Tema 1.

CIRCUITUL ECONOMIC DE ANSAMBLU

1.1. De la microeconomie la macroeconomie

1.2. Fluxul circular al venitului

1.1. De la microeconomie la macroeconomie

Spre deosebire de microecomie care studiază comportamentul consumatorilor sau

producătorilor și analizează piețe specifice, macroeconomia studiază modul în care se
comportă economia în ansamblu, fără a analiza distrinct multiplele sale aspecte specifice
întâlnite la nivel individual. Macroeconomia studiază, de exemplu, evoluția agregatelor
economice, a nivelului prețurilor din întreaga economie. Însă aceste evoluții apar și pot fi
explicate prin activitățile desfășurate pe piețe specifice sau prin comportamentele diferitelor
categorii de participanți la activitatea economică, aspecte studiate de microeconomie.
Indiferent de natura sau dimensiunea lor, pieţele comunică între ele, sunt
interdependente ca urmare a interconectării proceselor legate producerea și schimbul de
bunuri și servicii, de repartizarea veniturilor, de folosirea unor instrumente financiare,
valutare etc.
În acest fel, factori care afectează funcționarea unei piețe pot genera efecte pe alte
pieţe interconectate cu acestea. Efectele se cumulează la nivelul întregii economii,
influențând functionarea de ansamblu a economiilor naționale sau chiar a celei globale. Drept
urmare, economiștii sunt interesați atât de procesele și fenomenele aflate în sfera
microeconomiei, cât și de cele care se manifestă la scara economiei naționale și globale.
Macroeconomia este acea parte a economiei care analizează fenomenele și procesele
economice desfășurate la nivelul economiei naţionale. Aceasta analizează economia ca un
întreg și studiază indicatori agregați la nivelul acesteia: produsul intern brut, rata șomajului,
nivelul general al prețurilor etc. Termenul este promovat în literatura economică de R. Frisch,
însă întemeietorul acestui domeniu de studiu este considerat a fi J. M. Keynes.

1.2. Fluxul circular al venitului. Sectoarele instituționale ale economiei naționale

Economiile de piaţă funcţionează prin acţiunile a numeroşi agenţi economici liberi

care sunt orientați spre realizarea propriilor interese. Pentru a caracteriza viața economică este
nevoie de cunoașterea agenților economici participanți și de înțelegerea naturii operațiilor
economice pe care aceștia le efectuează. Între multitudinea de agenți economici apar fluxuri
realeși monetare în cadrul unui circuit economic complex.
Agentul economic reprezintă o persoană sau un grup de persoane fizice şi/sau juridice
care participă la viaţa economică, având funcţii bine determinate în cadrul acesteia.
Agenţii economici pot fi priviţi ca agenţi economici elementari şi agenţi economici
agregaţi. Agenţii economici agregaţi rezultă din gruparea agenţilor economici elementari care
îndeplinesc funcţii similare. Agenții economici participanți la viața economică sunt:
întreprinderi publice sau private, consumatori, organisme publice, agenţi economici rezidenţi
şi nerezidenţi etc. Agregarea agenţilor economici se poate realiza după ramura de activitate
(pe tipuri de activităţi), după forma de organizare, după funcţiile economice îndeplinite sau
după sectoarele instituționale.
Conform criteriului instituțional, agenţii economici se grupează în societăți și cvasi-
societăți non-financiare, instituții de credit, instituții de asigurări, administrații publice,
administrații private, gospodării (menaje) și restul lumii (exteriorul sau străinătatea).
 Societăţile şi cvasi-societăţile non-financiare produc bunuri şi servicii – exclusiv
serviciile financiare – destinate vânzării: societăţi comerciale private, întreprinderi publice,
cooperative. Resursele acestui sector provin din incasările rezultate din vânzarea producţiei.

Instituţii de credit. Spre deosebire de agenţii economici care efectuează operaţiuni

financiare fără ca acestea să reprezinte activitatea lor principală, instituțiile de credit au ca
funcţie principală realizarea de operaţiuni financiare. În acest sens, ele mobilizează resursele
băneşti temporar disponibile şi le redistribuie, finanţând astfel economia. În această categorie
sunt cuprinse băncile – banca centrală şi băncile comerciale precum şi alte organisme
financiare specializate. Dobânzile si comisioanele aferente operatiunilor desfasurate asigura
resursele acestui sector.

Instituţii de asigurări asigură o plată în caz de realizare a riscului, în schimbul

primelor contractuale şi a cotizaţiilor voluntare care le sunt vărsate.

Administraţii publice cuprind unităţi care prestează servicii nemarfare pentru

colectivitate şi redistribuie veniturile. Acest sector este împărțit în: administraţia publica
centrala (guvernul şi alte organisme ale administraţiei centrale), administraţii publice locale
(de exemplu, primăria unei comune sau oraș) şi administraţiile securitate socială (au ca
activitate principală prestațiile sociale). Resursele lor provin din vărsăminte obligatorii de la
alte instituții sau agenți economici, primite direct sau indirect.

Administraţii private reprezintă organisme fără scop lucrativ care furnizează unor
grupuri speciale de gospodarii servicii marfare şi nemarfare. Aici sunt incluse partidele
politice, sindicatele, asociaţiile culturale. Resursele lor sunt constituite din contribuţiile
voluntare ale gospodariilor.

Gospodăriile (menajele, familiile) reprezintă ansamblul persoanelor fizice aflate în

calitate de consumatori şi, eventual, în calitate de producători atunci când producţia este
organizată în cadrul întreprinderilor individuale. În această ultimă ipostază, menajele oferă
bunuri şi servicii marfă nefinanciare. Veniturile obţinute, cu precădere din plata muncii dar şi
din unele transferuri efectuate de alte sectoare, sunt destinate satisfacerii nevoilor de consum.

Restul lumii (exteriorul, străinătatea) sintetizează relaţiile dintre unităţile rezidente

şi cele nerezidente.

2
Agent economic
1.Societăţi nefinanciare-
Renault-Dacia
2. Instituţii financiare şi de
credit – BCR, BNR
3. Societăţi de asigurări-
Allianz, Astra
4. Administraţia publică -
Guvernul, primăriile
5. Administraţiile private
(societăţile nonprofit)-
Crucea Roşie Internaţională
6.Gospodăriile (Menajele)
Funcţia principală
Produc mărfuri
Colectarea, transformarea şi
redistribuirea resurselor
financiare
Plătesc daune
Produc servicii nemarfare şi
redistribuie veniturile
Produc servicii nemarfare pt
membrii
Consumul
Resurse principale
Încasări din vânzarea
producţiei
Dobânzi, comisioane
Prime de asigurare
impozite
Donaţii, cotizaţii
Venituri din salarii,
proprietate şi transferuri
Pot produce bunuri marfare

7. Exteriorul (Restul lumii) repr. ansamblul tipurilor anterioare de ag. ec. care au
reşedinţa în afara ţării analizate.

Operaţiunile agenţilor economici au loc prin intermediul schimbului pe piaţă. Astfel,

între agenţii economici au loc permanente fluxuri de bunuri şi servicii (fluxuri reale) şi,
respectiv, fluxuri de venituri şi cheltuieli (fluxuri monetare). Fluxul circular al venitului
evidentiaza tranzactiile intre sectoarele institutionale asociate pietelor bunurilor, ale serviciilor
factorilor de productie, precum si pietei financiare (Figura 1.1). El constituie o reprezentare
schematica a organizarii unei economii.
Analiza relatiilor dintre sectoarele institutionale din schema fluxului circular
evidentiaza urmatoarele aspecte:
- gospodariile furnizează firmelor factori de producţie, primind în schimb un venit pentru
serviciile furnizate. O parte din acest venit este cheltuit pentru achiziţionarea bunurilor şi
serviciilor de consum, iar cealalta parte a venitului este economisita, fiind destinata
satisfacerii nevoilor viitoare.
- firmele cumpara factori de productie si vand bunurile lor catre gospodarii, realizand incasari.
Totodata, ele fac investitii in capital, resursele necesare sustinerii procesului investitional
aflandu-se in relatie cu economiile gospodariilor drenate prin piata financiara catre firme.
.- administratiile publice beneficiaza de venituri provenite din impozite si taxe, prestand
servicii nemarfare pentru populatie si efectuand si alte cheltuieli publice.
- legatura dintre agentii interni si cei externi este asigurata prin vanzarea si cumpararea de
bunuri in/din exterior, adica prin export si import.

3
 Figura 1.1. Fluxul circular al venitului

Retragerile (R) din fluxul circular al venitului îmbracă trei forme:

• economiile (S) – partea din venit pe care gospodăriile nu o cheltuiesc pentru consum si ca
este depusa la bănci sau la alte instituţii financiare;
• taxele si impozite (T)– plătite de titularii de venit către administraţiile publice;
• importurile (IM) – curprind cheltuielile efectuate de gospodării si firme pentru bunurile de
consum importate şi, respectiv, pentru materiile prime provenite din exterior.

R = S + T + IM

Injecţiile (J) în fluxul circular al venitului cuprind:

• investiţiile (I) –cheltuieli efectuate de firme privind creşterea stocului de capital
• cheltuielile publice (G) – includ achiziţiile guvernamentale de bunuri si servicii
• exporturile (EX) – vânzările ţării către restul lumii

J = I + G + EX

4
 Tema 2. CIRCUITUL ECONOMIC DE ANSAMBLU
Indicatori Macroeconomici

1.3. Indicatori macroeconomici

1.3.1. Produsul intern brut și metodele de calcul ale acestuia

1.3. Indicatori macroeconomici

Activităţile economice care desfăşoară în cadrul unei economii naţionale se concretizează

printr-o gamă variată de bunuri şi servicii. Evaluarea acestora sub aspect fizic sau valoric se
realizează cu ajutorul indicatorilor macroeconomici agregați.
Indicatorul economic constituie expresia numerica a laturii cantitative a fenomenelor si
proceselor economice in anumite conditii de loc si de timp.
În funcţie de nivelul pentru care se calculează pot exista indicatori microeconomici şi
indicatori macroeconomici. Dacă primii măsoară rezultatele economice la nivelul agentului
economic individual, ultimii exprimă performanţa la nivelul ansamblului economiei naţionale.
Punctul de plecare în determinarea indicatorilor macroeconomici îl reprezintă cei microeconomici.
Indicatorii sintetici cei mai folosiţi în calculele macroeconomice sunt: produsul intern brut
(PIB), produsul naţional brut (PNB), produsul intern net (PIN), produsul naţional net (PNN),
venitul naţional (VN).

1.3.1. Produsul intern brut și metodele de calcul ale acestuia

Produsul intern brut exprimă valoarea de piaţă a bunurilor si serviciilor finale produse de
agenţii economici care acţionează în interiorul ţării în cursul unei perioade date. El este folosit cel
mai adesea pentru evaluarea performanţei unei economii.
Așa cum am menționat, PIB face referire la bunurile și serviciile produse pe parcursul unei
perioade de timp, ceea ce înseamnă că este o variabilă de flux. Spre deosebire de variabilele de flux,
cele de stoc fac referire la dimeniunea indicatorului, procesului, fenomenului, la un moment dat,
farăa a implica o dimensiune temporală.
Bunurile finale sunt produsele şi serviciile realizate în cursul perioadei de calcul, destinate
consumului final şi care nu mai sunt folosite pentru producerea altor bunuri. Privit din acest punct
de vedere, PIB exclude consumul intermediar (CI), adica valoarea acelor bunuri produse in cursul
unei perioade si folosite la producerea altor bunuri si servicii. Indicatorul care include si consumul
intermediar se numește produs global brut (PGB) .

𝑃𝐺𝐵 = 𝑃𝐼𝐵 + 𝐶𝐼

Produsul intern brut se calculează prin trei metode.

a) Metoda producţiei
PIB măsoară valoarea adăugată brută (VAB) realizată într-o economie naţională într-o
anumită perioadă. Valoarea adăugată brută la nivelul economiei este suma valorilor adaugate brute
realizate de agenții economici care acționează în interiorul economiei. Valoarea adăugată brută a
fiecarui agent economic constituie diferența dintre valoarea totală a bunurilor și serviciilor realizate
și consumul intermediar.
 Exemplu. Consideram un fermier care produce grâu în valoare de 300 u.m, pe care îl vinde
unei fabrici de morărit. La randul sau aceasta fabrica produce făină pe care o vinde cu 500 u.m unei
fabrici de panificație. Fabrica de panificație produce pâine pe care o vinde direct consumatorilor
finali cu 1000 u.m. Insumarea valorilor adaugate brute ale celor trei agenti economici evidentiaza
contributia acestora la realizarea PIB.
VAB = (300-0) + (500-300) + (900-500) = 900 u.m.

Determinarea PIB prin metoda productiei se realizeaza conform relatiei urmatoare:

𝑃𝐼𝐵 = 𝑉𝐴𝐵 + 𝐼𝑃 + 𝑇𝑉 − 𝑆𝑃

unde:
IP - impozitele pe produse; acestea reprezinta varsaminte obligatorii, fara contrapartida, in bani sau
in natura, prelevate de administratiile publice sau de institutiile UE, pe unitatea de bun sau serviciu
produs sau schimbat.
TV - taxe vamale; acestea sunt prelevari asupra importurilor.
SP – subvenţii pe produse; acestea reprezinta transferuri curente, fara contrapartida, pe care
administratiile publice sau institutiile UE le varsa producatorilor rezidenti pe unitatea de bun sau
serviciu produsa sau importata, in scopul influentarii nivelurilor de productie, preturilor si
remunerarii factorilor de productie.

b) Metoda cheltuielilor (utilizării finale)

Această metodă constă în însumarea tuturor cheltuielilor efectuate în cadrul unei economii
naţionale pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi servicii la preţurile pieţei, mai puţin cele
privitoare la bunurile şi serviciile importate.
Conform acestei metode, PIB cuprinde urmatoarele componente:

PIB = CF + FBCF + VS + EX – IM,

unde:
CF = consum final;
FBCF = formarea brută a capitalului fix;
VS = variaţia stocurilor;
EX – exporturi;
IM = importuri.

