent; în Actul general de la Geneva (1928); în Acordurile de la Locarno
(1925); în capitolul VI din Carta O.N.U. În cartă de vorbește atît de ,,diferend”, cât
și de ,, situații a căror prelungire riscă să amenințe menținerea păcii și securității
internaționale”. Într-o serie de documente diplomatice, termenul este luat și în
accepția de opoziția între organizațiile internaționale sau între o organizație și unul
dintre funcționarii săi. În sfârșit, în art. 30 al Regulamentului Curții internaționale
de Justiție termenul drept se referă la cauzele de care Curtea este sesizată pe cale
contencioasă.

F
7. Federația – formă de organizare statală constituită prin asocierea mai multor
state, în care fiecare păstrează o organizare proprie. Are și organe permanente ale
puterii și administrației de stat, ce aparțin uniunii, putând să emită norme
obligatorii pentru toate statele care o compun. Subiect de drept internațional poate
fi atât federația, cât și statele membre, într-o măsură limitată sau deplină. Statele
Unite ale Americii, federația (1787), este singurul subiect de drept internațional,
statele membre neputînd participa la relațiile internaționale. Contoanele Elveției,
federație (1848), au dreptul de a încheia tratate, atât între ele, cât și cu state străine,
în problemele de interes limitat. În federațiile constituite după al doilea război
mondial (India, 1949; Pakistan, 1949; Uniunea Birmană, 1947), singurul subiect de
drept internațional este federația, statele membre nu au dreptul de a participa la
relațiile internaționale. Exista tipuri de federații: socialiste (U.R.S.S.; R.S.F.
Iugoslavia; R.S. Cehoslovaca) și federații burgheze (S.U.A.; Elveția; Australia;
R.F. Germania etc.). Din punctul de vedere al calitații de subiect de drept
international, federația se prezintă, în general, ca fiind subiect unic al acestui drept.
Prin modificarea Constituției U.R.S.S. din 1936, republicile unionale au primit
dreptul sa intrețină relații cu alte state, să încheie tratate internaționale, să participe
la activitatea organizațiilor internaționale. În practică, numai republicile unionale,
Ucraina și Bielorusia, exercită unele din aceste drepturi. Ele au participat la
Conferința de pace de la Paris (1946) și sânt membre fondatoare ale O.N.U. Totuşi,
ca subiect deplin al dreptului internațional ramine federația sovietică U.R.S.S. V. și
confederație.

I
8. Interpretarea tratatelor internaționale – reprezintă operațiunea intelectuală ce
constă în a determina ,,sensul exact al unui act juridic, a-i preciza întinderea și
clarifica punctele abscurte sau ambigue”. Convenția de la Viena face precizări
asupra interpretării tratatelor în art. 31-33, articole care refletcă jurisprudența Curții
Permanente De Justiție Internațională și a CIJ. Problemele care se ridică în prezent
în dreptul internațional sunt generate de numărul mare de participanți la relațiile
convenționale și de complexitatea scopurilor și intereselor urmărite. De aceea este
esențială maniera de interpretare a tratatelor și, în același timp, de a ști cui revine
sarcina interpretării. Dacă pe plan intern această atribuție revine organelor statelor,
pe plan internațional sarcena interpretării o au statele părți la tratate și organele
arbitrate sau judiciare.
9.Integritate teritorială - principiu de bază, cu caracter imperativ, al dreptului
internațional public, care decurge din principiul suveranității statelor. Implică
atributul suveran al statului de a exercita, in limitele frontierelor sale, supremația
deplină și exclusivă în ceea ce priveşte organizarea politico-administrativă a
teritoriului, exploatarea liberă a bogățiilor și resurselor naturale, stabilirea statutului
juridic al persoanelor aflate in cuprinsul jurisdicției sale. Corelativ, el determină și
obligația celorlalte state de a se abține in relațiile lor cu alte state, de la orice
acțiune care ar constitui o încălcare a inviolabilității teritoriale și, inainte de toate,
de a nu folosi forța împotriva teritoriului altui stat. Respectarea i.t. este o condiție
importantă a menținerii păcii, a unor relații normale între state. Principiul i.t. este
consacrat în numeroase acte internaționale, cum sânt: Carta O.N.U.; Declarația
asupra principiilor dreptului internațional privind relațiile prieteneşti și cooperarea
între state, conform Cartei; Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare
în Europa, din 1975. In acest ultim act se afirmă obligația statelor de a ,,respecta i.t.
