Bora Bianca-Otilia

Masterat Jurnalism Politic

Anul II

INFLUENŢA UNIUNII EUROPENE ÎN ELABORAREA POLITICILOR PUBLICE NAŢIONALE

Cu 60 de ani în urmă şase ţări fondatoare Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg, care prin intermediul a două tratate cel de la Paris din 1951 şi cel de la Roma din
1957, construiau ceea ce astăzi se numeşte Uniunea Europeană. Construcţia iniţiată de Monnet,
Schuman, Adenauer şi De Gasperi împlineşte mai mult de jumătate de secol de existenţă
caracterizată de o evoluţie considerabilă, la momentul actual, 27 de state fiind membre ale
acesteia. ( Jean-Luc Sauron, p. 122-127).

Considerând Uniunea Europeană drept unul dintre cei mai importanţi factori de schimbare în
ceea ce priveşte guvernarea şi elaborarea politicilor în Europa, Webb (1977) a configurat un set
de aprecieri despre natura procesului politicilor europene.

Încă dinainte de procesul propriu-zis al integrării, statele doritoare au fost nevoie să respecte o
serie de reguli şi standarde pentru aderare, iar ulterior, politicile publice naţionale au devenit şi
ele un element standardizat puternic influenţat de Uniunea Europeană.

Extinderea integrării europene amplifică importanţa mecanismelor şi instrumentelor de

fundamentare, elaborare şi punere în practică a politicilor publice naţionale, subliniind astfel
necesitatea unei identificări a particularităţilor procesului decizional comunitar. Sub exigenţele
procesului de integrare europeană, cadrul instituţional naţional şi procesul de elaborare a
politicilor publice au fost subiecte care au stat sub semnul schimbării.

Un exemplu relevant în acest caz este subiectul unui proiect de lege controversat, şi anume cel
al taxei de poluare pentru maşinile categorisite sub EURO 4. Subiectul este unul extrem de
controversat întru cât în România, majoritatea automobilelor nu se află în categoria de poluare
EURO 4, iar şoferii români sunt nevoiţi în acest sens fie să îşi schimbe maşinile, cu unele mai
noi şi implicit mai scumpe, fie să plătească o taxă de poluare pentru automobile, aşa cum se
întâmplă în celelalte ţări membre ale Uniunii europene.

Mai mult, sub impactul aceluiaşi proces, însuşi procesul european de elaborare a politicilor a
fost modelat de reguli şi proceduri care au evoluat odată cu modificările şi extinderile Uniunii
Europene. Deşi se apreciază că la nivel european există un cadru propice pentru unificarea
politicilor publice, acestea nu pot fi aplicate în acelaşi fel, diversitatea lor fiind determinată de
realităţile diferite din statele europene, cultura şi tradiţiile lor, şi nu în ultimul rând gradul diferit
de dezvoltare Reforma procesului politicilor publice naţionale sub imboldul europenizării 79
economică, instrumentele şi mecanismele prin care sunt promovate politicile publice naţionale
(Matei, 2007, p. 4-8). Cu toate acestea, actorii naţionali pot învăţa lecţii din procesul
europenizării, încercând apoi să se schimbe şi să-şi adapteze procesele interne politicilor UE.

În acest caz cel mai bun exemplu este reprezentat de problema paşaportului COVID-19, da rşi
regulile de călătorie impuse de Uniunea Europeană. Astfel, 20 de state membre printre care şi
România, resping propunerea Parlamentului European de a suporta costurile testelor PCR
efectuate de posesorii viitorului ''certificat verde digital''. Oficialii statelor sustin ca nu isi pot
asuma un asemenea efort financiar cat timp finanteaza vaccinarea gratuita pentru toti cetatenii.

În cadrul construcţiei europene, statele membre şi-au asumat participarea la elaborarea

unor politici comune, cedând unei organizaţii internaţionale prerogative care, de secole,
aparţineau statului naţional. Sub presiunea normelor comunitare şi a delegării de
autoritate, acestea au creat un cadru decizional supranaţional.

Două mari teme de cercetare sunt identificate în cadrul literaturii de specialitate:

integrarea europeană şi europenizarea. Nu există o definiţie atotcuprinzătoare a celor
două concepte, teoreticienii fiind preocupaţi de perfecţionarea acesteia. (2001, în
Howell, 2004, p. 8-11).
Elaborarea politicilor europene este un proces foarte complex, iar asta din punct de
vedere aş diversităţii actorilor implicaţi şi naturii competenţelor pe care aceştia le deţin
(exclusive, management, coordonare şi completare). Cele mai multe politici europene se
regăsesc sub forma directivelor, permiţând astfel diferitelor sisteme naţionale să
găsească propriile metode de implementare în vederea atingerii obiectivelor. Deoarece
europenizarea nu uniformizează – trăsăturile proceselor naţionale difuzându-se în UE,
iar diferenţele dintre statele membre reflectânduse în politicile Uniunii Europene şi în
modul de aplicare a acestora, practica a permis identificarea mai multor modalităţi de
elaborare a politicilor uniunii.

