TEMA 5.

REORGANIZAREA PERSOANELOR JURIDICE CU SCOP LUCRATIV

1. Noţiuni generale privind reorganizarea persoanelor juridice

2. Reorganizarea prin fuziune a persoanelor juridice
3. Reorganizarea persoanelor juridice prin dezmembrare
4. Reorganizarea persoanelor juridice prin transformare

1. Noţiuni generale privind reorganizarea persoanelor juridice

Reorganizarea societăţii comerciale poate interveni ori de câte ori în viaţă apar noi cerinţe sau
evenimente deosebite, precum majorarea sau reducerea capitalului social, prelungirea duratei de funcţionare,
excluderea unui asociat, schimbarea obiectului de activitate, schimbarea sediului. Asemenea schimbări se
pot produce în condiţii normale de funcţionare şi unanimitate a asociaţilor.
Reorganizarea este o operaţiune juridică complexă de transmiterea drepturilor şi obligaţiilor
prin succesiune de la o persoană juridică existentă la o persoană juridică succesoare, care există sau
care ia naştere prin reorganizare.
Reorganizarea poate fi benevolă, precum şi forţată. Reorganizarea benevolă se efectuează în baza
hotărârii generale a societăţii, cu acordul majorităţii asociaţilor. Reorganizarea forţată poate fi efectuată în
temeiul hotărârii instanţei de judecată sau organului administrativ competent (Consiliul Concurenţei).
Reorganizarea cuprinde, cel puţin, două persoane juridice şi produce efecte creatoare, modificatoare
ori de încetarea lor. Nu pot fi supuşi reorganizării întreprinzătorii individuali, deoarece ei, fiind persoane
fizice, dispun de calităţile personalităţii umane şi nu pot fi transformaţi într-o altă formă. Pentru modificarea
formei privind desfăşurarea activităţii de întreprinzător, persoana fizică este în drept să constituie o societate
comercială sau să devină asociat al unei societăţi sau cooperative.
La momentul actual în Republica Moldova reorganizarea este reglementată de un şir de acte
normative, spre exemplu, Legea cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi întriprinzătorilor
individuali nr. 220-XVI 19.10.2007; Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr. 1134/1997. Un rol
important în reglementarea instituţiei date îl are Codul civil, care reglementează detaliat procedurile de
reorganizare.

2. Reorganizarea prin fuziune a persoanelor juridice

În ultima perioadă de timp acei care au calitatea de asociaţi la mai multe societăţi comerciale au hotărât
să le reorganizeze, ajungând astfel la fenomenul cunoscut în ţările occidentale, numit „concentrarea
societăţilor comerciale sau întreprinderilor”. Operaţiunea de restructurare sau de concentrare a societăţilor
este motivată, în principal, de necesitatea de a-şi consolida o anumită poziţie pe piaţă şi, mai cu seamă, de a
obţine avantaje din punct de vedere fiscal.
În prezent, operaţiunea juridică a concentrării societăţilor comerciale este o soluţie viabilă pentru
societăţile aflate în incapacitatea de plată, reprezentând una dintre modalităţile juridice şi economice care să
le permită redresarea unei societăţi de către o altă societate prin contopirea a două sau mai multe societăţi
pentru a constitui o societate nouă.
Fuziunea este o operaţiune prin care se realizează o concentrare a societăţilor comerciale. Ea are două
forme: absorbţia şi contopirea.
Absorbţia constă în înglobarea de către o societate, a unei sau mai multor societăţi comerciale, care
îşi încetează existenţa.
Absorbţia are ca efect încetarea existenţei persoanelor juridice absorbite şi trecerea integrală a
drepturilor şi obligaţiilor acestora la persoana juridică absorbantă.

1
 Contopirea constă în reunirea a două sau mai multor societăţi comerciale, care îşi încetează existenţa
pentru constituirea unei societăţi comerciale noi.
Contopirea are ca efect încetarea existenţei persoanelor juridice participante la contopire şi trecerea
integrală a drepturilor şi obligaţiilor acestora la persoana juridică care se înfiinţează.
Procedura de reorganizare prin fuziune parcurge următoarele etape:
 Pregătirea contractului de fuziune;
 Aprobarea contractului de fuziune de către organele supreme ale societăţilor participante la
fuziune;
 Informarea ASP cu privire la iniţierea reorganizării;
 Informarea creditorilor şi publicarea avizului cu privire la fuziune;
 Înfăptuirea inventarierii;
 Transmiterea actelor necesare înregistrării fuziunii;
 Înregistrarea fuziunii.
Societăţile comerciale, în cazul fuziunii prin contopire, precum şi prin absorbţie sunt obligate să
elaboreze un proiect al contractului de fuziune. Contractul dat constituie un act juridic civil, bi sau
multilateral, este întocmit în formă scrisă şi urmează a fi semnat de către părţile participante la fuziune.
Specific contractului dat este faptul că în urma executării lui, o parte (în cazul absorbţiei) sau ambele părţi, în
cazul contopirii, îşi încetează existenţa sa în calitate de persoană juridică, formând o nouă persoană juridică.
Proiectul contractului de fuziune, conform Codului civil al R.M. trebuie să cuprindă:
 Forma (felul) fuziunii;
 Denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice participante la fuziune;
 Fundamentarea şi condiţiile fuziunii;
 Patrimoniul care se transmite persoanei juridice beneficiare;
 Raportul valoric al participanţilor;
 Data actului de transmitere, care este aceeaşi pentru toate persoanele juridice implicate în
fuziune.
În proiectul contractului de fuziune trebuie să se indice datele de identitate ale noii societăţi
comerciale, numele candidatului în funcţia de administrator şi în alte organe. La proiectul contractului de
fuziune prin contopire trebuie să se anexeze ca parte componentă proiectul actului de constituire a noii
societăţi.
La proiectul contractului de fuziune prin absorbţie trebuie să se anexeze actul de constituire a societăţii
absorbante şi propunerile de modificare făcute în legătură cu absorbţia.
Aprobarea contractului de fuziune (prin absorbţie sau contopire) este efectuată de către adunarea
generală a asociaţilor societăţilor comerciale, care urmează să fuzioneze. Aprobarea proiectelor se face cu
2/3 din numărul total de voturi, dacă actul de constituire nu prevede o majoritate mai mare. În cazul în care
în procesul de fuziune sunt implicate societăţi în nume colectiv sau societăţi în comandită, hotărârea de
aprobare a fuziunii (prin absorbţie sau contopire) se adoptă numai cu votul unanim al asociaţilor.
În hotărârea privind aprobarea contractului de fuziune trebuie să fie prevăzute toate momentele ce ţin
de constituirea şi administrarea noii societăţi, de transmiterea întregului patrimoniu şi de radierea societăţilor
care se dizolvă.
Informarea ASP cu privire la iniţierea reorganizării
Persoana juridică supusă reorganizării este obligată să înştiinţeze în scris organul înregistrării de stat
despre reorganizare în termen de 30 de zile de la data adoptării hotărârii respective. Înştiinţarea implică
consemnarea în Registrul de stat a începerii procedurii de reorganizare. Pentru consemnarea în Registrul de
stat a începerii procedurii de reorganizare, la organul înregistrării de stat se prezintă hotărârea de

2
reorganizare, adoptată de organul competent al persoanei juridice sau de instanţa de judecată. Registratorul
adoptă decizia cu privire la înregistrarea începerii procedurii de reorganizare a persoanei juridice şi înscrie în
Registrul de stat menţiunea “în reorganizare”
Concomitent cu eliberarea deciziei privind începerea procedurii de reorganizare, solicitantului se
eliberează extras din Registrul de stat pentru publicarea avizelor în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
şi originalul certificatului de înregistrare cu menţiunea „în proces de reorganizare”.
Informarea creditorilor
În termen de 15 zile de la adoptarea hotărârii de reorganizare, organul executiv al persoanei juridice
participante la reorganizare este obligat să informeze în scris toţi creditorii cunoscuţi şi să publice în
„Monitorul Oficial al Republicii Moldova” şi, în mod gratuit, pe pagina web oficială a organului
înregistrării de stat un aviz privind reorganizarea.
Creditorii pot, în termen de o lună de la publicarea avizului, să ceară persoanei juridice care se
reorganizează garanţii în măsura în care nu pot cere satisfacerea creanţelor. Dreptul la garanţii aparţine
creditorilor doar dacă vor dovedi că prin reorganizare se va periclita satisfacerea creanţelor lor.
Creditorii sînt în drept să informeze organul înregistrării de stat cu privire la creanţele faţă de debitorul
care se reorganizează.
Persoanele juridice participante la reorganizare răspund solidar pentru obligaţiile apărute până la
reorganizarea acestora dacă din actul de transmitere şi din bilanţul de repartiţie nu este posibilă determinarea
succesorului.
Membrii organului executiv al persoanei juridice participante la reorganizare răspund solidar, pe
parcursul a 3 ani de la data reorganizării, pentru prejudiciul cauzat prin reorganizare participanţilor sau
creditorilor persoanelor juridice reorganizate.
Inventarierea
Una din etapele principale ale fuziunii societăţilor comerciale constituie transmiterea patrimoniului de
către societăţile care fuzionează. Transmiterea patrimoniului se efectuează în baza unui act de predare-
primire în care sunt arătate activele şi pasivele societăţii. Actul dat se întocmeşte în baza inventarierii
efectuate la societăţile care urmează să fuzioneze. În urma inventarierii se constată existenţa tuturor
elementelor de activ şi pasiv în expresie cantitativ-valorică sau numai valorică, după caz, în patrimoniul
întreprinderii la data efectuării acestuia. Actul de transmitere şi bilanţul de repartiţie trebuie să conţină
dispoziţii cu privire la succesiunea întregului patrimoniu al persoanei juridice reorganizate în privinţa tuturor
drepturilor şi obligaţiilor faţă de toţi debitorii şi creditorii acesteia, inclusiv obligaţiile contestate de părţi.
Actul de transmitere, după cum şi contractul de fuziune, se confirmă de fondatorii persoanelor juridice care
sunt implicate în fuziune şi este semnat de către toţi reprezentanţii societăţilor comerciale participante la
fuziune.
După expirarea a 2 luni de la publicarea avizului privind fuziunea, organul executiv al persoanei
juridice absorbite sau al persoanei juridice participante la contopire depune, la organul care a efectuat
înregistrarea ei de stat, o cerere prin care solicită înregistrarea fuziunii.
La cerere se anexează:
 proiectul contractului de fuziune;
 hotărârea de reorganizare, adoptată de organul competent al fiecărei persoane juridice participante la
reorganizare;
 actele de constituire ale persoanei juridice participante la reorganizare;
 actele de constituire ale persoanei juridice nou-create;
 documentul ce confirmă acceptarea de către creditori a garanţiilor oferite sau ce confirmă plata
datoriilor, după caz;
 autorizaţia de fuziune, după caz;
3
  actul de transmitere sau bilanţul de repartiţie, după caz;
 copia avizelor de reorganizare a persoanei juridice;
 documentul ce confirmă achitarea taxei de înregistrare.
Totodată cu prezentarea cererii de înregistrare a fuziunii, organul executiv al persoanei juridice
absorbante sau al persoanelor juridice care se contopesc depune o cerere de înregistrare a noii societăţi
comerciale la organul de stat, anexând documentele necesare pentru înregistrare. Dacă au fost prezentate
toate documentele necesare, organul de stat înregistrează fuziunea societăţilor comerciale.
După înregistrarea fuziunii, persoana juridică absorbantă sau noua persoana juridică include în bilanţul
său activele şi pasivele persoanei juridice absorbite sau ale persoanelor juridice contopite, iar bunurile sunt
înregistrate ca bunuri ale persoanei juridice absorbante sau ale noii persoane juridice.
Reorganizarea persoanelor juridice prin contopire se consideră încheiată din momentul înregistrării de
stat a persoanei juridice create ca urmare a contopirii. Actele de constituire ale persoanei juridice create ca
urmare a contopirii vor conţine dispoziţii cu privire la preluarea tuturor drepturilor şi obligaţiilor
patrimoniale ale persoanelor juridice reorganizate prin contopire.
Persoanei juridice create ca urmare a contopirii i se atribuie un nou număr de identificare de stat.
Persoanele juridice participante la contopire îşi încetează existenţa şi se radiază din Registrul de stat.
În cazul reorganizării persoanelor juridice prin absorbţie, persoana juridică absorbantă operează în
actele de constituire modificări privind preluarea tuturor drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ale persoanei
juridice absorbite.
Persoana juridică absorbantă îşi păstrează numărul său de identificare de stat. Persoana juridică
absorbită îşi încetează existenţa şi se radiază din Registrul de stat.

3. Reorganizarea persoanelor juridice prin dezmembrare

Conform legislaţiei în vigoare, persoana juridică este în drept să-şi reorganizeze activitatea sa prin
dezmembrare.
Dezmembrarea este o operaţiune tehnico-juridică de reorganizare, prin care o societate comercială
se împarte în două sau mai multe societăţi comerciale independente sau prin care dintr-o societate
comercială se separă o parte, formând o societate comercială independentă.
Dezmembrarea persoanei juridice se face prin divizare sau separare.
Divizarea este o procedură de reorganizare prin care societatea comercială se divizează în două sau
mai multe societăţi comerciale, creând astfel noi societăţi.
Divizarea persoanei juridice are ca efect încetarea existenţei acesteia şi trecerea drepturilor şi
obligaţiilor ei la două sau mai multe persoane juridice care iau fiinţă.
Separarea este o operaţiune juridică de reorganizare prin care din componenţa unei societăţi
comerciale care nu se dizolvă şi nu-şi pierde personalitatea juridică se desprind şi iau fiinţă una sau mai
multe persoane juridice.
Separarea are ca efect desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane juridice care nu-şi
încetează existenţă şi transmiterea ei către una sau mai multe persoane juridice existente sau care iau fiinţă.
Dezmembrarea societăţii comerciale se produce în baza unui plan aprobat de adunarea generală.
Procedura de reorganizare prin dezmembrare parcurge următoarele etape:
 Negocierea şi elaborarea planului de dezmembrare;
 Aprobarea lui de către organul suprem;
 Informarea ASP;
 Informarea creditorilor;
 Inventarierea;

4
  Prezentarea actelor necesare;
 Înregistrarea dezmembrării.
Pentru ambele forme de dezmembrare, societatea comercială trebuie să elaboreze proiectul planului de
dezmembrare. Proiectul planului se întocmeşte în formă scrisă şi la el se anexează proiectele actelor
constitutive ale viitoarelor societăţi comerciale constituite ca rezultat al dezmembrării.
Proiectul planului de dezmembrare trebuie să cuprindă:
 Forma (felul) dezmembrării;
 Denumirea şi sediul persoanei juridice care se dezmembrează;
 Denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice care se constituie în urma dezmembrării sau cărora
li se dă o parte din patrimoniu;
 Partea de patrimoniu care se transmite;
 Numărul de participanţi care trec la persoana juridică ce se constituie;
 Raportul valoric al participanţilor;
 Modul şi termenul de predare a participanţiunilor persoanelor juridice cu scop lucrativ care se
dezmembrează şi de primire a participaţiunilor de către persoanele juridice cu scop lucrativ care
se constituie sau care există, data la care acestea dau dreptul la dividende;
 Data întocmirii bilanţului de repartiţie;
 Consecinţele dezmembrării pentru salariaţi.
După ce a fost elaborat proiectul planului de dezmembrare, el urmează să fie aprobat prin hotărârea
adunării generale a societăţii care se dezmembrează. Proiectul dezmembrării se aprobă de adunarea generală
a participanţilor cu 2/3 din numărul total de voturi, dacă actul de constituire nu prevede o majoritate mai
mare. Adunarea generală a participanţilor cu majoritatea indicată mai sus aprobă actul de constituire a noii
persoane juridice şi desemnează organul executiv.
După luarea hotărârii privind aprobarea planului de dezmembrare organul executiv trebuie să
informeze Agenția Servicii Publice despre intenţia de divizare. În Registrul de Stat al unităților de drept a
întreprinderilor se consemnează viitoarea dezmembrare.
Organul executiv al societăţii comerciale aflate în proces de reorganizare este obligat să informeze toţi
creditorii cunoscuţi şi să publice consecutive ale Monitorului Oficial al RM hotărârea de reorganizare.
Creditorii pot în termen de două luni de la publicarea ultimului aviz să ceară persoanei juridice care se
reorganizează garanţii în măsură în care nu pot cere satisfacerea creanţelor. Dreptul la garanţii aparţine
creditorilor doar dacă vor dovedi că prin reorganizare se va pereclita satisfacerea creanţelor. Creditorii sunt
în drept să informeze organul înregistrării de stat cu privire la creanţele faţă de debitorul care se
reorganizează şi să ceară de la ASP să nu înregistreze reorganizarea prin divizare a persoanei juridice care nu
şi-au onorat obligaţiile faţă de creditori.
Dacă reorganizarea a fost înregistrată contrar intereselor creditorilor, aceştia sunt în drept să-şi apere
drepturile lor pe cale judiciară.
Ca şi în cazul fuziunii, procedura de reorganizare prin dezmembrare presupune necesitatea efectuării
inventarierii şi întocmirii actului de transmitere a patrimoniului de la o societate la alta.
Transmiterea patrimoniului se efectuează în baza bilanţului de repartiţie în care sunt arătate dispoziţiile
cu privire la succesiunea întregului patrimoniu al societăţii comerciale reorganizate şi toate drepturile şi
obligaţiile faţă de toţi debitorii şi creditorii acesteia, inclusiv obligaţiile contestate de părţi. Actul de
transmitere şi bilanţul de repartiţie urmează a fi aprobat de organul executiv al societăţii care se
dezmembrează, cuprinzând detaliat ce parte din patrimoniu şi în ce cantitate trece la societatea nou-creată.
Organul executiv al persoanei juridice ce se dezmembrează depune, după expirarea a 2 luni de la
ultima publicare privind dezmembrarea, o cerere de înregistrare a dezmembrării la organul care a efectuat

5
înregistrarea de stat şi o alta la organul care va efectua înregistrarea de stat a persoanei juridice care se
constituie sau unde este înregistrată persoana juridică la care trece o parte din patrimoniu. La cerere se
anexează proiectul dezmembrării, semnat de reprezentanţii persoanelor juridice participante, şi dovada
oferirii garanţiilor, acceptate de creditori, sau a plăţii datoriilor.
La cererea depusă organului ce va efectua înregistrarea de stat a persoanei juridice care se constituie se
anexează, de asemenea, actele necesare înregistrării persoanei juridice de tipul respectiv. După prezentarea
actelor organul de înregistrare le verifică şi dacă corespund cerinţelor legale, se face înregistrarea divizării în
felul următor: mai întâi se înregistrează societăţile constituite prin divizare şi mai apoi se radiază societăţile
dizolvate (în cazul dezmembrării prin divizare), iar în cazul dezmembrării prin separare – mai întâi se
înregistrează noua societate, care preia bunurile şi documentele de la societate reorganizată, după care
registratorul înscrie modificările din actele de constituire ale societăţii care s-a reorganizat.
Reorganizarea persoanei juridice prin divizare se consideră încheiată din momentul înregistrării de stat
a persoanelor juridice create ca urmare a divizării. Actele de constituire ale persoanelor juridice create ca
urmare a divizării vor conţine dispoziţii cu privire la preluarea, în baza bilanţului de repartiţie, a părţii
respective din drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale persoanei juridice divizate.
Persoanelor juridice create ca urmare a divizării li se atribuie noi numere de identificare de stat.
Persoana juridică reorganizată prin divizare îşi încetează existenţa şi se radiază din Registrul de stat.
În cazul reorganizării persoanei juridice prin separare, aceasta operează în actele de constituire
modificări privind transmiterea, în baza bilanţului de repartiţie, a părţii respective din drepturile şi obligaţiile
sale patrimoniale către persoanele juridice existente sau create ca urmare a divizării.
Actele de constituire ale persoanelor juridice existente sau create ca urmare a separării vor conţine
dispoziţii cu privire la preluarea, în baza bilanţului de repartiţie, a părţii respective din drepturile şi
obligaţiile patrimoniale ale persoanei juridice reorganizate prin separare.
Persoana juridică reorganizată prin separare îşi păstrează numărul său de identificare de stat. Persoanei
juridice create ca urmare a separării i se atribuie un nou număr de identificare de stat.

4. Reorganizarea persoanelor juridice prin transformare

Prin reorganizarea întreprinderii pe calea transformării se înţelege schimbarea formei juridice de
organizare a întreprinderii, întreprinderea existentă îşi continuă activitatea, dar într-o altă formă, şi nu
poate fi vorba despre o transmitere a drepturilor şi obligaţiilor. Această transformare se realizează prin
modificarea actelor de constituire în condiţiile legii.
O altă cerinţă ce se impune în acest sens este faptul, că transformarea persoanei juridice trebuie să
întrunească şi condiţiile prevăzute de lege pentru forma juridică de organizare în care se transformă.
După cum rezultă din operaţiunea de transformare, nu are loc o trecere a drepturilor şi obligaţiilor de la
o persoană la alta, fiindcă persona juridică nu dispare, ci îşi continuă existenţa într-o altă haină juridică.
Chiar dacă în registrul de stat se fac înscrieri de radiere şi de înregistrare, aceasta în opinia noastră
trebuie calificată ca o reînregistrare şi nu ca o dizolvare a unei persoane juridice şi înfiinţarea alteia noi.
Persoana juridică îşi continuă activitatea cu aceleaşi drepturi şi obligaţii patrimoniale pe care le avea până la
transformare. Nu ar fi necesar nici actul de transmitere, căci transformarea nu influenţează componenta
membrilor persoanei juridice şi administratorul poate să rămână acelaşi, însă în urma transformării pot suferi
schimbări drepturile şi obligaţiile membrilor sau, după caz, ale asociaţilor persoanei juridice.
Procedura de transformare implică următoarele operaţiuni:
 elaborarea actului de constituire al societăţii în care se transformă;
 informarea asociaţilor despre transformare şi aducerea la cunoştinţa lor a proiectului actului
de constituire;
6
  convocarea şi desfăşurarea adunării generale a asociaţilor;
 adoptarea hotărârii de transformare şi formare a organelor specifice societăţii în care se
transformă;
 informarea creditorilor despre transformare, publicarea anunţului în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova;
 prezentarea actelor necesare pentru înregistrarea transformării.
Hotărârea privind reorganizarea societăţii comerciale prin transformare urmează să fie luată de către
adunarea generală a societăţii care urmează a fi supusă transformării. Considerăm că ea se ia cu 2/3 din
numărul total de voturi, dacă actul de constituire nu prevede o majoritate mai mare. În această etapă se
determină modalitatea şi condiţiile de reorganizare a societăţii prin transformare, şi anume: se stabileşte
ordinea de schimbare a cotelor de participare a fondatorilor; se confirmă statutul societăţii care urmează să
fie reorganizată; se confirmă actul de predare-primire.
Mai apoi se notifică ASP privind intenţia de transformare. Înregistrarea transformării societăţii se
efectuează conform condiţiilor generale.
Reorganizarea persoanei juridice prin transformare se consideră încheiată din momentul înregistrării
de stat a persoanei juridice create ca urmare a transformării. Actele de constituire ale persoanei juridice
create ca urmare a transformării vor conţine dispoziţii cu privire la preluarea, în baza actului de transmitere,
a tuturor drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ale persoanei juridice reorganizate prin transformare.
Persoana juridică reorganizată prin transformare îşi păstrează numărul de identificare de stat.

Bibliografie:
1. Codul civil al Republicii Moldova 11.06.2002 nr.1107/2002// Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 82-86/661 din 22.06.2002;
2. Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr. 845-XII din 03.01.1992 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 2/33 din 28.02.1994;
3. Legea Republicii Moldova cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a
întreprinzătorilor individuali nr. 220-XVI din 19.10.2007// Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.184-
187/711 din 30.11.2007;
4. Baieş S., Roşca N., Dreptul afacerilor, Editura Tipografia centrală, Chişinău, 2004;
5. Bufan R., Reorganizarea judiciară şi falimentul, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
6. Cărpenaru St. D., Reglementarea societăţilor comerciale în dreptul roman, între tradiţie şi exigenţele
armonizării cu reglementările Uniunii Europene, în volumul Ad honorem Stanciu D. Cărpenaru, Editura
C.H. Beck. Bucureşti, 2006;
7. Letea C. M., Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008;
8. Paun R.D., Dreptul afacerilor, Editura Fundatiei Romania de Maine, București, 2008.

7
 TEMA 6: DIZOLVAREA ȘI LICHIDAREA PERSONALITĂȚII JURIDICE A
PERSOANELOR JURIDICE CU SCOP LUCRATIV

1. Dizolvarea şi lichidarea persoanelor juridice cu scop lucrativ.

2. Lichidarea persoanelor juridice cu scop lucrativ.

1. Dizolvarea şi lichidarea persoanelor juridice cu scop lucrativ

Societatea comercială se constituie pe baza actului constitutiv şi prin îndeplinirea
formalităţilor cerute de lege. Ca persoană juridică, societatea comercială se află în raporturi
juridice cu asociaţii şi stabileşte asemenea raporturi cu terţii. Având în vedere această realitate,
încetarea existenţei societăţii comerciale reclamă realizarea unor operaţii care să aibă drept
rezultat nu numai încetarea personalităţii juridice, ci şi lichidarea patrimoniului societăţii, prin
exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor sociale.
În consecinţă, potrivit legii, încetarea existenţei societăţii comerciale impune parcurgerea a
două faze:
 dizolvarea societăţii;
 lichidarea societăţii.
Faza dizolvării societăţii cuprinde anumite operaţii care declanşează şi pregătesc încetarea
existenţei societăţii. În această fază, personalitatea juridică nu este afectată, însă dizolvarea pune
capăt activităţii normale a societăţii.
Faza lichidării societăţii cuprinde acele operaţii de lichidare a patrimoniului societăţii,
plata creditorilor şi împărţirea soldului între asociaţi. În această fază, societatea continuă să îşi
păstreze personalitatea juridică, dar ea este subordonată cerinţelor lichidării.
Cele două faze sunt distincte şi, în consecinţă, ele trebuie parcurse în mod succesiv, cu
respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege pentru fiecare.
Prin dizolvarea societăţii comerciale se înţelege desfiinţarea ei ca persoană juridică,
încetarea existenţei ei, şi nu numai a contractului sau statutului.
Dizolvarea societăţii comerciale reprezintă o etapă în procesul de încetare a personalităţii
juridice, formată dintr-un ansamblu de operaţiuni care au ca urmare lichidarea patrimoniului
societăţii în cauză.
Dizolvarea nu trebuie înţeleasă ca o desfiinţare imediată a persoanei juridice. Persoana
juridică va continua să existe, deoarece ea trebuie să îndeplinească operaţiile de lichidare a
patrimoniului dobândit în timpul existenţei sale.

1
 Dizolvarea are ca efect imediat numai încetarea raporturilor dintre asociaţi generate din
contractul de societate. Dizolvarea societăţii priveşte acele operaţiuni care declanşează procesul de
încetare a existenţei societăţii comerciale şi asigură lichidarea patrimoniului social.
Faţă de aceste trăsături specifice se poate afirma că societatea comercială intră temporar într-
o stare de dizolvare.
Dizolvarea societății comerciale poate avea ca premise:
 expirarea termenului stabilit pentru durata ei;
 atingerea scopului pentru care a fost constituită sau imposibilitatea atingerii lui;
 hotărârea organului ei competent;
 hotărârea judecătorească;
 însolvabilitatea sau încetarea procesului de insolvabilitate în legătură cu insuficienţa
masei debitoare;
 persoana juridică cu scop lucrativ sau cooperativa nu mai are nici un participant.
Dizolvarea poate fi voluntară, la iniţiativa societăţii, şi forţată, la decizia instanţei de
judecată.
Dizolvarea voluntară intervine în cazul expirării termenului stabilit în actul de constituire,
atingerii scopului propus, imposibilităţii atingerii scopului propus, adoptării hotărârii, în acest
sens, de către adunarea generală.
Expirarea termenului stabilit pentru durata activităţii societăţii comerciale. Societatea
comercială fiind constituită, poate activa pe o perioadă nedeterminată sau pe o perioadă strict
indicată în actul de constituire. Societatea se dizolvă la expirarea termenului prevăzut în actul de
constituire. Dacă în contractul de societate se prevede durata existenţei societăţii, înseamnă că la
expirarea termenului contractual societatea se dizolvă. Prin voinţa asociaţilor este posibilă
prelungirea societăţii în măsura în care hotărârea de prelungire are loc înainte de expirarea duratei
stabilite în actul de constituire.
Atingerea scopului pentru care a fost constituită sau imposibilitatea atingerii lui.
Societăţile comerciale constituite îşi propun ca scop realizarea de profit din activitatea de
întreprinzător şi împărţirea acestuia. Realizarea acestui scop este o acţiune în timp care, de regulă,
nu poate fi încheiată. Societatea urmează să-şi înceteze activitatea în situaţia în care ea şi-a atins
scopul.
Societatea, de asemenea, poate să se dizolve în cazul imposibilităţii atingerii scopului.
Imposibilitatea dată este determinată de suportarea unor pierderi neaşteptate, deoarece activitatea
de întreprinzător presupune întotdeauna un risc comercial.