a fiecăruia dintre statele participante" și de a se abține de la acțiuni îndreptate
impotriva i.t., independenței politice sau unității celorlalte state. Dreptul
internațional contemporan nu mai recunoaște statelor dreptul de a ocupa, in primul
rind prin forță, teritoriul altui stat. In Actul final de la Helsinki se precizează: „Nici
o ocupație sau dobândire de această natură nu va fi recunoscută ca legală". În
promovarea principiului i.t. a statelor și în elucidarea conținutului său, un rol
important îl joacă declarațiile solemne comun
N
10. Neutralitate- (în dreptul internațional), situația statului care nu participă la
razboi, ci continuă să întrețină relații paşnice cu toate statele, inclusiv cu cele
beligerante. Neutralitatea este fondată pe suveranitate: orice stat suveran are dreptul
de a hotări să rămână neutru intr-un razboi purtat de alte state, cel puțin daca el nu
este legat printr-un angajament convențional contrar. În accepția sa clasică n.
presupune o stare de război între state sau grupuri de state, în care statutul juridic al
statelor neutre, pe de o parte, și obligațiile și drepturile statelor nebeligerante, pe de
alta parte, erau definite de dreptul internațional. N. începea la deschiderea
ostilităților și se termina cu încheierea lor. O astfel de neutralitate admitea războiul.
N. era de cele mai multe ori rezultată din dorința micilor state de a rămâne în afara
politicii marilor puteri și de a nu fi antrenate în conflict. Termenul n. aparea uneori
circumstanțiat de adjectivele ,convențională", „temporară" sau „provizorie“,
„armată“ etc., adjective care exprimau mai degraba un colorit politic decât un
conținut juridic. Nascută odată cu războiul, neutralitatea a evoluat împreună cu
evoluția acestuia. În condițiile actuale, un razboi cu folosirea întregii game a
tehnicii de lupta, inclusiv a armelor nucleare, prezintă pericolul nu numai al
distrugerii statelor participante la ostilități, ci și a celor neutre. Ideea care se
conturează în această situație este aceea că securitatea în fața războiului nuclear nu
mai poate fi asigurată printr-o pozitie de imparțialitate, ci numai prin angajarea
tuturor statelor pentru a împiedica dezlănțuirea agresiunii.

O
11. Organizațiile internaționale - reprezintă o formă de armonizarea eforturilor
statelor în direcţia unei colaborări internaţionale, pentru realizarea căreia statele au
creat un cadru juridico-organizatoric (instituţional) – o organizare cu caracter
permanent. Organizaţiile internaţionale reprezintă un fenomen caracteristic al
relaţiilor mondiale actuale,fiind chemate să contribuie la dezvoltarea înţelegerii şi
colaborării dintre state, la asigurarea păcii şi securităţii în lume.Calitatea de subiect
de drept al organizaţiilor internaţionale guvernamentale este exprimată prin posesia
de drepturi şi aptitudinea de a dobândi şi îndeplini atribuţiile în baza statutului sau
altor acte constitutive. Astfel, statele nu pot renunţa la aceste instrumente de
securitate colectivă, de cooperare economică şi tehnică, de unificare a eforturilor
colective pentru soluţionarea unor probleme actuale şi acute de interes comun, care
sunt mai necesare ca oricând sau chiar indispensabile în condiţiile globalizării.
Unele organizații internaționale guvernamentale participă la relații internaționale în
nume propriu, ca subiecți derivați și limitați ai dreptului internațional public.
P
12. Principiile generale de drept – (recunoscute de națiunile civilizate), expresie
folosită de Statutul Curții Internaționale de Justiție in art. 38, care indică dreptul pe
care urmează să-l aplice Curtea în rezolvarea diferendelor ce îi sânt supuse. Dupa
majoritatea doctrinei occidentale,această formulă s-ar referi la principii de drept
„intern" cuprinse în principalele sisteme juridice existente în lume. Ținând însă
seama de faptul că însuși Statutul Curții Internaționale de Justiție prescrie că
aceasta să soluționeze diferendele în conformitate cu dreptul internațional, trebuie
adoptată concluzia că regula de mai sus, fară să o spună în mod explicit, se referă la
principiile generale ale dreptului internațional, cum sânt de pildă: principiul
suveranității statelor, regula „pacta sunt servanda", principiul neintervenției etc.