Consumul final se referă la cheltuielile privind bunurile și serviciile achiziționate de

unitățile rezidente pentru satisfacerea directă a nevoilor umane, atât individuale (consumul final
individual efectiv al gospodăriilor populației) căt si colective (consumul final colectiv efectiv al
administrațiilor publice). Cheltuielile guvernamentale nu includ plăţile de transfer către indivizi
precum prestaţiile de securitate socială. Acestea reprezintă realocări ale venitului existent, nefiind
efectuate în schimbul unor bunuri sau servicii.
Formarea brută a capitalului fix privește valoarea bunurilor durabile achiziţionate de către
unităţile producătoare rezidente cu scopul utilizării timp de cel puțin un an în procesul de producţie,
precum și valoarea serviciilor incorporate în bunurile de capital fix.
Variația stocurilor cuprinde bunuri, altele decât cele de capital fix, deținute la un moment
dat de unitațile de producție și se masoară prin valoarea intrărilor în stoc, diminuată cu valoarea
ieșirilor din stoc.
Exporturile se referă la bunurile și serviciile vândute unor cumpărători aflați în exteriorul
țării. Importurile se referă la bunurile și serviciile furnizate de producători aflați în exteriorul țării.
Diferența dintre valoarea exporturilor și valoarea importurilor reprezintă exportul net. Nivelul
acestuia constituie o expresie a aportului comerțului exterior la formarea PIB.

2
 c) metoda veniturilor
PIB calculat prin metoda veniturilor reprezintă suma veniturilor aferente factorilor de producţie
antrenaţi în activitatea economică dintr-o ţară

Conform acestei metode, PIB cuprinde urmatoarele componente:

PIB = R + EBE + AIP – ASP,
unde:
R = remunerarea salariaţilor;
EBE = excedentul brut de exploatare;
AIP = alte impozite pe producţie;
ASP = alte subventii pe productie.

Remunerarea salariaților include salariile și cheltuielile aferente acestora precum

impozitele pe salarii, contribuțtiile la asigurările sociale, la fondul de pensii etc.
Excedentul brut de exploatare reprezintă partea ramasă din valoarea adăugată creată în
procesul de producţie după ce s-au scăzut remunerarea salariaţilor şi plata impozitelor pe producţie.
În această componentă se regasesc venituri din proprietate şi venituri din activitatea de
întreprinzător.
Alte impozite pe producţie cuprind impozitele suportate de întreprinderi ca urmare a
activitații lor de producție, independent de cantitatea sau valoarea bunurilor tranzacționate.
Alte subvenţii pe productie constituie sume de care pot beneficia unitățile rezidente, în
funcție de activitățile de producție.
PIB-ul măsoară fluxul activităţilor economice derulate într-un spațiu economic dat, într-un
anumit an, în pricipiu, pe pieţele legale. Însă, o parte din activităţile economice nu se desfăşoară în
mod legal în cadrul economiei de piaţă sau produc efecte pentru care prestatorii (producătorii) nu
sunt remunerați (munca voluntară) sau sancționați (poluare). Deşi aceste activităţi nu sunt incluse în
mod tradiţional în PIB, ele consumă totuşi resurse reale şi satisfac dorinţe şi nevoi reale. Astfel,
dintre activităţile semnificative care nu sunt măsurate prin intermediul indicatorului PIB enumerăm:
activităţile nedeclarate şi neînregistrate (economia subterană sau piaţa neagră); activităţile care nu
se desfăşoară pe piaţă (servicii necomercializate, cum ar fi cele casnice sau munca voluntară);
activităţile pe cont propriu; activităţile care produc poluare.
Crearea Produsului Intern Brut presupune de multe ori epuizarea unor resurse naturale sau
deteriorarea mediului înconjurător. De exemplu, exploatarea lemnului unei păduri poate determina
creşterea PIB al unei ţări, însă, reprezintă în acelaşi timp o epuizare a bogățiilor ţării. Activitățile
poluante produc valoarea adăugată si, deci, cresc PIB-ul dar au efecte negative care nu sunt incluse
în costuri și ale căror efecte pot fi evidente pentru anumite perioade de timp. Tocmai de aceea se
vorbeşte în ultimul timp de un PIB verde, care ar permite deducerea din PIB-ul convenţional a
deprecierii resurselor naturale. Un astfel de indicator va arăta într-o mai mare măsură dacă o
activitate economică generează avuţie naţională sau duce la reducerea acesteia, ca urmare a
utilizării resurselor naturale.

3
 Tema 3. CIRCUITUL ECONOMIC DE ANSAMBLU
Indicatori Macroeconomici

1.3. Indicatori macroeconomici

1.3.2. Intern și național, brut și net, (prețurile pieței și prețurile factorilor)

- în exprimarea indicatorilor macroeconomici
1.3.3. PIB nominal versus PIB real. Deflatorul PIB.

1.3.2. Intern și național, brut și net, prețurile pieței și prețurile factorilor - în exprimarea
indicatorilor macroeconomici

Produsul intern net reprezintă valoarea adaugata netă de piaţă a bunurilor şi seviciilor
finale produse de agenţii economici ce acţionează în interiorul unei economii naţionale, în cursul
unei perioade determinate de timp. Acesta se calculează scăzând din PIB consumul de capital fix
(CCF) sau amortizarea (A):
PIN = PIB – CCF (A)
Orice indicator macroeconomic net (PIN, PNN) se calculează scăzând din indicatorul brut (PIB,
PNB) consumul de capital fix.
Produsul naţional brut (PNB) exprimă valoarea de piaţă a bunurilor şi serviciilor finale
produse de agenţii naţionali într-o perioadă determinată, indiferent de locul de desfăşurare a
activităţilor, în ţară sau străinătate.
Spre deosebire de PIB care exprimă venitul total obţinut în interiorul economiei atât de
agenţii naţionali cât şi străini, PNB se referă la caracterul naţional, exprimând venitul obţinut de
agenţii naţionali chiar dacă aceştia acţionează în exteriorul ţării.

PNB = PIB+(Vn-Vs)
PNB = PIB +SVS
Vn - Veniturile agenților economici străini care își desfășoară activitatea în străinătate
Vs - Veniturile agenților economici naționali care își desfășoară activitatea în țara de
referință
SVS - soldul veniturilor în raport cu străinătatea, respectiv diferența dintre Vn și VS

În funcţie de mărimea soldul veniturilor în raport cu străinătatea, PNB poate fi mai mare,
mai mic sau egal cu valoarea PIB. Astfel, de exemplu, dacă venitul factorilor naţionali care îşi
desfăşoară activitatea în străinătate este superior venitului factorilor străini care îşi desfăşoară
activitatea în teritoriul naţional atunci PNB este mai mare decât PIB.
Orice indicator național (PNB, PNN) se calculează scăzând din indicatorul intern (PIB, PIN)
soldul veniturilor în raport cu străinătatea.
 Produsul naţional net exprimă valoarea netă de piaţă a bunurilor şi serviciilor finale
obţinute de agenţii economici naţionali în cursul unei perioade determinate.
PNN = PNB – CCF
Produsul naţional net se deosebeşte de produsul intern net prin valoarea netă a producţiei
finale realizate de agenţii naţionali în străinătate (se adaugă) şi cea a agenţilor străini pe teritoriul
ţării pentru care se calculează indicatorul (se scade). În consecinţă, PNN poate fi mai mare, mai mic
sau egal cu PIN.
PNN = PIN +SVS

Calculul PIB se poate realiza în preţuri curente de pieţă (prețurile pieței - pp) sau în
preţurile factorilor (pf), după cum sunt incluse sau nu impozitele indirecte nete:

PIBpf = PIBpp – impozite indirecte + subvenții

Impozitele pot fi directe și indirecte. Impozitele directe reprezintă impozite suportate direct
de către cei care le plătesc şi care nu se transferă asupra preţurilor (exemplu: impozit pe profit,
impozit pe salariu, pe venit agricol, pe dividende etc.). Ele se stabilesc nominal în sarcina unor
persoane fizice sau juridice, în funcție de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit
prevăzute în lege. Impozitele indirecte constituie impozite cuprinse în preţurile bunurilor şi
serviciilor, sub forma taxei pe valoarea adăugată (TVA), taxe vamale, accize, plătite la bugetul
statului de către unităţile economice care vând bunuri și servicii, dar suportate de către cumpărători.
Impozitele indirecte nete reprezinta diferența dintre impozitele indirecte și subvenţiile de
exploatare.
Produsul naţional net exprimat în preţurile factorilor reprezintă venitul naţional. Venitul
naţional este expresia veniturilor încasate de proprietarii factorilor de producţie ca urmare a
contribuţiei lor la crearea bunurilor şi serviciilor. El va include deci compensarea salariaţilor,
veniturile proprietarilor, rente, profiturile corporaţiilor şi dobânzile nete.

1.3.3. PIB nominal versus PIB real. Deflatorul PIB.

PIB poate fi exprimat utilizând două tipuri de preţuri: preţuri curente şi preţuri constante.
Prin utilizarea preţurilor curente se obţine PIB nominal (PIBn), în timp ce exprimarea bunurilor şi
serviciilor finale în preţuri constante conduce la determinarea PIB real (PIBr).
PIB nominal poate creşte ca urmare a influenţei separate sau concomitente a preţurilor şi
cantităţilor diferitelor bunuri produse, în timp ce PIB real se modifică doar ca urmare a cantităţilor,
preţurile rămânând neschimbate.
Raportul dintre PIB nominal şi cel real reprezintă deflatorul PIB:

𝑃𝐼𝐵 𝑛𝑜𝑚𝑖𝑛𝑎𝑙
𝐷𝑒𝑓𝑙𝑎𝑡𝑜𝑟𝑢𝑙 𝑃𝐼𝐵 =
𝑃𝐼𝐵 𝑟𝑒𝑎𝑙

2
 Deflatorul PIB (Indicele general al prețurilor IGP) compară preţul bunurilor într-un an cu
preţul aceloraşi bunuri într-un an considerat de bază (de referință).
Deflatorul PIB nu reprezintă singurul indice care exprimă dinamica preţurilor. Cel mai
frecvent se calculează indicele preţurilor de consum, pe baza studierii evoluţiei preţurilor unui coş
de bunuri de consum în cursul unei perioade date. Totuşi între cei doi indici există şi câteva
deosebiri.
O primă deosebire rezidă în sfera lor de cuprindere. Deflatorul PIB, indice de tip Paasche,
include preţurile tuturor bunurilor şi serviciilor produse în interiorul unei țări, în timp ce preţurile
cuprinse în indicele preţurilor de consum, indice de tip Laspeyres, se referă doar la bunurile
achiziţionate de consumatori.
O a doua diferenţă între cei doi indici este aceea că preţurile bunurilor importate afectează
indicele preţurilor de consum nu însă şi deflatorul. Aceasta ca urmare a conţinutului PIB care
cuprinde doar bunurile şi serviciile produse în interiorul ţării.
O altă diferenţă provine din structura celor doi indici. Indicele preţurilor de consum se
determină pe baza unui coş dat de bunuri (cantităţile anului de bază) şi având ponderi fixe în
consum (ponderea bunurilor în consumul populației este recalculată doar la anumite intervale de
timp), în timp ce deflatorul comportă o structură variabilă determinată de bunurile realizate în anul
respectiv.

Diferenţa dintre IGP şi IPC

IGP (Deflatorul PIB) IPC
După sfera de cuprindere: IGP include IPC include doar preţurile bunurilor de consum
preţurile tuturor bunurilor şi serviciilor produse
Preţul bunurilor importate nu afectează IGP, pt Preţul bunurilor importate afectează IPC
că PIB se referă doar la bunurile produse în
interiorul ţării
Indice Paasche – comportă o structură variabilă Indice Laspeyres + se determină pe baza unui
determinată de bunurile realizate în anul coş de bunuri considerate reprezentative pt
respectiv consumatorul urban – având ponderi fixe în
consum.
Mai dificil şi mai costisitor de calculat Uşor şi ieftin de calculat
Surprinde efectul de substituţie datorat creşterii Nu surprinde elasticitatea cererii, respectiv
preţurilor, dar subevaluează creşterea de efectul de substituţie în consum, supraestimând
preţuri creşterea preţurilor.

PIB se poate exprima în orice monedă națională, atât ca PIB total, cât şi ca PIB pe locuitor.
Astfel, de exemplu, pentru România se poate calcula PIB/loc în Euro, dolari sau lei în prețuri
curente şi PIB/loc în aceleași monede la paritatea puterii de cumpărare. Comparațiile în cadrul
Uniunii Europene utilizeaza exprimarea indicatorilor în Euro, Banca Mondială utilizează dolarul.
Paritatea puterii de cumpărare (PPC) măsoară puterea de cumpărare a unei monede, într-o
unitate de măsură internaţională, în cazul nostru în dolari. Diferenţele dintre PPC şi ratele de schimb
reale (US $) pot fi semnificative. De exemplu, România are un PIB pe locuitor la PPC de 7277 $, de
2,77 ori mai mare decât PIB pe locuitor exprimat în dolari standard (US $). Însă aceasta nu
modifică poziţia României faţă de celelalte state, cu privire la PIB/locuitor, decalajele păstrându-se
ca şi în cazul PIB/locuitor în dolari standard.

3
 Tema 4

VENIT, CONSUM, ECONOMII ȘI INVESTITII

2.1. Venitul
2.2. Consumul şi economiile
2.3.Funcţia consumului şi funcţia economisirii
2.4. Investiţiile în sens economic
2.5. Principiul multiplicatorul investiţiilor şi principiul acceleratorului

Evoluția activității economice la nivelul unei țări este determinată semnificativ de

mărimea, distribuția în teritoriu, structura și eficiența invesțiilor. În știința economică, rolul
esenţial al consumului şi al investiţiilor în cadrul economiei este relevat începând cu J. M.
Keynes, prin lucrarea sa fundamentală Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi
a banilor. Investițiile sunt influențate de nivelul și dinamica activității economice dintr-o țară și,
la rândul lor, influențează activitatea economică, astfel că relația dintre investiții și nivelul
activității economice este bidirecțională. Multiplicatorul investiţiilor surprinde efectul conjugat
asupra activităţii economice a consumului şi investiţiilor iar principiul acceleratorului exprimă
dependența investițiilor de modificarea venitului.