2
 Hotărârea organului ei competent. Societatea comercială se dizolvă în baza hotărârii
adunării asociaţilor, întrucât constituirea societăţii comerciale se bazează pe voinţa asociaţilor
manifestată prin actul constitutiv, deci ei pot decide şi dizolvarea societăţii. Voinţa asociaţilor
privind dizolvarea societăţii se manifestă în cadrul adunării asociaţilor care exprimă voinţa socială.
Adunarea generală va putea hotărî dizolvarea societăţii în toate cazurile impuse de lege şi de
interesele asociaţilor.
De exemplu:
 numărul de asociaţi scade sub numărul stabilit de lege;
 numărul total al asociaţilor depăşeşte numărul stabilit de lege;
 valoarea activelor societăţii comerciale se reduce sub nivelul capitalului social minim
stabilit de lege;
 în societatea în comandită au rămas mai mulţi asociaţi, însă aceştia sunt numai
asociaţi comanditaţi sau numai asociaţi comanditari, iar în decursul a 6 luni
societatea nu s-a reorganizat şi nici nu şi-a suplimentat componenţa cu categoria de
asociaţi care lipsea.
Hotărârea judecătorească. Societatea comercială se dizolvă în baza hotărârii judecătoreşti,
atunci când dizolvarea nu se poate realiza prin hotărârea adunării generale.
Instanţa de judecată dizolvă persoana juridică, dacă constituirea ei este viciată. Se consideră
viciată constituirea persoanei juridice în cazul în care au fost încălcate condiţiile de fond sau de
formă ale actului de constituire sau dispoziţiile legale.
Este important ca temeiurile dizolvării să existe la momentul înregistrării de stat a persoanei
juridice şi nu după înregistrare.
Efectele dizolvării. Indiferent de modul în care se realizează, dizolvarea societăţii produce
anumite efecte. Aceste efecte privesc deschiderea procedurii lichidării şi interdicţia unor
operaţiuni comerciale noi. Această interdicţie, de a angaja operaţiuni comerciale noi, se explică
prin starea în care se află societatea. Prin dizolvare, s-a consumat prima fază a procedurii care are
drept rezultat final încetarea existenţei societăţii comerciale. Din moment ce a fost dizolvată,
societatea nu poate decât să continue realizarea operaţiunilor comerciale aflate în curs, fără să mai
poată începe alte operaţiuni noi. Activitatea societăţii nu mai este normală, care să urmărească
realizarea de profit, ci o activitate orientată spre lichidare.
2. Lichidarea
Lichidarea reprezintă a doua fază a procesului de încetare a existenţei societăţii comerciale.
Lichidarea societăţii presupune anumite operaţiuni privind lichidarea patrimoniului societăţii, care,

3
în final, să ducă.la încetarea personalităţii juridice a societăţii. Ca urmare a dizolvării, societatea
nu mai poate angaja noi operaţiuni comerciale. Dar, operaţiunile aflate în curs la data dizolvării
trebuie finalizate.
Aceasta înseamnă că societatea trebuie să îşi execute obligaţiile şi să îşi valorifice drepturile
care au ca izvor raporturile juridice încheiate anterior dizolvării. Codul civil al RM acordă o
atenţie deosebită perioadei ce succede dizolvării societăţilor comerciale, adică lichidării. Această
preocupare este explicabilă de interesul pe care asociaţii îl au pentru împărţirea avutului social, la
constituirea căruia au contribuit. În aceeaşi măsură sunt interesaţi şi creditorii societăţii dizolvate,
precum şi creditorii asociaţilor, ca împărţirea avutului social să se facă fără prejudicierea
drepturilor lor.
În doctrina juridică sunt date mai multe definiţii ale instituţiei lichidării societăţilor
comerciale.
Lichidarea societăţilor comerciale constituie un ansamblu de operaţiuni, având ca scop
încheierea afacerilor aflate în curs de desfăşurare, la data dizolvării societăţii, transformarea
activului şi împărţirea între asociaţi a sumelor de bani rămase după efectuarea plăţilor.
Totuşi, caracterele generale ale lichidării sunt subliniate de una din cele mai ample
prezentări în literatura juridică. Potrivit acesteia, lichidarea este o perioadă de durată variabilă, pe
care o traversează societatea de la dizolvarea sa şi până la distribuirea către asociaţi a activului
disponibil şi a clarificării definitive a conturilor, perioadă în care unul sau mai mulţi lichidatori vor
definitiva operaţiile anterioare ale societăţii, vor face în măsura necesităţii altele noi, vor plăti
debitele către creditori şi vor transforma activul social în numerar.
Pentru efectuarea acestui şir de operaţii, pe întreaga perioadă a lichidării societatea, deşi
dizolvată, va continua să-şi păstreze personalitatea juridică. În acest scop este înscrisă obligaţia
pentru lichidatori ca în toate actele ce vor urma dizolvării să se facă menţiunea, după indicarea
numelui societăţii, a sintagmei „în lichidare”.
Procedura lichidării are la bază următoarele principii:
 Lichidarea este prevăzută în favoarea asociaţilor. Faptul că lichidarea este o procedură
organizată de lege în favoarea asociaţilor se poate argumenta şi prin aceea că asociaţii au
dreptul de a numi pe lichidatori prin actele constitutive.
 Personalitatea juridică a societăţii subzistă pentru nevoile lichidării. Societatea îşi
păstrează personalitatea juridică pentru necesităţile lichidării până la terminarea acesteia, ceea
ce înseamnă că societatea are în continuare un patrimoniu propriu separat de cel al asociaţilor,
patrimoniu cu care garantează executarea obligaţiilor sociale cu o responsabilitate juridică
proprie, o reprezentare proprie (administratori, până la numirea lichidatorilor şi lichidării după
4
 acest moment). Personalitatea juridică dispare doar după terminarea lichidării, odată cu radierea
societăţii din registru.
 Lichidarea societăţii este obligatorie Lichidarea societăţii după ce aceasta a fost dizolvată
este un principiu obligatoriu. Lichidarea poate fi evitată în cazul în care societatea a fost
dizolvată prin hotărârea adunării generale a asociaţilor dacă aceştia revin asupra hotărârii de
dizolvare în condiţiile cerute pentru modificarea actelor constitutive. Dizolvarea are loc fără
lichidare în cazurile fuziunii ori divizării totale ale societăţii (în aceste cazuri societatea dispare
ca urmare a absorbţiei sau contopirii şi nu ca urmare a lichidării). Dizolvarea este o fază
pregătitoare a lichidării, în decursul căreia, deşi nu-şi pierde personalitatea juridică, societatea
suferă restrângeri serioase ale obiectului de activitate, în fapt, restrângeri ale capacităţii sale de
folosinţă. Administratorii societăţii nu mai pot întreprinde operaţiuni noi, în caz contrar ei fiind
personal şi solidar răspunzători pentru actele încheiate cu depăşirea acestei interdicţii.
Societatea suferă, după ce a fost dizolvată, şi unele modificări de esenţă ale structurii sale
organizatorice (administratorii urmează a fi înlocuiţi cu lichidatorii, adunarea generală
restrângându-şi atribuţiile).
Lichidatorul persoanei juridice. Lichidatorul este persoana împuternicită să efectueze toate
operaţiunile de lichidare a persoanei juridice. în acest scop, organul care decide dizolvarea trebuie
să desemneze unul sau mai multi lichidatori.
Organul suprem va desemna un lichidator dintre membrii săi, dintre membrii organului
executiv sau, dacă actul de constituire nu interzice, o altă persoană pe care o va considera
competentă.
Dacă instanţa desemnează lichidatorul, va numi persoana indicată de reclamant sau de
administratorul persoanei juridice. În cazul în care persoana juridică se dizolvă de drept, precum şi
în cazul în care adunarea asociaţilor sau instanţa de judecată nu desemnează lichidatorul, funcţiile
acestuia le va exercita administratorul ei.
Este important de reţinut că potrivit Codului civil al Republicii Moldova, în calitate de
lichidator poate fi desemnată orice persoană fizică majoră cu capacitate deplină de exerciţiu care
are cetăţenia Republicii Moldova şi domiciliază pe teritoriul ei. De asemenea, prin lege pot fi
stabilite condiţii suplimentare pentru persoana lichidatorului.
Lichidator al persoanei juridice poate fi persoana care întruneşte cumulativ următoarele
condiţii:
a) este cetăţean al Republicii Moldova;
b) este licenţiată în drept, în ştiinţe economice sau în ştiinţe tehnice şi are o experienţă
profesională în unul din domeniile respective de cel puţin 3 ani;
5
 c) posedă limba de stat;
d) are o reputaţie ireproşabilă;
e) nu are antecedente penale.
Lichidatorul este obligat să notifice ASP despre desemnarea sa în această calitate,
prezentând hotărârea prin care a fost desemnat, şi să comunice datele sale de identitate (numele,
domiciliul, numărul actului de identitate, codul personal) şi modelul semnăturii.
Actele lichidatorului sunt opozabile terţilor de la data înregistrării şi nu de la data
desemnării. Lichidatorul sau persoanele cărora acesta le-a delegat împuterniciri efectuează toate
operaţiunile, în numele persoanei juridice în lichidare, sub sancţiunea nulităţii.
Intrarea în funcţiune a lichidatorului desemnează momentul preluării responsabilităţii de la
administrator.
Lichidatorul este împuternicit să acţioneze, ca şi administratorul, în numele şi pe seama
persoanei juridice în raport cu terţii, să execute toate obligaţiile puse în sarcina lui de lege şi de
organele care l-au desemnat.
Lichidatorul este mandatarul persoanei juridice cu toate consecinţele care decurg din această
calitate. Lichidatorul este supravegheat de cenzorii persoanei juridice, iar dacă persoana juridică
nu are cenzori, oricare asociat este în drept să verifice operaţiunile lui.
În cazul lichidatorilor, aceştia vor reprezenta agentul economic în comun dacă prin hotărâre
nu se prevede altfel. Reprezentarea în comun presupune că acţiunile de lichidare a agentului
economic trebuie întreprinse şi acceptate de toţi lichidatorii, în caz contrar acestea nu produc
efecte.
De notat că, lichidatorul face şi semnează inventarul şi bilanţul persoanei juridice, primeşte
şi păstrează patrimoniul şi documentele întreprinderii, finalizează operaţiunile începute, valorifică
creanţele, satisface cerinţele creditorilor, îndeplineşte alte atribuţii.
Răspunderea lichidatorului. Ca şi administratorul persoanei juridice, lichidatorul răspunde
pentru executarea necorespunzătoare a obligaţiilor sale. El răspunde personal şi faţă de terţi dacă,
în procesul de lichidare, încheie contracte care nu se raportă la procedura de lichidare.
Procedura de lichidare implică următoarele operaţiuni:
 intrarea lichidatorului în funcţie şi primirea patrimoniului persoanei juridice;
 informarea creditorilor şi publicarea avizului în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova şi înaintarea creanţelor;
 întocmirea bilanţului de lichidare;
 repartizarea între asociaţi a activelor rămase;
 prezentarea ASP;
6
  radierea persoanei juridice din Registrul de stat unităților de drept al întreprinderilor.
Intrarea lichidatorului în funcţie şi primirea patrimoniului persoanei juridice. Începutul
lichidării se marchează prin intrarea în funcţie a lichidatorului sau prin transformarea
administratorului în lichidator.
Intrarea în funcţie se face prin naşterea dreptului de gestiune a afacerilor persoanei juridice
intrate în lichidare şi a dreptului de a o reprezenta.
Pentru a gestiona eficient persoana juridică în lichidare, lichidatorul primeşte de la
administrator patrimoniul persoanei juridice, făcând inventarul bunurilor şi al documentelor
persoanei juridice, pe care îl consideră drept act de predare-primire.
Se prezumă că patrimoniul trece de la administrator la lichidator în starea în care se află la
momentul semnării inventarului. În inventar trebuie să se descrie cu exactitate starea bunurilor
primite de lichidator.
Acesta trebuie să asigure evidenţa activului şi pasivului în modul stabilit de legislaţie, să
întreprindă toate măsurile de conservare a valorii activelor, să păstreze documentaţia persoanei
juridice până când o va preda unor alte persoane.
Atribuțiile lichidatorului:
- este obligat să ţină evidenţa operaţiunilor de lichidare în ordinea lor cronologică;
- să prevină creditorii despre dizolvare şi procedura de lichidare;
- să lichideze activul şi pasivul persoanei juridice;
- să se ocupe de satisfacerea creanțelor creditorilor;
- împărţirea activelor între asociaţi;
- să radieze persoana juridică din Registru de stat.
Lichidatorilor le este interzis să deschidă operaţii comerciale care nu sunt necesare
lichidării, să gajeze imobilele agentului economic, să împartă asociaţilor sumele, inclusiv în formă
de avans, ce li s-ar fi cuvenit după lichidare, înainte de plata creditorilor persoanei juridice.
Lichidatorul poate încheia noi acte juridice doar în măsura în care este necesar pentru
lichidare. Dacă lichidatorul nu respectă aceste interdicţii, va răspunde personal şi solidar atât faţă
de întreprindere, cât şi faţă de terţi.
Informarea creditorilor şi înaintarea creanţelor. Lichidatorul persoanei juridice are
obligaţia de a informa creditorii despre procedura de lichidare care a început, despre dreptul de a
cere, într-un anumit termen, satisfacerea creanţelor, publicând în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, şi, în mod gratuit, pe pagina web oficială a organului înregistrării de stat un aviz despre
lichidarea persoanei juridice şi, în termen de 15 zile, îl informează pe fiecare creditor cunoscut
despre lichidare şi despre termenul de înaintare a creanţelor.
7
 Vor fi informaţi personal numai creditorii a căror calitate rezultă din actele contabile ale
debitorului, precum şi cei ale căror acţiuni în judecată încă nu au fost soluţionate.
Printre potenţialii creditori ar putea fi:
- organele fiscale pentru impozitele calculate, dar neplătite;
- Casa Naţională a Asigurărilor Sociale pentru datoriile persoanei juridice în lichidare faţă
de persoanele cărora le datorează reparaţia prejudiciului cauzat sănătăţii sau în legătură
cu pierderea întreţinătorului lor;
- Casa Naţională a Asigurărilor Medicale;
- băncile pentru creditele acordate şi dobânzile calculate;
- contractanţii persoanei juridice pentru livrare de mărfuri şi servicii, inclusiv vânzătorii de
energie electrică, energie termică, gaze naturale, prestatorii de servicii informaţionale şi
internet, telefonie, reclamă, marketing etc.
- asociaţii ei pentru dividendele repartizate, dar neplătite.
Pentru informarea potenţialilor creditori încă necunoscuţi, legiuitorul obligă persoana
juridică în lichidare să publice avize despre lichidare în cel puţin două publicaţii consecutive ale
Monitorului Oficial al Republicii Moldova. Astfel de creditor ar putea fi cumpărătorul unui bun
faţă de care persoana juridică în lichidare răspunde pentru vicii, pentru evicţiune, pentru prejudicii
din raporturi contractuale sau extracontractuale. Publicarea avizului despre lichidarea
întreprinderii în „Monitorul Oficial al Republicii Moldova” se face din contul persoanei care a
introdus acţiunea de dizolvare, acestea urmând a fi recuperate ulterior în mod preferenţial din
activele agentului economic dizolvat.
Termenul de înaintare a creanţelor este de 2 luni de la data publicării avizului prevăzut. Prin
hotărârea de lichidare se poate prevedea un termen mai lung, dar care nu va depăşi 4 luni.
Lichidatorul trebuie să informeze şi angajaţii persoanei juridice despre dizolvarea acesteia şi
data disponibilizării lor. Potrivit art. 86 din Codul muncii nr.154/2003, angajatorul poate desface
contractul individual de muncă în caz de lichidare a persoanei juridice. Data disponibilizării nu
poate să fie mai înainte de expirarea a două luni din ziua preavizării salariatului. Procedura de
concediere a salariaţilor trebuie să fie conformă dispoziţiilor art.88 din Codul muncii. Angajaţii
persoanei juridice devin creditori ai acesteia pentru salariul calculat, dar neplătit, şi pentru
indemnizaţia de eliberare din serviciu, care trebuie plătită conform art. 186 din Codul muncii.
Legea stabileşte un termen de decădere din drepturi numai pentru persoana a cărei creanţă a
fost respinsă de lichidator şi care nu a înaintat în justiţie o acţiune de încasare silită. Creditorul este
în drept, în cazul în care cerinţa a fost respinsă de către lichidator, să înainteze, în termen de 30 de
zile de la data informăm sale despre respingere, o acţiune in instanţa de judecată, a cărei hotărâre
8
este definitivă. Dacă, în termen de 30 de zile, nu a acţionat în justiţie persoana juridică care se
lichidează, creditorul decade din drepturi, iar creanţa lui se stinge fără a fi executată.
Elaborarea proiectului bilanţului de lichidare. Lichidatorul este obligat să elaboreze, în
decursul a 15 zile de la expirarea termenului de înaintare a creanţelor, un proiect al bilanţului de
lichidare, care să reflecte valoarea de bilanţ şi valoarea de piaţă a activelor, inclusiv creanţele,
datoriile recunoscute de lichidator ale persoanei juridice şi datoriile care se află pe rol în instanţă
de judecată.
Pentru determinarea valorii de piaţă a activelor, lichidatorul îndeplineşte anumite operaţiuni,
va numi chiar experţi, după caz.
Dacă din proiectul bilanţului de lichidare rezultă un excedent al pasivelor faţă de active,
lichidatorul este obligat să declare starea de insolvabilitate.
Cu acordul tuturor creditorilor, lichidatorul poate continua procedura de lichidare fără a
intenta acţiunea de insolvabilitate. În cazul în care unul din creditori nu-şi dă acordul pentru
continuarea procedurii de lichidare, lichidatorul va fi obligat să intenteze o acţiune de
insolvabilitate în conformitate cu Legea insolvabilităţii nr. 149 din 29.06.2012.
În acest caz, lichidatorul nu va înainta instanţei proiectul bilanţului de lichidare spre
aprobare şi nu va întreprinde acţiuni de împărţire a activelor.
Lichidarea activului persoanei juridice cu scop lucrativ implică operaţiunea de transformare
a bunurilor în bani şi de încasare a creanţelor de la debitori. În perioada, stabilită de lege, de
înaintare a creanţelor de către creditori, persoana juridică îşi continuă activitatea executând
contracte, încheiate înainte de data dizolvării, şi primind executarea de la debitorii din raporturile
în care persoana juridică are calitatea de creditor.
Lichidatorul primeşte, în special, executarea din contractele ajunse la scadenţă şi din cele
executate de debitor înainte de termen. Lichidatorul nu poate cere debitorilor săi executarea
contractelor neajunse la scadenţă, deoarece adoptarea hotărârii de lichidare nu este temei de
reziliere a contractelor în care se află persoana juridică ce se lichidează.
Dacă nu există alte temeiuri de reziliere, lichidatorul trebuie să aştepte scadenţa contractului,
ori să negocieze cu cealaltă parte şi să-o despăgubească, ori să transmită creanţa sa prin cesiune,
ori să întreprindă alte măsuri care ar permite încetarea raporturilor juridice fără cheltuieli majore.
Lichidatorul trebuie să înceapă şi să încheie procedura de lichidare a bunurilor într-un
interval de timp rezonabil, în funcţie de tipul bunului şi de regulile comerciale practicate pe piaţă,
care asigură vânzarea la cel mai bun preţ.

9
 În cazul în care debitorii nu-şi onorează obligaţiile ajunse la scadenţă, lichidatorul poate
intenta împotriva lor procese judiciare, inclusiv de insolvabilitate, în scopul încasării datoriilor,
revendicării bunurilor şi reparării prejudiciului.
În special, lichidatorul ar putea încasa, iar după caz şi intenta procese judiciare împotriva
persoanelor cu funcţie de răspundere şi chiar a fondatorilor, membrilor sau asociaţilor persoanei
juridice în lichidare dacă aceştia au păgubit-o.
Lichidarea pasivului persoanei juridice constă în operaţiunea de plată a datoriilor pe care
persoana juridică le are faţă de creditori.
Lichidatorul nu poate repartiza participanţilor (asociaţilor, acţionarilor, membrilor) activele
ce li se cuvin în urma lichidării persoanei juridice înainte de a achita creanţele creditorilor.
Executarea creanţelor creditorilor se va face în următoarea ordine:
a) creanţele din dăunarea sănătăţii sau din cauzarea morţii, pe calea capitalizării plăţilor
respective pe unitate de timp;
b) creanţele salariale faţă de angajaţi şi remuneraţia datorată conform drepturilor de autor;
c) creanţele pentru creditele acordate de Ministerul Finanţelor (suma principală, dobânda,
comisionul de angajament, fondul de risc), pentru creditele interne şi externe acordate cu garanţie
de stat, pentru impozite şi alte obligaţii de plată la bugetul public naţional;
d) alte creanţe ale creditorilor.
Lichidatorul începe executarea creanţelor creditorilor din ziua aprobării bilanţului provizoriu
de lichidare. Executarea creanţelor creditorilor din fiecare rând se face proporţional cu suma
creanţelor fiecărui creditor din rândul respectiv.
Executarea creanţelor din rândul următor se face după executarea în totalitate a creanţelor
creditorilor din rândul precedent.
Creanţele neexecutate din cauza insuficienţei de bunuri ale persoanei juridice ce se
lichidează se consideră stinse.
Soarta activelor rămase după satisfacerea cerinţelor creditorilor. După ce au fost
satisfăcute cerinţele creditorilor persoanei juridice în lichidare şi au mai rămas active, lichidatorul
elaborează un proiect de împărţire a activelor şi îl prezintă spre aprobare organului suprem al
persoanei juridice ce se lichidează sau, după caz, instanţei de judecată care l-a desemnat.
Activele persoanei juridice în lichidare care au rămas după satisfacerea pretenţiilor
creditorilor sunt transmise de lichidator asociaţilor proporţional narticipaţiunii lor la capitalul
social, dacă actul de constituire nu prevede altfel.
Luând în considerare voinţa participanţilor, lichidatorul planifică împărţirea activelor în
natură sau le lichidează (le vinde, transformând bunurile în bani) şi împarte banii.
10
 Dacă activele se împart în natură, repartizarea lor se face după următoarele reguli:
1) bunurile se împart proporţional dreptului fiecărui participant;
2) bunurile se atribuie unui sau la mai multor participanţi, de la care se reţine suma
depăşeşte valoarea bunului;
3) dacă nu pot fi împărţite în natură, bunurile se vând şi se împart banii.
Transmiterea banilor se face prin act sub semnătură privată. Actul urmează a fi semnat de
lichidator şi de membrul sau asociatul care primeşte banii.
Radierea persoanei juridice din Registrul de stat. Radierea persoanei juridice din Registrul
de stat constă în efectuarea unei înscrieri privind operaţiunea de excludere a subiectului de drept şi
de încetare a existenţei sale. După radiere, faţă de persoana juridică nu se pot înainta nici un fel de
cerinţe, de acţiuni civile sau de altă natură.
Pentru radierea persoanei juridice, lichidatorul este obligat să prezinte la ASP următoarele
acte:
 cererea de radiere;
 bilanţul de lichidare şi planul de repartizare a activelor, aprobate de organul sau
instanţa de judecată care a desemnat lichidatorul;
 documentul ce confirmă lipsa datoriilor la bugetul public naţional;
 numerele „Monitorului Oficial al Republicii Moldova” în care au fost publicate
avizele privind lichidarea.
Până la depunerea documentelor privind radierea din Registrul de stat, persoana juridică în
lichidare este obligată, pe propria răspundere, să închidă contul (conturile) bancar şi să predea
ştampila pentru distrugere organului abilitat. ASP, după ce verifică actele prezentate, emite o
decizie de radiere a persoanei juridice dizolvate, consemnând acest fapt în registru.
Bibliografia recomandată:
1. Codul civil al Republicii Moldova 11.06.2002 nr.1107/2002// Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 82-86/661 din 22.06.2002;
2. Legea Republicii Moldova cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a
întreprinzătorilor individuali nr. 220-XVI din 19.10.2007// Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.184-187/711 din 30.11.2007;
3. Cărpenaru St. D., Drept comercial român, ed. a VII-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2011;
4. Comentariul la Codul Civil al Republicii Moldova, Editura ARC, Chişinău, 2005;
5. Baieş S., Roşca N., Dreptul afacerilor, Editura Tipografia centrală, Chişinău, 2005;

11
 6. Lupulescu Ana-Maria, Reorganizarea societăților comerciale în contextul integrării
europene: strategii și cadru juridic, Editura Wolters Kluwer, București, 2008.

12
TEMA 7: INSOLVABILITATEA PERSOANEI JURIDICE CU SCOP LUCRATIV
1. Noțiunea insolvabilității
2. Participanţii la procesul de insolvabilitate
3.Conținutul și desfășurarea procesului de insolvabilitate
4. Falimentul
5. Procedura de restructurare

1. Noțiunea insolvabilității.
Insolvabilitatea este un eveniment sau un fapt juridico-economic important, deoarece poate
marca finalul patologic al unei activităţi economice.
Dispariţia unui debitor insolvabil, având o poziţie însemnată în câmpul economic, reprezintă
fără îndoială o problemă foarte importantă pentru mediul afacerilor.
Insolvabilitatea nu poate fi examinată decât cu luarea în consideraţie a normelor juridice care
reglementează procedurile insolvabilităţii, iar regimul juridic aplicabil persoanelor aflate în stare de
insolvabilitate este, neîndoielnic, unul de interes general, pentru că el determină efecte economico-
financiare însemnate.
Legea insolvabilității este aplicabilă la practica europeană având o abordare unică față de
procedura de insolvabilitate a întreprinderilor.
În acest context, legea prevede un şir de modalități şi un spectru larg de instrumente legale întru
identificarea unei hotărâri în cazul în care întreprinderea insolvabilă poate fi salvată de la lichidare.
Totodată, legea are ca scop să favorizeze şi să ajute întreprinderile care au posibilitate să-şi
redreseze situația în care se află la moment.
Declanşarea procedurilor de insolvabilitate este ultima etapă din partea Serviciului Fiscal de
Stat de a încasa restanţele admise de către agenții economici restanțieri, şi, prin urmare, aceştea
urmează a fi atraşi la răspundere în conformitate cu prevederile legislației în vigoare.
Astfel, actul legislativ de bază ce reglementează iniţierea şi desfăşurarea proceselor de
insolvabilitate este Legea insolvabilităţii nr. 149 din 29.06.2012 (pusă în aplicare începând cu
14.03.2013).
Ca urmare, prin prezenta ne vom referi la aspectele de bază a declanşării proceselor de
insolvabilitate stipulate în Legea insolvabilităţii.
Scopul prezentei legi, conform prevederilor art. 1 alin. (1) al Legii insolvabilității, este
instituirea cadrului juridic privind stabilirea unei proceduri colective pentru satisfacerea creanţelor
creditorilor din contul patrimoniului debitorului, prin aplicarea faţă de acesta a procedurii de
restructurare sau a procedurii falimentului și prin distribuirea produsului finit.
1
 Conform art.2 Legii insolvabilităţii nr.149/2012 insolvabilitatea – situaţie financiară a
debitorului caracterizată prin incapacitatea de a îşi onora obligaţiile de plată, constatată prin act
judecătoresc de dispoziţie.
Procedura de insolvabilitate în Republica Moldovoa se intentează şi se desfăşoară în
concordanţă cu Legea insolvabilităţii nr.149/2012 şi Codul de procedură civilă.
Scopul procesului de insolvabilitate este stipulat la art.1 al legii menţionate şi se rezumă
satisfacerea creanţelor creditorilor din contul patrimoniului debitorului prin aplicarea faţă de acesta a
procedurii de restructurare sau a procedurii falimentului şi prin distribuirea produsului finit.
Modalitățile de realizare a procedurii insolvabilității. Insolvabilitatea se depăşeşte prin proces
judiciar complex care combină în special perioada de observaţie, procedura de insolvabilitate, care
continuă cu procedura de restructurare sau cu procedura falimentului. Modalităţile de realizare a
procedurii insolvabilității sunt - procedura falimentului și procedura de restructurare.
Procedură de restructurare este una dintre procedurile procesului de insolvabilitate care se
aplică debitorului şi care presupune întocmirea, aprobarea, implementarea şi respectarea unui plan
complex de măsuri în vederea remedierii financiare şi economice a debitorului şi achitării datoriilor
acestuia conform programului de plată a creanţelor [art.2, Legea nr.149/2012].
Procedură a falimentului este procedură de insolvabilitate concursuală colectivă şi egalitară
care se aplică debitorului în vederea lichidării patrimoniului acestuia pentru acoperirea pasivului
[art.2, Legea nr.149/2012].
Aplicarea procedurii falimentului are drept consecinţă încetarea activităţii debitorului, urmată
de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.
2. Participanţii la procesul de insolvabilitate
Participanţi la procesul de insolvabilitate sînt: administratorul provizoriu, administratorul
insolvabilităţii, lichidatorul, creditorii, adunarea creditorilor, comitetul creditorilor, debitorul.
Cadrul normativ al Republicii Moldova prevede că persoanele care nu-şi onorează obligaţiile
ajunse la scadenţă din cauza incapacităţii de plată sau supraîndatorire sunt cele împotriva cărora se
intentează procesul de insolvabilitate şi au calitatea de debitor.
Debitor este orice persoană, care are datorii la plata creanţelor scadente, inclusiv a creanţelor
fiscale, împotriva căreia a fost depusă în instanţă de judecată o cerere de intentare unui proces de
insolvabilitate.
În calitate de debitor, reieşind din dispoziţiile legale, pot apărea persoanelor juridice, indiferent
de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare, întreprinzătorilor individuali, inclusiv
titularilor de patentă de întreprinzător, societăţilor de asigurări, fondurilor de investiţii, companiilor
fiduciare, organizaţiilor necomerciale, înregistrate în Republica Moldova.
2
 Statul şi unităţile administrativ-teritoriale, precum şi persoanele juridice de drept public nu sunt
subiecte ale insolvabilităţii.
Drepturile şi obligaţiile debitorului. În procesul de insolvabilitate debitorul dispune de un şir
de drepturi şi obligaţii.
Pornind de la dispoziţiile legale, putem enumera următoarele drepturi ale debitorului:
 de a depune cererea introductivă în situaţia în care există pericolul intrării lui în incapacitate
de plată când, în mod previzibil, nu-şi va putea executa obligaţiile pecuniare la scadenţă;
 de a depune referinţă în cazul în care cererea introductivă este înaintată de creditor;
 de a ataca cu recurs hotărârea de intentare a procesului de insolvabilitate;
 de a desemna un reprezentant în procesul de insolvabilitate;
 de a participa la şedinţele instanţei de insolvabilitate, Adunării creditorilor sau la cele ale
comitetului creditorului;
 de a cere aplicarea procedurii de restructurare.
Obligaţiile debitorului:
 de a depune cererea introductivă, dacă se află în incapacitate de plată sau în stare de
supraîndatorare;
 de a prezenta explicaţii şi informaţii necesare adoptării unei decizii de examinare a cererii
introductive;
 de a participa la şedinţele Adunării creditorilor şi ale comitetului creditorilor, ca să informeze
despre raporturile relevante pentru procesul de insolvabilitate;
de a colabora şi a asista administratorul în executarea atribuţiilor acestuia.
Instanța de insolvabilitate. Legea nr.149/2012 consacră concepția tradițională căreia în
aplicarea procedurilor colective rolul principal revine instanțelor de judecată.
Intervenția instanțelor judecătorești este necesară pentru ocrotirea intereselor generale, dar și
indenspensabilă pentru soluționarea unor aspecte litigioase pe care le implică realizarea procedurii de
insolvabilitate.
Cererea de intentare a procesului de insolvabilitate se examinează de către instanţa de judecată,
în conformitate cu competenţa materială şi teritorială stabilită în Codul de procedură civilă al
Republicii Moldova.
Instanţa împuternicită pentru examinarea procesului de insolvabilitate, conform legislaţiei în
vigoare, este Judecătoria Chișinău, sediul Botanica.
Administratorul și lichidatorul insolvabilităţii. Conform prevederilor art. 25 alin. (1) al Legii
insolvabilității, dacă instanţa de insolvabilitate nu dispune altfel, în perioada de observaţie organele