Cuvintele ,,recunoscute de popoarele civilizate" constituie o rămășiță preluată din
Statutul Curții Permanente de Justiție Internațională, inființată după primul razboi
mondial pe lângă Societatea Națiunilor. Această expresie a fost folosită în trecut în
literatura juridică occidentală care făcea distincție între națiunile „civilizate”, prin
care se ințelegeau statele capitaliste occidentale, și popoarele „primitive",
„înapoiate", pentru a se justifica exploatarea colonialistă a celor din urmă de către
cele dintîi. În dreptul internațional contemporan, care consacră egalitatea în
drepturi a statelor și popoarelor, cuvântul „civilizațe" trebuie considerat ca prescris;
principiile generale de drept sânt cele recunoscute prin consensul popoarelor, al
statelor.

R
13. Relații consulare - raporturi oficiale, cu caracter permanent pe care două state
le întrețin prin intermediul posturilor (oficiilor) consulare. R.c. au ca obiect
principal ocrotirea intereselor economice și juridice ale statului în cauză, ale
cetățenilor acestuia aflați în mod permanent sau temporar în străinătate, precum și
exercitarea unor atribuții administrative și judiciare (de ex.: atribuții notariale). R.c.
s-au stabilit între popoare într-o epocă îndepărtată. Consulatele au apărut, din punct
de vedere istoric, ca urmare a dezvoltării schimburilor comerciale între state și a
necesității de a acorda ocrotire persoanelor fizice și juridice ale unui stat aflate pe
teritoriul altui stat. Spre deosebire de misiunile diplomatice, misiunile consulare nu
îndeplinesc funcții de reprezentare politică și nu sânt acreditate pe lingă guvernul
statului de reşedință. Consulii stabilesc legături directe numai cu autoritățile locale;
funcționarii consulari beneficiază de imunități și privilegii mai restrânse, iar în
activitatea lor sânt subordonați şefului misiunii diplomatice din țara de reședință.
Principalele aspecte ale r.c. sânt reglementate de Convenția de la Viena (1961).
Potrivit convenției, stabilirea r.c. între state se face pe baza consimțământului
reciproc. Consimțamântul dat pentru stabilirea relaților diplomatice implică, dacă
nu exista o indicație contrară, acordul pentru stabilirea de r.c. Ruperea relațiilor
diplomatice nu atrage după sine, automat, ruperea r.c. Înființarea unui consulat
presupune în mod obligatoriu existența unui acord între cele două state interesate,
referitor la locul unde acestea urmează să funcționeze.

S
14. Suveranitate - însușire specifică esențială a puterii de stat în virtutea căreia
acesta exercită o autoritate necontestată în limitele frontierelor statului și o
independență deplină în relațiile sale externe, fapt ce se exprimă în dreptul fiecărui
stat de a stabili și duce o politică internă și externă de sine stătătoare, respectând
suveranitatea celorlalte state. S. constituie temeiul politico-juridic al manifestării
acestuia ca participant independent la relațiile internaționale și subiect al dreptului
internațional. În supremația și independența puterii de stat și-au găsit expresie, în
diferite perioade istorice interesele claselor conducătoare, dar și interesele fiecărui
popor de a exista în mod independent, în cadrul unei societați organizate
politicește. În virtutea supremației sale, puterea de stat poate acționa în mod deplin
și exclusiv în limitele teritoriului de stat cu privire la populația de pe acest teritoriu,
dar și în orice domeniu al vieții sociale, politice, economice, culturale, naționale
etc. Supremația puterii de stat se manifestă în dreptul statului, ca organizare
suverană și unitară a puterii, de a stabili politica internă și externă în concordanță
cu interesele naționale de a înfăptui aceasta politică prin măsurile practice elaborate
și aplicate de organele de stat. Independența statului înseamnă neatârnarea acestuia
față de orice alt stat, dreptul său de a stabili organizarea vieții sociale interne și a
relațiilor sale externe în mod liber, fără amestec din afară. Independența nu
înseamnă dreptul statului de a se comporta anarhic, arbitrar în relațiile sale cu alte
state, dar, totodată, ea nu poate face obiectul nici unei „limitări" sau „restrângeri" în
cadrul cooperării internaționale. Independența statului se manifestă pe baza
respectului reciproc al suveranității în relațiile de cooperare dintre state și a
promovării principiilor fundamentale ale dreptului internațional contemporan.