2.1. VENITUL

PNNpf (produsul naţional net exprimat în preţurile factorilor de producţie) = VN (venit naţional)

VN = Salarii + Rente + Profituri + Dobânzi Nete

Dobânzi nete = Dobânzi încasate - Dobânzi platite

VN = PNN – Taxe indirecte

VND (venitul naţional disponibil) = VN + STS (soldul transferurilor cu străinătatea)

Soldul transferurilor cu stăinătatea = încasări de la alte ţări – plăţi către alte ţări (de exemplu
cotizaţii, donații)

VPP (venitul personal al populaţiei) = VN – V care nu revin populaţiei (CAS, impozit pe

profit, profit nedistribuit) + Vpopulaţiei care provin din transferuri (pensii, ajutoare, burse,
alocaţii pt copii, etc)
VD (venitul disponibil) = VPP – impozite şi taxe plătite de populaţie
2.2. Consumul şi economiile

Ideea de amânare a consumului (economisire) caracterizează gândirea umană din cele mai
vechi timpuri, ea reprezentând începutul raționalității în activitatea economică. Odată cu apariția
abordărilor macroeconomice, economiile și investițiile au căpătat o atenție deosebită. Relațiile
dintre cei doi indicatori sunt analizate în corelație cu orizontul de timp, cu mărimea spațiului
economic analizat, cu sectoarele și formele instituționale ale agenților analizați etc.
În procesul de alocare a venitului disponibil subiecții economici iau în calcul și nevoia de
a satisface nevoi viitoare. Astfel, venitul curent realizat de agenţii economici se împarte într-o
parte destinată consumului (C) și o paarte destinată economiilor (S).

V=C+S

Consumul (C) reprezintă acea parte a venitului orientată spre satisfacerea în mod direct a
nevoilor prezente (imediate), prin achiziţionarea de către indivizi a bunurilor şi serviciilor
disponibile pe piață la un moment dat. Economiile (S) reprezintă excedentul venitului peste
consumul curent, fiind destinate susținerii consumului viitor. La nivelul economiei naționale,
ansamblul economiilor se transformă în investiții.

Relațiile dintre venitul disponibil, consum și economii sunt analizate cu ajutorul

următorilor indicatori:
- înclinaţia medie spre consum sau rata medie a consumului exprimă ponderea
cheltuielilor pentru consumul curent de bunuri și servicii în totalul venitului disponibil. Se
calculează ca raport între nivelul consumului şi venitului la un moment dat.
Acest indicator se fie ca procente (de exemplu, consumul reprezintă 75% din venitul
disponibil) sau ca număr (0,75) și este o mărime pozitivă și, de obicei, subunitară (mai mică
decât 100% sau decât 1). În anumite situații, rata consumului poate fi supraunitară când se
apelează la utilizarea economiilor pentru a satisface consumul curent sau când se utilizează
credite de consum.
C
"c =
V

- înclinaţia medie spre economisire sau rata medie a economiilor exprimă ponderea
economiilor în totalul venitului disponibil şi se calculează ca raport între mărimea absolută a
economiilor și volumul venitului disponibil, la un moment dat.
Acest indicator se exprima la fel ca rata medie a consumului și este, de obicei, o mărime
pozitivă și subunitară.
S
s̅ =
V

Deoarece venitul disponibil reprezintă suma consumului și economiilor, suma celor doua
rate medii, de consum și economisire, este egală cu 1.

C S C+S V
c" + s̅ = + = = = 1
V V V V

c" + s̅ = 1

c" = 1 − s̅ s̅ = 1 − "c
 - înclinaţia marginală spre consum sau rata marginală a consumului reprezintă
raportul dintre creșterea consumului și cea a venitului disponibil și exprimă sporul consumului
rezultat din creștereai cu o unitate a venitului disponibil.

∆C
c′ =
∆V

- înclinaţia marginală la economii sau rata marginala a economiilor reprezintă

raportul dintre modificarea economiilor și cea a venitului disponibil și exprimă sporul
economisirii rezultat din creşterea venitului disponibil cu o unitate.

∆S
s′ =
∆V

Și în cazul înclinațiilor marginale (spre consum și economisire) se poate folosi relația

dintre modificarea consumului și a economisiri pentru a demonstra că suma lor este egală cu 1.
Astfel, creșterea venitului disponibil va determina creșterea într-o anumită masură a consumului
și a economiilor.
∆V = ∆C + ∆S

Însumând înclinația medie spre consum și înclinația medie spre economisire, vom obține:

∆C ∆S ∆C + ∆S ∆V
c ! + 𝑠 ! = + = = =1
∆V ∆V ∆V ∆V
c′ + s′ = 1

c′ = 1 − s′ c′ = 1 − s′

2.3. Funcţia consumului şi funcția economisirii

Consumul reprezintă procesul de folosire a bunurilor economice de către agenții

economici, în scopul satisfacerii nevoilor personale sau colective. Acesta se poate clasifica în
funcție de mai multe criterii, precum: subiecții sau obiectul consumului, spațiul geografic, modul
de procurare a bunurilor etc. În cadrul bugetelor de familie, cheltuielile de consum luate în
considerare în calcularea indicelul prețurilor de consum se împart în chletuieli pentru bunuri
alimentare, bunuri nealimentare și servicii.
Corelația dintre cheltuielile de consum și venituri a fost analizate de mai mulți
economiști. Prezintă importanță deosebită legea psihologică fundamentală exprimată de J.M.
Keynes: Legea psihologică fundamentală pe care ne putem baza cu toată certitudinea, a priori,
datorită cunoştinţelor pe care le avem despre natura umană şi, în acelaşi timp, a posteriori
datorită informaţiilor detaliate furnizate de experienţă, este că, în medie şi în cea mai mare
parte a timpului, oamenii tind să-şi sporească nivelul de consum pe măsură ce venitul lor creşte,
dar nu cu o cantitate egală cu creşterea venitului.
După Keynes, consumul depinde parțial de mărimea venitului, parțial de alte
circumstanțe obiective (modificări în mărimea salariului, modificări ale politicii fiscale, etc) și
parțial de nevoile subiective (crearea de rezerve pentru situații neprevăzute, nevoia de
independență și a libertății de decizie cu privire la consum, dorința de a obține dobândă,
deoarece un consum viitor mai mare este preferat unui consum imediat, mai mic).
 Funcția consumului ne permite să evaluăm nivelul cheltuielilor de consum la un momet
dat și arată dependența consumului de modificarea venitului disponibil și nivelul consumului
autonom.
Funcția consumului este:

𝐂 = 𝐂𝐚 + 𝐜 ! ∙ 𝑽𝑫

Consumul autonom (Ca) reprezintă acea parte a consumului determinată de alți factori
decât venitul disponibil, acest consum existând chiar și atunci când venitul disponibil este nul.
Deci, dacă venitul disponibile ste zero, consumul nu este și el egal cu zero, ci este reprezentat de
nivelul consumului autonom.

Cu ajutorul funcției consumului, putem afla funcția economisirii.

S = VD − C = VD − (C# + c ! ∙ 𝑉𝐷)
S = VD − C# − c ! ∙ 𝑉𝐷 = − C# + VD(1 − c ! ) = − C# + VD ∙ 𝑠′

𝐒 = − 𝐂𝐚 + 𝐬′ ∙ 𝑽𝑫

Tabelul 1. Calculul înclinaţiilor spre consum şi spre economisire

Venitul Consumul Economii Rata Rata Înclinația
disonibil (C) (S) consumului economisirii marginală Înclinația
(VD) (mld lei) (mld lei) (C) (S ) spre marginală
(mld lei) consum spre
(c') economisire
(s')
0 +100 -100 - - -
100 +175 -75 1.75 -0.75 0.75 0.25
200 +250 -50 1.25 -0.25 0.75 0.25
300 +325 -25 1.08 -0.08 0.75 0.25
400 +400 0 1.00 0.00 0.75 0.25
500 +475 +25 0.95 0.05 0.75 0.25
600 +550 +50 0.92 0.08 0.75 0.25
700 +625 +75 0.89 0.11 0.75 0.25
800 +700 +100 0.88 0.13 0.75 0.25

Figura 1 surprinde relaţia dintre venitul disponibil, consum şi economii, pornind de la

relațiile dintre indicatori prezentate în tabelul 1.
Figura 2. Funcția consumului și funcția economisirii

C
S Funcția consumului

Funcția economisirii

Ca

0 VD

-Ca
 Din analiza datelor prezentate în Tabelul 1, reies urmatoarele:
- creșterea venitului antrenează atât creșterea consumului cât și a economiilor. Conform
legii psihologice fundamentale ale lui Keynes, creșterea consumului este devansată de creșterea
venitului disponibil. Astfel, pe măsura creșterii venitului, ponderea consumului în venit se
reduce.
- Dacă venitul este nul, consumul există și se numește consum autonom. Dacă consumul
depășește venitul, rata consumului este supraunitară. În acest caz nu există economisire,
consumul fiind asigurat pe baza economiilor anterioare și a împrumuturilor.
- Nivelul la care consumul este egal cu venitul disponibil se numește prag de economisire
(economiile sunt egale cu zero). La acest nivel rata consumului este egală cu 1. Peste pragul de
economisire, rata consumului devine subunitară iar rata economisirii devine pozitivă

2.4. Investiţiile
Investiţiile reprezintă, în sens economic, totalitatea cheltuielilor realizzte pentru
achiziţionarea bunurilor capital, în vederea sporirii avuției societății. Spre deosebire de bunurile
de consum, bunurile capital nu satisfac în mod direct nevoile umane, contribuind la crearea de
noi bunuri, indiferent dacă acestea sunt de consum final sau tot de investiţii.
Achiziționarea unor bunuri de folosință îndelungată, a unor terenuri, acțiuni sau
obligațiuni nu repezintă investiții în sens economic, deoarece acestea nu au ca rezultat sporirea
capitalului şi a avuţiei societăţii, ci doar o schimbare a dreptului de proprietate.
În funcţie de destinaţia acestor bunuri se pot distinge următoarele categorii de investiţii:
- investiţii de înlocuire, care permit înlocuirea echipamentelor uzate şi menţinerea
stocului de capital fix;
- investiţiile nete, prin care se asigură sporirea capitalului fix si a capacităţii productive;
- variaţia stocurilor.
Pornind de la această clasificare, în contabilitatea naţională se foloseşte conceptul de
formare brută şi formare netă de capital pentru a surprinde efectul anual de acumulare al
bunurilor capital. Formarea netă de capital se referă la investiţiile nete, în timp ce formarea brută
este egală cu cea netă la care se adaugă mărimea amortizării.
 Decizia de investiţii poate fi privită la nivelul întreprinderilor, gospodăriilor și
administrațiilor. Așadar, din punct de vedere al proprietarului, investiţiile pot fi private (realizate
de sectorul privat) și publice (realizate de stat). Privit din punct de vedere al țărilor în care se
realizează, investițile pot fi interne (în interiorul granițelor naționale ale unui stat) și externe
(efectuate în alte țări). Din punct de vedere al sectorului în care se realizează, investițiile pot fi
industriale, agricole etc.
Venitul unei perioade corespunde unei cereri de bunuri de consum și de bunuri de capital
(investiții). La nivelul unei economii naționale, considerată ca sistem închis, economiile și
investițiile sunt egale, investițiile reprezentând excedentul venitului peste cheltuielile de consum.
Astfel, dacă
S=I

avem următoarea relație:

VD = C + I

Realizarea unei investiţii se produce într-un climat caracterizat prin incertitudine, motiv
pentru care întreprinzătorul îşi asumă în mod voluntar anumite riscuri. Firma poate realiza o
creştere de capital, dar se poate confrunta, de asemenea, cu o evoluţie indezirabilă a cererii, caz
în care o parte din capital rămâne neutilizat. Costurile funcţionării firmei cresc în consecinţă, iar
existenţa sa pe piaţă devine ameninţată.
Orice investiţie generează în mod normal încasări pentru o perioadă mai lunga de timp.
Ele pot confirma sau infirma aşteptările întreprinzătorului. A prevedea randamentul investiţiilor
în viitor se dovedeşte în fapt o operaţie extrem de dificilă, dat fiind evoluţia destul de incertă a
unor variabile economice. În acest context se înscriu:
- durata de utilizare a capitalului, cu atât mai improbabilă cu cât investiţia este mai
costisitoare;
- evoluţia preţurilor factorilor de producţie şi a produselor;
- starea economiei naţionale şi mondiale etc.