3
de conducere ale debitorului nu pot emite decizii și nu pot efectua operaţiuni și plăţi fără acordul
administratorului provizoriu, iar persoanele cu drept de reprezentare a debitorului nu pot încheia acte
juridice fără participarea administratorului provizoriu.
Administrator al insolvabilităţii – persoană desemnată, în condiţiile legii, pentru
supravegherea şi/sauadministrarea activității debitorului în perioada de observaţie, în procesul de
insolvabilitate şi/sau pe durata restructurării, în conformitate cu competenţele stabilite de prezenta
lege, al cărei statut juridic este reglementat prin Legea nr. 161/2014 cu privire la administratorii
autorizați.
Art. 25 alin. (2) al Legii insolvabilității prevede că creditorii care au înaintat cerere introductivă
ori administratorul provizoriu pot adresa oricând instanţei de insolvabilitate o cerere pentru a i se
ridica debitorului dreptul de administrare, având ca justificare pierderile continue din patrimoniul
acestuia sau lipsa probabilităţii de realizare a unui plan raţional de activitate a întreprinderii și/ sau
eschivarea acestuia de la executarea atribuţiilor sale.
În baza cererii și a condiţiilor indicate la alin. (2), instanţa de insolvabilitate este în drept să
dispună, printr-o încheiere care poate fi atacată cu recurs de către debitor, ridicarea totală sau parţială
a dreptului debitorului de a administra întreprinderea odată cu desemnarea unui administrator
provizoriu, indicînd și condiţiile de exercitare a conducerii debitorului de către acesta.
Din momentul înlăturării debitorului de la administrarea întreprinderii, atribuţiile de
administrare și de dispoziţie sînt cedate administratorului provizoriu sub supravegherea instanţei de
insolvabilitate (art. 25 alin. (3) al Legii insolvabilității).
Concomitent, conform art. 25 alin. (4) al Legii insolvabilității, instanţa de insolvabilitate
examinează, în cel mult 10 zile lucrătoare, cererea prevăzută la alin. (2) într-o ședinţă la care sînt
citaţi administratorul provizoriu, creditorii care au înaintat cererea introductivă și reprezentantul
debitorului.
În ceea ce privește atribuţiile și drepturile administratorului provizoriu, conform art. 25 alin.
(5) al Legii insolvabilității, ținem să menționăm următoarele:
 întreprinderea de acţiuni pentru a se asigura păstrarea bunurilor debitorului și
integritatea lor;
 examinarea situaţiei economice a debitorului și întocmirea unui raport de verificare a
existenţei temeiurilor de intentare a procesului de insolvabilitate sau de respingere a cererii
introductive;
 supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului;

4
  conducerea integrală, respectiv parţială, a activităţii debitorului în condiţiile legii, cu
respectarea precizărilor stabilite expres de instanţa de insolvabilitate, și în condiţiile de
efectuare a plăţilor curente din contul patrimoniului debitorului;
 sesizarea de urgenţă a instanţei de insolvabilitate în cazul în care constată că nu există
bunuri în patrimoniul debitorului ori că acestea sînt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile
procesului de insolvabilitate;
 verificarea creanţelor și, după caz, formularea de contestaţii la ele, întocmirea tabelului
preliminar al creanţelor;
 încasarea creanţelor, urmărirea încasării creanţelor referitoare la bunurile din
patrimoniul debitorului sau la sumele de bani transferate de către debitor înainte de admiterea
cererii introductive spre examinare;
 încheierea de tranzacţii, stingerea datoriilor, încetarea fidejusiunii, renunţarea la
garanţiile reale cu condiţia confirmării de către instanţa de insolvabilitate;
 primirea remuneraţiei și recuperarea cheltuielilor, confirmate de instanţa de
insolvabilitate, suportate de administratorul provizoriu în activitatea sa;
 solicitarea și primirea gratuită de la participanţii la proces, de la alte persoane,
indiferent de tipul de proprietate și forma juridică de organizare, a informaţiilor și
explicaţiilor necesare pentru exercitarea atribuţiilor sale, precum și de la debitor a
informaţiilor cu privire la veniturile lui și la bunurile ce îi aparţin cu titlu de proprietate,
inclusiv la bunurile ce se află în proprietate comună pe cotepărţi;
 accesul în spaţiile de serviciu ale debitorului și studierea documentelor care se află
acolo;
 adresarea către instanţa de insolvabilitate a solicitării de a dispune participarea
organelor de drept la executarea atribuţiilor sale;
 sesizarea instanţei de insolvabilitate în legătură cu orice problemă care cere soluţionare
din partea ei.
De asemenea, art. 25 alin. (6) al Legii insolvabilității prevede că cuantumul de remunerare a
administratorului provizoriu îl stabilește instanţa de insolvabilitate în mărime fixă, pentru fiecare lună
de activitate efectiv lucrată și confirmată documentar, care nu poate fi mai mică de coeficientul minim
de multiplicare recomandat pentru stabilirea salariilor de funcţie ale conducătorilor încadraţi în
unităţile ce nu aplică sistemul de salarizare bazat pe reţeaua tarifară unică de salarizare, înmulţit la
cuantumul minim garantat al salariului în sectorul real la unităţile cu autonomie financiară.
Concomitent, conform art. 25 alin. (7) al Legii insolvabilității, pentru îndeplinirea atribuţiilor
sale, administratorul provizoriu poate angaja specialiști. Numirea și nivelul remuneraţiei lor se supun
5
aprobării instanţei de insolvabilitate, cu excepţia cazurilor în care se stabilește că remuneraţia se va
face din contul administratorului provizoriu sau al creditorului care a depus cerere introductivă.
Atribuţiile administratorului provizoriu, conform prevederilor art. 25 alin. (8) al Legii
insolvabilității, încetează în momentul desemnării administratorului insolvabilităţii/lichidatorului de
către instanţa de insolvabilitate sau al respingerii cererii introductive în lipsa temeiului de
insolvabilitate.
Totodată, conform prevederilor art. 26 alin. (1) al Legii insolvabilității, prin încheierea de
admitere a cererii introductive spre examinare, instanţa de insolvabilitate dispune administratorului
provizoriu să notifice imediat despre aplicarea măsurilor de asigurare în toate registrele publice,
inclusiv în registrul de stat al persoanelor juridice și în registrul de stat al întreprinzătorilor individuali,
în registrul bunurilor imobile și în alte registre în care se înscriu gajul, băncile, organele cadastrale
teritoriale, autorităţile vamale, oficiile poștale, staţiile de cale ferată, depozitele portuare și vamale,
alte locuri de înmagazinare din circumscripţia în care debitorul își are sediul ori filiale sau
reprezentanţe, pentru a sista orice operaţiune cu bunurile acestuia, cerîndu-le lor să îi predea
corespondenţa debitorului și orice alte comunicări sosite pe adresa lui.
Creditorii și organele acestora. Conform art. 2 al Legii nr.149/2012 creditor este persoană
fizică sau persoană juridică deţinător al unui drept de creanţă asupra patrimoniului debitorului, care
poate face dovada creanţei sale faţă de acest patrimoniu în condiţiile legi.
În funcţie de momentul apariţiei creanţelor, creditorii sunt divizaţi în:
a) creditori chirografari şi creditori garantaţi (creanţele cărora au apărut până la intentarea
procesului);
b) creditori ai masei debitoare (creanţele cărora au apărut după intentarea procesului de
insolvabilitate).
Creditorii garantaţi reprezintă clasa de creditori ale căror creanţe faţă de debitor au apărut
înainte de intentarea procesului de insolvabilitate şi sunt asigurate prin garanţii reale.
Creditor chirografar este creditorul negarantat care, la momentul intentării procesului de
insolvabilitate, are o creanţă patrimonială faţă de debitor.
Creditori chirografari cu creanţe de rang preferenţial sunt cei care au:
- creanţe din dăunarea sănătăţii sau din cauzarea morţii;
- creanţe salariale faţă de angajaţi şi creanţe la remuneraţia datorată, conform drepturilor de
autor;
- creanţele la impozite şi la obligaţii de plată la bugetul public naţional;
- creanţele de restituire (achitare) a datoriilor faţă de rezervele materiale ale statului;
- alte creanţe chirografare care nu sunt de rang inferior.
6
 Creditori chirografari cu creanţe de rang inferior sunt cei care:
- dobânda la creanţele creditorilor chirografari calculată după intentarea procesului;
- amenzile, penalităţile şi alte sancţiuni financiare (pecuniare), precum şi cele cauzate de
neexecutarea obligaţiilor sau din executarea lor necorespunzătoare;
- creanţele din prestaţiile gratuite ale debitorului;
- creanţele legate de rambursarea creditelor de capitalizare şi/sau împrumuturile unui asociat,
acţionar sau membru al debitorului ori ale persoanelor afiliate sau interdependente şi alte asemenea
creanţe.
Creditori ai masei debitoare sunt creditori ale căror creanţe faţă de debitor au apărut după
intentarea procesului de insolvabilitate şi se execută în prealabil, în mod curent, pe măsura apariţiei
lor.
Un rol important în cadrul procesului de insolvabilitate îl joacă formele organizate ale
creditorilor, respectiv adunarea şi comitetul creditorilor. Aceste forme organizate ale creditorilor
constituie partea cea mai activă în desfăşurarea procedurii, cunoscută şi sub denumirea de concursală
Adunarea creditorilor [art.54, Legea nr. 149/2012] este totalitatea creditorilor societăţii
insolvabile ale căror creanţe au fost validate şi înscrise în tabelul de creanţe constituie adunarea
creditorilor.
Dreptul de a participa la adunarea creditorilor îl au şi creditorii garantaţi, şi creditorii masei
debitoare.
În cadrul adunării, creditorii pot elabora o strategie comună de supraveghere şi de control al
activităţii debitorului şi a administratorului, desemnând pe cei mai competenţi pentru a le reprezenta
eficient interesele.
Adunarea creditorilor şi comitetul format de ea sunt organele care exercită, în numele
creditorilor, toate acţiunile împotriva debitorului insolvabil, cu excepţia cazurilor prevăzute expres
când fiecare creditor poate să-şi exercite personal dreptul.
Comitetul creditorilor [art.60, Legea nr. 149/2012] este un organ distinct de adunarea
creditorilor, alcătuit de reprezentanţii tuturor claselor de creditori, instituit de instanţa de judecată
până la prima adunare a creditorilor sau nemijlocit de către adunarea creditorilor în prima şedinţă,
dacă instanţa de judecată n-a creat acest organ.
În cazul în care comitetul creditorilor a fost instituit de către instanţa de judecată până la
convocarea adunării creditorilor, ultima este în drept să menţină sau să modifice componenţa
comitetului, precum şi să decidă asupra dizolvării lui.
După intentarea procesului de insolvabilitate şi până la prima adunare a creditorilor, instanţa de
insolvabilitate poate institui, în raport cu numărul creditorilor din tabelul preliminar de creanţe, un
7
comitet al creditorilor din 3 sau 5 reprezentanţi ai creditorilor cu cele mai mari ca valoare creanţe
garantate sau creanţe chirografare.
Dacă, din cauza numărului restrâns de creditori, instanţa de insolvabilitate nu consideră
necesară constituirea unui comitet al creditorilor, atribuţiile acestuia vor fi exercitate de adunarea
creditorilor sau de un reprezentant al creditorilor desemnat de adunare sau, după caz, numit de instanţa
de insolvabilitate.
Comitetul creditorilor se subordonează adunării creditorilor şi este supravegheat de instanţa de
insolvabilitate. El prezintă adunării creditorilor şi, după caz, instanţei de insolvabilitate dare de seamă
privind activitatea sa din perioada de raportare. În cursul derulării procedurii, instanţa de
insolvabilitate poate cere asistenţa comitetului creditorilor sau a unui delegat al acestuia. Comitetul
creditorilor trebuie să se informeze cu privire la mersul afacerilor şi să verifice documentele de
evidenţă contabile, soldul şi rulajul banilor în conturile de acumulare.

3.Conținutul și desfășurarea procesului de insolvabilitate

Legea nr. 149/2012 reglementează actele şi operaţiunile care alcătuiesc conţinutul şi
desfăşurarea procedurii de insolvabilitate.
Procedura insolvabilității se deschide în temeiul cererilor introductive ale persoanelor
îndreptăţite, în principal, debitorul şi creditorii. Dacă sunt îndeplinite cerinţele legii, instanța de
insolvabilitate dispune deschiderea procedurii insolvabilității, precum şi măsurile necesare pentru
cunoaşterea situaţiei debitorului, a cauzelor şi împrejurărilor care au dus debitorul în stare de
insolvabilitate, în vederea stabilirii procedurii aplicabile: procedura generală sau procedură
simplificată.
Intentarea procesului de insolvabilitate. Procedura insolvenței începe pe baza unei cereri
introdusă la instanța de judecată competentă de către persoanele prevăzute de lege.
Intentarea unui proces de insolvabilitate presupune existenţa unui temei.
Temeiul general de intentare a unui proces de insolvabilitate constă în incapacitatea de plată a
debitorului.
Temeiul special de intentare a unui proces de insolvabilitate constă în supraîndatorarea
debitorului în cazul în care acesta este persoană juridică responsabilă de creanţele creditorilor în
limitele patrimoniului său.
În acest caz, la baza evaluării patrimoniului debitorului trebuie pusă continuarea activităţii lui
dacă acest fapt este posibil.

8
 Potrivit art. 12 din Legea nr. 149/2012, procedura insolvabilității este deschisă printr-o cerere
adresată instanței de judecată de către debitor sau de către creditori, precum şi de orice alte persoane
sau instituţii prevăzute expres de lege.
Prin urmare, în principal, procedura insolventei se deschide prin cererea debitorului sau cererea
creditorilor.
Înaintarea cererii de către debitor. Debitorul este în drept să depună cererea introductivă în
situaţia în care există pericolul intrării lui în incapacitatea de plată, când în mod previzibil nu-şi va
putea executa obligaţiile pecuniare ajunse la scadenţă.
Dreptul de a depune cerere introductivă în numele debitorului conform art. 13 din Legea nr.
149/2012, în cazul în care acesta nu este persoană fizică, îl au: organul executiv, persoana care, în
conformitate cu legislaţia în vigoare, deţine dreptul de reprezentare a debitorului, asociaţii cu
răspundere nelimitată şi lichidatorii debitorului.
Cererea debitorului cuprinde o manifestare de voinţă, cu intenţia de a produce efecte juridice:
a declanşa procedura insolvabilităţii. Manifestarea de voinţă a debitorului constituie o mărturisire
despre situaţia sa de încetare a plăţilor.
În doctrina juridică s-a arătat în mod judicios că mărturisirea debitorului nu înseamnă
recunoaşterea creanţelor creditorilor, chiar dacă trebuie să le indice, deoarece el a urmărit să dea
consecinţe juridice încetării plăţilor.
Înaintarea cererii de către creditor. Începerea procedurii insolvabilității are loc, de obicei, la
inițiativa creditorilor. Acest lucru este firesc, deoarece încetarea plăților de către debitor are
consecințe directe și imediate asupra patrimoniului acestora.
Creditorul poate depune cerere introductivă dacă are un interes legitim în intentarea procesului
de insolvabilitate şi îşi poate argumenta creanţele şi temeiurile de intentare a procesului de
insolvabilitate.
Dacă cererea introductivă este admisă spre examinare, instanţa de insolvabilitate este datoare
să îl audieze pe debitor.
Creditorul nu este în drept să iniţieze proces de insolvabilitate în cazul în care debitorul se află
în proces de restructurare, cu excepţia cazului în care creanţa a apărut după intentarea procesului.
Creditorul depune cerere introductivă numai după notificarea prealabilă a debitorului.
Notificarea prealabilă se consideră făcută dacă, până la depunerea cererii introductive, debitorul a
fost informat de către creditor sau de executorul judecătoresc, sau, în cazurile prevăzute expres de
Codul fiscal, de către organele abilitate despre faptul că se află în întârziere ori despre înaintarea spre
executare a titlului executoriu sau a unui alt document echivalent lui în condiţiile prevăzute expres de
Codul de executare
9
 Odată admiterea spre examinare a cererii introductive, instanţa de insolvabilitate emite o
încheiere prin care dispune punerea sub observaţie a debitorului prin desemnarea unui administrator
provizoriu şi aplică măsuri de asigurare a creanţelor creditorilor.
Dacă în cererea introductivă debitorul declară că se află în stare de insolvabilitate şi îşi exprimă
intenţia de a lichida sau de a îşi restructura activitatea, instanţa de judecată va adopta, în cel mult 10
zile lucrătoare, cu citarea debitorului, o hotărâre de intentare a procesului de insolvabilitate fără drept
de recurs, obligându-l, după caz, să prezinte un plan al procedurii de restructurare.
Perioada de observaţie. Introducerea în instanța de judecată a unei cereri privind procedura
insolvabilității asupra debitorului reclamă luarea măsurilor necesare pentru soluționarea cererii. O
primă măsură este punerea sub observaţie a debitorului prin desemnarea unui administrator
provizoriu.
În perioada de observaţie, debitorul poate să continue activităţile curente şi să efectueze plăţi
către creditorii cunoscuţi, care se încadrează în condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii curente,
sub supravegherea administratorului provizoriu, dacă nu i s-a ridicat dreptul de administrare, ori sub
conducerea administratorului provizoriu, dacă i s-a ridicat dreptul de administrare.
Activităţi curente sînt tranzacţiile şi operaţiunile financiare propuse de către debitor pentru a fi
efectuate în perioada de observaţie, în cursul normal al activităţii economice, cum ar fi:
a) continuarea activităţilor contractate, conform obiectului de activitate;
b) efectuarea operaţiunilor de încasări şi de plăţi aferente acestora;
c) asigurarea finanţării cheltuielilor curente.
Actele, operaţiunile şi plăţile care depăşesc condiţiile enumerate mai sus vor putea fi autorizate
şi/sau efectuate de administratorul provizoriu numai cu aprobarea prealabilă a instanţei de
insolvabilitate, care se va expune în acest sens printr-o încheiere motivată emisă în cel mult 5 zile de
la data primirii cererii de aprobare, care poate fi atacată cu recurs în condiţiile legii.
Nici un furnizor de servicii – electricitate, gaze naturale, apă, servicii telefonice sau altele
asemenea – nu are dreptul, în perioada de observaţie, să schimbe, să refuze ori să întrerupă temporar
un astfel de serviciu către debitor sau către patrimoniul debitorului în cazul în care acesta are calitatea
de consumator captiv, potrivit legii.
Dispunerea măsurilor de asigurare [art.24, Legea nr.149/2012]. După ce primeşte cererea
introductivă spre examinare, instanţa de insolvabilitate aplică măsurile necesare pentru a preveni
modificarea stării în care se aflau bunurile debitorului în perioada de până la intentarea procesului de
insolvabilitate.
Instanţa de insolvabilitate aplică următoarele măsuri de asigurare:

10
 a) numeşte un administrator provizoriu şi obligă debitorul ca în perioada de observaţie deciziile
privind gestionarea patrimoniului să fie luate doar cu acordul prealabil al administratorului
provizoriu;
b) la cererea motivată a creditorilor sau administratorului provizoriu ori din oficiu, dispune
înlăturarea debitorului de la gestionarea patrimoniului;
c) pune sub sechestru bunurile debitorului şi corespondenţa lui comercială;
d)suspendă urmăririle individuale ale creditorilor şi executările silite asupra bunurilor
debitorului, precum şi curgerea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a creanţelor acestora
contra debitorului;
e) pune sub interdicţie înstrăinarea de către debitor a bunurilor sale ori decide ca acestea să
poată fi înstrăinate doar cu învoirea expresă a administratorului provizoriu.
De asemenea instanţa de insolvabilitate poate dispune aducerea silită a debitorului spre audiere.
Dacă debitorul nu este persoană fizică, aceste măsuri sînt aplicate reprezentanţilor lui.
La cererea motivată a debitorului, instanţa de insolvabilitate poate să suspende, ca măsură de
asigurare, curgerea dobânzilor, a majorărilor sau a penalităţilor de orice fel, sau a oricăror alte
cheltuieli aferente creanţelor născute anterior perioadei de observaţie.
Măsurile de asigurare acţionează până la data intentării procesului de insolvabilitate sau până
la data respingerii cererii introductive, precum şi odată cu încheierea unei tranzacţii în modul stabilit
de Legea nr.149/2012.
Dacă instanţa de insolvabilitate nu dispune altfel, în perioada de observaţie organele de
conducere ale debitorului nu pot emite decizii şi nu pot efectua operaţiuni şi plăţi fără acordul
administratorului provizoriu, iar persoanele cu drept de reprezentare a debitorului nu pot încheia acte
juridice fără participarea administratorului provizoriu.
Creditorii care au înaintat cerere introductivă ori administratorul provizoriu pot adresa oricând
instanţei de insolvabilitate o cerere pentru a i se ridica debitorului dreptul de administrare, având ca
justificare pierderile continue din patrimoniul acestuia sau lipsa probabilităţii de realizare a unui plan
raţional de activitate a întreprinderii şi/sau eschivarea acestuia de la executarea atribuţiilor sale.
Notificarea aplicării măsurilor de asigurare. Prin încheierea de admitere a cererii introductive
spre examinare, instanţa de insolvabilitate dispune administratorului provizoriu să notifice imediat
despre aplicarea măsurilor de asigurare în toate registrele publice, pentru a sista orice operaţiune cu
bunurile acestuia, cerându-le lor să îi predea corespondenţa debitorului şi orice alte comunicări sosite
pe adresa lui.

11
 În cel mult 10 zile lucrătoare de după desemnare, administratorul provizoriu trimite notificări
tuturor creditorilor din evidenţa contabilă pentru înaintarea creanţelor certe şi exigibile asupra
patrimoniului debitorului şi prezentarea unei referinţe asupra cererii introductive.
Executarea măsurilor de asigurare în perioada de observație. După desemnare,
administratorul provizoriu întocmeşte şi prezintă instanţei de insolvabilitate, în termenul stabilit de
aceasta, care nu va putea depăşi 45 de zile lucrătoare de la desemnarea sa, un raport cu privire la
executarea măsurilor de asigurare, prin care să propună fie intentarea procedurii de restructurare, fie
intentarea procedurii simplificate a falimentului, ori prin care să constate solvabilitatea debitorului şi
încetarea procesului.
În funcţie de circumstanţele cauzei pe motive temeinice, instanţa poate prelungi termenul
prevăzut cu cel mult 15 zile lucrătoare. În cadrul şedinţei de judecată, după ascultarea participanţilor
la proces, instanţa va adopta o hotărâre prin care aprobă sau respinge, după caz, concluziile raportului
supus dezbaterii, cu dispunerea, prin aceeaşi hotărâre, a intentării procesului de insolvabilitate sau a
intentării procedurii simplificate a falimentului debitorului, sau va respinge cererea introductivă.
Tabelul preliminar al creanțelor. Creanţele faţă de patrimoniul debitorului vor fi înregistrate
de administratorul provizoriu într-un tabel preliminar al creanţelor în funcţie de datele evidenţei
contabile a debitorului şi în baza cererilor de admitere a creanţelor înaintate instanţei de către
creditorii ale căror creanţe sînt anterioare datei de admitere a cererii introductive spre examinare.
Termenul-limită de depunere de către creditori în instanţa de insolvabilitate a referinţei asupra
cererii introductive şi a cererii de admitere a creanţelor asupra patrimoniului debitorului va fi de
maximum 30 de zile calendaristice de la data notificării. Termenul de verificare şi de consemnare a
creanţelor în tabelul preliminar al creanţelor este de 15 zile lucrătoare.
Ca rezultat al verificării, administratorul provizoriu va întocmi şi va înregistra în instanţa de
insolvabilitate, odată cu raportul ori separat, şi tabelul preliminar al creanţelor cuprinzând toate
creanţele asupra patrimoniului debitorului, precizând că sînt: chirografare, garantate, sub condiţie,
scadente sau nescadente şi arătând pentru fiecare numele/denumirea creditorului, suma solicitată de
creditor şi suma acceptată de administratorul provizoriu.
Creanţele introduse de administratorul provizoriu în tabelul preliminar se atribuie masei credale
cu titlu provizoriu fără drept de vot.
Perioada provizorie a creanţelor durează până la data confirmării lor în şedinţa de validare a
creanţelor în cadrul procesului de insolvabilitate sau al procedurii simplificate a falimentului, cu
înregistrarea acestora în tabelul definitiv al creanţelor.

12
 Creanţele incluse în tabelul preliminar nu se contestă. Ele pot fi contestate după intentarea
procesului de insolvabilitate sau a procedurii simplificate a falimentului doar dacă au fost incluse în
tabelul definitiv.
Hotărârea instanţei de insolvabilitate. Termenul de examinare a cauzei de intentare a
procesului de insolvabilitate este de cel mult 60 de zile lucrătoare de la data admiterii cererii
introductive spre examinare. În funcţie de circumstanţele cauzei şi de motivele temeinice, instanţa de
insolvabilitate poate decide majorarea termenului de examinare a cauzei cu 15 zile lucrătoare.
După judecarea cererii introductive, instanţa de insolvabilitate adoptă una din următoarele
hotărâri:
a) se constată insolvabilitatea debitorului şi i se intentează proces de insolvabilitate;
b)se constată insolvabilitatea debitorului şi i se intentează procedură simplificată a falimentului;
c) se intentează procedură accelerată de restructurare a debitorului;
d) se respinge cererea introductivă şi se refuză intentarea unui proces de insolvabilitate faţă de
debitor.
Instanţa de insolvabilitate poate dispune totodată, prin încheiere, încetarea procesului judiciar
în cazul încheierii unei tranzacţii sau al retragerii cererii introductive, precum şi în alte condiţii
stabilite de lege.
Deschiderea procedurii insolvabilității și efectele deschiderii procedurii. Prin hotărârea de
intentare a procedurii de insolvabilitate, instanţa de insolvabilitate dă apreciere concluziilor din
raportul administratorului provizoriu, prevede mărimea revendicărilor asupra cărora obiecţiile
debitorului şi/sau ale creditorilor au fost respinse ori considerate ca fiind întemeiate, desemnează
administratorul insolvabilităţii şi instituie, după caz, comitetul creditorilor.
Informarea asupra stării de insolvabilitate a debitorului. Dispozitivul hotărârii trebuie să
conţină notificarea intentării procedurii de insolvabilitate care va cuprinde: termenul-limită de
înregistrare a cererii de admitere a creanţelor, în vederea întocmirii tabelului definitiv, care va fi de
până la 45 de zile calendaristice de la data intentării procedurii, precum şi un apel special adresat
creditorilor garantaţi de a preciza neîntârziat bunurile asupra cărora deţin un drept de preferinţă;t
ermenul de verificare a creanţelor, de întocmire şi de comunicare a tabelului lor definitive.
Prin hotărâre de intentare a procedurii de insolvabilitate, instanţa de insolvabilitate dă dispoziţii
instituţiilor financiare la care debitorul are disponibil în conturi să nu dispună de acestea fără un ordin
al administratorului insolvabilităţii/lichidatorului. Încălcarea dispoziţiilor judecătoreşti atrage
răspunderea instituţiilor financiare pentru prejudiciul adus, precum şi o amendă judiciară de 10% din
suma operată.