Un exemplu în acest sens îl reprezintă situaţia României în procesul de aderare la

Spaţiul Schengen. În acest sens, ţării noastre i-a fost aplicat Mecanismul de cooperare şi
verificare. Acest mecanism a fost implicat pentru a standardiza şi reglementa o serie de
reguli pe care statele care îşi doresc accederea în spaţiul Schengen sunt nevoite să le
respecte cu stricteţe.

Un alt exemplu poate fi reprezentat de o zonă delicată a Europei, şi anume subiectul

dublului standard care împarte Uniunea Europeană în două tipuri de cetăţeni, iar acest
subiect este cel mai adesea folosit de români, dar şi de unii politicieni români în
configurarea unui discurs anti european.

Schimbările de pe scena politică românească, dar şi cele din plan internaţional şi

european au avut impact şi asupra procesului politicilor publice naţionale. Atât pentru
România, cât şi pentru cele 27 de naţiuni europene, cel puţin două sisteme de politici
publice coabitează – sistemul naţional şi sistemul european.

De exemplu, în domeniul impozitării, taxelor, statele naţionale au cele mai multe

competenţe, spre deosebire de domeniul concurenţei, unde UE are competenţe mai
puternice decât statele membre. Uniunea Europeană şi-a consolidat competenţele şi cu
privire la politica de mediu faţă de care se remarcă o evoluţie a competenţelor UE.
Cu toate acestea, un lucru este cert: atât înainte de 1990, cât şi după, administraţia
publică avea de ales între a întreprinde sau a nu întreprinde o anumită acţiune pentru a
rezolva o problemă publică. Principala diferenţă constă în perspectiva diferită asupra
procesului decizional. Procesul de reformare a politicilor publice a vizat trecerea de la
abordarea normativ-juridică către perspectiva analitico-managerială în zilele noastre.

Principalii actori implicaţi în elaborarea politicilor publice, respectiv principalele

atribuţii ale acestora în sfera politicilor publice:

1. Secretariatul General al Guvernului prin Direcţia de Politici Publice;

2. Ministerele de resort prin Unităţile de Politici Publice;
3.Consiliile interministeriale permanente;
4. Organizaţii nonguvernamentale prin Institutul pentru Politici Publice;

În principiu, noile aranjamente instituţionale sugerează un proces elaborat al politicilor

publice mult mai organizat. Cu toate acestea, legislaţia rămâne instrumentul principal
prin care are loc operaţionalizarea conceptelor de politici publice.

Astfel, analiza realizată mai sus arată că reformele din sfera politicilor publice au fost
impulsionate în primul rând de sfera dezideratului accederii la Uniunea Europeană şi de
exigenţele ridicate pentru calitatea de stat membru. (Grabbe, 2008, p. 75-77).
Bibliografie:

1. Introducere în analiza politicilor publice, Adrian Miroiu, Ed. Punct, Bucuresti, 2001
2. Manualul Uniunii Europene, Augustin Fuerea, Ed Universul Juridic, Bucuresti, 2008
3. Uniunea Europeana. Institutii. Mecanisme, Dacian Cosmin Dragos, Ed All Beck, 2007
4. New Political Economy, vol. 5, nr. 3, 2000, Taylor & Francis Ltd Webb, C. (1977).
Introduction: Variations on a Theoretical Theme, în Wallace, H., Wallace
5. Curs de Instituţii Europene, Jean-Luc Sauron, Editura Collegium, p. 49-52, p. 211-152;
6. Matei, A., „Empirical Approaches About the Input-Output Model for the Local Economic
Development: Case Study in Braila Municipality”, International Journal of Public
Administration in Central and Eastern Europe, nr. 1, 2007, p. 4;
7. Howell, K., „Developing Conceptualisations of europeanization: Synthesising
Methodological Approaches”, Queen’s Papers on Europeanization, nr. 3, 2004 , p.8-12
8. Grabbe, H., (2008). Puterea de transformare a UE. Europenizarea prin intermediul condiţiilor
de aderare în Europa Centrală şi de Est, Editura Epigraf, Chişinău