2.5. Principiul multiplicatorul investiţiilor şi principiul acceleratorului

Relația dintre modificările apărute în nivelul venitului, al cheltuielilor de consum și

investiții este analizată de regulă cu ajutorul multiplicatorului și cu cel al acceleratorului. Decizia
de a investi influențează producția și ocuparea, deci și veniturile și prin acestea consumul și
investițiile.
Dependența sporului de venit de sporul investițiilor este exprimată cu ajutorul
principiului multiplicatorului. Acesta arată interacțiunea dintre creșterea venitului și creșterea
investițiilor, evidențiind de câte ori crește venitul la creșterea cu o unitate a investițiilor.
∆VD
k =
∆I
k - multiplicatorul investițiilor sau coeficientul de multiplicare a investițiilor care în
condiții normale este mai mare decât 1 (k>1)
ΔV - modificarea venitului
ΔI - modificarea investițiilor
Astfel, potrivit principiul multiplicatorului, creșterea investițiilor influențează de k ori
creșterea venitului, adică sporul venitului este de k ori mai mare decât sporul venitului.
∆𝑉𝐷 = 𝑘 ∙ ∆𝐼
Considerând egalitatea dintre economii și investiții la nivel național, multiplicatorul
investițiilor se poate calcula și astfel:
 ∆VD 1 1 1
k = = = =
∆VD − ∆C ∆C 1 − c′ s′
1 − ∆VD

Principiului de multiplicare a investițiilor pornește de la ideea că o cheltuială a unui agent

economic reprezintă venit pentru un alt agent economic, pe care acesta îl împarte între consum şi
economii. Cheltuiala celui din urmă agent economic reprezintă venit pentru alt agent economic si
astfel procesul continuă în unde succesive, creșterile de venit fiind din ce în ce mai mici și
tinzând spre zero. Proporţia în care acest venit obținut de agenții economici se împarte în consum
(C) şi economii (S) depinde de mărimea înclinaţiei marginale spre consum şi, respectiv, spre
economii.
Cu cât nivelul înclinaţiei marginale spre consum este mai ridicat şi cel al înclinaţiei
marginale spre economisire este mai scăzut, multiplicatorul investiţiilor este mai mare şi deci
efectul investiţiilor asupra venitului va fi mai important. Şi invers, cu cât înclinaţia marginală
spre consum este mai mică, iar înclinaţia marginală spre economisire mai mare, cu atât
multiplicatorul este mai redus.
Principiul acceleratorului evidenţiază efectul creșterii venitului asupra investițiilor.
Sporirea cererii de bunuri de consum determina o crestere mai mare la nivelul productiei de
bunuri de capital si, deci, a investitiilor.
Dacă, într-o economie, capacitățile de producţie sunt utilizate integral, creșterea cererii de
bunuri de consum determină o creştere de o mai mare amplitudine a investiţiilor în economie.
Astfel, când cererea de bonsum crește, firmele sunt tentate să mărească producția pentru a veni
în întâmpinarea consumatorilor, a cererii lor. Apare deci o cerere suplimentară de investiții,
deoarece mărirea capacității de producție nu este posibilă fără investiții.
I
a =
∆V
Se apreciază că principiul acceleratorului acționează numai în faza de expansiune și într-
un orizont de timp mai mare de un an. În perioadele de recesiune, ca urmare a reducerii venitului
și consumului are loc o stagnare și chiar o diminuare a investițiilor. În plus, efectul accelerator
nu este atât de amplu pentru că:
- unii agenți economici păstrează stocuri de mărfuri, ceea ce le permite să răspundă cererii
suplimentare fără să facă noi investiții;
- decizia de a investi depinde de anticipările cu privire la evoluția viitoare a cererii de
consum;
- investițiile se desfășoara, în general, după un plan stabilit anterior și adaptarea rapidă, pe
termen foarte scurt, este dificilă;
- în procesele de producție sunt folosite utilaje care au fost complet amortizate, ceea ce
înseamnă că producția poate să crească fără să fie necesare investiții suplimentare.
 Tema 5. CEREREA AGREGATA, OFERTA AGREGATA SI ECHILIBRUL
MACROECONOMIC

1. Cererea agregată
2. Oferta agregată
3. Echilibrul macroeconomic și șocurile asociate CA și OA

La nivel macroeconomic, sunt de interes cererea şi oferta pe ansamblul de bunuri şi

servicii care alcătuiesc producția și nu cererea și oferta unui anumit bun. De asemenea, nu
preţul unui anumit bun sau serviciu este analizat, ci nivelul general al preţurilor, cel reflectat
de deflatorul PIB sau indicele general al prețurilor. Echilibru economic reprezintă acea stare
spre care tinde piața bunurilor economice, piața monetară, piața muncii, piața capitalurilor,
respectiv piața națională în ansmablul său, caracterizată prin egalizarea cererii și ofertei.

1. Cererea agregată

Cererea agregată se referă la cererea pentru bunuri şi servicii privită în totalitatea sa, la
nivelul unei economii naționale. Varietatea bunurilor care sunt incluse în produsul intern brut
este imensă. Aceasta include o mare diversitate de bunuri, unele dintre acestea fiind cerute de
către menaje sau gospodarii, altele de către producătorii privați, altele de către guvern și
altele de către străinătate. Ponderea în cererea totală diferă de la o categorie la alta și se
modifică și în decursul diferitelor perioade de timp analizate.
Cererea agregată reprezintă ansamblul cheltuielilor agregate pe care agenții
economici din cadrul unei economii intenționează să le realizeze într-o anumită perioadă, în
funcție de nivelul general al prețurilor. Acestea sunt cheltuielile planificate de către
gospodarii, firme, guvern, de agenții economici care derulează activități cu străinătatea
(importuri, exporturi) pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii în condiţiile nivelurilor date
ale preţurilor.
Cererea agregată cuprinde cererea pentru bunuri și servicii finale venită de la
populației, firme private, administrații publice sau instituții ale statului, cererea de bunuri de
investiții și exportul net. Agregate la nivelul economiei naționale acestea se individualizează
în următoarele componente:

CA = C + G + I + Export Net

a) cheltuielile pentru consumul final (CF) reprezintă totalitatea sumelor cheltuite

pentru achiziționarea de bunuri și servicii finale de către un anumit sector instituțional.
Aceste cheltuieli vizează satisfacea directă a nevoilor individuale sau colective ale membrilor
societății și cuprind:
- cheltuielile pentru consumul final ale gospodăriilor (C);
- cheltuielile pentru consumul final public (G);
 b) cheltuielile pentru investiţiile (I) reprezintă cheltuielile realizate cu scopul de a
genera venituri viitoare. Acestea sacrifică consumul prezent al agenților economici publici
sau privați și cuprind următoarele componente:
- formarea brută de capital fix (FBKF), care cuprinde suma valorilor bunurilor de
capital fix achiziționale de agenții economici producători în scopul utilizării lor în procesele
de producție;
- variația stocurilor de materii prime sau produse finite (VS). Stocurile sunt necesare
pentru a fluidiza producția sau pentru a asigura consumul în anumite perioade, de aceea ele
apar ca investiții, prin valorificarea lor fiind generate venituri viitoare.
c) exportul net se calculează ca diferență între nivelul exporturilor și cel al importurilor
dintr-o țară. Exporturile reprezintă cheltuieli pentru achiziționarea de bunuri și servicii pe
care alte țări le realizează către economia națională. Importurile reprezintă cheltuieli pe care
agenții economici dintr-o țară le realizează către alte state. Exportul net reflectă contribuția
comerțului exterior la formarea produsului intern brut și a cererii agregate.
Relaţia dintre cheltuielile totale pentru bunuri şi servicii finale şi nivelul general al
preţurilor este reflectată de curba cererii agregate (CA). Aceasta evidențiază cantităţile
cerute de PIB real (Y) corespunzătoare fiecărui nivel al preturilor (P).
Curba cererii agregate (CA)

CA

Y
0

Forma curbei cererii agregate este asemănătoare curbei cererii întâlnite la nivel
microeconomic, respectiv la nivelul unei pieţe specifice (mere, pere etc.). Relaţia dintre
nivelul general al preţurilor şi cheltuielile efectuate de ansamblul consumatorilor determină
panta negativă a curbei cererii agregate. Legea cererii se confirmă și la nivel macroeconomic,
la fel ca și la nivel microeconomic. Adică, caeteris paribus, creşterea nivelului general al
preţurilor determină reducerea cantităţii cerute, iar reducerea nivelului general al preţurilor
conduce la sporirea cantităţii cerute.

Curba cererii agregate reprezintă un ansamblu de cantităţi de bunuri şi servicii care

sunt dorite a fi achiziţionate pentru fiecare nivel dat al preţurilor şi în circumstanţe date (venit
al consumatorilor, politică fiscală, politică monetară etc.).
Înclinaţia curbei cererii agregate este determinată de fiecare componentă a sa. Această
formă a curbei cererii agregate se explică prin următoarele efecte:
• efectul ratei dobânzii. Dacă nivelul general al preţurilor scade, cererea de moneda și
rata dobânzii scad, ca urmare investiţiile cresc și cantitatea cerută de bunuri şi servicii
creşte;
2
 • efectul avuţiei. Dacă nivelul general al preţurilor scade, puterea de cumpărare a banilor
creşte și ca urmare consumul va creşte, la fel ca li cantitatea cerută de bunuri şi servicii
creşte
• efectul ratei de schimb. Dacă nivelul general al preţurilor interne scade, consumatorii
vor prefera bunurile de pe piaţa internă, ceea ce implică o scădere a importului scade
care, CP, determină creșterea exportului net creşte și creșterea cantității cerute de
bunuri şi servicii.

2. Oferta agregată

Oferta agregată reprezintă cantitatea totală de bunuri şi servicii disponibile pentru

vânzare în cadrul unei economii, în funcţie de nivelul general al preţurilor din economie în
cursul unei perioade.
Oferta agregată se referă la totalitatea bunurilor şi serviciilor finale realizate de agenții
economici dintr-o economie. Spre deosebire de oferta la nivel microeconomic, la nivel
macroeonomic, oferta poate fi analizată pe termen scurt sau pe termen lung.

Curba ofertei agregate pe termen scurt (OATS)

P
OATS

0 Y

Oferta agregată pe termen scurt. Pe măsura creșterii nivelului outputului agregat, se poate
observa pierderea de elasticitate a curbei ofertei agregate pe termen scurt, ca urmare a
dificultății realizarii tuturor corelaţiilor dintre diferite sectoare şi pieţe pentru un nivel ridicat
al venitului naţional.

Se pot delimita, astfel, trei segmente ale ofertei agregate pe termen scurt (curba sub formă
de L întors – figura de mai sus):
• segmentul orizontal (segmentul keynesian) – corespunde unei oferte perfect elastice,
care arată o subutilizare a factorilor de producţie. Nivelul preţului rămâne constant pe
măsură ce produsul intern se modifică. J.M. Keynes a introdus conceptul de echilibru
macroeconomic în condiţii de subutilizare a factorilor de producţie.
• segmentul crescător (oblic) – corespunde unei oferte cu pantă pozitivă, care arată că
expansiunea produsului real este însoţită de creşterea nivelului preţurilor, respectiv o
exploatare intensivă a resurselor.
3
 • segmentul vertical – corespunde unei oferte perfect inelastice, care arată o utilizare
deplină a factorilor de producţie. Nivelul produsului intern este constant şi numai
nivelul preţurilor poate varia.

Oferta agregată pe termen lung (OATL)

P OATL

YE Y

Oferta agregată pe termen lung (OATL) corespunde atingerii outputului agregat

potenţial, adică acelui nivel al venitului naţional sau al PIB-ului, care poate fi obţinut în
condiţiile utilizării optime a factorilor de producţie – Y*). Astfel, oferta agregată pe termen
lung este perfect inelastică.

3. Echilibrul macroeconomic și șocurile asociate CA și OA

Echilibrul macroeconomic analizat pe baza modelului cererii şi ofertei agregate

permite analiza situației de echilibru macroeconomic reflectat în egalitatea dintre cererea
agregată și oferta agregată pe termen scurt, respectiv oferta agregată pe termen lung.
Echilibrul macroeconomic pe termen scurt se atinge atunci când curba cererii agregate
şi curba ofertei agregate pe termen scurt se intersectează. Astfel se formează nivelul de
echilibru al preţurilor (PE) şi produsul intern real de echilibru (YE). Intersecţia celor două
curbe se poate realiza pe oricare dintre segmentele curbei ofertei agregate pe termen scurt. În
funcție de zona de intersecție, confruntarea dintre cererea și oferta agregată generează sau nu
efecte asupra outputului agregat, respectiv asupra nivelului general al prețurilor.

Echilibrul macroeconomic pe termen scurt

P
OATS

PE CA

Y
YE

4
 Modificarea cererii sau ofertei agregată ca urmare a diferiților factori de influență
poartă denumirea de șocuri ale cererii sau ofertei agregate.
Şocurile cererii agregate sunt determinate de orice factor care modifică PIB-ul de
echilibru, corespunzător unui nivel dat al prețurilor, având ca efect deplasarea curbei cererii
agregate. Acești factori pot fi: modificarea cheltuielilor guvernamentale, a cheltuielilor
pentru consumul privat, a ratei dobânzii, a investiţiilor, a importurilor sau exporturilor
Efectele acestor şocuri ale cererii agregate depind de zona de intersecţie cu curba ofertei
agregate pe termen scurt (figura de mai jos)

Dacă şocul cererii agregate are loc în zona în care curba OATS este perfect elastică
(CA1-CA2), rezultă o modificare de acelaşi sens a venitului naţional realizat fără să existe o
modificare a nivelului general al preţurilor (P1=P2).
Dacă şocul cererii agregate are loc în zona în care curba OATS este elastică (CA3-
CA4), rezultă o modificare de acelaşi sens a venitului naţional realizat (crește de la Y3 la Y4)
şi o modificare, în acelaşi sens, a nivelului general al preţurilor (nivelul agregat al prețurilor
se modifică de la P3 la P4).
Dacă şocul cererii agregate are loc în zona în care curba OATS este inelastică (CA5-
CA6), rezultă o modificare minoră a venitului naţional realizat (Y5=Y6) şi o modificare
semnificativă, în acelaşi sens, a nivelului general al preţurilor (P6>P5).
Când oferta agregată pe termen scurt este perfect inelastică şi cererea agregată se
modifică, caeteris paribus, nivelul general al preţurilor se modifică în acelaşi sens, lăsând
neschimbat nivelul venitului naţional realizat.
Şocurile ofertei agregate pot apărea ca urmarea mai multor factori, dintre care doi
prezintă importanță deosebită: modificarea preţurilor factorilor de producţie și, deci, a
costurilor de producție și modificarea productivităţii muncii. Efectele acestor şocuri ale
ofertei agregate nu depind de zona de intersecţie a cererii agregate cu curba ofertei agregate
pe termen scurt. Şocul ofertei agregate va avea ca efect modificarea în acelaşi sens a
venitului naţional realizat şi o modificare în sens invers a nivelului general al preţului.