13
 Din momentul intentării procedurii de insolvabilitate:
a) activitatea organelor de conducere ale debitorului se suspendă;
b) achitările cu debitorul se fac numai prin contul bancar de acumulare, gestionat de
administratorul insolvabilităţii/lichidator;
c) orice garanţie de executare a obligaţiilor se acordă numai de către administratorul
insolvabilităţii/lichidator, cu autorizarea adunării sau a comitetului creditorilor;
d) sechestrarea patrimoniului debitorului, alte măsuri de asigurare sau de limitare a debitorului,
administratorului insolvabilităţii/lichidatorului în dreptul de administrare şi de valorificare a masei
debitoare aplicate de alte instanţe de judecată sau de organele abilitate în acest sens se anulează de
drept şi se aplică în exclusivitate numai de către instanţa de judecată care a intentat procedura de
insolvabilitate;
e) asociaţii (acţionari, membri) debitorului nu au dreptul la separarea cotei de participaţie din
masa debitoare în legătură cu ieşirea sau cu excluderea debitorului din lista asociaţilor (acţionarilor,
membrilor) sau la partajarea averii lui;
f) răscumpărarea sau procurarea de către debitor a acţiunilor plasate, sau achitarea contravalorii
părţii de participaţie este interzisă;
g) achitarea dividendelor, efectuarea altor plăţi legate de valorificarea hârtiilor de valoare,
achitarea veniturilor pe cotele de participaţie, distribuirea profitului între asociaţii (membrii)
debitorului sînt interzise.
Asigurarea integrității masei debitoare, După intentarea procedurii de insolvabilitate sau a
procedurii simplificate a falimentului, administratorul şi/sau lichidatorul vor lua neîntârziat în primire
şi administrare toate bunurile care aparţin masei debitoare.
Administratorul/lichidatorul, în baza hotărârii de intentare a procedurii de insolvabilitate şi/sau
a încheierii instanţei de insolvabilitate, impune, prin executare silită, predarea bunurilor aparţinând
masei debitoare care se găsesc la debitor sau la terţi, cu evacuarea forţată a persoanelor care le deţin
în posesie sub orice formă.
În baza actului judecătoresc, administratorul/lichidatorul va dispune prin ordin intrarea,
reţinerea, ridicarea, eliberarea, evacuarea, instalarea, sigilarea şi sechestrarea bunurilor incluse în
masa debitoare.
Comitetul creditorilor dispune asupra locului de păstrare a valorilor mobiliare şi a lucrurilor de
preţ, stabilind obligativitatea depunerii mijloacelor băneşti în bănci, inclusiv a numerarului în monedă
naţională şi valută străină.
În același context, administratorul insolvabilităţii/lichidatorul trebuie să întocmească un
inventar al tuturor bunurilor corporale şi incorporale care aparţin masei debitoare.
14
 Inventarul este întocmit de o comisie de inventariere constituită de administratorul
insolvabilităţii/lichidator din reprezentanţi ai creditorilor sau din specialişti/experţi în domeniu, în
prezenţa debitorului, dacă nu se cauzează o întârziere dezavantajoasă.
Actul de inventar este semnat de administratorul insolvabilităţii/ lichidator, de membrii
comisiei de inventariere şi, după caz, de către debitor prin reprezentantul său desemnat în procedura
de insolvabilitate.
În urma intentării procedurii de insolvabilitate sau a iniţierii procedurii simplificate a
falimentului, administratorul insolvabilităţii/lichidatorul va întocmi şi va înregistra la instanţa de
insolvabilitate un tabel definitiv al creanţelor împotriva patrimoniului debitorului născute până la data
intentării procedurii de insolvabilitate sau a iniţierii procedurii simplificate a falimentului, precizând
temeiul, valoarea şi rangul lor, indicând pentru fiecare numele/denumirea creditorului, suma solicitată
de creditor, suma acceptată de administratorul insolvabilităţii/lichidator după verificare.
Tabelul definitiv al creanţelor se aprobă la şedinţa de validare. În același context,
administratorul insolvabilităţii/lichidatorul trebuie să efectueze, într-un raport, o evaluare
sistematizată, de ansamblu, a bunurilor, în care se vor specifica şi se vor juxtapune bunurile din masa
debitoare şi obligaţiile debitorului.
Rapoartarea administratorului insolvabilității privind situația economică a debitorului.
Administratorul insolvabilităţii va întocmi şi va supune adunării creditorilor, în termenul stabilit de
instanţa de insolvabilitate, un raport asupra stării economice şi a cauzelor care au condus la
insolvabilitatea debitorului, menţionând persoanele cărora le-ar fi imputabilă această situaţie.
În raport se va indica existenţa posibilităţii reale de menţinere, în totalitate sau parţial, a
întreprinderii debitorului şi de aplicare a planului ori, după caz, motivele care nu permit restructurarea
şi, în acest caz, va propune intrarea în faliment.
Dacă va concluziona în raport că activitatea debitorului poate fi redresată în baza unui plan,
administratorul insolvabilităţii va trebui să precizeze dacă recomandă ca planul să fie cel propus de
debitor, dacă, la cererea debitorului, colaborează la întocmirea acelui plan sau dacă intenţionează să
propună un alt plan singur sau împreună cu unul sau mai mulţi creditori.
O copie de pe raport se va depune la instanţa de insolvabilitate şi se va comunica debitorului.
La adunarea de raportare, creditorii pun în discuţie raportul administratorului insolvabilităţii şi
adoptă, una din următoarele hotărâri:
a) de intentare a procedurii de restructurare a debitorului;
b) de intentare a procedurii falimentului.
În cazul în care adunarea creditorilor de raportare hotărăşte restructurarea debitorului,
hotărârea se confirmă în cel mult 5 zile de către instanţa de insolvabilitate, care, prin încheiere
15
motivată, dispune intentarea procedurii de restructurare şi stabileşte un termen, de cel mult 30 de zile
de la emiterea încheierii, de propunere a planului procedurii de restructurare.
4. Falimentul
Procedura falimentului privește deopotrivă, atât procedura simplificată cât și, în condițiile Legii
nr.149/2012, procedura generală.
Falimentul se aplică în cazurile prevăzute de lege și are drept scop prefacerea în bani a bunurilor
din averea debitorului, în vederea satisfacerii creanțelor creditorilor.
Procedura generală a falimentului – procedură de insolvabilitate concursuală colectivă şi
egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării patrimoniului acestuia pentru acoperirea
pasivului.
Procedura falimentului constă într-un ansamblu de acte juridice și operațiuni care privesc:
 hotărârea de intentare în faliment;
 stabilirea masei active;
 efectuarea lichidării bunurilor din averea debitorului;
 distribuirea sumelor de bani realizate din lichidarea bunurilor din averea debitorului;
închiderea procedurii falimentului.
Cazurile de aplicare a procedurii falimentului. Instanţa de insolvabilitate decide prin încheiere
intrarea imediată în faliment, dar nu mai târziu de 5 zile lucrătoare, în următoarele cazuri [art.115,
Legea nr.149/2012]:
a) debitorul nu şi-a declarat intenţia de a se restructura sau este decăzut din dreptul de a propune
un plan al procedurii de restructurare, iar creditorii nu cer restructurarea lui;
b) niciunul dintre participanţii la procedură nu a propus un plan al procedurii de restructurare,
în condiţiile şi termenele stabilite de prezenta lege, sau niciunul dintre planurile propuse nu a fost
acceptat şi confirmat;
c) debitorul şi-a declarat intenţia de a se restructura, dar nu a propus în termen un plan de
restructurare ori planul lui nu a fost acceptat şi confirmat;
d) obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sînt îndeplinite în condiţiile stipulate în
planul confirmat sau activitatea debitorului desfăşurată pe parcursul restructurării aduce pierderi
masei debitoare;
e) adunarea creditorilor a aprobat raportul administratorului insolvabilităţii în care se propune
intrarea debitorului în faliment.
În cazurile prevăzute de art.115(1) din Legea nr.149/2012 din instanţa de insolvabilitate va
pronunţa, prin încheierea de intrare în faliment, dizolvarea societăţii debitoare şi va dispune:
a) desemnarea unui lichidator, stabilirea atribuţiilor acestuia;
16
 b) valorificarea şi lichidarea masei debitoare.
Desemnarea lichidatorului. În cazul în care dispune trecerea la faliment, instanţa de
insolvabilitate va desemna un lichidator propus de adunarea creditorilor, aplicând în modul
corespunzător dispoziţiile art. 63–73 din Legea nr.149/2012.
Atribuţiile administratorului insolvabilităţii încetează la momentul în care instanţa stabileşte
atribuţiile lichidatorului. Poate fi desemnat lichidator administratorul insolvabilităţii desemnat
anterior. În temeiul dispoziției cuprinse în încheierea de întentare, lichidatorul va notifica întrarea în
procedura falimentului ce urmează să fie publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Valorificarea masei debitoare. După intentarea procedurii falimentului, lichidatorul valorifică
şi/sau lichidează neîntârziat, în condiţii cât mai avantajoase şi în timpul cel mai potrivit, masa
debitoare numai cu acordul expres al comitetului creditorilor sau al adunării creditorilor, după caz.
Termenul de valorificare şi/sau de lichidare a masei debitoare nu va depăşi 2 ani de la intentarea
procedurii falimentului. Dacă, după expirarea termenului indicat, se constată masă debitoare
nevalorificată, aceasta va fi vândută neîntârziat de către lichidator la licitaţie cu reducere, fără acordul
adunării creditorilor sau al comitetului creditorilor. Efectuarea lichidării bunurilor din patrimoniul
debitorului.
În vederea obţinerii sumelor de bani necesare pentru plata creanţelor creditorilor, bunurile din
averea debitorului sunt supuse lichidării. Aceste bunuri sunt lichidate prin vânzarea lor, în condiţiile
stabilite de Legea nr.149/2012.
Pentru realizarea lichidării, bunurile trebuie evaluate. Operaţiunea se realizează de un evaluator,
angajat de către lichidator, în numele debitorului, sau de către un evaluator propriu al lichidatorului.
În acest din urmă caz este necesar acordul comitetului creditorilor. Reglementările noi detaliază
procedura valorificării rapide a masei debitoare, stabilindu-se termene procesuale stricte pentru
acțiuni procesuale concrete. În cel mult 10 zile de la data finalizării procesului de evaluare a masei
debitoare, lichidatorul prezintă comitetului sau adunării creditorilor un raport despre evaluarea
bunurilor şi metoda lor de valorificare, precizându-se modul de vânzare: în bloc sau individual, prin
licitaţie publică, concurs sau negocieri directe, ori într-o combinaţie a acestor moduri. Dacă, pe
parcursul a 15 zile din data prezentării raportului, comitetul creditorilor sau adunarea creditorilor nu
s-a expus sau nu aprobă propunerile de valorificare a masei debitoare înaintate de lichidator, acesta
este în drept să se adreseze instanţei de insolvabilitate pentru confirmarea acestor propuneri.
În acest caz, odată cu aprobarea raportului, valorificarea masei debitoare se face sub controlul
instanţei de insolvabilitate. Sunt detaliate regulile de petrecere a licitației primare, licitației repetate,
licitației cu reducere, vânzării prin concurs și vânzării prin negocieri directe, precum și modalitățile

17
de vânzare în funcție de tipul bunului (valori mobiliare; cote părți din capitalul social; poprirea și
vânzarea bunului litigios sau cesiunea creanței; vânzarea întreprinderii etc.).
În cazul bunurilor grevate cu garanții, creditorul garantat care intenţionează să-şi valorifice
garanţia va înştiinţa administratorul insolvabilităţii/lichidatorul despre acest lucru, arătând prin
notificare condiţiile şi modalitatea de valorificare şi/sau de vânzare a bunului afectat cu garanţie,
precum şi preţul de vânzare după o expertiză a valorii lui. Odată cu primirea notificării,
administratorul insolvabilităţii/lichidatorul este îndreptăţit să procedeze la valorificarea şi/sau la
vânzarea bunului grevat cu garanţie în condiţiile expuse de creditorul garantat. Administratorul
insolvabilităţii/ lichidatorul se poate opune valorificării şi/sau vânzării bunului grevat cu garanţie
numai dacă acestea contravin legii. Dacă, în termen de 3 luni de la iniţierea procedurii de vânzare,
bunul grevat cu garanţie nu s-a putut înstrăina, creditorul garantat este în drept să preavizeze
transmiterea bunului în posesia sa pentru valorificare. Una dintre posibilităţile de valorificare constă
în trecerea bunului în proprietate creditorului garantat în contul creanţei, dacă bunul nu s-a vândut la
licitație sau prin concurs. Dacă bunul a fost preluat la un preț mai mic decât creanţa, creditorul
garantat poate să îşi satisfacă diferenţa ca simplu creditor chirografar.
Depunerea sumelor de bani rezultate din vânzarea bunurilor din patrimoniul debitorului.
Sumele de bani obţinute din vânzarea bunurilor din patrimoniul debitorului sunt destinate a fi
distribuite creditorilor. Până la realizarea acestei operaţiuni, sumele obţinute din vînzare se
consemnează în conturile de acumulare indicate de administratorul insolvabilităţii/lichidator.
Distribuirea sumelor realizate în urma lichidării. După ce bunurile din patrimoniul debitorului
au fost lichidate, adică au fost prefăcute în bani, urmează distribuirea sumelor realizate între creditori.
În vederea realizării distribuirii, lichidatorul trebuie să întocmească un raport asupra operaţiunilor de
lichidare efectuate şi un plan de distribuire a sumelor de bani între creditori[art.150(2), Legea
nr.149/2012].
Încetarea procesului de insolvabilitate [art.175, Legea insolvabilităţii nr.149/2012]. După
terminarea distribuţiei finale a masei debitoare, instanţa de insolvabilitate pronunţă o hotărâre de
încetare a procesului de insolvabilitate şi de radiere a debitorului din registru. Dispozitivul hotărârii
de încetare a procesului de insolvabilitate urmează să fie publicat în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova. Din momentul radierii, se consideră că debitorul este lichidat.
Procedura simplificată a falimentului [art.134-138, Legea insolvabilităţii nr.149/2012]
Procedură simplificată a falimentului – procedură prin care debitorul intră direct în procedura
falimentului după o perioadă de observaţie sau odată cu intentarea procedurii de insolvabilitate.
Procedura simplificată a falimentului se aplică debitorilor aflaţi în stare de insolvabilitate care
se încadrează în una din următoarele categorii:
18
 - întreprinzători individuali şi gospodării ţărăneşti (de fermier), titulari ai patentei de
întreprinzător;
- persoane juridice care nu deţin niciun bun în patrimoniul lor ori ale căror bunuri sînt
insuficiente pentru a acoperi cheltuielile procesului şi niciun creditor sau terţ nu se oferă să avanseze
ori să garanteze sumele corespunzătoare;
- societăţi comerciale şi necomerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive;
- debitori care nu sînt îndreptăţiţi să beneficieze de procedura de restructurare prevăzută în
prezenta lege.
Dacă debitorul se încadrează în una dintre categoriile enumerate mai sus instanţa de
insolvabilitate, odată cu intentarea procedurii de insolvabilitate, poate să dispună iniţierea procedurii
simplificate a falimentului şi dizolvarea debitorului.
Totodată, prin hotărârea de iniţiere a procedurii simplificate a falimentului, instanţa de
insolvabilitate va dispune:
a) ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
b) desemnarea lichidatorului, stabilirea atribuţiilor acestuia, în conformitate cu criteriile
aprobate de lege;
c) predarea în cel mult 5 zile lucrătoare a gestiunii patrimoniului de la debitorul/administratorul
provizoriu către lichidator împreună cu documentele de constituire a societăţii; cu procesele-verbale
ale adunărilor generale ale asociaţilor (membrilor, acţionarilor, creditorilor); cu certificatul
înregistrării de stat al întreprinderii; cu documentele ce confirmă drepturile societăţii asupra
patrimoniului ei; cu registrele societăţii; cu avizele, actele auditorului şi ale organelor administrării
fiscale; cu documentele interne, ştampila, documentele contabile ale debitorului, precum şi cu tabelul
preliminar al creanţelor, întocmit de administratorul provizoriu sau cu o listă întocmită de debitor ce
va cuprinde numele şi adresele creditorilor şi creanţele acestora de la data intrării în faliment,
indicîndu-se cele născute după deschiderea procedurii;
d) notificarea intentării procedurii de insolvabilitate şi intrării debitorului în procedura
falimentului, care va cuprinde:
– termenul-limită, pentru creditori, de înregistrare a cererii de validare a creanţelor pentru
întocmirea tabelului definitiv, care va fi de cel mult 45 de zile calendaristice de la data intrării în
procedura simplificată a falimentului, precum şi un apel special, adresat creditorilor garantaţi, de a
preciza neîntârziat bunurile asupra cărora deţin un drept de preferinţă;
– termenul de verificare a creanţelor de către lichidator, de întocmire şi de comunicare a
tabelului lor definitiv, care nu va depăşi 15 zile lucrătoare de la expirarea termenului prevăzut la
înaintarea creanţelor;
19
 – data, ora şi locul şedinţei de validare a creanţelor, care nu va depăşi 30 de zile calendaristice
de la expirarea termenului prevăzut la liniuţa a doua.
Prin hotărârea de deschidere a procedurii, instanţa de insolvabilitate obligă lichidatorul să
efectueze notificările corespunzătoare la organile ablitate şi să prezinte, în termen de 15 zile lucrătoare
de la data consolidării tabelului definitiv, instanţei de insolvabilitate spre aprobare un proiect al
bilanţului de lichidare care să reflecte valoarea activelor sau actul de carenţă a acestora, inclusiv
creanţele confirmate şi datoriile care se află pe rol în instanţa de judecată.
Hotărârea de intentare a procedurii simplificate de faliment devine executorie din momentul
pronunţării, dar poate fi contestată cu recurs. Dispozitivul hotărârii se publică în termen de 10 zile
din data adoptării în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Lichidarea debitorului. Odată cu adoptarea hotărârii de intentare a procedurii de insolvabilitate
cu iniţierea procedurii simplificate a falimentului, lichidatorul notifică despre desemnarea sa organul
care a efectuat înregistrarea de stat a debitorului, anexând hotărârea instanţei de insolvabilitate.
Îndată după preluarea funcţiei, lichidatorul, în comun cu reprezentantul debitorului, iar în lipsa
acestuia, în comun cu preşedintele comitetului creditorilor, iar dacă un astfel de comitet nu a fost
desemnat, în comun cu un reprezentant al creditorilor desemnat de instanţa de insolvabilitate, face şi
semnează inventarul şi bilanţul în care constată situaţia exactă a activului şi a pasivului.
În termen de 15 zile de la data consolidării tabelului definitiv al creanţelor validate sau imediat
după valorificarea masei debitoare în cazul în care aceasta există, lichidatorul prezintă instanţei de
insolvabilitate spre aprobare un proiect al bilanţului de lichidare, raportul final şi, după caz, actul de
carenţă a masei debitoare. După ce instanţa de insolvabilitate aprobă raportul final al lichidatorului şi
bilanţul de lichidare, acesta va trebui să facă distribuirea finală a tuturor fondurilor din patrimoniul
debitorului. Fondurile nereclamate în termen de 30 de zile de către cei îndreptăţiţi vor fi stinse prin
consemnare şi depuse de către lichidator la bancă sau la notar. După ce fondurile sau bunurile din
patrimoniul debitorului au fost distribuite, iar fondurile nereclamate au fost consemnate la bancă sau
la notar, instanţa de insolvabilitate, în baza cererii lichidatorului, închide prin hotărâre procedura
falimentului şi radiază debitorul din registrul de stat al persoanelor juridice şi din registrul de stat al
întreprinzătorilor individuali.
În cazul lipsei masei debitoare, instanţa de insolvabilitate, odată cu aprobarea bilanţului de
lichidare, adoptă o hotărâre de încetare a procesului, prin care dispune şi radierea debitorului din
registrul de stat în care este înscris.
Prin încetarea procesului, debitorul se descarcă de obligaţiile pe care le avea înainte de intrare
în procedura falimentului, cu excepţia cazului când este tras la răspundere subsidiară în modul
prevăzut de lege. Dispozitivul hotărîrii de încetare a procedurii falimentului şi de radiere a debitorului
20
din registrul de stat se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova în termen de 10 zile din
data adoptării. După ce primeşte hotărârea instanţei de insolvabilitate, ASP radiază debitorul din
registrul de stat la data hotărârii.
5. Procedura de restructurare
Procedură de restructurare– una dintre procedurile procesului de insolvabilitate care se
aplică debitorului şi care presupune întocmirea, aprobarea, implementarea şi respectarea unui plan
complex de măsuri în vederea remedierii financiare şi economice a debitorului şi achitării datoriilor
acestuia conform programului de plată a creanţelor.
Elaborarea şi conţinutul planului. Legea insolvabilității nr.149/2012 recunoaşte dreptul de a
propune un plan următoare categorii de persoane:
a) debitorul poate depune planul odată cu cererea introductivă sau cu referinţa la cererea
introductivă a creditorilor, ori într-o cerere expresă adresată instanţei de insolvabilitate, dar nu mai
târziu de termenul stabilit la adunarea de raportare la care s-a aprobat restructurarea sa;
b) administratorul insolvabilităţii poate propune, la cererea adunării creditorilor sau a
comitetului creditorilor, ori din proprie iniţiativă, redresarea debitorului în baza unui plan, de la data
desemnării sale şi până la împlinirea termenului de prezentare a planului, stabilit la adunarea
creditorilor de raportare la care s-a aprobat restructurarea debitorului;
c) autorităţile administraţiei publice centrale sau locale pot propune planul în cazul
insolvabilităţii întreprinderilor de importanţă vitală pentru economia naţională.
Obiectul planului. Potrivit art. 182 din Legea insolvabilității nr.149/2012, planul poate
prevedea, fie restructurarea şi continuarea activităţii debitorului, fie lichidarea unor bunuri din averea
acestuia, fie o combinaţie a celor două variante de reorganizare.
Restructurarea activităţii debitorului poate consta în restructurarea operaţională şi/sau
financiară şi restructurarea corporativă, prin modificarea structurii capitalului social.
Restructurarea operaţională şi/sau financiară constă în măsuri de redimensionare a activităţii
şi a personalului, reducerea cheltuielilor, schimbarea managementului, atragerea de resurse financiare
etc.
Restructurarea corporativă priveşte măsuri pentru majorarea capitalului social pentru a atrage
aporturi în numerar şi în natură, emiterea de obligaţiuni, conversia datoriilor în acţiuni ale debitorului
etc. Lichidarea unor bunuri din averea debitorului poate avea drept consecinţă restrângerea activităţii
debitorului.
Durata planului. Potrivit art.190 din Legea insolvabilității nr.149/2012 executarea planului
procedurii de restructurare nu va depăşi 3 ani, calculaţi de la data confirmării. Debitorul este în drept
să execute anticipat planul. În cazul în care debitorul este de importanţă vitală pentru economia
21
naţională, la solicitarea creditorilor sau a organelor centrale de specialitate ale administraţiei publice
sau administraţiei publice locale, durata restructurării poate fi prelungită prin hotărîre a adunării
creditorilor o singură dată, pe un termen de pînă la 2 ani.
Formalități privind admiterea și aprobarea palanului. Administratorul insolvabilităţii va
întocmi şi va supune adunării creditorilor, în termenul stabilit de instanţa de insolvabilitate, care nu
poate depăşi 100 de zile de la data deschiderii procedurii, un raport asupra stării economice şi a
cauzelor care au condus la insolvabilitatea debitorului, menţionând persoanele cărora le-ar fi
imputabilă această situaţie. Dacă va concluziona în raport că activitatea debitorului poate fi redresată
în baza unui plan, administratorul insolvabilităţii va trebui să precizeze dacă recomandă ca planul să
fie cel propus de debitor, dacă, la cererea debitorului, colaborează la întocmirea acelui plan sau dacă
intenţionează să propună un alt plan singur sau împreună cu unul sau mai mulţi creditori.
În cazul în care adunarea creditorilor de raportare hotărăşte restructurarea debitorului, hotărârea
se confirmă în cel mult 5 zile de către instanţa de insolvabilitate, care, prin încheiere motivată, dispune
intentarea procedurii de restructurare şi stabileşte un termen, de cel mult 30 de zile de la emiterea
încheierii, de propunere a planului procedurii de restructurare. Nerespectarea termenului prevăzut la
conduce la decăderea părţilor din dreptul de a depune planul şi, ca urmare, la trecerea, prin încheiere
a instanţei de insolvabilitate, la procedura falimentului.
După elaborarea sa, planul parcurge formalităţile reglementate de Legea insolvabilității
nr.149/2012. Acestea sunt:
- depunerea şi comunicarea planului;
- publicitatea privind planul;
- votarea planului de către creditori;
- confirmarea planului de către instanța de insolvabilitate.
Odată cu depunerea planului procedurii de restructurare, dar nu mai târziu de 5 zile din data
expirării termenului prevăzut pentru depunerea lui, administratorul insolvabilităţii va publica un
anunţ privitor la convocarea adunării creditorilor de examinare şi votare a planului, la persoana care
a propus planul, la data votării lui şi la faptul că este admisibilă votarea prin corespondenţă.
De la data publicării, se consideră că părţile interesate au luat cunoştinţă de planul procedurii
de restructurare şi de data votării. În orice caz, debitorul sau administratorul insolvabilităţii va asigura
posibilitatea consultării planului la sediul său, pe cheltuiala solicitantului. De la data publicării
anunţului, toate părţile interesate sunt socotite că au cunoştinţă despre plan şi de data exprimării
votului. Instanţa de insolvabilitate poate dispune ca planul procedurii de restructurare să fie supus
votului într-o adunare specială. În acest caz, adunarea se convoacă în cel mult 30 de zile din data
adunării de examinare a planului.
22
 La începutul adunării de votare, administratorul insolvabilităţii informează creditorii despre
voturile valabile primite în scris.
Adunarea creditorilor are dreptul să adopte una din următoarele hotărâri:
a) de acceptare a planului procedurii de restructurare;
b) de respingere a planului procedurii de restructurare şi de iniţiere a procedurii falimentului.
Planul procedurii de restructurare acceptat de adunarea creditorilor se prezintă de
administratorul insolvabilităţii instanţei de insolvabilitate în cel mult 5 zile de la data adunării de
votare, pentru ulterioara confirmare de către instanța de judecată. Până la confirmarea planului
procedurii de restructurare, instanţa de insolvabilitate audiază administratorul insolvabilităţii,
comitetul creditorilor, dacă a fost desemnat, şi debitorul.
La data stabilită, planul procedurii de restructurare va fi confirmat de către instanţa de
insolvabilitate dacă sînt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) cel puţin jumătate plus una din clasele de creditori acceptă ori consideră că acceptă planul;
b) în cazul existenţei a doar două clase, planul se consideră acceptat dacă clasa cu cea mai mare
valoare totală a creanţelor l-a acceptat;
c) fiecare clasă de creditori defavorizată care a respins planul va fi supusă unui tratament corect
şi echitabil prin plan.
Se înţelege că doar un singur plan de reorganizare va fi confirmat. Odată confirmat un plan de
reorganizare este exclusă propunerea, votarea sau confirmarea oricărui alt plan. În cazul în care, în
termen de 4 luni din data iniţierii procedurii de restructurare, instanţei de insolvabilitate nu i s-a
prezentat niciun plan al procedurii de restructurare acceptat de adunarea creditorilor sau dacă niciun
plan nu este confirmat, iar termenul pentru propunerea unui plan a expirat, instanţa de insolvabilitate
dispune începerea imediată a procedurii falimentului.
Prin hotărâre de confirmare a planului procedurii de restructurare, instanţa de insolvabilitate
dispune încetarea procedurii de restructurare şi aplicarea planului faţă de debitor. Dispozitivul
hotărârii de confirmare a planului procedurii de restructurare şi de încetare a procedurii de
restructurare cu aplicarea planului faţă de debitor se publică în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova şi se notifică individual debitorul, creditoriii şi membrii comitetului creditorilor.
Efectele confirmării planului procedurii de restructurare. Dacă un plan de a fost confirmat de
către instanța de insolvabilitate, acest plan trebuie pus în aplicare în scopul redresării activităţii
debitorului şi pe cale de consecinţă, plăţii creanţelor creditorilor. Aplicarea planului presupune
continuarea activităţii debitorului şi implementarea măsurilor stabilite prin plan.
Îndeplinirea măsurilor din planul de reorganizare. În îndeplinirea planului, debitorului îi
revin anumite obligaţii.
23
 În primul rând, activitatea debitorului trebuie reorganizată corespunzător planului; creanţele şi
drepturile creditorilor şi ale celorlalte părţi interesate trebuie modificate astfel cum s-a prevăzut în
plan [art.208alin.1, Legea nr.149/2012]. În al doilea rând, debitorul este obligat să pună în practică
măsurile avute în vedere pentru redresarea activităţii. Este vorba de măsurile organizatorice,
economice, financiare, juridice, care sunt menite să ducă la însănătoşirea activităţii debitorului şi,
implicit, la asigurarea resurselor necesare pentru plata creanţelor creditorilor.
În acest sens, art. 208 alin. 2 din Legea insolvabilității nr.149/2012 prevede că debitorul este
obligat să îndeplinească, fără întârziere, schimbările de structură prevăzute de plan.
Rapoartele privind desfăşurarea activităţii debitorului. În cursul realizării planului de
restructurare, debitorul, prin administratorul insolvabilităţii şi/sau reprezentantul debitorului trebuie
să prezinte comitetului creditorilor anumite rapoarte privind desfăşurarea activităţii debitorului.
Consecinţele nerealizării planului de restructurare. Dacă, pe parcursul realizării planului
procedurii de restructurare, debitorul nu respectă prevederile lui sau planul nu este realizat în termen,
comitetul creditorilor sau fiecare creditor poate înainta o nouă cerere introductivă, care va avea ca
efect intrarea în faliment şi lichidarea patrimoniului debitorului fără a mai fi necesară dovada
insolvabilităţii lui.
Procedura accelerată de restructurare. [art.218-226, Legea nr.149/2012]. Pe lîngă procedura
generală de restructurare Legea nr.149/2012 reglementează și procedură accelerată de restructurare
în art.218-226.
Procedură accelerată de restructurare este procedură prin care debitorul, după o perioadă de
observaţie, intră direct în procedură de restructurare.
Art. 218 alin.2 din Legea nr.149/2012 prevede că, scopul procedurii accelerate de restructurare
este salvgardarea întreprinderii aflate în dificultate financiară pentru a-şi continua activitatea, a păstra
locurile de muncă şi a acoperi creanţele prin aplicarea unui plan.
Ca și celelalte proceduri procedura accelerată de restructurare constă dint-un ansambu de acte
juridice și operațiuni care privesc:
 depunerea cererii introductive de intentare a procedurii accelerate;
 intentarea procedurii accelerate de restructurare, aprobarea proiectul planului procedurii
accelerate de restructurare;
 confirmarea planului procedurii accelerate de restructurare şi încetarea acestei
proceduri.
Debitorul aflat în dificultate financiară este în drept să depună în instanţa de insolvabilitate
cerere introductivă motivată de intentare a procedurii accelerate de restructurare. La cerere se