Trăsăturile fundamentale ale s. sânt inalienabilitatea și indivizibilitatea.
15. Separatismul - este o tendință de separare a unui întreg. Sub aspect politic, se
exprimă prin revendicarea suveranității și independenței pentru o parte din teritoriu.
Separatismul contemporan se bazează pe aplicarea exagerată a principiului de
autodeterminare, pretinzând că fiecare comunitate etnică sau națiune trebuie să
dețină un teritoriu organizat în formă de stat. În primul rând, de dreptul la
autodeterminare disponibile doar popoarele caracteristicile cărora corespund
celorale națiunii (teritoriu comun, tradiție istorică comună, identitate etnică,
omogenitate culturală,conștiință și voință de a fi identificat ca popor) și care se află
sub dominație străină. Minoritățile etnice în cadrul unui stat nu au acest drept, odată
ce există deja un stat național al etniei respectiv. Dreptul la autodeterminare, de
care dispun minoritățile, presupune doar recunoașterea specificului etnic și dreptul
la un anumit grad de autonomie culturală și administrativă în cadrul unui stat. În al
doilea rând, în lumea contemporană respectarea drepturilor minorităților etnice este
garantată de dreptul internațional, punând la dispoziție diverse mijloace pentru
apărarea lor .
16. societăţile transnaţionale - sunt acele societăţi comerciale, care chiar de la
constituirea lor se fundamentează pe elemente fără caracter naţional (cum sunt:
capitalul ce provine de la asociaţi din ţări diferite, stabilirea uneori a mai multor
sedii principale în ţări diferite etc.) şi care sunt lipsite de o legătură juridică cu
anumit stat, astfel că în privinţa lor nu primeşte vocaţie nici una din legile
naţionale, iar litigiile izvorâte din interpretarea şi aplicarea actelor lor constitutive
sunt scoase total sau parţial de sub competenţa instanţelor naţionale, spre a fi date
spre soluţionare unor instanţe speciale. Sub aspect economic, le este caracteristic
faptul că își extind mereu activitatea de producție și comercializare concomitent pe
multiple piețe în cadrul unei rețele vaste de implantări proprii, realizate pe calea
investițiilor directe de capital în străinătate.

T
17. Tratatul internațional - act juridic încheiat de două sau mai multe state sau
alte subiecte de drept internațional, prin care se determină drepturile și obligațiile
reciproce și se stabilese normele de conduită pe care părțile contractante se obligă
să le respecte. În sens restrâns, prin tratat se înțelege acordul internațional încheiat
într-o formă solemnă și care se referă la probleme internaționale importante (de ex.,
tratatele de pace); În sens larg, orice acord internațional, indiferent de denumirea
sau de conținutul său (de ex.: acord, convenție, schimb de note, declarație, protocol,
compromis, modus-vivendi, act final, act general, aranjament, gentlemen's
agreement etc.). T.i. reprezintă forma juridică cea mai răspindită de stabilire a
colaborării între state și de reglementare a problemelor internaționale; este cel mai
important izvor de drept internațional. Respectarea t.i. constituie unul dintre
principiile de bază ale dreptului internațional. T.i. multilateral are următoarea
structură: a) un preambul sau partea introductivă, în care sânt enumerate: statele
contractante; numele şefilor statelor și al repezentanților lor; motivele și scopurile
urmărite; principiile care stau la baza încheierii tratatului; b) partea principală,
conținutul sau fondul tratatului, structurată pe capitole și articole, conține:
formularea concretă a raportului juridic ce se creează între părți; drepturile și
obligațiile statornicite între ele; c) partea finală sau clauze finale, conținând:
prevederi referitoare la intrarea în vigoare; durata tratatului; posibilitatea de aderare
a altor state; clauze de arbitraj; semnăturile; ratificarea etc. Pot exista și anexe la
tratat. Carta O.N.U. obligă statele membre ale organizației să înregistreze, la
Secretariatul O.N.U., tratatele sau acordurile de orice natură încheiate între ele și să
transmită textul lor, pentru a fi publicat într-o colecție specială de tratate a
organizației

U
18. Uniunea interparlamentară - organizație neguvernamentală ce urmărește
promovarea contactelor personale între parlamentari și antrenarea acestora în
acțiuni comune pentru întărirea și dezvoltarea instituțiilor democratice, îndeosebi a
celor parlamentare, a păcii și colaborării internaționale. A fost înființată la 30 iun.