5
Şocurile ofertei agregate pe termen scurt

P OATS1
OATS2

P0
P1
1

Y0 Y1 CA
Y

Pe termen lung, echilibrul macroeconomic se atinge atunci când cererea agregată

intersectează oferta agregată pe termen scurt şi oferta agregată pe termen lung.

Echilibrul macroeconomic pe termen lung

P OATL OATS

PE
CA

YE Y

6
Tema 6. CEREREA AGREGATA, OFERTA AGREGATA SI ECHILIBRUL
MACROECONOMIC – Partea a 2 a

4. Decalajele venitului naţional

5. Ajustarea decalajelor venitului naţional

4. Decalajele venitului naţional

Decalajele venitului naţional se referă la diferenţele dintre venitul naţional efectiv

(realizat) şi venitul naţional potenţial.
Venitul naţional potenţial este nivelul maxim al venitului naţional obţinut în condiţiile
utilizării optime a factorilor de producţie. Acest nivel se mai numește și venit național al deplinei
utilizări a factorilor de producție. Realizarea sa nu implică însă utilizarea integrală a factorilor de
producție, ci doar folosirea lor la acel nivel la care este îndeplinită condiția de maximizare a
profitului.
Există doua tipuri de decalaje ale venitului naţional:
1) decalajul recesionist
2) decalajul inflaţionist.

1. Decalajul recesionist apare atunci când venitul naţional efectiv, realizat (YR) este mai
mic decât venitul naţional potenţial (Y*).

Decalajul recesionist

P OATL
OATS

P1E
CA

YR Y* Y
Intersecția curbei cererii agregate cu oferta agregată pe termen scurt are loc în partea
stângă a curbei ofertei agregată pe termen lung, care corespunde nivelului potențial al venitului
național. De aceea, venitul național realizat (YR) este mai mic decât venitul național potențial
(Y*). Acest tip de decalaj reflectă situaţia semnalată de J.M. Keynes, a echilibrului
macroeconomic în condiţii de subutilizare a factorilor de producţie. Acest decalaj se mai
numeşte dezechilibru de subutilizare.
2. Decalajul inflaţionist apare atunci când venitul naţional realizat (YR) este mai mare decât
venitul naţional potenţial (Y*).

Decalajul inflaţionist

P OATL
OATS

P1E

CA

YR Y* Y

Intersecția curbei cererii agregate cu oferta agregată pe termen scurt are loc în partea
dreaptă a curbei ofertei agregată pe termen lung, care corespunde nivelului potențial al venitului
național. De aceea, venitul național realizat (YR) este mai mare decât venitul național potențial
(Y*). În cazul acestui dezechilibru, utilizarea în exces a factorilor de producţie determină
creşterea cererii pentru aceștia. Ca urmare, preţurile factorilor de producție cresc, ceea ce
generează creşterea costurilor şi, mai departe, a preţurilor bunurilor și serviciilor produse.
Decalajul inflaţionist reprezintă un dezechilibru de suprautilizare.

5 . Ajustarea decalajelor venitului naţional

Ajustarea decalajelor venitului naţional presupune aducerea venitului naţional realizat la

nivelul celui potenţial. Fiecare din cele două decalaje se poate ajusta fie prin cererea agregată, fie
prin oferta agregată.

Ajustarea decalajului recesionist se poate realiza prin creşterea cererii agregate şi/sau
ofertei agregate.
a) Ajustarea decalajului recesionist prin creşterea cererii agregate presupune
deplasarea curbei cererii agregate spre dreapta până acolo unde cele trei curbe se intersectează,
iar venitul naţional realizat (YR) ajunge la nivelul celui potenţial (Y*). Creșterea cererii agregate
se poate realiza prin:
• investiţiile agenţilor economici care anticipează sfârşitul recesiunii, ceea ce înseamnă o
relansare de la sine a cheluielilor agregate. Investițiile sunt parte a cheltuielilor agregate
și, deci, a cererii agregate, care în felul acesta se deplasează spre dreapta.
• intrevenția guvernului prine stimularea cererii agregate prin aplicarea unei politici
guvernamentale de majorare a cheltuielilor publice. În acest sens, guvernul poate acționa
prin creșterea cheltuielor guvernamentale. O astfel de măsură este eficientă dacă nu
generează o majorare semnificativă a nivelului general al prețurilor, adică dacă se
manifestă în zona de elasticitate ridicată a ofertei agregate pe termen scurt.

2
 Ajustarea decalajului recesionist prin cererea agregată

P OATL
OATS

PE1
PE0
1 CA1
CA0

YR Y*
Y

b) Ajustarea decalajului recesionist prin creșterea ofertei agregate, presupune

deplasarea spre dreapta a curbei ofertei până acolo unde venitul naţional realizat (YR) ajunge la
nivelul celui potenţial (Y*). Creșterea ofertei agregate se poate realiza prin:
• relansarea activităţii economice pe fondul creşterii producţiei întreprinzătorilor privaţi.
Această situație apare ca urmare a faptului că în perioada crizei, cererea redusă de factori
de producție determină o reducere a prețului acestuia, ceea ce oferă posibilitatea
întreprinzătorilor să achiziționeze și utilizeze un volum mai mare de factori de producție,
crescând astfel volumul producției obținute;
• intervenția guvernului prin aplicarea unei politici macroeconomice de stimulare a ofertei
agregate, prin măsuri de ordin fiscal (acordarea de subvenții, reducerea impozitelor
asupra producției).

Ajustarea decalajului recesionist prin oferta agregată

P
OATS0
OATL OATS1

PE0
PE1
CA

YR Y* Y

3
 Ajustarea decalajului inflaţionist se poate realiza prin reducerea cererii agregate si/sau
ofertei agregate.
a) Ajustarea decalajului inflaționist prin diminuarea cererii agregate presupune
deplasarea spre stânga a acesteia până acolo unde venitul naţional realizat (YR) atinge nivelul său
potenţial (Y*). Ajustarea se face prin:
• reducerea cheltuielor agregate ca urmare a încetinirii producţiei întreprinzătorilor și a
renunțării la anumite proiecte de investiții ca urmare a anticipărilor privind evoluțiile
macroeconomice;
• promovarea de către guvern a unui buget de austeritate în urma căruia cererea agregată
scade.

Ajustarea decalajului inflaţionist prin cererea agregată

P OATL
OATS

PE0
1
PE1
CA0
CA1

YR Y* Y

b) Ajustarea decalajului inflationist prin oferta agregată presupune deplasarea spre

stânga a acestei curbe până la nivelul la care venitul naţional realizat (YR) devine egal cu venitul
naţional potenţial (Y*). Ajustarea prin oferta agreagtă se face prin:
• reducerea producţiei de către întreprinzători pe fondul unor preţuri majorate ale factorilor
de producţie;
• politici guvernamentale de temperare a creșterii economice, precum cea de creştere a
impozitelor în vederea evitării “supraîncălzirii economiei”.

Ajustarea decalajului inflaţionist prin oferta agregată

P OATL
OATS1 OATS0

PE1
PE01
CA

YR Y* Y

4
 Tema 7. Creştere și dezvoltare economică. Fluctuațiile activității economice

1. Delimitări conceptuale
2. Sursele creşterii economice
3. Beneficii şi costuri ale creşterii economice
4. Dezvoltarea economică durabilă
5. Corelaţia creştere economică – ciclicitate. Fluctuațiile activității economice

1. Delimitări conceptuale
Analiza la nivel macroeconomic a proceselor economice a cristalizat noi concepte,
printre care cele de creştere economică şi de dezvoltare economică.
Începând cu anii 30 ai secolului XX s-a creat un curent favorabil pentru folosirea
termenului de creştere economică, constituindu-se teoria creşterii economice. Această teorie are
la bază marea criză mondială din anii 1929-1933. Reprezentanţii gândirii economice clasice şi
neoclasice priveau şi analizau economia din unghiul agenţilor individuali. Criza mondială din
anii 30 i-a determinat pe aceştia să treacă de la analiza microeconomică la cea macroeconomică.
În prezent circulă numeroase puncte de vedere cu privire la creşterea economică.
Creşterea economică se exprimă prin dinamica indicatorilor macroeconomici ai rezultatelor
activităţii în termeni reali, respectiv produsul intern brut, produsul naţional brut şi venitul
naţional corectaţi cu mărimea deflatorului (IGP).
Creşterea economică este o evoluţie pozitivă, ascendentă a economiei naţionale, pe
termen mediu şi lung, dar care nu exclude oscilaţii conjuncturale, chiar şi regrese economice
temporare.
Înţelegerea conţinutului procesului creşterii economice necesită luarea în considerare a
următoarelor elemente:
ü Creşterea economică este dependentă de dinamica macroeconomică şi de dinamica
demografică.
ü Dinamica rezultatelor macroeconomice trebuie privită pe o perioadă de timp suficient de
lungă pentru a se delimita expansiuea conjuncturală pe termen scurt de creşterea economică
propriu-zisă ce se manifestă ca tendinţă dominantă într-o perioadă mai lungă de timp.
ü Creşterea economică are în vedere rezultatele macroeconomice reale (cele corelate cu
mărimea deflatorului PIB = IGP).
ü Din punct de vedere cantitativ expresia sintetică a creşterii economice este ritmul sporului
PNB sau PIB pe locuitor (însă limitele acestor indicatori sunt legate de faptul că nu furnizează
informaţii cu privire la repartizarea efectivă a veniturilor diferitelor categorii ale populaţiei),
durata timpului liber (indicator al nivelului de trai), speranţa medie de viaţă (valoarea probabilă a
duratei de viaţă a indivizilor).
Alte concepte utilizate în literatura de specialitate:
• Creştere economică zero = menţionată pentru prima dată într-un raport al Clubului de la
Roma numit Limitele creşterii, semnificând situaţia în care rezultatele economice absolute şi
populaţia totală sporesc în acelaşi ritm, nivelul rezultatelor pe locuitor rămânând constant.
• Creştere economică negativă = descreştere economică = arată situaţia în care rezultatele
macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de scădere menţinându-se însă sub control o serie de
corelaţii fundamentale de echilibru, cu preţul unor compromisuri în domeniul eficienţei
economice şi al bunăstării sociale.
• Creştere economică extensivă = se caracterizează prin contribuţia preponderentă a
laturilor cantitative ale factorilor ce contribuie la sporirea PIB sau a altui indicator
macroeconomic.
• Creştere economică intensivă = presupune o contribuţie preponderentă a laturilor
calitative ale factorilor ce contribuie la sporirea PIB sau a altui indicator macroeconomic.

1
2. Sursele creşterii economice
Creşterea economică este condiţionată de resursele potenţiale existente şi de modul
cum sunt utilizate acestea.
PIB potenţial reprezintă cel mai ridicat nivel al producţiei ce se poate obţine în mod
continuu, la un nivel stabil al preţurilor şi în condiţiile menţinerii ratei naturale a şomajului.
(Rata naturală a şomajului reprezintă acel nivel relativ al şomajului care este corelat cu o
rată stabilă a inflaţiei).
Factorii direcţi care determină creşterea economică sunt:
• Resursele umane (ofertă de muncă, educaţie)
• Resursele naturale (pământ, resurse ale subsolului, condiţii climatice)
• Stocul de capital tehnic (maşini, echipamente, clădiri, căi de transport)
• Tehnologia (cercetare-dezvoltare, management, inovare).
Toate ţările dispun de aceşti factori într-o măsură mai mare sau mai mică, dar nu există o
formulă unică de a-i utiliza pentru a asigura creşterea economică.
Factorii indirecţi:
• Dimensiunea cererii agregate, respectiv capacitatea de absorbţie a pieţei interne,
• Eficienţa sistemului financiar-bancar,
• Rata economiilor şi rata investiţiilor,
• Competitivitatea produselor,
• Migraţia forţei de muncă şi a capitalului,
• Politica bugetară şi fiscală a statului.

3. Beneficii şi costuri ale creşterii economice

Beneficii:
Ø creşterea economică este o armă împotriva sărăciei, contribuind la creşterea
standardului de viaţă
Ø permite modificarea stilului de viaţă, prin aceea că, pe măsura creşterii venitului are
loc modificarea modelului de consum în vederea îmbunătăţirii calităţii vieţii. Pe termen
lung, schimbările tehnologice influenţează stilul de viaţă al unei întregi naţiuni, prin
aceea că nu se realizeză un consum mai mare, ci un consum de alte bunuri, de noi
produse.
Ø implicaţiile creşterii asupra redistribuirii veniturilor. Se ştie că nu toţi indivizii
nâbeneficiază în mod egal de creşterea economică. Există oameni săraci care nu sunt
cuprinşi în rândurile forţei de muncă şi astfel nu pot avea acces la salarii mai mari
rezultate din creşterea economică. Alţii îşi pierd locurile de muncă ca urmare a
schimbărilor tehnologice. Astfel pentru combaterea sărăciei sunt necesare politici de
redistribuire a veniturilor. Dacă o parte constantă a venitului naţional este redistribuită,
standardul de viaţă al unor persoane trebuie să scadă. Însă, atunci când există creştere
economică se poate redistribui doar creşterea venitului şi astfel se reduce inegalitatea
veniturilor fără a fi necesară scăderea veniturilor cuiva.
Costuri:
Ø costul de oportunitate al creşterii economice – constă în consumul curent sacrificat.
Într-o lume dominată de raritate aproape nimic nu este gratuit. Astfel creşterea economică
necesită investiţii masive de resurse în bunuri de capital, care nu determină întotdeauna
beneficii imediate (ex. Investiţia în educaţie), presupunând astfel sacrificii ale generaţiei
actuale.
Ø costuri sociale şi costuri personale ale creşterii economice

2
 O economie care traversează un proces de creştere economică este o economie în
schimbare. Inovaţiile fac ca unele maşini să se uzeze (moral) şi, de asemenea oamenii
trebuie să se adapteze în permanenţă la schimbări.
Noile tehnologii solicită noi îndemânări şi o instruire intensivă, iar cei ce nu vor fi
capabili să se adapteze vor suferi (îşi vor pierde locurile de muncă), însă copii lor se vor
instrui cu siguranţă.
Ø distribuţia în timp a costurilor şi beneficiilor creşterii economice
Costurile schimbărilor tehnologice au tendinţa de a fi generate aproximativ imediat, spre
deosebire de beneficiile care se resimt în viitor.