24
anexează actele nominalizate la art. 17 Legea nr.149/2012, precum şi actul, actualizat, de inventariere
a patrimoniului, proiectul planului procedurii accelerate de restructurare.
Nu poate formula cerere introductivă de restructurare accelerată debitorul care, în ultimii 5 ani
de până la hotărârea de deschidere a procedurii, a fost supus unei astfel de proceduri sau care, la data
depunerii cererii introductive, se află în proces de insolvabilitate.
În cel mult 3 zile lucrătoare de la data depunerii cererii introductive, instanţa de insolvabilitate
adoptă din oficiu o încheiere despre admiterea ei şi despre intentarea procedurii accelerate de
restructurare a debitorului. Odată cu intentarea procedurii accelerate de restructurare, instanţa de
insolvabilitate pune sub observaţie debitorul prin desemnarea unui administrator provizoriu, dispune
aplicarea măsurilor de asigurare prevăzute la art. 24 şi stabileşte locul, data şi ora adunării creditorilor
de validare a mărimii creanţelor şi adunării de votare a planului procedurii accelerate de
restructurare[art.220 alin.3, Legea nr.149/2012].
În proiectul planului procedurii accelerate de restructurare supus aprobării creditorilor,
debitorul propune spre confirmare candidatura administratorului insolvabilităţii, care va supraveghea
realizarea planului şi remuneraţia administratorului pentru perioada lui de realizare.
Adunarea creditorilor de votare a planului procedurii accelerate de restructurare se ţine cu
prezenţa creditorilor şi/sau a reprezentanţilor acestora. Adunarea creditorilor se desfăşoară, de regulă,
la data convocării, dar nu mai tîrziu de 3 zile de la adunarea de validare a creanţelor.
Odată cu acceptarea de către adunarea creditorilor a planului procedurii accelerate de
restructurare, instanţa de insolvabilitate, imediat, dar nu mai tîrziu de 5 zile, va confirma planul prin
hotărîre definitivă şi va dispune încetarea procedurii accelerate de restructurare a debitorului şi
trecerea la procedura de realizare a planului confirmat.
Prin hotărîrea de confirmare a planului procedurii accelerate de restructurare, instanţa de
insolvabilitate confirmă candidatura administratorului insolvabilităţii ales de adunarea creditorilor şi
aprobă planul. Dispozitivul hotărârii de confirmare a planului şi de încetare a procedurii accelerate
de restructurare a debitorului se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova şi se execută
imediat din data pronunţării, fiind susceptibilă contestării cu recurs de către creditori în decursul a 5
zile de la publicare.
Din momentul adoptării hotărîrii de încetare a procedurii accelerate de restructurare şi de
continuare a realizării planului procedurii accelerate de restructurare, debitorul reintră în dreptul de
administrare, desfăşurîndu-şi activitatea în limitele afacerii sale obişnuite, în condiţiile planului.
Planul procedurii accelerate de restructurare poate reglementa supravegherea realizării sale de către
administratorul insolvabilităţii desemnat de adunarea creditorilor.

25
 Dispoziţiile privind supravegherea realizării planului nu sînt afectate de încetarea procedurii
accelerate de restructurare a debitorului.

Bibliografie:
1. Codul civil al Republicii Moldova 11.06.2002 nr.1107/2002// Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 82-86/661 din 22.06.2002;
2. Legea Republicii Moldova cu privire la insolvabilitate, nr. 149 din 29.06.2012// Monitorul Oficial
al Republicii Moldova nr. 193-197 din 14.09.2012;
3. Legea Republicii Moldova cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a
întreprinzătorilor individuali nr. 220-XVI din 19.10.2007//Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.184-187/711 din 30.11.2007;
4. Cărpenaru St. D., Drept comercial român, ed. a VII-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
5. Comentariul la Codul Civil al Republicii Moldova, Editura ARC, Chişinău, 2005;
6. Baieş S., Roşca N., Dreptul afacerilor, Editura Tipografia centrală, Chişinău, 2005;
7. Avram A., Procedura insolvenţei. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008;
8. Petrescu R., De la faliment la reorganizare judiciară, Bucureşti, 2001;
9. Turcu I., Falimentul. Actuala procedură, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
10. Lupulescu Ana-Maria, Reorganizarea sicoetăților comerciale în contextul integrării europene:
strategii și cadru juridic, Editura Wolters Kluwer, București, 2008;
11. Ţăndăreanu N., Procedura reorganizării judiciare, Editura All Beck, Bucureşti, 2000;
12. Schiau I., Regimul juridic al insolventei comerciale, Editura All Beck, Bucureşti, 2001.

26
 TEMA 8: SPECIFICUL SOCIETĂŢILOR DE PERSOANE: SOCIETATEA ÎN NUME
COLECTIV ŞI SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ

1. Societatea în nume colectiv

1.1. Noțiunea societăţii în nume colectiv
1.2. Constituirea societăţii în nume colectiv
1.3. Funcționarea societății în nume colectiv
1.4. Dizolvarea şi reorganizarea societăţii în nume colectiv
2. Societatea în comandită
2.1. Noțiunea societăţii în comandită
2.2. Constituirea societăţii în comandită
2.3. Funcționarea societăţii în comandită
2.4.Dizolvarea şi reorganizarea societăţii în comandită

1
1. Societatea în nume colectiv
1.1. Noțiunea societăţii în nume colectiv
Societăţile comerciale se prezintă sub forme variate. Codul civil al Republicii Moldova
reglementează următoarele patru forme de societăţi comerciale: societatea în nume colectiv,
societatea în comandită, societatea cu răspundere limitată şi societatea pe acţiuni.
Societatea în nume colectiv este o formă de societate potrivită pentru realizarea unor afaceri
mici, în care asociaţii realizează activitatea şi îşi asumă toate riscurile. Datorită structurii sale,
societatea în nume colectiv este considerată forma tipică a societăţilor de persoane. Codul civil al RM
defineşte societatea în nume colectiv drept societate comercială ai cărei membri practică, în
conformitate cu actul de constituire, activitatea de întreprinzător în numele societăţii şi răspund
solidar şi nelimitat pentru obligaţiile acesteia.
În doctrina română societatea în nume colectiv este definită ca o societate constituită prin
asocierea, pe baza deplinei încrederi, a două sau mai multor persoane, care pun în comun mai multe
bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor rezultate şi în care
asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii.
Din definiţia dată rezultă caracterele acestei societăţi:
a) asocierea are la bază încrederea deplină a asociaţilor, societatea fiind constituită intuitu
personae, adică asociaţii, înfiinţând societatea, au în vedere persoana coasociaţilor. În caz de deces,
retragere, declarare a incapacităţii sau a dispariţiei fără veste a unui membru-persoană fizică, de
insolvabilitate, deschidere a procedurii de reorganizare, de lichidare a membruluipersoană juridică,
societatea poate să-şi continue activitatea, dacă este prevăzut de actul de constituire sau dacă hotărârea
privind continuarea activităţii se adoptă în unanimitate de către membrii rămaşi.
b) capitalul social este divizat în participaţiuni, care nu sunt reprezentate prin titluri (certificate);
c) obligaţiile societăţii sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi
solidară a tuturor membrilor.
Societatea în nume colectiv poate fi examinată în trei faze diferite:
1. Faza constituirii;
2. Faza funcţionării;
3. Faza dizolvării şi reorganizării societăţii.
1.2. Constituirea societăţii în nume colectiv
Societatea în nume colectiv se constituie potrivit regulilor generale stabilite de Codul civil al
Republicii Moldova (art.256) referitoare la constituirea societăţilor comerciale, precum şi a Legii
privind înregistrarea persoanelor juridice şi întreprinzătorilor individuali. Întrucât regulile generale
2
privind constituirea societăţilor comerciale au fost examinate, vom înfăţişa unele aspecte specifice
constituirii societăţii în nume colectiv.
Actul de constituire al societăţii în nume colectiv se încheie în formă autentică şi, pe lângă
clauzele prevăzute de Codului civil, trebuie să mai indice:
a) cuantumul şi conţinutul capitalului social al societăţii şi modul depunerii aporturilor;
b) mărimea şi modalitatea de modificare a participaţiunilor fiecărui participant la capitalul
social;
c) răspunderea membrilor pentru încălcarea obligaţiilor de depunere a aporturilor;
d) procedura de adoptare a hotărârilor de către asociaţi;
e) procedura de admitere a noilor asociaţi;
f) temeiurile şi procedura de retragere şi excludere a asociatului din societate.
Asociaţii. Numărul asociaţilor nu poate fi mai mic de 2 şi nici mai mare de 20 de persoane fizice
sau juridice. O persoană fizică sau juridică poate fi asociat numai al unei societăţi în nume colectiv.
Denumirea societăţii în nume colectiv trebuie să includă sintagma în limba de stat „societate
în nume colectiv” sau abrevierea „S.N.C.”, şi numele sau denumirea asociaţilor. Dacă nu sunt incluse
numele sau denumirea tuturor asociaţilor, în denumirea societăţii trebuie să se includă numele sau
denumirea a cel puţin unuia dintre asociaţi şi sintagma în limba de stat „şi compania” sau abrevierea
„şi Co”.
Capitalul social. Actul constitutiv (contractul de societate) trebuie să indice cuantumul şi
conţinutul capitalului social al societăţii în nume colectiv şi modul depunerii aporturilor. Este de
remarcat că legea nu stabileşte un plafon minim al capitalului social, ceea ce înseamnă că asociaţii
sunt liberi să determine mărimea acestuia, în funcţie de nevoile pe care le reclamă realizarea
obiectului societăţii. Totodată, actul constitutiv trebuie să prevadă mărimea şi modalitatea de
modificare a contribuţiei fiecărui participant la capitalul social, precum şi răspunderea membrilor
pentru încălcarea obligaţiilor de depunere a aporturilor.
1.3. Funcționarea societății în nume colectiv
Conducerea societăţii şi modul de luare a hotărârilor. Având în vedere numărul mic al
asociaţilor societăţii în nume colectiv, Codul civil nu instituţionalizează adunarea generală a
asociaţilor acestei societăţi, deciziile fiind luate împreună de către asociaţi.
Însă, conform aceluiaşi articol, actul constitutiv poate prevedea cazuri când hotărârea poate fi
adoptată cu majoritatea voturilor membrilor. Dacă Codul civil al RM nu menţionează în ce cazuri
deciziile se iau prin votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social, atunci,
de exemplu, legislaţia română face această menţiune,

3
 În doctrină s-a conturat părerea că asociaţii se vor organiza în cadrul societăţii în nume colectiv
sub forma unei adunări, care va funcţiona pe baza regulilor de drept comun, respectiv cele aplicabile
adunării generale a societăţii pe acţiuni, cu singura excepţie că hotărârile, în cadrul acestei adunări,
se vor adopta cu unanimitatea voturilor, dacă legea sau actul constitutiv nu prevede altfel.
Administrarea societăţii în nume colectiv. Codul civil al Republicii Moldova prevede că
fiecare membru al societăţii în nume colectiv are dreptul de a acţiona în numele societăţii.
Actul constitutiv poate, însă, să conţină unele restricţii în această privinţă, şi anume că toţi
membrii administrează societatea în comun sau că administrarea este delegată unor anumiţi membri
sau unor terţi.
Administratorul deţine împuterniciri, limitate doar la domeniul de activitate a societăţii. În cazul
în care administratorul ia iniţiativa unei operaţii ce depăşeşte limitele activităţii desfăşurate de
societate, este necesar acordul tuturor asociaţilor. Dacă administrarea societăţii se face în comun de
toţi asociaţii, atunci deciziile trebuie luate în unanimitate. În cazul în care administrarea societăţii este
efectuată de una sau mai multe persoane, atunci ceilalţi membri, pentru a încheia acte juridice în
numele societăţii, trebuie să aibă procură de la administratori.
Chiar dacă nu este împuternicit să administreze societatea, fiecare membru al acesteia are
dreptul să ia cunoştinţă, personal sau asistat de un expert, de toată documentaţia privind administrarea.
Drepturile şi obligaţiile asociaţilor. Membrii societăţii în nume colectiv au anumite drepturi şi
obligaţii care derivă din calitatea de asociat dobândită prin participarea la constituirea societăţii sau
în alte condiţii prevăzute de Codul civil.
Drepturile asociaţilor:
a) dreptul de a participa la deliberări şi la luarea deciziilor, conform căruia conducerea societăţii
în nume colectiv se exercită prin acordul unanim al membrilor, cu excepţia când actul constitutiv
prevede cazurile în care hotărârile se vor adopta cu majoritatea voturilor;
b) dreptul de administrare şi reprezentare;
c) dreptul la beneficii. Veniturile societăţii se repartizează între membrii societăţii proporţional
participaţiunilor la capitalul social. Asociaţii pot conveni, prin actul de constituire sau printrun acord
ulterior, o împărţire a beneficiilor, chiar neproporţională cu aporturile lor, prin luarea în considerare
a participării personale a fiecăruia la activitatea societăţii;
d) dreptul la restituirea valorii aporturilor la dizolvarea şi lichidarea societăţii.
Obligaţiile asociaţilor:
a) obligaţia de efectuare a aportului promis. Asociaţii trebuie să aducă în societate bunurile care
formează obiectul aporturilor lor. Executarea acestei obligaţii, precum şi răspunderea pentru
încălcarea ei, se face în condiţiile prevăzute în contractul de societate;
4
 b) obligaţia de participare la pierderile societăţii. Pierderile societăţii în nume colectiv se
repartizează între membrii ei proporţional participaţiunilor la capitalul social, dacă actul de constituire
sau acordul părţilor nu prevede altfel.
Răspunderea pentru obligaţiile societăţii. Societatea în nume colectiv dobândeşte drepturi şi
îşi asumă obligaţii prin actele încheiate de asociaţi sau, dacă sunt numiţi, de către administratorul sau
administratorii împuterniciţi să reprezinte societatea.
Membrii societăţii în nume colectiv poartă răspundere subsidiară solidară şi nelimitată pentru
obligaţiile societăţii. O clauză a actului constitutiv care limitează, divide sau exclude răspunderea
asociaţilor este considerată ca nescrisă, deoarece ceea ce distinge societatea în nume colectiv de alte
societăţi comerciale este tocmai răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor. O asemenea clauză
este nulă de drept, deoarece regulile privitoare la răspunderea asociaţilor trebuie considerate de ordine
publică, având drept scop ocrotirea terţilor contractanţi.
Responsabilitatea asociaţilor pentru obligaţiile societăţii are un caracter subsidiar, în sensul că
creditorii societăţii trebuie să urmărească mai întâi societatea şi numai dacă nu au fost satisfăcute
creanţele din patrimoniul ei, atunci va apărea răspunderea asociaţilor. Fiind obligat solidar, asociatul
urmărit va răspunde pentru întreaga creanţă a creditorului, iar creditorul poate pretinde fiecăruia din
debitori executarea. Debitorul solidar care a executat obligaţia are dreptul să intenteze o acţiune de
regres împotriva celorlalţi debitori solidari pentru părţile acestora din obligaţie.
Retragerea asociatului din societatea în nume colectiv. Membrul societăţii are dreptul să se
retragă din ea cu condiţia informării celorlaltor membri cu cel puţin şase luni până la data retragerii.
Asociatului retras din societate i se achită valoarea părţii din patrimoniu proporţional participaţiunii
lui în capitalul social (sau transmiterea lui în natură, prin înţelegerea dintre asociaţi şi cel care se
retrage), dacă actul de constituire nu prevede altfel. Asociatul retras rămâne răspunzător faţă de terţi
pentru operaţiile făcute de societate anterior retragerii, în egală măsură cu membrii rămaşi, în termen
de doi ani din ziua aprobării dării de seamă despre activitatea societăţii pentru anul în care a ieşit din
societate.
Excluderea asociatului din societate. Membrul societăţii poate fi exclus din societate dacă
ceilalţi membri cer, din motive întemeiate prin unanimitate de voturi, instanţei de judecată excluderea
lui. Din păcate, Codul civil nu prevede expres care sunt consecinţele excluderii asociatului din
societate, cauzele excluderii fiind prevăzute în actul constitutiv.
Decesul sau reorganizarea membrului societăţii în nume colectiv. În cazul decesului sau
reorganizării asociatului, succesorii acestuia pot deveni asociaţi cu acordul tuturor membrilor, dacă
actul de constituire nu interzice. Dacă succesorii nu sunt acceptaţi în calitate de asociaţi, societatea
este obligată să le plătească partea din activele nete, determinată la data decesului sau reorganizării,
5
proporţională părţii din capitalul social, deţinute de asociatul decedat sau reorganizat. Succesorul
asociatului poartă răspundere, în limitele patrimoniului care a trecut la el, de obligaţiile pentru care e
responsabil membrul decedat sau reorganizat.
În caz de retragere a unui membru al societăţii în nume colectiv, de deces, de declarare a
dispariţiei fără veste sau a incapacităţii unui membru-persoană fizică, de insolvabilitate, deschidere a
procedurii de reorganizare în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, de lichidare a membrului-persoană
juridică a societăţii sau de urmărire de către un creditor a participaţiunii membrului în capitalul social,
societatea poate să-şi continue activitatea, dacă este prevăzut de actul de constituire a societăţii sau
dacă hotărârea privind continuarea activităţii se adoptă în unanimitate de către membrii rămaşi.
1.4.Dizolvarea şi reorganizarea societăţii în nume colectiv
În afară de dreptul comun privind dizolvarea, societatea în nume colectiv se dizolvă dacă în ea
rămâne un singur membru. Ultimul membru rămas al societăţii are dreptul ca, în termen de 6 luni, să
reorganizeze societatea, în modul prevăzut de Codul civil al Republicii Moldova. În cazul
reorganizării societăţii în nume colectiv în societate pe acţiuni, în societate cu răspundere limitată sau
în cooperativă, asociaţii continuă, în termen de trei ani, să răspundă solidar şi nelimitat pentru
obligaţiile apărute până la reorganizare. Asociatul nu este absolvit de răspundere nici în cazul în care,
până la expirarea termenului de trei ani, înstrăinează dreptul de participaţiune la capitalul social.

2. Societatea în comandită
2.1. Noțiunea societăţii în comandită
Potrivit art. 271 al Codului Civil al RM, societatea în comandită este societatea comercială în
care, de rând cu membrii care practică în numele societăţii activitate de întreprinzător şi poartă
răspundere solidară nelimitată pentru obligaţiile acesteia (comanditaţi), există unul sau mai mulţi
membri-finanţatori (comanditari) care nu participă la activitatea de întreprinzător a societăţii şi
suportă, în limita aportului depus, riscul pierderilor ce rezultă din activitatea acesteia.
Din definiţie rezultă următoarele caractere ale societăţii în comandită:
a) Asocierea se bazează pe încrederea deplină a asociaţilor comanditaţi şi comanditari.
Societatea în comandită este o societate intuitu personae;
b) Societatea în comandită este compusă din două categorii de asociaţi, a căror răspundere
pentru obligaţiile sociale este diferită: asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar, asociaţii
comanditari răspund în limita aportului lor;
c) Capitalul social este divizat în participaţiuni care nu sunt reprezentate prin titluri (certificate).

6
 2.2. Constituirea societăţii în comandită
Societatea în comandită se constituie potrivit regulilor generale stabilite de Codul civil al
Republicii Moldova referitoare la constituirea societăţilor comerciale. Întrucât regulile generale
privind constituirea societăţilor comerciale au fost deja examinate, vom prezenta unele aspecte
specifice creării societăţii în comandită.
Actul de constituire al societăţii în comandită, pe lângă clauzele indicate în Codului civil al
Republicii Moldova, trebuie să prevadă:
a) cuantumul şi conţinutul capitalului social al societăţii şi modul depunerii aporturilor;
b) mărimea şi modalitatea de modificare a participaţiunilor fiecărui comanditat în capitalul
social;
c) răspunderea comanditaţilor pentru încălcarea obligaţiilor de depunere a aportului;
d) volumul comun al aporturilor depuse de comanditaţi;
e) procedura de adoptare a hotărârilor de către asociaţi;
f) procedura de admitere a noilor asociaţi;
g) temeiurile şi procedura de retragere şi excludere a asociatului din societate.
Asociații societății în comandită. Conform legislaţiei în vigoare, asociaţi ai societăţii în
comandită pot fi atât persoanele fizice, cât şi cele juridice. Codul civil al RM nu prevede nemijlocit
un număr minim de asociaţi, dar reieşind din prevederile Codului civil al RM este absolut obligatoriu
să existe, cel puţin, un asociat comanditat şi un asociat comanditar. În ceea ce priveşte numărul maxim
de asociaţi, considerăm că societatea în comandită poate avea un număr nelimitat de asociaţi
comanditari şi maximum 20 de asociaţi comanditaţi.
Firma societăţii în comandită trebuie să includă numele sau denumirea comanditaţilor şi
sintagma în limba română „societate în comandită” sau abrevierea „S.C.”. Dacă nu sunt incluse
numele sau denumirea tuturor comanditaţilor, în denumirea societăţii trebuie să se includă numele
sau denumirea a cel puţin unuia dintre comanditaţi şi sintagma „şi compania” sau abrevierea „şi Co”.
Dacă în denumirea societăţii este inclus numele sau denumirea comanditarului, acesta poartă
răspundere solidară nelimitată împreună cu comanditaţii. Codul civil prevede că dispoziţiile cu privire
la societatea în nume colectiv sunt aplicabile societăţii în comandită în măsura în care codul nu
conţine norme exprese cu privire la societatea în comandită.
2.3. Funcționarea societăţii în comandită
Conducerea societăţii în comandită se exercită de către comanditaţi, comanditarii neavând
dreptul să participe la conducerea şi administrarea societăţii în comandită, să o reprezinte fără procură,
să conteste acţiunile comanditaţilor în legătură cu administrarea sau reprezentarea societăţii exercitate
în limitele activităţii ei obişnuite.
7
 În cazul în care acţiunile depăşesc limitele activităţii obişnuite, este necesar acordul tuturor
asociaţilor. Modul de conducere, de administrare şi de reprezentare a societăţii de către comanditaţi
este stabilit de către aceştia în actul de constituire, în conformitate cu prevederile Codului civil
referitoare la societatea în nume colectiv. Fiecare comanditat are dreptul de a acţiona în numele
societăţii. Actul constitutiv poate, însă, să conţină unele restricţii în această privinţă, şi anume că toţi
membrii (comanditaţii) administrează societatea în comun sau că administrarea este delegată unor
anumiţi comanditaţi.
Administratorul deţine împuterniciri limitate doar la domeniul de activitate a societăţii. În cazul
în care administratorul ia iniţiativa unei operaţii ce depăşeşte limitele activităţii desfăşurate de
societate, este necesar acordul tuturor asociaţilor.
Dacă administrarea societăţii se face în comun de toţi comanditaţii, atunci deciziile trebuie luate
în unanimitate. În cazul în care administrarea societăţii este efectuată de una sau mai multe persoane,
atunci ceilalţi membri, pentru a încheia acte juridice în numele societăţii, trebuie să aibă procură de
la administratori.
Drepturile şi obligaţiile asociaţilor. Comanditaţii au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi membrii
societăţii în nume colectiv.
Drepturile comanditaţilor:
a) Dreptul de a participa la deliberări şi la luarea deciziilor, conform căruia conducerea societăţii
în comandită se exercită prin acordul unanim al membrilor, cu excepţia când actul constitutiv prevede
cazurile în care hotărârile se vor adopta cu majoritatea voturilor;
b) Dreptul de administrare şi reprezentare;
c) Dreptul la beneficii. Asociaţii au dreptul să participe la împărţirea beneficilor realizate de
societate. Veniturile societăţii se repartizează între membrii societăţii proporţional participaţiunilor
la capitalul social. Asociaţii pot conveni, prin actul de constituire sau printrun acord ulterior, o
împărţire a beneficiilor chiar neproporţională cu aporturile lor, prin luarea în considerare a participării
personale a fiecăruia la activitatea societăţii;
d) Dreptul la restituirea valorii aporturilor la dizolvarea şi lichidarea societăţii.
Obligaţiile comanditaţilor:
a) obligaţia de efectuare a aportului promis. Asociaţii trebuie să aducă în societate bunurile care
formează obiectul aporturilor lor. Executarea acestei obligaţii, precum şi răspunderea pentru
încălcarea ei, se face în condiţiile prevăzute în contractul de societate;
b) obligaţia de participare la pierderile societăţii. Pierderile societăţii în comandită se
repartizează între membrii ei proporţional participaţiunilor la capitalul social, dacă actul de constituire
sau acordul părţilor nu prevede altfel.
8
 Comanditarul are dreptul:
a) să primească partea ce i se cuvine din veniturile societăţii proporţional participaţiunii sale la
capitalul social, în modul prevăzut de actul constitutiv;
b) să ia cunoştinţă de dările de seamă şi de bilanţurile anuale şi să le verifice cu datele din
registre şi din alte documente justificative;
c) să se retragă din societate la sfârşitul anului financiar şi să primească o parte din activele ei
proporţional participaţiunii sale la capitalul social, în modul prevăzut de actul constitutiv;
d) să transmită participaţiunea sa la capitalul social sau o parte din ea unui alt comanditar sau,
dacă este stipulat de actul constitutiv, unui terţ;
e) actul de constituire poate prevedea şi alte drepturi.
Comanditarul este obligat:
a) în momentul înregistrării societăţii în comandită, să verse cel puţin 60% din participaţiunea
la care s-a obligat, diferenţa urmând să fie vărsată în termenul stabilit de actul de constituire.
Depunerea aportului se confirmă prin certificatul de participare eliberat de societate;
b) să nu facă concurenţă societăţii. Aceasta nu se aplică comanditarului, dacă actul de
constituire nu prevede altfel;
c) actul de constituire poate prevedea şi alte obligaţii.
Răspunderea pentru obligaţiile societăţii. Obligaţiile societăţii în comandită sunt garantate cu
patrimoniul social şi răspunderea nelimitată, solidară şi subsidiară a comanditaţilor. Comanditarii
suportă, în limita aportului depus, riscul pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii. Regulile
referitoare la răspunderea comanditaţilor pentru obligaţiile societăţii sunt aceleaşi ca şi cele
referitoare la responsabilitatea membrilor societăţii în nume colectiv. Comanditatul nu este absolvit
de răspundere nici în cazul în care înstrăinează, până la expirarea termenului de 3 ani, dreptul de
participaţiune la capitalul social.
Înstrăinarea participaţiunii comanditarului. Participaţiunea comanditarului poate fi
înstrăinată unor terţi şi poate trece succesorilor fără acordul asociaţilor, dacă actul de constituire nu
prevede altfel. Regulile privind înstrăinarea participaţiunii în societatea cu răspundere limitată se
aplică societăţii în comandită în mod corespunzător.
2.4.Dizolvarea şi reorganizarea societăţii în comandită
În afară de cazurile generale de dizolvare a societăţii comerciale, societatea în comandită se
dizolvă, dacă nu mai are nici un comanditat sau nici un comanditar şi dacă, în decursul a şase luni de
la retragerea ultimului comanditar sau ultimului comanditat, nu s-a reorganizat sau n-a acceptat un
alt comanditat sau comanditar. În cazul dizolvării societăţii în comandită, inclusiv ca urmare a

9
insolvabilităţii, comanditarii au dreptul preferenţial faţă de comanditaţi la recuperarea aporturilor din
patrimoniul societăţii, rămas după satisfacerea tuturor pretenţiilor creditorilor.
Societatea în comandită poate fi reorganizată în societate pe acţiuni, în societate cu răspundere
limitată sau în cooperativă. În cazul reorganizării, comanditaţii continuă, în termen de trei ani, să
răspundă solidar şi nelimitat pentru obligaţiile apărute până la reorganizare.