1889 și are sediul la Geneva. Statutul său însă a fost adoptat la Conferința de la
Viena din 1922. Are ca membri numai grupuri parlamentare naționale, printre care
și România. Anual, U.i. examinează în reuniunile sale principalele problemele
internaționale care sânt succeptibile să fie reglementate prin acțiuni parlamentare,
precum și modalitățile de întărire și de dezvoltare a instituțiilor democratice
reprezentative. Prin centrul său de documentare parlamentară colecționează
informații privind organizarea și funcționarea parlamentelor în diverse țări.

V
19. veto – (de la cuvintul lat. veto - interzic)(în dreptul internațional), dreptul unui
stat de a împiedica adoptarea unei hotărâri de către un organ colectiv internațional,
deși majoritatea necesară îndeobște potrivit statutelor acelui organ ar fi întrunită.
Denumirea de v. este dată curent prerogativei statornicite în Carta O.N.U., în
favoarea fiecăruia dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate,
de a împiedica adoptarea unei hotărâri privind o problemă de fond, adică politică
(neprocedurală), dacă cele nouă voturi în favoarea hotărârii în cauză nu cuprind
și ,,voturile concordante ale tuturor membrilor permanenți"...(art. 27, pct. 3 din
Cartă). În fapt, practica statornicită în Consiliul de Securitate este că abținerera de
la vot sau absența din partea unor membri permanenți nu împiedică adoptarea de
hotărâri în probleme neprocedurale. Pe măsură ce metoda consensului îşi croiește
drum în practica reuniunilor internaționale, inclusiv ale adunărilor și consiliilor
O.N.U., se va instala în fapt principiul unanimității, care, silind statele să
urmărească nu înfrângerea ,adversarului“, ci soluții succeptibile de a fi adoptate de
toate statele, ar însemna un pas pe calea cooperării internaționale, a destinderii și
promovării păcii în lume. Făcând aplicația normelor menite să asi- gure „dreptul de
veto" al membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate în acțiunile politice ale
acestui organ și la materia modificării Cartei O.N.U., art. 108 și 109 din Cartă
prevăd necesitatea ca din majoritatea necesară modificării Cartei să facă parte și
voturile concordante ale celor cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate.
Z
20. Zonă economică exclusivă - instituție nouă a dreptului internațional
cristalizată în timpul lucrărilor Comitetului pentru utilizările pașnice ale solului și
naționale, și ale celei de-a III-a Conferințe a O.N.U. pentru dreptul mării, în baza
căreia statul riveran poate să-și extindă jurisdicția sa într-o zonă situată dincolo de
marea teritorială și adiacentă acesteia, cu o întindere de până la 200 de mile marine,
calculate de la linia de bază de la care se măsoară marea teritorială. În această zonă,
statul riveran ar urma să aibă drepturi suverane în ceea ce privește explorarea și
exploatarea resurselor naturale, biologice și minerale, precum și jurisdicție în
legătură cu cercetarea științifică, protecția mediului etc. Accesul altor state la aceste
resurse, mai ales al unor state în curs de dezvoltare din zona geografică respectivă
sau din afara acesteia, dezavantajate sau nu din punct de vedere geografic, inclusiv
cele ce nu pot crea z.e. s-ar realiza prin intermediul unor acorduri încheiate între
statele interesate și statul ce-și extinde jurisdicția asupra z.e. Instituirea de z.e. nu
trebuie să prejudicieze libertatea de navigație și survol, de instalare a unor cabluri și
conducte submarine, ca și alte utilizări legitime din punctul de vedere al dreptului
internațional legate de aceste libertăți.
 Bibliografie
 Cloșcă Ionel ,,Dicționar de drept internațional public” Editura Științifică Și
Enciclopedică, București, 1982
 Aurora Ciucă ,,Drept internațional public”, Editura Științifică Lumea, 2018.