4. Dezvoltarea economică durabilă

Dezvoltarea economică este forma de manifestare a dinamicii macroeconomice care
presupune, pe lângă creşterea economică a ţărilor un ansamblu de transformări cantitative,
structurale şi calitative la nivelul economiei. Dezvoltarea economică implică creşterea
economică (reciproca nu este valabilă).
Dezvoltarea durabilă îmbină creşterea economică susţinută, păstrarea şi ameliorarea
sănătăţii natural-umane, justiţia socială şi asigurarea ambianţei democratice în viaţa socială.
Altfel spus, dezvoltarea economică durabilă asigură satisfacerea cerinţelor prezente de consum
fără a le compromite sau prejudicia pe cele ale generaţiilor viitoare.
Dezvoltarea durabilă = dezvoltare economică + protecţia mediului înconjurător şi
conservarea resurselor naturale.

5. Corelaţia creştere economică – ciclicitate. Fluctuațiile activității economice

Activitatea economică nu are o evoluţie uniformă, liniară, ci fluctuantă. Ca urmare a factorilor
care le determină, fluctuaţiile pot fi sezoniere, accidentale şi ciclice.

Fluctuaţiile ciclice sunt determinate de factori care afectează funcţionarea activităţii economice,
de mecanismele care asigură echilibrare şi corelarea unor componente ale activităţii economice
interdependente.

Ciclul economic constă în fluctuații ale activității economice privite în ansamblu, care se produc
în mod recurent pe parcursul unei perioade de timp.

În funcție de perioada de timp pe care se manifestă, ciclurile economice pot fi cicluri lungi,
decenale sau scurte.

Cicluri lungi (seculare, Kondratief) se desfășoară pe o perioadă de 40-60 de ani. Se

caracterizează prin dominanța unui anumit mod tehnic de producție în cadrul economiei și prin
existența a două faze: o fază ascendentă și una descendentă, ambele cu durate de 20-30 de ani.

Cilcurile scurte (Kitchin) reprezintă o mișcare ciclică pe parcursul a circa 40 luni care afectează
majoritatea industriilor dintr-o economie, caracterizată prin succesiunea unei perioade de
opimism și acumulare de stocuri și a unor perioade pesimism și destocare. Succesiunea celor
două faze nu presupune declanșarea unei crize.

Ciclul afacerilor (decenal, mediu sau Juglar) are o durată care poate varia de la 6 la 12 ani și se
caracterizează prin succesiunea a două faze: expansiune și recesiune.

3
 Faza de expansiune (evoluție ascendentă) se caracterizează prin:
• existența unei conjuncturi economice favorabile în care cererea pentru bunuri de consum
este dinamică, cu perspectivă de creștere, iar afacerile sunt prospere;
• domină optimismul în acțiunile agenţilor economici,
• pe fondul perspectivelor de creștere a cererii de consum, se desfășoară un proces
investiţional în scopul modernizării și extinderii capacităţilor productive
• cresc producția și gradul de ocupare în economie
• cererea agregată crește semnificativ, fiind susținută și artificial prin acordarea de credite
cu ușurință. Creditele alimentează starea de optimism a agenților economici în sensul că
le permite extinderea afacerilor prin investiții suplimentare pe bază de împrumut
• creșterea cererii dar și a concurenței pentru accesul la factorii de producție ieftini și rari
(în sens economic) determină o evoluție ascendentă a prețurilor. Apariția fenomenelor
inflaționiste reprezintă punctul de cotitură spre faza descendentă, caracterizat prin
adoptarea la nivel macroeconomic a unor măsuri pentru temperarea creșterii cererii
agregate și a investițiilor.

Recesiunea este faza descendentă a ciclului afacerilor se caracterizează prin:

• încetiniri ale ritmului creşterii economice, putând fi urmate de creșteri economice
negative;
• difuzarea elementelor de pesimism în cadrul sistemului economic,
• reducerea cererii și creşterea costurilor, ceea ce influențează negativ posibilitatea de
autofinanţare,
• creditul este scump și, deci, mai greu accesibil agenților economici care doresc
extinderea activității, ceea ce implică reducerea procesului investițional
• restrângerea sau chiar încetarea activității întreprinderilor mai puțin performante.
• creșterea șomajului, ca urmare a restrângerii cererii agregate
• punctul de cotitură spre o nouă fază ascendentă este generat de măsurile de reducere a
costurilor și stimulare a vânzărilor adoptate de agenții economici, precum și de cele de
stimulare a ofertei agregate (și procesului investițional) la nivelul politicilor
macroeconomice.

Ciclurile de afaceri se derulează în interiorul ciclurilor economice lungi, o fază a ciclului lung
cuprinzând două sau trei cicluri decenale, fiecare cu o configuraţie şi amplitudini proprii ale
fazelor.

4
 Tema 8.

PIAŢA MUNCII

1. Piaţa muncii: conţinut, rol şi particularităţi

2. Cererea de muncă
3. Oferta de muncă
4. Piața muncii în condițiile concurenței perfecte și imperfecte

1. Piaţa muncii: conţinut, rol şi particularităţi

Activitatea economică implică în orice condiții de timp și loc munca ca factor activ şi
determinant al producţiei. În condiţiile economiei de piaţă, serviciile factorului muncă sunt furnizate
activităților productive prin intermediul tranzacţiilor de piaţă.
Piaţa muncii sau piaţa forţei de muncă reprezintă spaţiul în care se întâlnesc şi se
negociază în mod liber cererea de muncă ai căror purtători sunt cei ce au nevoie de ea (firmele) şi
oferta de muncă, reprezentată de posesorii factorului muncă. Prețul pe această piață este salariul și
prin procesele specifice tranzacţiilor ce au loc pe această piaţă, se asigură echilibrarea cererii şi
ofertei de muncă.
Piaţa muncii se află în strânsă legătură cu celelalte pieţe ale factorilor de producţie, precum
şi cu pieţele bunurilor economice (bunurilor materiale şi serviciilor). Astfel, creşterea preţurilor la
bunurile de consum va afecta negocierile salariale, după cum modificarea preţurilor factorilor de
producţie (inclusiv modificarea nivelului salariului) va influenţa cererea şi oferta pe piaţa bunurilor
economice. Intercondiţionarea fluxurilor reale (de factori de producție şi de bunuri economice) şi
monetare (de venituri şi de cheltuieli) rezultate din tranzacţiile ce au loc pe toate aceste pieţe
decurge din circuitului economic de ansamblu.
Tranzacţiile de pe piaţa muncii privesc o marfă cu caracteristici diferite față de celelalte
piețe, ceea ce imprimă acestei pieţe un mod specific de funcționare, deosebind-o de toate celelalte
tipuri de piaţă. Astfel, piaţa muncii prezintă o serie de particularităţi care se reflectă în
mecanismele specifice şi implicaţiile economice şi sociale ale funcţionării acestei pieţe:
• Piaţa muncii se caracterizează printr-un nivel ridicat de rigiditate. Rigiditatea pieţelor muncii
determină ajustări lente la schimbările economiei globale şi la oportunităţile investiţionale.
• Piaţa muncii este o piaţă derivată, care primeşte influenţele celorlalte pieţe şi generează, la
rândul său, efecte ce influențează toate celelalte piețe și structuri ale sistemului economiei de
piaţă.
• Piaţa muncii este riguros reglementată. Tranzacţiile care au loc pe această piaţă se realizează
într-un cadru instituţional bine stabilit care reglementează raporturile de muncă, problematica
ocupării și salarizării, precum și protecţia sociale. Pe piaţa muncii se întâlnesc şi negociază
atât cumpărătorii cât și vânzătorii factorului muncă (salariaţi şi întreprinzători) dar și
organizaţiile patronale şi sindicale ca reprezentanţi ai primelor două categorii, precum şi statul
prin politicile sale de ocupare, reducere a șomajului, protecţie socială.
• Piaţa muncii are o structură eterogenă, la nivelul economiei naționale, cuprinzând numeroase
segmente delimitate pe tipuri de activități sau utilizări ale forţei de muncă, pe profesii, pe zone
de dezvoltare economică sau geografice, pe vârste, genuri etc. Puternica segmentare a pieţei
muncii este deosebit de importantă mai ales atunci când se formează salariul, fiind un element
important al diferiențierilor salariale. Puternica segmentare a pieței este rezultatul adâncirii
diviziunii muncii și creșterii calificărilor.
• Piaţa muncii este o structură de piaţă cu concurenţă imperfectă iar mărimea şi evoluţia
salariului nu rezultă doar din acţiunea conjugată a forţelor pieţei, iar evoluția raportului
cerere-ofertă şi a preţului muncii, pe cale de consecință, nu reprezintă singuril mecanism de
reglare a proceselor de ocupare.
1
 2. Cererea de muncă

Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată care se formează într-o economie
de piaţă, la un moment dat, exprimată prin numărul locurilor de muncă. Condiţia fundamentală
pentru încadrarea nevoii de muncă în cererea de muncă este salarizarea, remunerarea acesteia.
Cererea de muncă se concretizează în ofertă de locuri de muncă salariată.
Curba cererii de muncă este o curbă cu pantă negativă, reflectând faptul că firma va angaja
mai multă muncă dacă salariile sunt mai mici, şi invers. Aceasta relatie inversa dintre nivelul
salariului si cantitatea ceruta de munca este evidentiata in Figura 1.

Figura 1. Curba cererii de muncă

Sal

Sal1

Sal01

L1 L0 L

Elasticitatea cererii de muncă prezintă importanță în stabilirea salariilor. Aceasta exprimă

gradul de sensibilitate a cantităţii cerute din factorul muncă la o schimbare a preţului său, respectiv
a salariului. Cererea de muncă este elastică în mai multe situaţii, ca de exemplu:
• dacă cererea pentru produsul final va fi elastică. Aceasta se explică prin aceea că cererea
de muncă este o cerere derivată din cererea pentru produsurile economice produse. Astfel, cu cât
cererea pentru bunul la a cărui producere contribuie munca este mai elastică, cu atât cererea de
muncă este mai elastică;
• dacă munca poate fi înlocuită cu o altă muncă. Dacă există posibilitatea ca munca
folosită pentru obținerea unui bun economic să fie ușor înlocuită cu alt tip de muncă, atunci
elasticitatea cererii este ridicată. Aceasta se întâmplă, în special, pentru tipuri de munci care nu
solicită calificari sau niveluri de educație crescute;
• dacă alţi factori de producție (în special capitalul) pot fi înlocuiţi cu muncă, deci dacă
există posibilitatea de substituire a muncii cu bunuri investiţionale şi invers. Cu cât există
posibilităţi mai multe de substituire a muncii prin capital (maşini, echipamente de producţie,
etc.), cu atât cererea de muncă este mai elastică și invers.
• dacă ponderea costurilor datorate muncii este ridicată în totalul costurilor ocazionate de
obținerea bunurilor economice. Dacă ponderea costului salarial în totalul costului este redusă,
modificarea preţului muncii (nivelului salariului) va afecta în mică măsură costul total al
produsului și, deci, elasticitatea cererii de muncă este scăzută, şi invers.

2
 3. Oferta de muncă

Oferta de muncă este reprezentată de resursele de muncă disponibile la un moment dat în

societate, de acel potenţial de muncă devenit disponibil pe baza criteriului salarizării muncii și
individualizat pe baza posesiei aptitudinilor fizice și intelectuale necesare pentru a presta o muncă
dar și a disponibilității unei persoane de a ocupa un loc de muncă. Oferta de muncă se exprimă prin
cererea de locuri de muncă salariată.
Oferta de muncă include toate persoanele capabile să realizeze o muncă pentru ele sau pentru
alţi agenți economici (angajaţii şi cei care caută de lucru).

Curba ofertei de muncă într-o economie, oferta agregată de muncă, reflectă ansamblul
deciziilor alternative privind cantitatea de muncă pe care omul este dispus să o presteze în funcţie
de salariu. Ea reflectă o relație directă între cantitatea de muncă și nivelul salariului, adică o creștere
a salariului determină o creștere a cantității de muncă oferite și invers, așa cum se poate observa în
Figura 3.

Figura 3. Curba ofertei de muncă la nivelul unei economii (oferta agregată)

Oferta de muncă (OL)

Sal

Sal1

Sal01

L0 L1 L
Populația unei țări se împarte, conform Institutului Național de Statistică în mai multe categorii
așa cum se observă în Figura 4. Oferta globală de muncă se identifică cu populaţia activă care este
dispusă să se angajeze în condiţiile de muncă existente şi cu salariul oferit de piaţă.

Figura 4. Încadrarea populației totale apte a unei țări, pe categorii

3
 Populaţia inactivă din punct de vedere economic cuprinde toate persoanele, indiferent de
vârstă, care n-au lucrat cel puţin o oră şi nu erau şomeri în perioada de referinţă (elevi, studenţi,
pensionari, pesoane casnice etc.).
Populaţia activă (PA) din punct de vedere economic cuprinde toate persoanele care furnizează
forţa de muncă disponibilă pentru producţia de bunuri şi servicii în timpul perioadei de referinţă, de
obicei un an. Aceasta include populaţia ocupată (PO) şi şomerii (Ș).
Populaţia ocupată cuprinde toate persoanele de 15 ani şi peste care au desfăşurat o activitate
economică producătoare de bunuri sau servicii de cel puţin o oră în perioada de referinţă (o
săptămână), în scopul obţinerii unor venituri sub formă de salarii, plată în natură sau alte beneficii
(în definirea populației ocupate se folosește recomandarea Biroului Internțional al Muncii (BIM) cu
privire la durata timpului lucrat, "de cel puţin o oră").
În țara noastră, ca și în alte țări, în cadrul populației ocupate, cea mai mare pondere o au
salariații. Pe lângă aceștia, din populația ocupată, mai fac parte și alte categorii de persoane,
precum:
• persoanele cu statutul profesional de patron;
• lucrătorii pe cont propriu;
• persoanele care activează în calitate de ajutor familial neremunerat sau de membru al
unei societăţi agricole sau al unei cooperative.