Bibliografie:
1. Codul civil al Republicii Moldova 11.06.2002 nr.1107/2002// Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 82-86/661 din 22.06.2002;
2. Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr. 845-XII din
03.01.1992 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 2/33 din 28.02.1994;
3. Legea Republicii Moldova cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a
întreprinzătorilor individuali nr. 220-XVI din 19.10.2007// Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.184-187/711 din 30.11.2007;
4. Baieş S. Roşca N., Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică, Editura
Tipografia centrală, Chişinău, 2004;
5. Baieş S., Roşca N., Dreptul afacerilor, Editura Tipografia centrală, Chişinău, 2005;
6. Cărpenaru St. D., David S.; Predoiu С., Piperea Gh., Legea societăţilor comerciale,
comentariu pe articole, ed. a 3-a, Editura C;H. Beck, Bucureşti. 2006;
7. Cârcei E., Societăţi comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1995;
8. Comentariul la Codul Civil al Republicii Moldova, Editura ARC, Chişinău, 2005;
10.Gheorghe C., Societăţi comerciale. Voinţa asociaţilor şi voinţa socială, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003;
11. Lazăr T., Societatea comercială-persoană juridică în economia de piaţă, Editura Tipografia
centrală, Chişinău, 2000;
12. Leaua C., Societăţi comerciale. Proceduri speciale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
13. Popa S., Dreptul comercial, Editura Universul juridic, București, 2009.

10
 TEMA 9: SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ

1. Noţiunea societăţii cu răspundere limitată

2. Constituirea societăţii cu răspundere limitată
3. Funcţionarea societăţilor cu răspundere limitată

1. Noţiunea societăţii cu răspundere limitată

Societatea comercială, ca şi toate celelalte instituţii ale dreptului, îşi datorează apariţia unor
cauze economice şi sociale. Din punct de vedere cronologic societate cu răspundere limitată ca formă
de societate economică este ultima născută atât în dreptul nostru cât şi în legislaţia altor ţări.
În Republica Moldova şi-a găsit consacrarea pentru prima dată prin Hotărârea Guvernului R.
Moldova 500/1991 Regulamentul societăţilor economice (actualmente abrogat) şi apoi prin Legea cu
privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr. 845/1992, ulterior în Codul civil al Republicii Moldova
din 22.06.2002 și în final în Legea privind societăţile cu răspundere limitată nr.135-XVI din
14.06.2007.
Doctrina definește societatea cu răspundere limitată ca fiind acea societate care este constituită
pe baza deplinei încrederi, de una sau mai multe persoane care pun în comun anumite bunuri pentru
a desfăşura o activitate în vederea împărţirii beneficiilor şi care răspund pentru obligaţiile sociale în
limita aporturilor aduse la constituirea societăţii.
Conform art.280din Codul civil al Republicii Moldova şi art. 2 al Legii nr.135 –XVI/2007
privind societăţile cu răspundere limitată, societatea cu răspundere limitată este definită ca fiind
societatea comercială al cărei capital social este divizat în părţi sociale conform actului de
constituire şi ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul societăţii.
Caracterele societăţii cu răspundere limitată. Având în vedere ansamblul dispoziţiilor legale
referitoare la acest tip de societate, se pot sintetiza următoarele particularităţi ce fac ca societatea cu
răspundere limitată să fie un tip distinct de societate comercială:
a) asocierea se bazează pe încrederea asociaților, deci societatea are un caracterul intuito
personae, ca și societățile de persoane;
b) asociaţii acestei forme de societate răspund pentru obligaţiile sociale în limita aportului lor
la capitalul social;
c) specific pentru societate este faptul că ele se pot înfiinţa ca societăţi unipersonale. Aportul
social la formarea întregului capital îi aparţine asociatului unic.
d) societatea dispune de o structură stabilă. Această structură presupune existenţa unui organ
suprem de deliberare şi decizie, a unui organ executiv şi a unui organ de control.
1
 Societatea cu răspundere limitată cu un asociat unic. Distinct de societatea cu răspundere
limitată de tip clasic, constituită din doi sau mai mulți asociaţi, art. 18 din Legea nr.135-XVI/2007
reglementează şi o varietate a acesteia - societatea cu răspundere limitată cu asociat unic (denumită
de doctrină „societate unipersonală”).
Denumirea acestei societăţi cuprinde o contradicţie în termeni; societatea înseamnă asociere,
unire, ceea ce reclamă existenţa a cel puţin două persoane. În dreptul francez contradicţia se evită
prin folosirea denumirii de „întreprindere unipersonală cu răspundere limitată”. Societatea cu
răspundere limitată cu asociat unic, ca orice altă societate comercială dobândeşte calitatea de
comerciant prin constituirea sa, în condiţiile legii. Obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul
social, iar asociatul răspunde numai în limita aportului său.
Art. 18 din Legea nr.135- XVI/2007 reglementează particularităţile constituirii societăţii cu
asociat unic. Societatea poate avea ca asociat unic o persoană fizică sau juridică. O persoană fizică
sau o persoană juridică nu poate fi însă asociat decât într-o singură societate cu răspundere limitată.
Societatea cu răspundere limitată nu poate avea ca asociat unic o societate cu răspundere
limitată alcătuită dintr-o singură persoană. Aportul în numerar al asociatului unic va fi vărsat integral
până la înregistrarea de stat a societăţii. Aportul în natură al asociatului unic va fi vărsat în cel mult
30 de zile de la înregistrarea de stat a societăţii. Dovada vărsării acestui aport va fi prezentată
organului de înregistrare în termen de 10 zile de la vărsare. Aportul în natură al asociatului unic va fi
evaluat de un evaluator independent. Contractele încheiate între asociatul unic şi societatea sa,
reprezentată de el, vor fi întocmite în scris. Trebuie arătat că societatea cu răspundere limitată cu
asociat unic esti societate comercială, indiferent dacă asociatul unic este o persoană fizică sa persoană
juridică. Fiind societate comercială şi beneficiind de personalit juridică, statutul său nu poate fi
confundat cu statutul juridic al unui comerciant persoană fizică. Societatea cu răspundere limitată cu
asociat unic, ca orice societ comercială, dobândeşte calitatea deantreprenor prin constituirea sa, în
condil legii. Obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociatul unic răspunde numai
în limita aportului său.
2. Constituirea societăţii cu răspundere limitată
La baza constituirii societăţii se află actul sau actele constitutive ale societăţii. Pentru
constituirea societăţii cu răspundere limitată trebuie îndeplinite formalităţile cerute de lege. Actul de
constituire al societăţii este contractul de constituire şi/sau statutul. În cazul înfiinţării unei societăţi
cu răspundere limitată de către o singură persoană, fondatorul, în loc de contract de constituire,
întocmeşte declaraţia de constituire a societăţii. Persoana juridică constituită de către un singur
fondator activează în baza statutului aprobat de acesta.
Actul de constituire al societăţii va cuprinde:
2
 a) numele şi prenumele, data şi locul naşterii, domiciliul, cetăţenia şi alte date din actul de
identitate al fondatorului persoană fizică; denumirea, sediul, naţionalitatea (ţara de înregistrare),
numărul de identificare de stat ale fondatorului persoană juridică;
b) denumirea societăţii;
c) obiectul de activitate;
d)cuantumul capitalului social;
e) valoarea nominală a participaţiunilor asociaţilor;
f) cuantumul participaţiunilor (aporturilor) asociaţilor, modul şi termenul de vărsare a lor;
g) valoarea bunurilor constituite ca participaţiune în natură şi modul de evaluare în cazul în care
au fost făcute asemenea aporturi;
h) sediul societăţii;
i) structura, atribuţiile, modul de constituire şi de funcţionare a organelor de conducere ale
societăţii;
j) modul de reprezentare;
k) filialele şi reprezentanţele societăţii în cazul în care există;
l) temeiul şi modul de reorganizare şi lichidare a societăţii.
Societatea este supusă înregistrării de stat la ASP în modul şi în termenul stabilit de legislația
în vigoare. Cererea de înregistrare a societăţii şi actele necesare înregistrării se depun de către
fondatori (fondator) sau de către persoanele împuternicite în temeiul legii. Dacă înregistrarea nu a
avut loc în termen de 3 luni de la data autentificării notariale a actului de constituire, fondatorii
societăţii se eliberează de obligaţiile ce decurg din părţile lor sociale, dacă actul de constituire nu
prevede altfel. Persoanele care au acţionat în numele societăţii sînt obligate să predea
administratorului societăţii toate actele şi corespondenţa cu privire la înregistrare.
În continuare mai detaliat ne vom opri la unele elemente care privesc elementele caracteristice
acestei forme de societate.
a) Asociaţii. Societatea cu răspundere limitată poate fi constituită de persoane fizice sau juridice
care trebuie să aibă capacitatea civilă de exerciţiu. Numărul de asociaţi nu poate fi mai mare de 50.
Societatea cu un număr mai mare de 50 de asociaţi este obligată, în termen de 6 luni, să se
reorganizeze, să se lichideze sau să reducă numărul asociaţilor. În cazul neîndeplinirii condiţiilor
menţionate, societatea va fi lichidată în baza hotărîrii instanţei de judecată, la cererea persoanelor
interesate.
b) Firma societății. Firma societăţii se compune dintr-o denumire în limba de stat deplină
„Societate cu răspundere limitată” sau abreviată „SRL”. Orice act şi orice scrisoare care provine de

3
la societate va cuprinde denumirea, sediul, numărul de identificare de stat ale societăţii, numele şi
prenumele administratorului.
c) Capitalul social. Capitalul social al societăţii se constituie din aporturile asociaţilor şi
reprezintă valoarea minimă a activelor, exprimată în lei, pe care trebuie să le deţină societatea. Nu
pot constitui aport la formarea capitalului social bunurile consumptibile. [art. 21, Legea nr.135-
XVI/2007]
d) Capitalul de rezervă [art. 31, Legea nr.135-XVI/2007]. Societatea este obligată să formeze
un capital de rezervă de cel puţin 10% din cuantumul capitalului social. Acest capital poate fi fo losit
doar la acoperirea pierderilor sau la majorarea capitalului ei social. Capitalul de rezervă al societăţii
se formează prin vărsăminte anuale din profitul net, în proporţie de cel puţin 5%, pînă la atingerea
mărimii stabilite de actul de constituire.
e) Aporturile asociaților. Aportul asociatului la capitalul social al societăţii este prezumat a fi
în numerar, dacă actul de constituire nu prevede altfel. Până la data înregistrării de stat a societăţii,
fiecare fondator va trebui să verse în numerar în contul societăţii cel puţin 40% din suma aportului
subscris, dacă legea sau actul de constituire nu prevăd o proporţie mai mare. Fiecare asociat va trebui
să verse integral aportul subscris în cel mult 6 luni de la data înregistrării societăţii. Dreptul societăţii
de a reclama aportul de la asociat se prescrie în termen de 3 ani de la înregistrarea de stat a societăţii.
În calitate de aport la capitalul social pot fi bunuri, inclusiv drepturi patrimoniale, şi bani. În perioada
de activitate a societăţii, asociaţii nu pot cere restituirea aportului lor vărsat în capitalul social.
Asociatul care nu a vărsat în termenul stabilit aportul este obligat să repare prejudiciile cauzate
societăţii dacă angajamentul asumat a generat aceste prejudicii. Dacă administratorul societăţii nu
cere asociatului să verse neîntârziat aportul şi să acopere prejudiciul cauzat prin întârziere, fiecare
asociat este în drept, în limitele termenului de prescripţie, să ceară, în numele societăţii, vărsarea
aportului şi repararea prejudiciilor. Obiect al aportului în natură poate fi orice bun aflat în circuitul
civil. Bunul care face obiectul aportului în natură va fi indicat în actul de constituire. Aporturile în
natură se evaluează în bani de către un evaluator independent şi se aprobă de adunarea generală a
asociaţilor. Asociatul care a transmis aportul şi evaluatorul răspund solidar faţă de creditorii societăţii,
în limitele supraevaluării. Pretenţiile privind corectitudinea evaluării se prescriu în termen de 3 ani
de la momentul evaluării.
f) Parțile sociale. Capitalul social se divide în fracțiuni denumite părți sociale. Partea socială
reprezintă o fracţiune din capitalul social al societăţii al cărei cuantum se stabileşte în funcţie de
cuantumul aportului şi include toate drepturile şi obligaţiile asociatului. Partea socială este
indivizibilă, dacă actul de constituire nu prevede altfel.

4
 Asociatul poate deţine o singură parte socială, care nu este mai mică de un leu. Părţile sociale
pot avea mărimi diferite. Partea socială trebuie să se împartă fără rest la o unitate exprimată în lei.
Partea socială sau o fracţiune a părţii sociale poate fi înstrăinată liber soţului, rudelor şi afinilor în
linie dreaptă fără limită şi în linie colaterală până la gradul doi inclusiv, celorlalţi asociaţi şi societăţii,
dacă actul de constituire nu prevede altfel. Asociatul nu poate înstrăina partea socială până la vărsarea
integrală a aportului subscris, cu excepţia cazului de succesiune. Asociatul care intenţionează să
înstrăineze parţial sau integral partea socială transmite o ofertă scrisă administratorului societăţii.
Acesta aduce oferta la cunoştinţa tuturor asociaţilor în termen de 15 zile de la data transmiterii.
Asociaţii trebuie să-şi formuleze în scris acceptarea şi să o transmită administratorului în termen de
15 zile de la data primirii ofertei. Asociatul indică mărimea fracţiunii din partea socială pe care
intenţionează să o dobândească. Dacă există mai mulţi solicitanţi, fiecare dobândeşte o fracţiune a
părţii sociale în mărimea solicitată. În cazul dezacordului dintre ei, partea socială se distribuie
proporţional părţii sociale deţinute de fiecare solicitant. Dacă, în termen de 30 de zile de la data
transmiterii ofertei, asociaţii sau societatea nu au procurat partea socială, aceasta poate fi înstrăinată
unui terţ la un preţ nu mai mic decât cel indicat în ofertă. Actul juridic de înstrăinare a părţii sociale
se autentifică notarial.
Asociatul este în drept să gajeze partea socială care îi aparţine sau o fracţiune din ea altui asociat
sau unui terţ. Partea socială se consideră gajată cu condiţia că dreptul creditorului gajist a fost
înregistrat în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare.
Creditorii asociatului pot urmări partea socială numai în temeiul titlului executoriu în cazul în
care creanţele nu pot fi satisfăcute din contul altor bunuri ale asociatului. Dreptul creditorilor asupra
părţii sociale se exercită cu respectarea dreptului de preemţiune al celorlalţi asociaţi şi al societăţii.
3. Funcţionarea societăţilor cu răspundere limitată
Funcţionarea societăţii cu răspundere limitată constituie o altă particularitate a societăţii.
Această formă de societate cuprinde reguli de organizare şi funcţionare atât de la societăţile de
persoane, cât şi de la societăţile de capital. Prin armonizarea lor, societatea cu răspundere limitată
apare sub forma unei unităţi organice constituită după reguli diferite.
Organele societăţii cu răspundere limitată sunt adunarea generală, administratorii şi cenzorii.
Societatea cu răspundere limitată are o structură internă deosebită. Această structură presupune
existenţa unui organ suprem de deliberare şi decizie, a unui organ executiv şi a unui organ de control.
Adunarea generală a asociaţilor [art.48-62, Legea nr. 135-XVI/2007] Conform art. 48 din
Legea nr. 135-XVI/2007 adunarea generală a asociaţilor este organul superior de conducere al
societăţii cu răspundere limitată. Adunarea generală este un organ colectiv format din totalitatea
asociaţilor. Acesta este în drept să hotărască soarta existenţei sau inexistenţei societăţii. Anume acest
5
organ este creatorul (purtătorul) voinţei societăţii cu răspundere limitată, exprimată ulterior de
organul executiv al acesteia. Organul suprem de decizie este în drept să decidă asupra tuturor
chestiunilor ce privesc voinţa şi activitatea societăţii, doar în limita normelor legale, a actelor
constitutive şi a contractelor încheiate.
În competența exclusivă a adunării generale intră următoarele chestiuni [art.49, Legea nr.
135- XVI/2007]:
 modificarea şi completarea actului de constituire, inclusiv adoptarea lui într-o nouă
redacţie;
 modificarea cuantumului capitalului social;
 desemnarea membrilor consiliului societăţii şi a cenzorului, eliberarea înainte de termen
a acestora;
 urmărirea pe cale judiciară a membrilor consiliului societăţii şi a cenzorului pentru
prejudiciile cauzate societăţii;
 aprobarea Regulamentului consiliului societăţii;
 aprobarea dărilor de seamă ale consiliului societăţii, a rapoartelor cenzorului sau a
avizelor auditorului independent;
 aprobarea bilanţului contabil anual;
 adoptarea hotărârii privind repartizarea între asociaţi a beneficiului;
 adoptarea hotărârii privind reorganizarea societăţii şi aprobarea planului de
reorganizare;
 adoptarea hotărârii de lichidare a societăţii, numirea lichidatorului şi aprobarea
bilanţului de lichidare;
 aprobarea mărimii şi modului de formare a fondurilor societăţii;
 aprobarea mărimii şi a modului de achitare a remuneraţiei membrilor consiliului
societăţii şi cenzorului;
 aprobarea în prealabil a încheierii contractelor prin care societatea transmite
proprietatea sau cedează, cu titlu gratuit, drepturi unor terţi, inclusiv asociaţilor;
 înfiinţarea filialelor şi reprezentanţelor societăţii;
 aprobarea fondării altor persoane juridice;
 aprobarea participării în calitate de cofondator al altor persoane juridice.
Reieşind din cele menţionate putem spune că adunarea generală este chemată să decidă, atât
asupra unor probleme obişnuite pentru viaţa societăţii, cât şi asupra unor probleme deosebite ce
vizează elementele fundamentale ele existenţei societăţii.

6
 Adunarea generală se convoacă în şedinţe ordinare şi extraordinare. Adunarea generală se
convoacă în şedinţă ordinară la sfârşitul fiecărui an financiar, pentru aprobarea dării de seamă şi a
bilanţului anual, pentru a repartiza beneficiile obţinute şi a aproba planul de perspectivă pe anul
următor.
Data şi locul desfăşurării adunării generale ordinare a asociaţilor se stabilesc de către
administrator, dar aceasta poate avea loc nu mai devreme de 30 de zile şi nu mai târziu de 90 de zile
de la încheierea exerciţiului financiar. Neconvocarea adunării generale ordinare a asociaţilor în
termenul stabilit constituie temei pentru eliberarea înainte de termen a administratorului [art.50,
Legea nr. 135- XVI/2007].
Art.51 din Legea nr.135-XVI/2007 prevede că asociaţii se convoacă în adunări generale
extraordinare în cazurile determinate de actul de constituire ori atunci când o cer interesele societăţii
sau ale asociaţilor. Adunarea generală extraordinară se convoacă de către consiliul societăţii sau de
către administrator din proprie iniţiativă, precum şi la cererea scrisă a unuia ori mai multor asociaţi,
care deţin cel puţin 10% din voturi, ori a cenzorului. În cazul în care convocarea adunării generale
extraordinare este cerută de către asociaţi sau de către cenzorul societăţii, administratorul este obligat,
în decurs de 5 zile de la data depunerii cererii, să decidă convocarea adunării sau respingerea cererii.
Cererea de convocare a adunării generale extraordinare poate fi respinsă dacă: a fost depusă de
o persoană fără drept de solicitare a convocării adunării generale; sau nici o chestiune inclusă în
ordinea de zi, propusă de solicitanţii convocării, nu ţine de competenţa adunării generale a asociaţilor.
Adunarea generală extraordinară a asociaţilor se ţine în termen de cel mult 30 de zile de la data
depunerii cererii. Asociaţii care au convocat adunarea generală extraordinară a asociaţilor suportă
cheltuielile legate de pregătirea, convocarea şi desfăşurarea acesteia. Societatea acoperă toate
cheltuielile suportate de solicitanţi în cazul în care convocarea adunării este întemeiată. Hotărârile
adoptate de adunarea generală sunt obligatorii pentru toţi asociaţii, pentru organele executive şi de
control. Dacă ulterior s-a descoperit că hotărârea adunării generale contravine normelor legale,
organul executiv sau asociaţii vor convoca o adunare generală extraordinară, pentru a anula sau a
modifica hotărârea ilegală ori se atacă hotărîrea ilegală în instanţe de judecată.
Hotărârile adoptate vor fi semnate de doi asociaţi – participanţi la adunarea generală şi sunt
incluse într-un registru special. Comitetul de conducere păstrează hotărârile şi este obligat să permită
asociaţilor să studieze hotărârile adoptate şi chiar să le elibereze copii la cerere.
Consiliul societăţii [art.63-68, Legea nr. 135-XVI/2007] Conform art.64din Legea nr.135-
XVI/2007 actul de constiuire poate prevedea crearea consiliului societății.
În același sens, actul de constituire poate stabili următoarele atribuţii ale consiliului societăţii:
 desemnarea şi eliberarea înainte de termen a administratorului;
7
  aprobarea dărilor de seamă şi a rapoartelor prezentate de administrator şi evaluarea
activităţii acestuia;
 urmărirea pe cale judiciară a administratorului pentru prejudiciile cauzate societăţii;
 aprobarea mărimii şi modului de achitare a remuneraţiei administratorului;
 prezentarea rapoartelor şi a dărilor de seamă la adunarea generală a asociaţilor;
 aprobarea planurilor de afaceri ale societăţii;
 aprobarea regulamentelor interne, cu excepţia celor ce ţin de competenţa adunării
generale a asociaţilor;
 convocarea adunării generale a asociaţilor.
Statutul societăţii poate stipula şi alte atribuţii. Consiliul societăţii este în drept să ia hotărâri în
toate chestiunile privind activitatea societăţii, cu excepţia celor ce intră în componenţa exclusivă a
adunării generale.
Hotărârile consiliului societăţii se adoptă în şedinţă cu majoritatea voturilor membrilor
consiliului prezenţi la şedinţă dacă actul de constituire nu prevede o cotă mai mare de voturi, în caz
de paritate a voturilor, votul preşedintelui este decisiv. Procesele-verbale ale şedinţelor consiliului se
păstrează la sediul societăţii. Dreptul de vot al membrului consiliului societăţii nu este transmisibil.
Cvorumul necesar pentru ţinerea şedinţei consiliului societăţii se stabileşte în actul de constituire sau
în Regulamentul consiliului societăţii şi va constitui nu mai puţin de jumătate din numărul membrilor
consiliului.
Administratorul societății [art.69-76, Legea nr. 135-XVI/2007]. Societatea cu răspundere
limitată este administrată de către organul executiv. Organul executiv poate fi atât colegial (comitet
de conducere, direcţie, consiliu de administrare), cât şi unipersonal (director, preşedinte,
administrator).
Comitetul de conducere este organul executiv al societăţii cu răspundere limitată subordonat
adunării generale. Organul executiv are menirea de a exprima voinţa societăţii cu răspundere limitată
în raport cu terţii şi de a supraveghea respectarea acestei voinţe în cadrul societăţii.
Angajarea directorului-administrator nu este obligatorie, dar odată fiind angajat el trebuie să
activeze liber şi nestingherit în limitele drepturilor prevăzute de statut şi de contractul încheiat între
el şi societate.
Administratorul este ales de către adunarea generală a asociaţilor şi se subordonează acesteia.
Nu pot fi administratori persoanele declarate incapabile sau persoanele condamnate pentru
excrocherie, sustragere de bunuri din avutul proprietarului prin orice forme, precum şi prin alte
infracţiuni şi care nu şi-au ispăşit pedeapsa. Administratorul poate face toate operaţiile pentru aducere
la îndeplinire a obiectului societăţii, în afară de restricţiile stabilite prin actul constitutiv.
8
 Administratorul societăţii este în drept, în limitele atribuţiilor sale, să acţioneze în numele
societăţii fără mandat, inclusiv să efectueze tranzacţii, să aprobe statul de personal, să emită ordine şi
dispoziţii. Administratorul răspunde pentru prejudiciile cauzate societăţii sau chiar terţelor persoane,
indiferent dacă este asociat sau neasociat. Răspunderea civilă intervine ori de câte ori administratorul
cauzează prin acte pe care le îndeplineşte un prejudiciu. În situaţia în care organul executiv este
colegial, ei răspund solidar, oricare din membri poate fi obligat pentru acoperirea întregii pagube.
Astfel, art. 76 din Legea nr. 135-XVI/2007 reglementează răspunderea administratorului.
Administratorul societăţii poartă răspundere materială deplină pentru prejudiciile cauzate de el
societăţii, inclusiv prin plăţi ilegale făcute asociaţilor. În cazul desemnării mai multor administratori,
ei răspund solidar, dacă prin hotărâre judecătorească nu s-a stabilit altfel. Persoana cu funcţie de
răspundere a societăţii se eliberează de răspundere materială solidară pentru decizia organului
executiv colegial al societăţii sau a consiliului societăţii dacă: a votat contra luării acestei decizii de
către organul de conducere respectiv; şi opinia ei separată este anexată la procesul-verbal al şedinţei
organului respectiv sau este consemnată în procesul-verbal. Dreptul de a înainta acţiunea privind
repararea prejudiciului cauzat de către administrator aparţine societăţii şi asociaţilor.
Comisia de cenzori [art.77-79, Legea nr. 135-XVI/2007]. Controlul gestiunii societăţii se poate
efectua de către asociaţii înşişi sau prin cenzorii societăţii. Organul de control poate fi atât colegial
(comisie de cenzori), cât şi unipersoanal (cenzor sau revizor).
Cenzorii sunt mandatari ai societăţii, având ca misiune exercitarea unui control permanent
asupra activităţii administratorilor, precum şi asupra activităţii celorlaltor organe, ca să se desfăşoare
în conformitate cu interesul social, în limitele legii şi actului constitutiv.
Dacă numărul asociaţilor depăşeşte 15, desemnarea cenzorului este obligatorie. Numărul de
cenzori se stabileşte prin actul de constituire al societăţii [art.77, Legea nr. 135-XVI/2007]. Cenzorii
se aleg de către adunarea generală. Membri ai comisiei de cenzori pot fi atât asociaţii, cât şi alte
persoane; cel puţin unul dintre membrii comisiei de cenzori trebuie să fie contabil autorizat în
condiţiile legii sau contabil expert. Nu pot fi membri ai comisiei de cenzori administratorul societăţii;
contabilul societăţii, precum şi rudele acestora, persoanele declarate incapabile sau cele condamnate
pentru excrocherie, sustragere de bunuri din averea proprietarului prin orice formă, alte infracţiuni şi
care nu şi-au ispăşit pe deplin pedeapsa.
Cenzorul se desemnează pentru o perioadă de 3 ani şi oricând poate fi eliberat. Regulamentul
societăţilor comerciale nu stabileşte modul de executare a controlului activităţii, lăsând pe seama
membrilor organului de control să decidă cât de des să efectueze controale. Aceştia însă vor controla
neapărat darea de seamă şi bilanţul anual, pentru a raporta adunării generale starea economică a
societăţii şi încălcările ce au avut loc. Art. 79 din Legea nr. 135-XVI prevede răspunderea cenzorului.
9
 Astfel, cenzorul răspunde pentru prejudiciile cauzate societăţii sau asociaţilor prin neexecutarea
sau executarea inadecvată a obligaţiilor ce îi revin. Cenzorul răspunde în decurs de 3 ani de la data
întocmirii actului de control prin care societăţii i-au fost cauzate prejudicii. Actul de constituire poate
conţine alte temeiuri de apariţie a răspunderii cenzorului.

Bibliografie:
1. Codul civil al Republicii Moldova 11.06.2002 nr.1107/2002//Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 82-86/661 din 22.06.2002;
2. Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr. 845-XII din 03.01.1992 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 2/33 din 28.02.1994;
3. Legea Republicii Moldova cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a
întreprinzătorilor individuali nr. 220-XVI din 19.10.2007// Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.184-187/711 din 30.11.2007;
4. Legea Republicii Moldova privind societăţile cu răspundere limitată nr.135-XVI din 14.06.2007 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 127-130/548 din 17.08.2007;
5. Baieş S., Roşca N., Dreptul afacerilor, Editura Tipografia centrală, Chişinău, 2005;
6. Florescu Gr., Bamberger Zaira-Andra, Florescu Cr., Dreptul societăților comerciale, Editura
Universul juridic, Bucureşti, 2010;
7. Lefter Cornelia, Societatea cu răspundere limitată în dreptul comparat, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1993;
8. Тынель А., Функ Я., Хвалей В., Курс международного торгового права, Издательство
Амалфея, Минск, 2000.