Oferta de muncă poate fi studiată atât la nivel total, al unei economii, cât și la nivel
individual. Oferta individuală de muncă arată dinamica numărului de oră de muncă lucrate de un
individ, în funcție de salariul primit. Suma ofertelor individuale de muncă reprezintă oferta
agreagată.
La nivelul ofertei individuale de muncă, relaţiile utilitate-dezutilitate privite în dinamică sunt
analizate cu termenii de efect de substituţie şi efect de venit.
Efectul de substituţie (Es) este raţionamentul potrivit căruia o persoană salariată înlocuieşte
o parte din timpul său liber cu timp de muncă suplimentar, pentru a obţine un venit mai mare. Deci,
efectul de substituţie constă în substituirea timpului liber cu timp de muncă suplimentar.
Efectul de venit (Ev) este raţionamentul potrivit căruia o persoană salariată înlocuieşte o
parte din timpul de muncă cu timp liber, atunci când salariul atinge un nivel care-I asigură o
anumită satisfacţie, condiţii de viaţă apropriate de aspiraţiile sale. Efectul de venit presupune că
persoana respectivă se bucură de o putere de cumpărare mai mare, datorită unor venituri mai mari,
ceea ce-i dă posibilitatea să cumpere mai multe bunuri, inclusiv timp liber.
Efectul de substituţie şi efectul de venit, ca şi raporturile dinamice dintre acestea sunt surprinse
cu ajutorul curbei atipice a ofertei individuale de muncă (Figura 5)

Figura 5. Curba ofertei individuale de muncă

Oferta individuală de muncă (OiL)
Sal

Ev > ES

Ev = ES
SoB B

Ev < ES

A
SoA

L0 L1 L
4
 Oferta de muncă începe la un nivel al salariului S0A care îi permite lucrătorului să
supravieţuiască. Apoi, aceasta sporeşte în paralel cu creşterea salariului (până la punctul B).
Începând cu punctul B, orice sporire a salariului orar va antrena o reducere a cantităţii de muncă
oferită de individ, deoarece salariatul ajunge la concluzia că este necesar să se şi odihnească, să-şi
refacă forţele. Deci, o asemenea decizie a ofertantului pune în evidenţă preocuparea lui de a realiza
un echilibru între utilitatea şi dezutilitatea muncii.

4. Piața muncii în condițiile concurenței perfecte și imperfecte

Piaţa muncii cu concurenţă perfectă implică, ca şi în cazul pieţei bunurilor și serviciilor,

existenţa aceloraşi premize şi caracteristici specifice acestei structuri de piață.
Acest tip de piaţă are importanţă teoretică și se caracterizează prin existența unui număr
suficient de mare de cumpărători şi de ofertanţi de servicii de forţă de muncă, fiecare având o putere
mică în raport cu ansamblul pieţei, în determinarea salariului. Munca este omogenă, ceea ce
presupune că posesorii forţei de muncă au același nivel de calificare pentru diferite tipuri de
meserii. Mobilitate muncii este perfectă, adică nu există restricţii instituţionale, legislative,
geografice sau de altă natură în circulaţia forţei de muncă.
Echilibrul pe piaţa muncii este prezentat în Figura 6.

Figura 6. Echilibrul pe piața muncii

Sal Oferta de muncă (OL)

Sal1

Sal E
1
Sal2 Cererea de muncă (CL)

LE L

Echilibrul se realizează atunci când cererea de muncă este egală cu oferta de muncă. Curba
cererii de muncă este dedusă din curbele cererii individuale de muncă și are pantă negativă. Curba
ofertei de muncă are panta pozitivă. Punctul de intersecţie dintre curba cererii şi ofertei de muncă
determină nivelul salariul de echilibru (SalE) şi al ocupării de echilibru (LE).
Dacă salariul se situează deasupra celui de echilibru (Sal1), apare un surplus de ofertă de muncă
în raport cu cererea de muncă, adică o situaţie de dezechilibru pe piaţa muncii cunoscută sub
denumirea de şomaj. Acest surplus de ofertă va exercita o presiune de reducere a salariului până la
atingerea nivelului său de echilibru.
Dacă salariul se situează sub nivelul de echilibru (Sal2), cererea de muncă este mai mare decât
oferta de muncă, ceea ce înseamnă deficit (penurie) de forţă de muncă. Pentru a angaja forţa de
muncă suplimentară, firmele sunt dispuse să crească salariului până la atingerea nivelului său de
echilibru.

5
 Salariul nominal (Sn) este salariul pe care un individ il primeste efectiv pentru munca prestată.
Salariul real (Sr) reprezintă cantitatea de bunuri și servicii care pot fi achiziționate cu salariul
nominal.

ISr = ISn/IP
ISr - indicele salariului real
ISn - indicele salariului nominal
IP - indicele prețurilor de consum

Modificările care apar în timp asupra celor două forţe ale pieţei muncii, ca rezultat al acţiunii
factorilor care le influențează, determină schimbări în nivelul salariului, la fel cum se întâmplă pe
piețele bunurilor economice. În funcție de condițiile specifice existente pe piața, aceasta
funcționează ca piață imperfectă.

Stabilirea salariului minim

În multe țări există un nivel al salariului sub care nu se pot efectua tranzacții pe piața muncii.
Stabilirea unui salariu minim a devenit o practică frecventă în cele mai multe state din Uniunea
Europeană. Acesta se situează deasupra salariului de echilibru (Figura 7) și este fixat în două
moduri: fie este stabilit de guvern, eventual pe baza unor consultări cu sindicatele şi patronatele, fie
este stabilit prin negocierile colective (bi sau tripartite) la nivel naţional sau sectorial. Scopul
introducerii unui astfel de venit este prevenirea exploatării angajaţilor de către angajatori,
promovarea unei structuri corecte a salariilor, scăderea şi protecţia împotriva sărăciei, reducerea
discrepanţelor salariale, şi nu în ultimul rând protecţia şi motivarea angajaţilor cu venituri reduse.

Figura 7. Salariul minim pe piața muncii

Sal
Oferta de muncă (OL)

Salmin

Sal E

1 Cererea de muncă (CL)

Lc LE L0 L

6
 Tema 9.
ŞOMAJUL

1. Ce este şomajul și cum se măsoară?

2. Cauzele şi formele şomajului
3. Măsuri de diminuare a şomajului

1. Ce este şomajul și cum se măsoară?

Șomajul este o disfuncție, un dezechilibru al pieței naționale a muncii, o stare negativă care
afectează populația activă care nu gasește locuri de muncă potrivire calificărilor, educației sau
așteptărilor sale. În termenii pieţei muncii, şomajul reprezintă excedentul ofertei faţă de cererea de
muncă (Figura 1.).

Figura 1. Piața muncii și șomajul

Sal OL

Oferta de muncă > Cerererea de muncă

Șomaj

CL

0 L

Şomerii, conform definiţiei internaţionale (Biroul Internațional al Muncii), sunt persoanele în

vârstă de muncă, care în cursul perioadei de referinţă îndeplinesc simultan următoarele condiţii:
- nu au un loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor venituri;
- sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele 4 săptămâni diferite metode active
pentru a-l găsi: contactarea agenţiei pentru ocuparea forţei de muncă, contactarea directă a patronilor
sau a factorilor responsabili cu angajarea, susţinerea unor teste, interviuri, etc.;
- sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele două săptămâni (inclusiv săptămâna în care
s-a desfăşurat interviul), dacă s-ar găsi imediat un loc de muncă. Sunt incluși în rândul şomerilor şi
persoanele care în mod obişnuit fac parte din populaţia inactivă (elevi, studenţi, pensionari), dar care
au declarat că au căutat un loc de muncă prin metode active şi sunt disponibile să înceapă lucrul.
Existând multiple situații care îngreunează estimările și analizele cu privire la încadrarea
persoanelor într-o anumită categorie în ceea ce privește piața muncii: pensionarii care cauta un loc de
muncă, persoanele angajate involuntar cu contract de muncă pe timp parțial, persoanele care au fost
incurajate să părăsească întreprinderea la o vârstă apropiată de cea de pensionare dar care primesc o
mare parte din salariu sub forma plăților compensatorii etc.

1
 Nivelul şomajului poate fi analizat atât absolut ca număr de șomeri, cât şi relativ ca rată a
şomajului.
Rata şomajului se determină ca raport între numărului şomerilor și populaţia activă.

Clasificarea șomajului poate fi realizată după mai multe criterii:

a) în funcție de intensitate se apreciază că există șomaj total și șomaj parțial.
Șomaj total face referire la cei care şi-au pierdut locul de muncă, încetând complet activitatea
iar şomajul parţial la cei care şi-au redus activitatea, lucrând sub durata legală a săptămânii de lucru;
b) în funcție de durată, se apreciază că șomajul care afectează cel mai mult economia și
individul este șomajul de lungă durată (persoanele care sunt şomeri pe o perioadă mai mare de 12
luni);
c) în funcție de vârstă. Șomajul afectează toate categoriile de persoane, dar șomajul în rândul
tinerilor (persoanelor sun 25 ani) și cel în rândul persoanelor care sunt aproape de vârsta de ieșire de
pe piața muncii sunte cele care necesită o atenție deosebită;
d) în funcție de nivelul de calificare al persoanelor;
e) în funcție de mediul de rezidență (urban sau rural) etc.
Costurile şomajului sunt cu atât mai mari cu cât se prelungeşte perioada de căutare a unui loc
de muncă (cum ar fi, de exemplu, șomajul de lungă durată). Pentru aceștia, dar și pentru celelalte
persoane afectate de acest fenomen, pe lângă pierderea de venit, pot să apară și alte probleme precum
pierderea sau deteriorarea abilităților, cunoștințelor, deprinderilor profesionale, afectarea statutului
social, efecte pe plan psihologic.

2. Cauzele şi formele şomajului

Pe piata muncii va exista intotdeauana un anumit numar de someri, in sensul ca nu toti cei care
cauta activ un loc de munca au gasit si acceptat un astfel de loc intr-un anumit moment, dupa cum nici
toti cei care angajeaza forta de munca nu au completate toate locurile la un moment dat. Acest tip de
somaj determinat de circulatia normala a fortei de munca poarta numele de șomaj fricțional
(tranzitoriu). Locul central in cadrul acestui tip de somaj il ocupa procesul de cautare. Fiecare, atat
muncitorul cat si angajatorul cauta cea mai buna alternativa.
Șomajul structural se deosebeste de cel frictional prin aceea ca este determinat de
neconcordanţa dintre structura forţei de muncă în termenii calificărilor, ramurilor sau localizărilor
geografice şi structura cererii de forţă de muncă. Acesta poate fi determinat de modificările apărute în
structura ramurilor economice (de exemplu, declinul anumitor sectoare industriale, cum este sectorul
minier), de schimbări apărute în cererea de bunuri şi servicii, de modificări de ordin tehnologic, de
criza energetica care afectează profitabilitatea angajării. Acest tip de somaj poate sa apară, ca si cel
frictional, chiar si in conditiile in care cererea de munca este egala cu oferta.
Șomajul ciclic este determinat de evoluția ciclică a activității economice, fie ca urmare a
succesiunii fazelor ciclului de afaceri (șomaj conjunctural), fie ca urmare a existenței unei fluztuații
sezoniere a activității în ramuri precum agricultură, construcţii, turism (șomaj sezonier).

2
 Șomajul tehnologic este determinat de înlocuirea vechilor tehnici și tehnologii cu alte noi.
Șomajul tehnic este determinat de întreruperea forțată temporară a activității în cadrul unor
procese productive ca urmare a apariției unor factori precum: greve, defecțiuni, întreruperea furnizării
energiei electrice, apei, alte situații care afectează temporar continuarea activității firmei etc.

Ocuparea deplina a fortei munca apare cand exista doar somaj frictional si somaj structural.
Asadar atat somajul structural cat si somajul frictional exista chiar si atunci cand venitul national este
la nivelul celui potential. Impreuna aceste doua tipuri de somaj formeaza NAIRU1 si, de aceea, pot fi
numite somaj de echilibru.
Pentru a intelege mai bine somajul natural se impune prezentarea si clarificarea notiunilor de somaj
voluntar si somaj involuntar.
Analiza clasică relevă existenţa unui şomaj voluntar, determinat de faptul că posesorii forţei
de muncă refuză să se angajeze dacă salariul nu corespunde eforturilor depuse în pentru desfăşurarea
activităţii respective.
J.M. Keynes remarca existenţa şomajului involuntar. Posesorii forţei de muncă nu refuză să
se angajeze, însă la nivelul salariului existent pe piaţă nu găsesc locuri de muncă disponibile.
Insuficienţa cererii determină întreprinderile să-şi reducă producţia şi, respectiv, volumul vânzărilor,
ceea ce echivalează cu o cerere mai mică şi mai mult şomaj.