10
TEMA 10. SOCIETATEA PE ACȚIUNI
1. Noțiunea și caracterele societății pe acțiuni
2. Constituirea societății pe acțiuni
3. Organele de conducere și control ale societății pe acțiuni
4. Capitalul, profitul și dividendele societății pe acțiuni
5. Valorile mobiliare ale societății pe acțiuni

1. Noțiunea și caracterele societății pe acțiuni

Datorită rolului important pe care societatea pe acţiuni îl are în viata economică, Legea
nr.1134- ХШ/1997 privind societăţile pe acţiuni, precum și art.281 ale Codului civil Republicii
Moldova asigură o reglementare cuprinzătoare acestei forme de societate.
Conform art. 2 al.1 din Legea nr. 1134-XII/1997 cu privire la societăţile pe acţiuni -
societatea pe acţiuni este societatea comercială al cărei capital social este în întregime divizat în
acţiuni şi ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul societăţii.
În același context, societatea pe acțiuni definită ca forma de societate constituită prin
asocierea unui număr de persoane, numite acţionari, pentru a dezvolta o activitate comercială în
scopul împărţirii beneficiilor şi ale căror aporturi la formarea capitalului social sunt reprezentate
prin titluri negociabile, numite acţiuni, răspunderea pentru obligaţiile sociale fiind angajată în limita
lor.
Din definiţia dată rezultă caracterele societăţii pe acţiuni:
- societatea se constituie dintr-un număr minim de asociaţi, denumiţi acţionari;
- capitalul social este divizat în acţiuni, care sunt titluri negociabile şi transmisibile;
- răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este limitată;
- ei răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris.

2. Constituirea societății pe acțiuni

Fondatorii societăţii pe acţiuni. Atât în doctrină, cât şi în dispoziţiile legale aplicabile în
materia societăţilor pe acţiuni sunt folosite pentru a desemna persoanele care participă la crearea şi
la activitatea societăţii pe acţiuni mai multe denumiri: asociat (membru), acţionar, fondator,
achizitor (subscriitor).
Astfel, calitatea de fondator al unei societăţi pe acţiuni revine persoanelor care au luat decizia
de a o înfiinţa. Însuşirea de acţionar presupune, prin definiţie, posesiunea unor acţiuni.

1
 Legislaţia în vigoare consacră aptitudinea de a întemeia o societate pe acţiuni în Republica
Moldova, atât în favoarea persoanelor fizice, cât şi a persoanelor juridice, inclusiv cele de
naţionalitate străină şi apatride.
Astfel, conform art.31 alin.(2) din Legea nr. 1134/1997 privind societăţile pe acţiuni
„fondatori ai societăţii pot fi persoane fizice capabile şi persoane juridice din Republica Moldova,
din alte state, apatrizi, precum şi state străine şi organizaţii internaţionale”.
În consecinţă, putem concluziona că înfiinţarea societăţilor pe acţiuni este dominată de
principiul libertăţii de asociere a persoanelor fizice şi juridice. Posibilitatea concretă de participare
la înfiinţarea unei societăţi pe acţiuni depinde de anumite condiţii care pot să difere în funcţie de
natura şi naţionalitatea subiectului de drept în cauză.
Astfel, statutul persoanelor juridice prezintă unele particularităţi faţă de cel al persoanelor
fizice, iar fondatorii de naţionalitate străini trebuie să se conformeze şi unor norme speciale.
Numărul fondatorilor societăţii pe acţiuni nu este limitat. Nu pot fi fondatori persoanele
declarate incapabile sau persoanele condamnate pentru escrocherie, sustragere de bunuri din avutul
proprietarului prin însuşire, delapidare sau abuz de serviciu, înşelăciune sau abuz de încredere, fals,
depoziţie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum şi pentru alte infracţiuni prevăzute de
legislaţie, dar care nu şi-au ispăşit definitiv pedeapsa.
Denumirea de firmă a societății se compune dintr-o denumire proprie, pentru a se putea
deosebi de alte societăți cu aceeași formă de organizare și trebuie să conțină obligatoriu sintagma
„S.A.”. Denumirea poate fi diversificată, formată din combinații de litere și cifre, cuvinte provenite
din mitologie, astrologie, geografie, istorie sau chiar din numele unor persoane consacrate.
Orice act distribuit de societate trebuie să cuprindă denumirea, forma juridică de organizare,
numărul de înregistrare de stat, adresa juridică, adresa de corespondență, capitalul social,
telefoanele de contact.
Procedura de constituire a societăţii pe acţiuni cuprinde mai multe etape:
I. Prima etapă are un caracter preparator, de organizare, care cuprinde:
 întocmirea actului constitutiv;
 subscrierea acţiunilor de către fondatori;
 ţinerea adunării constitutive.
II. A doua etapă a constituirii societăţii este destinată dobândirii personalităţii juridice, lucru ce se
realizează prin înregistrarea de stat a societăţii pe acţiuni.
I. Etapa preparatorie
1. Întocmirea actului constitutiv. Documente de constituire ale societăţii sînt contractul de
societate (declaraţia de constituire a societăţii) şi statutul societăţii.
2
 Contractul de societate (declaraţia de constituire a societăţii) are prioritate faţă de statutul
societăţii până la înregistrarea ei de stat. Contractul de societate este actul constitutiv primar, prin
care două sau mai multe persoane îşi asumă obligaţia de a înfiinţa o societate pe acţiuni.
Obligaţia de a constitui o societate pe acţiuni poate fi asumată şi de o singură persoană,
aceasta întocmind în acest caz o declaraţie e constituire a societăţii pe acţiuni care va conţine
aceleaşi revederi ca şi contractul de societate.
După acest moment actul care capătă cea mai mare importanţă este statutul, efectul
contractului de societate (declaraţiei de constituire a societăţii) încetând, conform art.32 alin.3 din
Legea nr.1134-XII/1997, după înregistrarea de stat a societăţii şi executarea de către fondatori a
tuturor obligaţiilor lor.
Contractul de societate stabileşte condiţiile activităţii comune a fondatorilor în vederea
înfiinţării societăţii.
Declaraţia de constituire a societăţii va cuprinde aceleaşi date şi se va perfecta în acelaşi mod
ca şi contractul de societate.
Anterior demarării actelor materiale şi juridice necesare constituirii societăţii şi, bineînţeles,
înaintea convocării adunării constitutive, fondatorii vor încheia contractul de societate prin care vor
concretiza voinţa lor de a întemeia societatea.
De regulă, când efortul lor nu se finalizează în scopul propus, neînţelegerile ce apar vor fi
deduse judecăţii. Contractului de societate încheiat de fondatori îi sunt incidente principiile generale
de drept conform cărora retragerea unui contractant se poate face numai cu acordul celorlalţi
contractanţi, moartea sau interdicţia unuia dintre ei va avea ca efect stingerea convenţiei sau
continuarea acesteia de către moştenitori, după cum au prevalat calităţi le personale sau
posibilităţile materiale ale defunctului, respectiv interzisului, revenirea de comun acord asupra
clauzelor iniţial stabilite.
2. Subscrierea fondatorilor la acțiunile plasate la înființarea societății pe acțiuni. Pentru
constituirea societăţii, fiecare fondator este ţinut să contribuie la formarea patrimoniului societăţii.
De aceea, în contractul de societate (declaraţia de constituire a societăţii) trebuie să se arate
aportul fiecărui fondator. Conform art.34 alin.l din Legea nr.1134-XII/1997 privind societăţile pe
acţiuni, plasarea acţiunilor la înfiinţarea societăţii se efectuează în condiţiile Legii privind
societăţile pe acţiuni, legislaţiei cu privire la hârtiile de valoare şi contractului de societate.
Subliniem că acţiunile societăţii care se înfiinţează vor putea fi plasate numai între fondatori,
prin subscriere secretă şi la un preţ egal sau mai mare decât valoarea lor nominală, dacă această
valoare este stabilită în contractul de societate.

3
 Fondatorii sunt obligaţi să achite acţiunile subscrise în valoare deplină până la convocarea
adunării constitutive, transferând sumele necesare la un cont provizoriu, deschis special în acest
scop. La acelaşi cont se virează dobânda obţinută ca rezultat al utilizării acestor mijloace de către
bancă. Mijloacele băneşti achitate în contul acţiunilor de către fondatori nu pot fi utilizate de către
aceştia până la înregistrarea societăţii sau până la momentul considerării societăţii ca nefiind
constituită.
Menţionăm, de asemenea, că potrivit art.34 alin.6 din Legea privind societăţile pe acţiuni
nr.1134-XII/1997, fondatorii care au făcut aporturi nebănesti la capitalul social al societăţii în
volum incomplet răspund solidar, în limita părţii neachitate a acestor aporturi, pentru obligaţiile
societăţii apărute după înregistrarea ei de stat. De asemenea, ei pot să transmită terţilor obligaţiile
lor faţa de societate numai pe calea transferului datoriei.
3. Convocarea adunării constitutive. Adunarea constitutivă marchează ultimul pas în calea
naşterii societăţii pe acţiuni. Ea va fi convocată în termenul prevăzut în contractul de societate, dar
numai dacă fondatorii care s-au obligat să achite în numerar acţiunile subscrise au depus sumele
necesare în contul provizoriu al viitoarei societăţi.
Adunarea constitutiva are următoarele obligaţii:
- hotărăşte cu privire la înfiinţarea societăţii pe acţiuni;
- aprobă statutul societăţii;
- aprobă valoarea aporturilor nebăneşti ce urmează a fi făcute de către unii fondatori în contul
achitării acţiunilor subscrise;
- soluţionează şi alte chestiuni ce privesc constituirea legală şi începutul funcţionării societăţii
pe acţiuni care nu sunt în contradicţie cu legislaţia (de exemplu, aprobă contractele încheiate de
fondatori până la adunarea constitutivă).
Adunarea constitutivă va fi considerată deliberativă dacă la ea vor participa personal sau prin
reprezentare toţi fondatorii. În lipsă de cvorum, ea se va convoca din nou. Pentru validitatea
deliberărilor este necesară şi în acest caz prezenţa tuturor fondatorilor. Dacă fondatorii sau
reprezentanţii acestora nu s-au întrunit nici de această dată, „se consideră că fondarea societăţii nu a
avut loc prin decizia fondatorilor şi reprezentanţilor lor prezenţi”, care se comunică tuturor
fondatorilor în termen de 7 zile de la data adoptării ei. În cazul nerespectării de către fondatori a
dispoziţiilor legale referitoare la convocarea adunării constitutive, se consideră că fondarea
societăţii nu a avut loc. Declararea nefondării societăţii se face prin hotărâre judecătorească. Dreptul
de a adresa instanţei judecătoreşti o cerere, în acest sens, îl are orice fondator sau acţionar al
societăţii.
Societatea se consideră nefondată, dacă:
4
 - adunarea constitutivă nu s-a ţinut în termenul indicat de actul constitutiv sau s-a convocat în
condiţiile în care fondatorii nu au efectuat aporturile în numerar, ce sunt obligatorii potrivit legii;
- adunarea constitutivă nu s-a pronunţat asupra chestiunilor obligatorii (prevăzute mai sus la
atributele ei) sau hotărârile au fost luate cu voturile a mai puţin de trei pătrimi din acţiunile plasate.
II. Înregistrarea societății pe acțiuni. După soluţionarea de către adunarea constitutivă a
tuturor chestiunilor ce vizează constituirea societăţii pe acţiuni se va proceda la înregistrarea
societăţii. Conform art.37 alini din Legea privind societăţile pe acţiuni, societatea este supusă
înregistrării de stat în modul stabilit de legislaţie. Înregistrarea de stat a societăţii este obligatorie
până la începerea activităţii economice şi se efectuează în concordanţă cu Legea cu privire la
înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali nr. 220-XVI din
19.10.2007.
De la data înregistrării societatea se consideră înfiinţată, dobândeşte personalitate juridică. În
consecinţă, atâta timp cât societatea figurează în Registrul de stat, ea este subiect al raporturilor
juridice, are toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de legislaţia în vigoare. Calitatea de subiect va
fi pierdută de societate la data când comisia de lichidare va săvârşi toate formalităţile legale privind
încetarea activităţii comerciale a societăţii şi organul teritorial al ASP va radia întreprinderea din
Registrul de stat.
3. Organele de conducere și control ale societății pe acțiuni
Societatea pe acţiuni este organizată şi funcţionează pe principii democratice.
Administrarea şi conducerea societăţii pe acţiuni reprezintă structura organizatorică prin care
o societate comercială reprezintă şi serveşte interesele investitorilor săi. Poate cuprinde de la
consilii de administraţie până la scheme administrative stimulative.
Funcţia de bază a administrării şi conducerii societăţii pe acţiuni este de a garanta conducerea
companiilor în conformitate cu interesele investitorilor săi. Fiind creaţii nedotate cu voinţă organică,
societăţile comerciale nu pot să-şi realizeze scopul decât printr-o activitate juridică, care presupune,
în mod indispensabil, existenţa unor organe. Aceste organe au drept scop, în primul rând, să
elaboreze voinţa socială, care va fi apoi materializată în acte juridice.
Conform art. 7 din Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr. 1134-XII/1997, organele de
conducere ale societăţii sunt:
a) adunarea generală a acţionarilor;
b) consiliul societăţii;
c) organul executiv;
d) comisia de cenzori.

5
 În societatea cu un număr de acţionari mai mic de 50, atribuţiile consiliului societăţii pot fi
exercitate de adunarea generală a acţionarilor.
Adunarea Generală – organul suprem de conducere al Societăţii pe Acţiuni. Adunarea
generală a acţionarilor este depozitarea voinţei sociale şi, în consecinţă, organul suprem de
conducere al societăţii. Ea este aceea care numeşte celelalte organe, stabileşte limitele în care ele
urmează să-şi desfășoare activitatea şi exercită controlul asupra acestora. Ea va putea să exercite
acţiunea în răspundere împotriva celorlalte organe de conducere, derivând din raporturile de
mandat. în sfârşit, tot ea este chemată să modifice statutul, punându-1 de acord cu necesităţile noi,
născute din desfăşurarea activităţii sociale. Iniţiativa convocării.
Art.53 din Legea privind societăţile pe acţiuni stabileşte principalele reguli privitoare la
convocarea adunărilor generale, ordinare (inclusiv anuale) şi extraordinare. Adunarea generală
ordinară se convoacă în termenul stabilit de lege sau de statut.
Astfel, potrivit legii, adunarea generală ordinară anuală se ţine nu mai devreme de o lună şi nu
mai târziu de 2 luni de la data primirii de către organul financiar a dării de seamă anuale a societăţii
[art.51 alin.(4), Legea nr.1134-XII/1997]. Statutul societăţii poate prevedea convocarea adunării
generale ordinare a acţionarilor şi mai des decât o dată pe an.
Dreptul de a participa la adunarea generală. Participarea la adunarea generală constituie un
drept al tuturor acţionarilor, iar exerciţiul lui nu poate fi restrâns prin clauze statutare, singurele
limitări permise fiind cele legale. Dreptul de a participa la adunarea generală îl au toţi acţionarii
societăţii, chiar dacă, din anumite motive - de exemplu, deţin acţiuni preferenţiale fără drept de vot -
ei nu pot participa la luarea hotărârilor [art.25 alin.(2), Legea nr.1134-XII/1997].
Acţionarii au dreptul de a participa la adunarea generală chiar şi atunci când, cu privire la
problemele supuse dezbaterii, există conflict de interese, în astfel de situaţii, legea impune
acţionarilor obligaţia de a se abţine de la vot, dar nu le ridică dreptul de a participa la adunare.
În principiu, toţi acţionarii care la data adoptării deciziei de convocare a adunării generale
erau incluşi în registrul acţionarilor sunt în drept să participe la şedinţa adunării generale. Lista
acţionarilor care au dreptul să participe la adunarea generală se întocmeşte de persoana care ţine
registrul acţionarilor societăţii la data fixată de consiliul societăţii (dată de referinţă). Această dată
nu poate preceda data luării deciziei de convocare a adunării generale ordinare a acţionarilor şi nu
poate depăşi termenul de 45 de zile înainte de ţinerea ei [art.54 alin.(l), Legea nr.1134-XII/1997].
Cvorumul şi convocarea repetată a adunării generale a acţionarilor. Art.58 din Legea
privind societăţile pe acţiuni nr.1134/1997 prevede o serie de reguli de fond privind constituirea
adunării generale. După cum este şi firesc, legiuitorul, primind principiul majoritar, ca prezumţie că
majoritatea celor prezenţi reprezintă voinţa societăţii, cere prezenţa unui număr minim de acţionari
6
în adunare, care să reprezinte o anumită cotă de capital, pentru ca aceasta să poată delibera. Fără
existenţa acestui număr, adunarea nu se poate constitui valabil. Acest număr legal minim poartă
denumirea doctrinară de cvorum.
Cvorumul este de două feluri: de persoane (ca în cazul adunărilor constitutive), când legea se
preocupă de numărul persoanelor prezente, fiind indiferentă cota din capital pe care acestea o deţin,
şi de capital, când important este nu numărul persoanelor prezente, ci capitalul deţinut de acestea.
De menţionat că cvorumul este întrunit chiar de un singur acţionar, dacă el reprezintă cota legală
sau statutară de acţiuni cu drept de vot ale societăţii, situaţie explicabilă prin natura cvorumului - de
capital şi nu de persoane.
Desfăşurarea adunării generale. Modul de desfăşurare a adunării generale a acţionarilor se
stabileşte de către dispoziţiile legale în materie, de statutul societăţii şi de regulamentul adunării
generale a acţionarilor, dacă acesta este prevăzut de statutul societăţii. Şedinţa adunării generale se
ţine în ziua, ora şi locul indicate în înştiinţarea privind convocarea adunării. Lucrările adunării
generale a acţionarilor sunt conduse de preşedintele adunării, acesta fiind preşedintele consiliului
societăţii sau o altă persoana aleasă de adunarea generală. Adunarea generală va alege şi un secretar
al adunării în cazul în care atribuţiile acestuia nu le exercită secretarul consiliului societăţii.
Secretarul adunării generale va face şi întocmi lucrări specifice de secretariat (de exemplu,
procesul-verbal al adunării generale a acţionarilor), iar în cazul în care comisia de numărare a
voturilor nu se mai constituie, va prelua şi atribuţiile acesteia.
După efectuarea constatărilor privind existenţa cvorumului necesar deliberării, preşedintele
adunării va declara deschise dezbaterile şi se va trece dezbaterea problemelor care fac obiectul
ordinii de zi. Ordinea de zi va fi cea conţinută în înştiinţarea de convocare, în principiu, nefiind
permisă includerea altor probleme despre care acţionarii nu au luat cunoştinţă în termenul legal.
Exercitarea dreptului de vot şi adoptarea hotărârilor. Dreptul de vot este un drept al
acţionarului distinct de dreptul de a participa la adunarea generală. Nu toţi participanţii la adunarea
generală au şi dreptul de a vota hotărârile adunării. Pot să participe la adunare, fără a avea drept de
vot, de exemplu, deţinătorii de acţiuni preferenţiale fără drept de vot. Totuşi, în anumite situaţii, şi
acţionarii deţinători de acţiuni care nu dau dreptul la vot vor obţine acest drept. Astfel, titularii unor
asemenea acţiuni vor obţine drept de vot când adunarea generală a acţionarilor ia hotărâri asupra
unor chestiuni care privesc modificarea drepturilor lor în legătură cu transformarea societăţii
deschise în societate închisă, cu reorganizarea ori lichidarea societăţii, cu emiterea suplimentară de
acţiuni preferenţiale de altă clasă care dau proprietarilor lor drepturi suplimentare faţă de
proprietarii acţiunilor preferenţiale deja plasate sau din alte motive prevăzute de legislaţie sau de
statutul societăţii.
7
 Atribuţiile şi importanţa Consiliului Societăţii pe Acţiuni. Acţionarii societăţilor pe acţiuni
sunt adesea prea numeroşi pentru a-şi putea exercita în mod eficient drepturile ce implică
conducerea şi administrarea societăţii prin adunări generale ale acţionarilor. Legea nr.
1134-XII/1997 privind societăţile pe acţiuni prevede existenţa unei conduceri interne a societăţii
care să se ocupe de societate într-o maniera stabilă şi fără a avea vreo legătură cu compoziţia
acţionariatului ca urmare a transferurilor. Acest organ este consiliul directorilor sau consiliul
observatorilor, pe care îl vom denumi în continuare consiliul societăţii.
Existenţa unui organ permanent de decizie şi control (consiliul societăţii), superior ierarhic
organului executiv ce se ocupă de gestiunea de zi cu zi a societăţii, este caracteristică societăţilor pe
acţiuni.
Ceea ce e, însă, de remarcat la Legea privind societăţile pe acţiuni este flexibilitatea sa în
privinţa structurării organelor de conducere - societatea având posibilitatea, în primul rând, de a
opta între a avea un organ executiv unipersonal ori unul colegial sau o îmbinarea a acestora două,
iar, în al doilea, de a nu mai constitui consiliul societăţii în acele societăţi pe acţiuni care au mai
puţin de 50 de acţionari, în acest caz atribuţiile consiliului societăţii fiind exercitate de adunarea
generală a acţionarilor.
Funcţionarea consiliului societăţii. Consiliul societăţii este condus de preşedintele acestuia,
care se alege din rândurile membrilor consiliului de către adunarea generală a acţionarilor sau, dacă
statutul prevede expres acest lucru, chiar de către consiliul societăţii.
Cât priveşte durata mandatului de preşedinte al consiliului societăţii, aceasta nu poate depăşi
durata mandatului de membru al consiliului - patru ani, însă prin statutul sau regulamentul
consiliului societăţii ori prin decizie a adunării generale a acţionarilor se poate stabili o durată mai
scurtă. Un membru al consiliului poate fi ales preşedinte al consiliului societăţii în unul sau mai
multe mandate, dacă prin statut sau regulamentul consiliului societăţii nu s-a limitat numărul
mandatelor. Preşedintele consiliului societăţii este nu numai reeligibil, dar şi revocabil. Prerogativa
revocării aparţine organului care l-a ales, după caz, adunarea generală a acţionarilor sau consiliul
societăţii. Ca orice mandatar, preşedintele consiliului poate renunţa la funcţia sa, dându-şi demisia.
Demisia, ca şi revocarea, evident, trebuie să fie exprese, nu implicite, având în vedere importanţa
consecinţelor lor.
Preşedintele consiliului societăţii are, potrivit art.67 alin.2 din Legea nr. 1134-XII/1997
privind societăţile pe acţiuni, următoarele atribuţii:
 convoacă şedinţele consiliului societăţii;
 exercită alte atribuţii prevăzute de regulamentul consiliului societăţii.

8
 Organul executiv al Societăţii pe Acţiuni. Ca orice organism artificial „societatea comercială
nu îşi poate traduce manifestările de voinţă în fapte pozitive decât prin instrumentarea unor
persoane fizice capabile de acţiuni materiale”.
Organul executiv este un astfel de organ al societăţii pe acţiuni prin intermediul căruia
societatea îşi manifestă (exteriorizează) voinţa socială, este organul care exprimă capacitatea de
folosinţă şi exerciţiu în raport cu terţele persoane, organele de stat şi reprezintă societatea în
instanţele judecătoreşti.
Organul executiv poate fi determinat deci, ca un mandatar al societăţii pe acţiuni, care
acţionează în limitele statutului ori, după caz, şi a regulamentului, adoptate de alte organe ale
societăţii conform legii. Menţionăm, de asemenea, că adunarea generală poate delega
împuternicirile organului executiv al societăţii unei „organizaţii gestionare”.
Organul executiv colegial (comitet de conducere sau comitet de direcţie). Modul de formare şi
activitate a direcţiei societăţii, numirea conducătorului direcţiei, cuantumul retribuţiei muncii
membrilor acesteia se stabileşte fie prin statut, fie printr-un regulament cu privire la organul
executiv, aprobat de adunarea generală. Adunarea generală este în drept sa transmită această
împuternicire consiliului societăţii. Organul executiv colegial, în executarea funcţiilor ce-i revin,
adoptă hotărâri colegiale în şedinţe convocate de conducător. Modul de adoptare a hotărârilor se
reglementează prin statut sau, după caz, prin regulamentul organului executiv al societăţii,
desfăşurarea şedinţelor organului executiv se va consemna într-un proces-verbal, care va fi semnat
de conducătorul acestui organ şi prezentat, după caz, consiliului societăţii, comisiei de cenzori şi
organizaţiei de audit ale societăţii. Procesele-verbale ale şedinţelor organului executiv vor fi
păstrate de către acesta în modul stabilit prin statut sau regulamentul organului executiv al
societăţii.
Organul executiv unipersonal (director general sau director). Directorul, fie că este numit de
adunarea generală, fie că de consiliul societăţii, exercită toate împuternicirile organului executiv şi
administrează, în limitele stabilite, societatea adoptând în nume propriu ordine şi decizii.
Organul executiv - dublu. Legea prevede posibilitatea înfiinţării unui organ executiv dublu,
caz în care societatea are atât un organ colegial (comitet de conducere sau comitet de direcţie) şi un
organ unipersonal (director general).
Precizăm, de asemenea, că în asemenea situaţii organul executiv va putea să-şi exercite
activităţile numai în baza unui regulament special, ce ar stabili exact care atribuţii sunt în sarcina
comitetului de conducere (comitetului de direcţie) şi care - în sarcina directorului general.
Comisia de cenzori a Societăţii pe Acţiuni. Structura organizatorică a societăţii pe acţiuni
include şi un organ de control al gestiunii societăţii - cenzorii. Astfel, în timp ce adunarea generală
9
are funcţia de elaborare a voinţei sociale, iar consiliul societăţii şi organul executiv de concretizare a
acesteia prin administrarea şi gestiunea societăţii în limita realizării obiectului social, cenzorii
controlează şi supraveghează respectarea legalităţii în actele de gestiune.
În legislaţiile comerciale există două variante de abordare a controlului gestiunii societăţii pe
acţiuni: controlul intern exercitat de cenzori (de regulă, acţionari ai societăţii) şi controlul extern
exercitat de auditori, persoane străine de societate, specializate în asemenea activităţi, retribuite, de
regulă, în baza unei convenţii de prestări servicii.
Legea privind societăţile pe acţiuni nr. 1134-XII/1997 a adoptat un sistem flexibil, permiţând
efectuarea unui control dublu, atât de către cenzori interni, cât şi de către auditori (cenzori externi
independenţi). Cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori exercită controlul obligatoriu şi cel
ocazional al activităţii economico-financiare a societăţii şi se subordonează numai adunării generale
a acţionarilor [art.71 alin.l şi art.72 alin.l şi 2, Legea nr.1134-XII/1997]. Prin statutul societăţii şi,
dacă este cazul, regulamentul comisiei de cenzori, se stabilesc: atribuţiile, componenta numerică,
modul de formare şi de funcţionare a comisiei de cenzori a societăţii.
Desemnarea cenzorilor. Potrivit art.71 alin.5 din Legea privind societăţile pe acţiuni nr.
1134/1997, comisia de cenzori se alege pe un termen de la 2 la 5 ani. Membri ai comisiei de cenzori
pot fi atât acţionarii societăţii, cât şi alte persoane.
Nu pot fi aleşi ca membri ai comisiei de cenzori a societăţii: membrii consiliului societăţii;
lucrătorii organului executiv sau ai contabilităţii societăţii; gestionarul societăţii; persoanele
necalificate în contabilitate, finanţe sau economie.
Cenzorii sunt reeligibili şi revocabili. Revocarea cenzorilor, ca şi alegerea lor, se va putea face
numai de adunarea generală cu votul a cel puţin două treimi din cele reprezentate la adunare. În
mod normal, mandatul cenzorilor încetează la expirarea termenului prevăzut în statutul societăţii
(între 2 şi 5 ani). Anticipat, mandatul încetează dacă în acest sens a hotărât adunarea generală a
acţionarilor (revocare) sau în cazul renunţării cenzorilor la funcţia de membru al comisiei de
cenzori. Renunţarea trebuie să fie expresă, ea neputând fi dedusă din încetarea în fapt a exerciţiului
funcţiei. Renunţarea este un act juridic unilateral, nefiind necesar acordul adunării generale sau al
altui organ de conducere al societăţii. De asemenea, activitatea comisiei de cenzori încetează şi în
cazul reorganizării societăţii, după ce a fost semnat bilanţul de reorganizare, sau în cazul lichidării,
când a fost semnat bilanţul de lichidare.
În sfârşit, precizăm că statutul societăţii poate prevedea alegerea unei rezerve a comisiei de
cenzori, din care să se completeze componenţa de bază a comisiei în cazul încetării mandatelor
cenzorilor. Cenzorii supleanţi se vor alege în modul stabilit pentru alegerea membrilor comisiei de
cenzori.
10
 Rezultatul controlului efectuat, inclusiv concluziile, vor fi reflectate într-un raport. Raportul
comisiei de cenzori trebuie să cuprindă: numele şi prenumele membrilor comisiei de cenzori care au
participat la control; motivele şi scopurile controlului; termenele în care s-a efectuat controlul;
aprecierea plenitudinii şi autenticităţii datelor reflectate în documentele primare, registrele contabile
şi dările de seamă ale societăţii; aprecierea conformităţii ţinerii evidenţei contabile şi întocmirii
dărilor de seamă cu cerinţele legislaţiei; informaţia despre fapte de încălcare a cerinţelor legislaţiei,
statutului şi regulamentelor societăţii de către persoanele cu funcţii de răspundere ale societăţii,
precum şi despre prejudiciul cauzat de aceste persoane; date despre circumstanţele care au
împiedicat efectuarea controlului, dacă este cazul; recomandări pe marginea rezultatelor controlului;
diverse anexe.
4. Capitalul, profitul și dividendele societății pe acțiuni
Prin capital social se înţelege suma totală, exprimată în moneda ţării, care reprezintă
valoarea bunurilor aduse ca aport în societate, prin subscrierea acţiunilor. El reprezintă, deci, o cifră
contractuală, stabilită la constituirea societăţii.
Capitalul social reprezintă prima şi cea mai importantă garanţie pentru creditorii societăţii. În
acest sens, cităm şi dispoziţiile art.40 alin.1 din Legea privind societăţile pe acţiuni nr.
1134-XII/1997 care prevăd că, capitalul social al societăţii determină valoarea minimă a activelor
nete ale societăţii, care asigură interesele patrimoniale ale creditorilor şi acţionarilor.
Pentru a constitui o garanţie cât mai eficace, societatea pe acţiuni are obligaţia de a indica
mărimea capitalului social în statutul, bilanţul, registrul acţionarilor şi pe foaia cu antet ale societăţii
[art.40 alin.7, Legea nr.1134-XII/1997].
Capitalul social al societății pe acțiuni nu poate fi mai mic de 20.000 lei . Capitalul social al
societății determină valoarea minimă a activelor nete ale societății, care asigură interesele
patrimoniale ale creditorilor și acționarilor.
Capitalul social se constituie din valoarea aporturilor primite în contul achitării acțiunilor și
va fi egal cu suma valorii nominale a acțiunilor plasate. Aporturile la capitalul social al societății se
stabilesc de contractul de societate sau hotărârea privind emisiunea suplimentară de acțiuni, în
limitele prevederilor Legii privind societățile pe acțiuni.
Pot fi aporturi la capitalul social: mijloace bănești, valori mobiliare plătite în întregime, alte
bunuri, inclusiv drepturi patrimoniale care pot fi evaluate în bani, obligațiile societă ții față de
creditori.
Valoarea de piaţă a mijloacelor fixe, evaluată de o companie de evaluare, se aprobă prin
hotărârea adunării generale a acţionarilor. Aporturile nebăneşti transmise în capitalul social cu drept
de folosinţă se realizează prin transmiterea drepturilor corespunzătoare. În cazul când aporturile
11
sunt transmise cu drept de proprietate transmiterea acestora se efectuează prin predarea efectivă
către societate a bunurilor.
Bunul care face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în bani, pentru a se putea stabili
valoarea acţiunilor cuvenite subscriitorului în schimbul aportului. Această evaluare este obligatorie
şi se face de către acţionari (fondatori), consiliul societăţii sau, când este necesar, de către experţi şi
se aprobă de adunarea constitutivă a fondatorilor sau de adunarea generală a acţionarilor ori
consiliul societăţii. Evaluarea exactă a aporturilor în natură este necesară pentru a preîntâmpina
cazurile de supraevaluare sau de subevaluare a acestora. Evaluarea în sine este o operaţiune
complexă, atât sub aspectul criteriilor adoptate, cât şi al momentului la care se raportează evaluarea.
Pentru a facilita această operaţiune legiuitorul a stabilit câteva criterii de evaluare.
Aporturi la capitalul social nu pot fi:
 evaluarea în bani a activităţii fondatorilor pentru înfiinţarea societăţii, precum şi a
activităţii de muncă a acţionarilor care lucrează în societate;
 obligaţiile (datoriile) fondatorilor, acţionarilor societăţii şi ale altor persoane;
 bunurile mobiliare şi imobiliare neînregistrate, inclusiv produsele activităţii
intelectuale, supuse înregistrării în conformitate cu legislaţia;
 bunurile aparţinând achizitorului de acţiuni cu drept de administrare economică sau
gestionare operativă, fără acordul proprietarului acestor bunuri;
 bunurile destinate consumului curent al populaţiei civile, bunurile a căror circulaţie
este interzisă ori limitată de actele legislative.
Modificarea capitalului social al societăţii pe acţiuni poate fi realizată prin mărirea sau
reducerea lui. Modificarea capitalului social se va efectua în conformitate cu Legea privind
societăţile pe acţiuni nr. 1134-XII/1997 şi cu statutul societăţii.
Hotărârea privind modificarea capitalului social se ia de către adunarea generală sau, în
cazurile prevăzute de lege, de către consiliul societăţii şi întotdeauna este însoţită de schimbarea
statutului societăţii. Majorarea capitalului social reprezintă un mecanism cu metode variate de
funcţionare, folosit de societate în scopul rezolvării unor situaţii financiare dificile, dar şi în scopul
consolidării poziţiei sale sau pentru reflectarea contabilă a fenomenelor financiare obiective, cum
este deprecierea monetară.
Potrivit legii, capitalul social al societăţii poate fi mărit prin ridicarea valorii nominale a
acţiunilor existente şi/sau prin plasarea de acţiuni ale emisiunii suplimentare în limitele claselor şi
numărului de acţiuni autorizate spre plasare [art. 43, alin. 1, Legea nr.1134-XII/1997].

12
 Emisiunea suplimentară de acţiuni poate fi efectuată prin intermediul unei oferte publice de
acţiuni (emisiune publică) sau fără ofertă publică (emisiune închisă) şi se face în temeiul unei
hotărâri a adunării generale a acţionarilor sau a consiliului societăţii.
Capitalul de rezervă. Beneficiile societăţii pe acţiuni sunt destinate împărţirii lor între
acţionari. Dar, pentru a asigura condiţiile necesare evitării dificultăţilor în care s-ar afla societatea
datorită pierderilor din capitalul social, legea prevede obligaţia de a repartiza o cotă din beneficiile
realizate pentru constituirea unui fond de rezervă. Societatea pe acţiuni este obligată să constituie un
fond de rezervă, denumit capital de rezervă, de cel puţin de 10% din mărimea capitalului social al
societăţii.â
Capitalul de rezervă se formează din defalcări anuale din profitul net până la atingerea
mărimii prevăzute de actul de constituire. Volumul defalcărilor se stabileşte de adunarea generală a
acţionarilor şi va constitui nu mai puţin de 5% din profitul net al societăţii [art. 46 alin. 2, Legea
nr.1134-XII/1997]. Capitalul de rezervă se foloseşte, potrivit art.46 alin.4 din Legea privind
societățile pe acțiuni nr.1134-XII/1997, decât pentru acoperirea pierderilor societăţii şi/sau plata
dobânzii sau a altor venituri aferente obligaţiunilor plasate de ea, în cazul insuficienţei de profit sau
de mijloace ale fondurilor speciale ale societăţii, cu obligaţia reîntregirii lui dacă a coborât sub
limita legală sau statutară. Pe de altă parte, conform art.160 alin.2 din Codul civil al Republicii
Moldova, capitalul de rezervă poate fi folosit doar la acoperirea pierderilor societăţii pe acţiuni sau
la majorarea capitalului ei social.

5. Valorile mobiliare ale societății pe acțiuni

Legea Republicii Mololdova cu privire la societățile pe acțiuni nr.1134/1997 prevede, la
art.11, că societatea pe acţiuni este în drept să emită valori mobiliare sub formă de acţiuni şi
obligaţiuni.
Potrivit definiţiei legale, valori mobiliare transferabile sunt următoarele tipuri de valori
mobiliare:
a) acţiuni şi alte valori echivalente acţiunilor (denumite acţiuni);
b) obligaţiuni şi alte titluri de creanţă (denumite obligaţiuni);
c) orice alte valori negociabile care dau dreptul de a achiziţiona astfel de valori mobiliare pe
calea subscrierii sau schimbului.
Este necesar de reiterat faptul că noţiunea de valoare mobiliară are un sens ma îngust decât
noţiunea de titlu de valoare (hârtie de valoare).
După conţinut, titlurile de valoare se clasifică în trei categorii:
- efecte de comerţ (cambia, biletul la ordin, cecul)
13
 - valori mobiliare (acţiunea şi obligaţiunea);
- titlurile reprezentative ale mărfuri (conosamentul, recipisa de depozit, garantul).
Ţinând cont de aceste aspecte, considerăm că valorile mobiliare reprezintă titluri de credit
negociabile admise la tranzacţionare pe o piaţă de instrumente financiare, emise în condiţiile legii
de persoane juridice îndreptăţite conform regimului juridic ce le este aplicabil, care conferă
titularului o creanţă asupra emitentului, precum şi alte drepturi complexe, patrimoniale şi
nepatrimoniale, care pot fi exercitate de acesta pe durata de existenţă a emisiunii.
Acțiunea - parte componentă a capitalului social a societății pe acțiuni. Acţiunea reprezintă o
fracţiune din capitalul social al societăţii pe acţiune deţinută de persoana care a depus aportul la
capitalul social (fondatorul) sau o persoana care a cumpărat acţiune pe piaţa secundară sau la o
emisiune suplimentară (acţionarul).
De la data înregistrării de stat a societăţii pe acţiuni şi a acţiunilor emise de ea, fondatorul
devine acţionar. Acţionarii, indiferent de modul şi data dobândiri acţiunilor, sunt egali în drepturi,
cu excepţia cazurilor când acţiunile sunt de tipuri sau clase diferite.
Legea nr. 134/1997 defineşte acţiunea ca pe un document ce atestă dreptul proprietarului lui
(acţionarului) de a participa la conducerea societăţii, de a primi dividende, precum şi o parte din
bunurile societăţii în cazul lichidării acesteia.
În sistemul de common law, acţiunea reprezintă o parte din proprietatea asupra companiei,
această idee fiind întemeiată pe teoria „coproprietăţii” (este de menţionat că această teorie conţine
parţial elemente de similitudine cu coproprietatea clasică din dreptul civil). Acţiunea a fost privită şi
ca reprezentând interesul unei persoane într-o companie, măsurat printr-o sumă de bani (valoarea
nominală) şi constând într-o multitudine de drepturi şi obligaţii. Conţinutul acestora este conturat de
o serie de convenţii încheiate cu ceilalţi acţionari, în acord cu prevederile legale.
Având în vedere ansamblul normativ din sistemul de drept românesc, dar şi viziunea
reglementărilor Uniunii Europene asupra dreptului societar, putem defini acţiunea ca fiind o parte
din capitalul social al unei societăţi comerciale, liber negociabilă, ce conferă drepturi patrimoniale
şi nepatrimoniale titularului, care pot fi exercitate doar pe durata de existenţă a societăţii emitente.
În consecinţă, putem spune că noţiunea de acţiune este susceptibilă de mai multe sensuri:
Acţiunea este o fracţiune a capitalului social; ea trebuie să fie egală în valoare cu celelalte
acţiuni din aceeaşi clasă.
Apoi, acţiunea este un titlu de credit; ea încorporează şi constată drepturile şi obligaţiile
izvorâte din calitatea de acţionar.
 În sfârşit, acţiunea desemnează raportul societar, adică raportul juridic dintre acţionar şi
societate.
14
 Este greu de susţinut în totalitate opinia că acţiunile nominative sunt simple drepturi de
creanţă, întrucât acţiunile, indiferent de felul lor, conferă titularului lor o serie de drepturi originale,
ce își au temeiul îndeosebi în dispoziţiile legale şi nu în înscrisul - instrumentum - care le probează
existenţa.
Exercitarea unor drepturi ale deţinătorului acţiunii nu necesită concursul debitorului, în speţă
al societăţii, astfel cum se întâmplă în cazul drepturilor de creanţă clasice.
În legislaţie, ca şi în doctrină, acţiunile sunt adesea considerate ca fiind bunuri mobile, fie ca
efecte negociabile, fie ca valori mobiliare.
Din conţinutul reglementărilor naţionale privind materia societăţilor comerciale pe care le-am
analizat, am reţinut că acţiunile sunt bunuri mobile necorporale. Aceste bunuri pot fi înstrăinate,
gajate, urmărite sau puse sub sechestru, după caz. Dreptul de proprietate asupra acţiunilor este un
drept real, iar nu unul personal. Acţiunile sunt emise de societăţile comerciale de tipul societăţilor
pe acţiuni, emiterea acestora fiind supusă unor condiţii de fond şi de formă prescrise de lege.
Funcţiile principale ale unei acţiuni sunt:
 alimentarea capitalului indispensabil existenţei oricărei societăţi pe acţiuni;
 exercitarea de către titularii drepturilor de proprietate asupra acestora a puterii de deliberare
în cadrul acționariatului acelei societăţi.
De asemenea, se mai susţine că acţiunile materializează în documentul comercial pe care îl
constituie, dreptul acţionarilor asupra unei fracţiuni indivizibile din capitalul social, constituind un
titlu de valoare cauzal, spre deosebire de titlurile de valoare abstracte, necauzale, precum cambia.
Natura juridică a acţiunilor. În general, se admite că acţiunile fac parte din categoria
titlurilor de credit (de valoare). S-a observat însă că acţiunile nu satisfac pe deplin condiţiile
titlurilor de credit; acţiunile reprezintă titluri care încorporează anumite drepturi, dar ele nu
îndeplinesc condiţiile autonomiei şi liberalității.
Astfel, acţiunile nu sunt titluri autonome, independente faţă de actul juridic din care decurg;
ele îşi au izvorul în actele constitutive. Totodată, în cazul transmisiunii acţiunilor, dobânditorul
devine titularul unui drept derivat, iar nu al unui drept nou, originar. Tot astfel, acţiunile sunt titluri
lipsite de liberalitate; întinderea drepturilor conferite este incomplet determinată prin titlu, motiv
pentru care trebuie cercetate actele constitutive. Datorită faptului că nu au toate caracterele titlurilor
de credit, se consideră că ele nu sunt titluri de credit perfecte, ci titluri speciale, denumite
corporative, societare sau de participaţiune.
Acţiunile se emit cu o valoare totală care nu trebuie să fie mai mică deci mărimea capitalului
social. Atunci când vorbim despre acţiune, înţelegem un document care valorează o anumită sumă
de bani.
15
 Cel care deţine acţiunea se consideră proprietar la o mică parte din averea societăţii. Cu cât
mai multe acţiuni deţine, cu atât are o putere de decizie mai mare. Printr-o înţelegere, acţionarii
decid cât va costa o acţiune.
Cel mai ieftin, o acţiune poate valora 1 leu, iar cel mai scump legea nu prevede, adică poate fi
orice sumă. Un moment important este că la aceeaşi societate pe acţiuni toate acţiunile ordinare
trebuie să valoreze la fel. De exemplu, dacă acţionarii stabilesc că o acţiune va costa 15 lei, atunci
toate acţiunile ordinare trebuie să coste 15 lei. Reieşind din faptul că cele mai mari întreprinderi din
republică sunt societăţi pe acţiuni (în majoritate acestea sunt băncile, companiile de construcţie, cele
de asigurări etc.), capitalul lor este de milioane; prin urmare, şi valoarea unei acţiuni este mare.
Dacă o acţiune este deţinută de mai multe persoane, acestea sunt considerate un singur
acţionar şi îşi exercită drepturile prin reprezentant. Caracterul indivizibil al acţiunilor este menit să
asigure buna funcţionare a societăţii. Divizarea acţiunilor ar avea drept rezultat fracţionarea
excesivă a capitalului social şi, implicit, creşterea numărului acţionarilor, ceea ce ar îngreuna
funcţionarea societăţii. Astfel, în situaţia când o acţiune devine proprietatea mai multor persoane
(de exemplu, în cazul transmisiunii succesorale), legea cere coproprietarilor să îşi desemneze un
reprezentant dintre ei, care va exercita drepturile şi obligaţiile aferente acţiunii.
Aceeaşi soluţia va trebui adoptată, după părerea noastră, şi în cazul în care un număr mai
mare de acţiuni se transmite moştenitorilor care sunt în indiviziune, până la partajarea averii
succesorale.
Din analiza prevederilor ale Codului civil, a Legii privind societățile pe acțiuni nr.1134/1997,
precum şi a legislaţiei cu privire la valorile mobiliare, am putea clasifica acţiunile emise de
societatea pe acţiuni după mai multe criterii, şi anume: în funcţie de drepturile conferite; în funcţie
de modul lor de transmitere; în funcţie de momentul achitării; în funcţie de proprietarul acţiunii.
I.Clasificarea acţiunilor în funcţie de drepturile conferite:
- acţiuni ordinare;
- acţiuni preferenţiale.
 Acțiunile ordinare conferă proprietarului ei dreptul la un vot în adunarea generală a
acționarilor, dreptul de a primi o cotă parte din dividende și o parte din bunurile societății în cazul
lichidării acesteia.
 Acțiunile preferențiale conferă proprietarului ei drepturi suplimentare față de proprietarul
acțiunii ordinare referitor la ordinea primirii dividendelor anunțate și la cuantumul dividendelor,
precum și la ordinea primirii unei părți din bunurile societății care se distribuie în cazul lichidării
ei. Însă, acțiunea preferențială nu dă drept de vot proprietarului ei. Cu alte cuvinte, deși acțiunea
preferențială nu dă drept de vot proprietarului ei, drepturile patrimoniale ale deținătorilor de acțiuni
16
ordinare se vor satisface numai după satisfacerea integrală a drepturilor patrimoniale ale
deținătorilor de acțiuni preferențiale.
II.Clasificarea acţiunilor în funcţie de modul lor de transmitere. După modul lor de
transmitere valorile mobiliare sunt de două feluri: la purtător şi nominative.
 Acţiunile la purtător - sunt acţiuni care nu au numele titularului menţionat în titlu. Astfel,
titular al acţiunii este posesorul ei şi transmiterea acţiunii se va face fără vreo formalitate de
înregistrare ori publicitate.
 Acţiunile nominative sunt acţiuni care au înscris în titlu numele titularului. În titlu se
menţionează numele, prenumele şi domiciliul acţionarului sau, după caz, denumirea şi sediul
acestuia. Aceste elemente de identificare sunt înscrise şi în registrul acţionarilor societăţii.
Drepturile aferente acţiunii aparţin şi pot fi exercitate numai de către titularul acţiunii.
Obligaţiunile. Potrivit art.16 din Legea R.Moldova nr. 1134/1997 privind societățile pe
acțiuni, obligaţiunea este un titlu financiar de împrumut care atestă dreptul deţinătorului de
obligaţiuni de a primi de la emitentul ei valoarea nominală sau valoarea nominală şi dobânda
aferentă în mărimea şi în termenele stabilite prin decizia de emitere a obligaţiunilor.
În doctrină, obligaţiunile sunt definite ca fiind titluri de credit emise de societate în schimbul
sumelor de bani împrumutate, care încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume şi
de a plăti dobânzile aferente.
Deţinătorii de obligaţiuni poartă denumirea de obligatari, ce sunt creditori ai societăţii
emitente, valoarea debitului fiind suma asupra căreia poartă obligaţiunile în momentul emiterii plus
dobânda aferentă.
Sistemul obligaţiunilor este specific societăţii pe acţiuni, celelalte forme societare nefiind
abilitate de lege să procedeze la emisiunea de obligaţiuni. Societăţile comerciale, şi anume cele pe
acţiuni, au început să emită obligaţiuni din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, succesul
împrumuturilor obligatare făcându-se simţit relativ repede, dacă avem în vedere avantajele acestei
modalități de finanțare atât pentru societățile emitente, cât și pentru obligatari.
Avantajele emisiunii de obligaţiuni sunt multiple şi ele au fost reliefate în doctrina
comercială. S-a arătat astfel că această modalitate de procurare a fondurilor prezintă avantaje atât
pentru societate, cât şi pentru deţinătorul de obligaţiuni. Societatea care are nevoie de bani poate să
procure, graţie acestui procedeu, sume importante, fără a suporta inconvenientele care decurg din
majorarea capitalului social sau din contractarea unui credit bancar. Astfel, emiterea obligaţiunilor
va putea fi făcută şi în situaţia în care acţiunile subscrise n-au fost integral liberate. Obligatarii, fiind
simpli creditori ai societăţii şi nu asociaţi, prin emiterea obligaţiunilor nu se va modifica nici
structura adunării acţionarilor, nici cotaparte din beneficiul cuvenit fiecărui acţionar. În sfârşit,
17
dobânda pe care societatea o plăteşte obligatarilor, spre deosebire de dividende, se va deduce din
profitul social impozabil.
În raport cu creditele bancare, emiterea de obligaţiuni poate fi mai puţin oneroasă. În ceea ce
îl priveşte pe obligatar, acesta va primi în fiecare an dobânda aferentă valorii nominale a
obligaţiunilor, indiferent dacă societatea a realizat sau nu profit. El este, de asemenea, sigur că i se
va rambursa, la scadenţă, valoarea nominală a obligaţiunilor, spre deosebire de acţionar, care nu are
garanţia că, prin vânzare sau în urma lichidării societăţii, va redobândi valoarea nominală a
acţiunilor deţinute.
Emisiunea de obligaţiuni reprezintă aşadar un contract de împrumut încheiat între societate, în
calitate de împrumutat şi investitori, în calitate de împrumutători. Termenul pe care este acordat
împrumutul, dobânda aferentă împrumutului şi modalităţile de rambursare sunt stabilite în
prospectul de emisiune, document care are rolul de a informa publicul cu privire la toate aceste
elemente esenţiale ale acestei varietăţi de contract de împrumut. Asemănări şi deosebiri între acţiuni
şi obligaţiuni.
Obligaţiunile, ca şi acţiunile, sunt valori mobiliare emise de societate. În timp ce acţiunile sunt
titluri reprezentative ale părţilor sociale ce constituie fracţiuni ale capitalului social, iar acţionarii, în
sens larg, sunt membri ai societăţii, obligaţiunile sunt titluri de împrumut (de credit) care se prezintă
ca fracţiuni ale unui împrumut acordat societăţii de către anumite persoane (obligatari).
În consecinţă, aceste persoane devin creditori ai societăţii pentru suma reprezentând valoarea
obligaţiunii având dreptul de a cere dobânzile aferente. Spre deosebire de acţionar, obligatarul nu
este asociatul societăţii. Obligatarul nu are dreptul la dividende şi nici la celelalte drepturi pe care le
are un acţionar, dar nici nu participă la pierderile societăţii. Cu toate acestea, obligatarii au dreptul
preferenţial faţă de acţionari la primirea unei părţi din profitul societăţii sub formă de dobândă sau
alt profit. Pentru obligatar, profitabilitatea obligaţiunii constă în dobânda pe care acesta o primeşte.
De regulă, obligaţiunea are o dobândă fixă, pe când acţiunea are o valoare speculativă,
profitabilitatea ei variind în funcţie de valoarea beneficiului înregistrat de societate.
Totodată, sunt menţionate obligaţiunile convertibile (convertible bonds), proprietarul acestora
având dreptul de a le schimba cu alte valori mobiliare emise de entitatea emitentă a obligaţiunilor,
fireşte, în condiţiile prescrise cu ocazia lansării respectivei emisiuni de obligaţiuni.
Clasificarea obligaţiunilor
1. După modul de circulaţie, avem:
a) obligaţiuni nominative – au numele titularului înscris în titlu. Dreptul de proprietate asupra
acestora se face prin intermediul dispoziţiei de transmitere perfectate conform legislaţiei;

18
 b) obligaţiuni la purtător – nu cuprind menţiuni de identificare a titularului titlului, iar dreptul
de proprietate asupra acestor obligaţiuni se transferă prin simpla lor tradiţiune.
2. După forma de răscumpărare, avem:
a) obligaţiuni convertibile – care dau obligatarilor dreptul de a schimba obligaţiunile pe
acţiuni ale societăţii fie prin emisiunea suplimentară, fie pe acţiuni de tezaur;
b) obligaţiuni neconvertibile – acele obligațiuni pe care societatea le poate stinge exclusiv cu
mijloace băneşti.
3. După forma emiterii, avem:
a) obligaţiuni materializate – emise în formă materială, pe suport de hârtie). Obligaţiunile
materializate sunt acele valori mobiliare ce sunt emise în formă de documente materializate
(certificate), care autentifică drepturile conferite de ele.
b) obligaţiuni nominative dematerializate (nematerializate) – emise în formă dematerializată,
prin înscriere în contul analitic deschis pe numele proprietarului lor. Obligaţiunile nematerializate
pot fi definite acele valori mobiliare ce sunt reprezentate în formă de titlu notat pe conturile
analitice ale persoanelor înregistrate şi care nu există în formă de documente separate. Pentru
acestea, drept document de confirmare a drepturilor conferite de obligaţiunea nematerializată
serveşte hotărârea privind emisiunea obligaţiunilor şi certificatul de obligaţiuni (extrasul din
registrul acţionarilor).
Emiterea obligaţiunilor. Societatea pe acţiuni este în drept să emită obligaţiuni convertibile în
acţiuni numai dacă în acest sens s-a decis la adunarea generală a acţionarilor. Dacă se decide
emiterea obligaţiunilor neconvertibile dreptul de a decide emisiunea îl are şi consiliul societăţii.
Modul de emisiune a obligaţiunilor este reglementat prin dispoziţiile art.16 din Legea nr.1134/1997
privind societate pe acțiuni. Legea cere pentru lansarea unui împrumut cu obligaţiuni îndeplinirea,
în prealabil, a anumitor condiţii de fond şi de formă.
Obligaţiunile pot fi procurate numai cu mijloace băneşti. Altfel spus, persoanele care doresc
să devină titulari de obligaţiuni trebuie să achite costul acestora în bani. Plata cu bunuri, servicii sau
cu alte valori este interzisă. Pe de altă parte, rambursarea obligaţiunilor se face la scadenţă. La
această dată fiecare titular al unei obligaţiuni va primi suma de bani corespunzătoare valorii
nominale a obligaţiunii şi dobânda aferentă. Luând în consideraţie că Legea nr.1134/1997 nu
prevede, în doctrină s-a considerat că societatea va putea rambursa obligaţiunile şi înainte de
termenul fixat în decizia de emisie (dar nu mai devreme de un an). În acest caz, rambursarea se va
face la o sumă superioară .valorii nominale a obligaţiunilor. Diferenţa reprezintă prima sau premiul,
care are menirea să compenseze dobânzile pe perioada rămasă până la scadenţă. Competenţa de a

19
hotărî emiterea de obligaţiuni aparţine, conform art.50 alin.3 lit.g) din Legea nr.1134/1997, adunării
generale a acţionarilor.
În ceea ce priveşte regulile aplicabile emisiunilor de obligaţiuni, ele sunt în principiu aceleaşi
cu cele aplicabile emisiunii acţiunilor şi sunt reglementate de Instrucţiunea privind modul de
înregistrare de stat a valorilor mobiliare [Hotărârea CNPF Nr. 9/9 din 01.03.2012].
Amintim, totuşi, că în cazul emisiunii de obligaţiuni decizia de emisiune a obligaţiunilor va
conţine şi date despre patrimoniul societăţii, asupra căruia obligatarii au dreptul de deţinător de gaj,
sau denumirea întreagă a chezaşului sau garantului împrumutului prin emitere de obligaţiuni în
cauză şi date despre obligaţiile acestuia (art.16 alin.6 din Legea SA). Subscrierea şi rambursarea
obligaţiunilor. Spre deosebire de acţiuni, obligaţiunile se plătesc numai în numerar, iar valoarea
obligaţiunilor subscrise trebuie să fie integral vărsată, întrucât legea nu permite achitarea în rate a
obligaţiunilor.
Obligaţiunile se rambursează de societatea emitentă la scadenţă. La aceea dată fiecare titular
al unei obligaţiuni va primi suma de bani corespunzătoare valorii nominale a obligaţiunii. După
cum am mai menţionat obligaţiunile emise de societate pot fi liberate şi prin convertirea lor în
acţiuni ale societăţii emitente.
Drepturile obligatarilor: dreptul la rambursarea împrumutului şi dreptul de a participa la
adunările obligatarilor.
Posesorul de obligaţiuni este un creditor al societăţii care, la scadenţă, are dreptul la restituirea
sumei datorate şi a dobânzilor aferente astfel cum rezultă din cuprinsul titlului obligaţiunii. Faţă de
termenul scadent, obligaţiunile din aceeaşi emisiune şi cu aceeaşi valoare pot fi rambursate cu
anticipaţie prin tragere la sorţi, la o sumă superioară valorii nominale, stabilită de societate şi
anunţată publicului cu cel puţin 15 zile înainte de data tragerii la sorţi. Diferenţa dintre valoarea de
rambursare şi valoarea nominală constituie prima de emisiune, prin care se tinde la compensarea
dobânzilor aferente perioadei rămase până la scadenţă. Cu toate acestea, deţinătorii de obligaţiuni
nu participă la beneficii, nu pot vota şi nu pot ataca hotărârile adunării generale, dar nici nu suportă
riscurile societăţii.
1. Bibliografie:
2. Codul civil al Republicii Moldova 11.06.2002 nr.1107/2002//Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 82-86/661 din 22.06.2002;
3. Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr. 845-XII din
03.01.1992 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 2/33 din 28.02.1994;

20
4. Legea Republicii Moldova cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a
întreprinzătorilor individuali nr. 220-XVI din 19.10.2007//Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.184-187/711 din 30.11.2007;
5. Legea Republicii Moldova privind societăţile pe acţiuni, nr. 1134-XIII din
02.04.1997 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 38-39/332 din 12.06.1997;
6. Baieş S., Roşca N., Dreptul afacerilor, Editura Tipografia centrală, Chişinău, 2005;
7. Bratiş M., Constituirea societăţii pe acţiuni, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008;
8. Florescu Gr., Bamberger Zaira-Andra, Florescu Cr., Dreptul societăților comerciale,
Editura Universul juridic, Bucureşti, 2010;
9. Mămăligă S., Societăţile pe acţiuni. Comentariu la Legea nr.1134-XII/1997, Editura
Museum, Chişinău, 2001;
10. Săuleanu, L., Societăţile comerciale. Adunările generale ale acţionarilor, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2008;
11. 13.Тынель А., Функ Я., Хвалей В., Курс международного торгового права,
Издательство Амалфея, Минск, 2000.

21