3. Măsuri de diminuare a şomajului

Măsurile de combatere a șomajului se pot clasifica folosind mai multe criterii (orizont de timp,
nivelul la care se aplică), dar cea mai importantă tipologie este aceea care le împarte în măsuri active
și pasive.
Politicile pasive de ocupare sunt acele politici prin care statul sustine direct nivelul de trai al
indivizilor ale caror sanse de angajare au scazut considerabil. Au ca principala deficienta faptul ca sunt
aplicate dupa ce o persoana devine somer. Au caracter defensiv si cresc cheltuielile statului, deci
deficitul bugetar si datoria publica. Aceste politici pun accentul pe protectia somerilor, tinand seama
de faptul ca nivelul ocuparii este determinat de conditiile generale din economie, reglate de piata. Se
orienteaza spre ajutorul de somaj.
Politicile active de ocupare sunt acele politici prin care se intervine direct pe piata muncii, in
scopul sporirii nivelului ocuparii pana la limita superioara, aceea a ocuparii depline. Aceste masuri au
caracter ofensiv si favorizeaza adaptarea locurilor de munca la populatia activa disponibila, prin
cresterea mobilitatii populatiei active si crearea de locuri de munca pe baza de investitii.
La nivel european o importanță crescută se acordă educaţiei şi competenţelor indivizilor. O
condiţie esenţială pentru ca omul să-şi poată valorifica potenţialul de muncă este să aducă pe piaţa
forţei de muncă resursele, calificarea şi aptitudinile cerute de activitatea economică şi socială.
Eficienţa maximă în valorificarea capitalului uman se obţine atunci când pregătirea, aptitudinile şi
năzuinţele omului se corelează cu cerinţele şi condiţiile oferite de locul de muncă ocupat de acesta.

1
Non-Accelerating Inflation Rate of Unemployement

3
 Tema 10.
INFLAŢIA

1. Ce este inflația?
2. Cauzele şi măsurarea inflaţiei
3. Politicile antiinflaţioniste

1. Ce este inflația?

Inflaţia reprezintă un dezechilibru structural monetaro-material, care exprimă existenţa în

circulație a unei mase monetare ce depăşeste nevoile economiei, fapt ce antrenează deprecierea
banilor neconvertibili în aur şi a celor neconvertibili în general şi creşterea durabilă şi generalizată a
preţurilor.
Mecanismul de formare a preţurilor și, în consecință, de evoluție a acestora este unul complex
se sprijină pe mecanisme macroeconomice, caracterizate prin multiple interdependențe între agenții
economici, piețe și deciziile guvernului.
Procesul inflaționist nu presupune că toate preturile din economie cresc în aceeași masură, ci
creșterea poate fi și este diferenţiată pe categorii de bunuri economice, pe categorii de activități
economice care folosesc mai mult sau mai putțin intensiv diferiți factori de producție a căror prețuri au
crescut. Totodată prețurile pot să aibă și alte evoluții în perioade diferite într-o economie, modificări
surprinse de conceptele de deflație și dezinflație.
Deflaţia este procesul monetaro-material, caracterizat caracterizat prin scăderea durabilă pe
termen lung a nivelului general al preţurilor, proces rezultat al unui ansamblu de măsuri orientate spre
restrângerea cererii nominale de bani și reducerii tensiunilor privind dinamica crescătoare a preţurilor.
Dezinflaţia se manifestă prin încetinirea durabilă şi autoîntreţinută a ritmului de creştere a
nivelului general al preţurilor.

În funcție de nivelul său, se pot identifica următoarele forme de inflaţie:

• Inflaţie târâtoare, exprimată printr-un ritm mediu de creştere a preţurilor bunurilor de
consum de până la 3% pe an;
• Inflaţie moderată, exprimată printr-un ritm de creştere al preţurilor bunurilor de consum
de până la 6%;
• Inflaţie rapidă, exprimată printr-un ritm mediu anual de creştere a preţurilor bunurilor de
consum de până la 10%;
• Inflaţie galopantă, în care preţurile cresc cu peste 10% (inflaţie cu două cifre), provocând
dezechilibre economice şi sociale puternice.
• Hiperinflaţia, unde rata inflaţiei lunare este mai mare de 50%. În asemenea condiţii,
scade încrederea în moneda naţională.
Corelarând nivelul inflaţiei cu nivelul creşterii economice, vom identifica:
Ø creştere economică neinflaţionistă – semnifică o inflaţie moderată (controlată), însoţită de
o rată de creştere economică relativ înaltă;
Ø creştere economică inflaţionistă – rata inflaţiei este mai mare decât sporul de producţie
naţională;

1
 Ø stagflaţia – arată situația în care economia se confruntă cu inflaţie rapidă și creştere
economică foarte scăzută sau „zero”;
Ø slumpflaţie – caracterizează o perioadă de reducere a producției naționale (declin
econoomic, recesiune) asociată cu o inflaţie rapidă sau galopantă;

Efectele inflației diferă de la o economie la alta, de la o perioadă la alta în funcție de

intensitatea fenomenului, de capacitatea autorităților publice de a previziona și controla procesul.
Efectele sunt cu atât mai perverse asupra economiei naționale, cu cât aceasta nu este anticipată și
controlată.
• Diminuarea puterii de cumpărare a monedei naționale. Acest proces afectează diferit
participanții la activitata economică
• Banii existenți la agenții economici suferă un proces de depreciere inflaționistă, are loc un
proces de redistribuire inegală a avuției între gospodării, firme și stat, proces în cadrul
căruia agenții cu venituri fixe și mici (angajaţi cu salarii fixe, pensionari etc.) pierd în
favoarea celor cu venituri nominale variabile. Se erodează astfel poziţia clasei de mijloc
și, în general, se consolidează poziția clasei cu venituri ridicate.
• Inflația descurajează investiţiile și orientează economiile populaţiei spre acţiuni
speculative, favorizează preferința pentru plasamente în bunuri durabile neproductive. O
rată a dobânzii superioară perioadei caracterizate de prețuri stabile determină un cost de
oportunitate mai mare pentru deținerea de lichidități.
• Inflația tinde să mărească gradul de incertitudine și risc în derularea afacerilor deoarece
dacă rata inflaţiei înregistrează fluctuaţii semnificative, deciziile de producţie şi de
investiţii devin tot mai dificile, fiind greu de previzionat rezultatele activității economice.
• Inflaţia poate contribui la înrăutăţirea soldului balanţei de plăţi externe, în situația în care
preţurile interne cresc mai rapid decât preţurile externe. Competitivitatea exporturilor
scade, dacă deprecierea cursului de schimb nu acoperă diferenţa dintre inflaţia internă şi
cea externă.
• Nevoia unor dese calculări si recalculări de prețuri, precum și costuri psihologice
asociate cu acestea. Chiar dacă veniturile cresc în termeni nominali, persoanele observă o
înrăutățire a nivelului de trai ceea ce determină tensiuni sociale.

2. Cauzele şi măsurarea inflaţiei

Cauzele inflaţiei acestea sunt diferite de la ţară la ţară. Într-o anumită ţară şi perioada inflaţia
poate fi determinată prioritar de o anumită cauză în timp ce în alta ţară sau perioada aceeaşi cauza
poate avea o influentă nesemnificativă. Cauzele inflației sunt, așadar, intercorelate, ele pot fi asociate
termenului lung sau scurt, pot fi cauze specifice unei economii naționale sau cauze generale.
Inflaţia prin cerere este acea inflație provocată de sporirea cererii agregate (şoc al cererii)
determinată de factori diversi, precum creşterea veniturilor băneşti ale populaţiei sau creşterea
cheltuielilor guvernamentale. Ca efect al creșterii cererii agregate, firmele vor răspunde parţial prin
creşterea preţurilor şi parţial prin creşterea producţiei (Figura 1). Elasticitatea ofertei este cea care
determină mărimea creșterii preţurile şi a cantității totală. Cu cât oferta este mai inelastică, cu atât
creșterea prețurilor va fi mai mare iar cea a producției va fi mai mică.

2
Dacă în economie capacitățile de producție subutilizate și șomajului sunt reduse, atunci producătorii
vor reacționa la creșterea cererii în special prin creșteri de preț.

Figura 1. Inflaţia prin cerere

Preț
OA

P1

P0 CA1

Y0 Y1CA0 Y
0

Inflaţia prin costuri (prin ofertă) este determinată de creşterea costurilor ca urmare a
modificării preţurilor inputurilor, independent de cererea agregată. Creşterea preţurilor elementelor
care compun costurile de producţie (materii prime, materiale, salarii) se dovedeşte inflaţionistă atunci
când devine un fenomen autoîntreţinut. Curba ofertei agregate se va deplasa spre stânga (şoc al
ofertei). Confruntate cu o creștere a costurilor, firmele reacționează fie prin creşterea preţurilor, fie
prin reducerea producţiei (figura 2). Elasticitatea cererii determină măsura în care se modifică
preţurile şi producția agregată. Cu cât cererea agregată este mai inelastică cu atâ reducerea producției
va fi mai mică, prețurile fiind cele care vor prelua cea mai mare parte a efectelor creșterii costurilor de
producție.

Figura 2. Inflaţia prin costuri

Preț
OA1
OA0

P1
P0
CA
Y1 Y0 Y
0

Interacţiunea dintre inflaţia prin cerere şi inflația prin ofertă. Spirala inflaționistă
Inflația prin costuri și inflația prin cerere se pot manifesta simultan, efectele celor două tipuri
de inflație fiind intercorelate. O inflație prin costuri poate fi intreținută ulterior prin politici
guvernamentale de stimulare a cererii agregate adoptate în scopul reducerii șomajului (cererea
agregată se deplasează spre dreapta).

3
 O inflație prin cerere, pe de altă parte, poate fi întreținută ulterior prin consolidarea poziției
unei anumite categorii de agenți economici care vor face presiuni pentru creșterea costurilor (de
exemplu a salariilor). Ca urmare, oferta agregată se deplasează spre stânga. Aceste evoluții se
întrepătrund, rezultând o creștere a prețurilor și evoluții oscilante ale producției naționale cu tendința
de revenire a acesteia la nivelul potențial.
Interdependenţe dintre cauzele inflaţiei pot fi evidenţiate cu ajutorul spiralei inflaţioniste
(Figura 3).

Figura 3. Spirala inflaţionistă

P
OA2

OA1

OA0

P1 CA2
P0 CA1

CA0 Y
0

Măsurarea inflaţiei se realizează folosind indicele preţurilor de consum (IPC) sau

deflatorul PIB (IGP).
Indicele preţurilor de consum reprezintă un indicator care caracterizează evoluţia de
ansamblu a preţurilor mărfurilor cumpărate şi tarifelor serviciilor utilizate de către populaţie, într-o
anumită perioadă (perioadă curentă) faţă de o perioadă anterioară (perioadă de bază). Indicii
preturilor de consum (IPC) acopera cheltuielile monetare de bunuri si servicii pentru consumul final,
pentru toate tipurile de gospodarii rezidente, in scopul de a oferi o imagine cat mai relevanta si precisa
a inflatiei. IPC poate fi privit ca o metoda de masurare, in linii mari, a preturilor unui model de
cheltuieli fixe deoarece acesta se calculează pe baza unui coș de bunuri, în cadrul căruia fiecare
categorie de bunuri (alimentare, nealimentare, etc.) are o anumită pondere.
Fiind cea mai utilizata masura a evolutiei generale a preturilor, indicele preturilor de consum
este adesea folosit in contractele incheiate in mediul de afaceri si de catre guvern pentru ajustarea
veniturilor, pensiilor si/sau taxelor, cu scopul de a lua in calcul evolutiile preturilor.
IPC este un indice de tip Laspeyres și se calculează ca o medie aritmetică ponderată a indicilor
individuali de preţuri (ip ):

4
Spre deosebire de Indicele preturilor de consum IPC care se calculeaza numai pentru bunurile ce intra
in consumul direct al populatiei, deflatorul PIB (IGP) este, de asemenea, o măsură a evoluției
prețurilor care compară preţul bunurilor într-un an cu preţul aceloraşi bunuri într-un an considerat de
bază (de referință) dar acesta evaluează modificările pentru toate bunurile produse în cadrul unei
economii naționale, indiferent dacă intră sau nu în consumul populației. Este un indice de tip Paasche.
Diferențele între cei doi indicci (IPC si IGP) au fost prezetate deja la tema Circuitul economic de
ansamblu.

Rata inflaţiei reprezintă modificarea procentuală a creșterii prețurilor într-o perioadă

comparativ cu perioada anterioară și se calculează pe baza evoluției IPC, scăzând din valoarea acestuia
100%:

3. Politici antiinflaţioniste

Ca urmare a amplelor efecte pe care inflația le are asupra ansamblului economiei naționale,
factorii de decizie sunt preocupați de conceperea și punerea în aplicare a unor măsuri de reducere a
inflaţiei şi de combatere a efectelor sale negative.
Efectele inflației sunt mai perverse dacă fenomenul nu este anticipat. În condiţiile anticipării
creșterilor de prețuri, participanții la activitatea economică pot să își adapteze comportamentul în
funcție de informațiile deținute pentru a minimiza efectele inflației asupra acțiunilor sau afacerilor
sale. Din acest motiv costurile inflației anticipate sunt mai mici comparativ cu situația în care inflația
nu este anticipată, când deciziile agenților sunt influențate de factori aleatori.
Politicile antiinflaţioniste sunt în continuă diversificare și pornesc de la cauzele principale ale
inflaţiei. Ele trebuie înţelese în strânsă legătură cu politica monetară, care este o politică indirectă.
Politicile antiinflaţioniste ce vizează controlul cererii agregate se derulează cu folosirea
unor instrumente fiscale şi a unor instrumente monetare:
• blocajul monetar – de resctricţionare a creşterii masei monetare (prin creşterea ratei dobânzii,
prin încadrarea creditului în anumite limite),
• blocajul cheltuielilor publice
• blocajul veniturilor şi costurilor salariale.
Politicile antiinflaţioniste ce vizează oferta agregată se referă în special la:
• măsuri de reducere a costurilor
• politici de creştere a productivităţii (stimulente fiscale, încurajarea cercetării-dezvoltării).
Politicile de combatere a inflației asimilează succesele înregistrate de diferite țări în
combaterea fenomenului inflaţionist, fiind într-o permanentă reconfigurare, pentru a face față cât mai
eficient situațiilor concrete care caracterizează societățile actuale.