Frontul de vest

Rîndașu Lavinia-Georgiana | Istorie | Clasa a X-a C

 În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, frontul de vest a fost teatrul de război
occidental dintre forțele Axei (în acest caz, Germania, Italia și Franța de la Vichy) și forțele
Alianței (în acest caz, Regatul Unit, SUA, Republica Franceză, Olanda, Belgia, Luxembourg,
Norvegia, Danemarca, etc).
Al Doilea Război Mondial a început atunci când Polonia a fost invadată de Germania
Nazistă.

1939 – 1940
RĂZBOIUL CIUDAT
Războiul ciudat a fost faza de început a războiului marcată de câteva operațiuni militare în
Europa continentală în lunile care au urmat invaziei germane în Polonia și au precedat bătălia
pentru Franța. Deși superputerile europene au declarat război una celeilalte, nicio parte nu s-a
implicat în lansarea unui atac de proporții, pe teren fiind doar câteva lupte de infanterie relativ
puțin importante. În timp ce cea mai mare parte a armatei germane lupta în Polonia, o forță
germană mult mai mică apăra Linia Siegfried, linia lor fortificată de-a lungul graniței franceze. De
cealaltă parte a frontierei, pe Linia Maginot, trupele franceze și britanice erau plasate în fața
germanilor, dar între cele două tabere au avut loc numai câteva lupte de hărțuieli. Royal Air Force
a aruncat fluturași de propagandă deasupra orașelor germane, iar în Marea Britanie au debarcat
soldați canadieni, în vreme ce de-a lungul frontului terestru se păstra o situație de calm relativ
timp de șapte luni.
În goana lor de reînarmare, britanicii și francezii au început să cumpere cantități mari de
arme și muniție de la producătorii americani, pentru a-și suplimenta stocurile asigurate de
propriile industrii militare. Statele Unite se declaraseră stat nonbeligerant, dar au contribuit la
înarmarea Aliaților occidentali prin vânzări la prețuiri preferențiale. Eforturile germanilor de
oprire a traficului transatlantic au dus la dezlănțuirea bătăliei Atlanticului.
În timp ce frontul de vest a rămas liniștit în aprilie 1940, luptele dintre Aliați și germani au
izbucnit în nordul Europei în timpul campaniei din Norvegia, când germanii au declanșat
Operațiunea Weserübung (invazia Danemarcei și Norvegiei). Aceaste conflicte au marcat sfârșitul
Războiului ciudat.

BĂTĂLIA ȚĂRILOR DE JOS ȘI FRANȚEI

În mai 1940, germanii au lansat invazia din Franța. Aliații occidentali – în primul rând
Franța și Regatul Unit – au fost rapid înfrânți sub loviturile teribile ale blitzkriegului german.
Dacă numeroși militari ai grupului expediționar britanic au fost repatriați de la Dunkirk, armata
franceză a capitulat, după ce înregistraseră 90.000 de morți și 200.000 de răniți. Luptele de-a
lungul frontului de vest au încetat, iar germanii au început pregătirile pentru invadarea Regatului
Unit – Operațiunea Leul de mare.

PAGE 1
 1941 – 1943
După înfrângerea Luftwaffe în Bătălia Angliei,
invazia insulelor britanice a fost anulată. În vreme ce cele
mai multe armate germane erau adunate pentru
declanșarea Operațiunii Barbarossa (invadarea URSS-
ului), în vest a început construirea Zidului Atlanticului –
un șir de construcții defensive de-a lungul coastelor
franceze a Canalului Mânecii.
Datorită obstacolelor logistice uriașe pe care
trebuia să le
Plaja pietroasă și faleza de la Dieppe,
facă față o eventuală debarcare peste Canalul
imediat după raidul din 8 august 1942.
Mânecii, Aliații au hotărât să execute un atac de
probă pe coasta franceză. Pe 19 august 1942, Aliații au declanșat raidul de la Dieppe. Cea mai mare
parte a trupelor Aliate erau canadiene, cu câteva contingente americane și britanice. Raidul a fost
un dezastru, aproape două treimi din efectivele inițiale ale Aliaților fiind pierdute în luptă. În
schimb au fost trase învățături importante care au fost folosite în pregătirea invaziilor care au
urmat.
Pentru aproape 2 ani, pe frontul de vest nu s-au dus lupte terestre, cu excepția atacurilor
de comando sau a celor ale guerilelor mișcărilor de rezistență sprijinite de SOE și OSS. În schimb,
în acest timp au luat amploare bombardamentele strategice executate de Armata a 8-a a aerului a
SUA in timpul zilei și de RAF în timpul nopții.

1944 – 1945
NORMANDIA
Pe 6 iunie 1944 (cunoscută și ca "Ziua-Z"),
Aliații au început Operațiunea Overlord—mult-
așteptata debarcare în Franța. Operațiunile de
înșelare a germanilor i-a convins pe aceștia din
urmă că debarcarea va avea loc la Pas-de-Calais, în
vreme ce adevărata țintă era Normandia. După două
luni de lupte în regiunile cu tufișuri, americanii au
reușit ca prin operațiunea Cobra să străpungă linia
germană de apărare la capul ei vestic. În scurtă
vreme, Aliații eliberau Franța, reușind prima
victorie răsunătoare în timpul încercuirii a Rutele invaziei din Ziua Z
250.000 de germani din punga de la Falaise. La fel
ca și pe frontul de răsărit, Hitler a refuzat deseori să permită efectuarea unor retrageri strategice
până în ultima clipă, când era oricum prea târziu. Cam 100.000 de germani au reușit să scape din
cursa prin Spărtura de la Falaise, dar au trebuit să-și abandoneze cea mai mare parte a
echipamentului, iar restul de 150.000 au fost luați prizonieri.

PAGE 2
 În acest timp, în rândul Aliaților occidentali se duceau discuții aprige pe tema lățimii
frontului de atac în Franța. Britanicii, care rupseseră frontul german în dreptul capului de pod de
la Caen în timpul operațiunii Goodwood și înaintau în forță de-a lungul litoralului, erau în
favoarea unui front îngust de atac. Dar, străpungerea americană din timpul Operațiunii Cobra la
capătul de vest al frontului s-a transformat rapid într-un atac pe front larg. Cum comandatul
suprem al întregii operațiuni era generalul american Eisenhower, stategia atacului pe un front larg
a fost cea care a avut câștig de cauză.

ELIBERAREA PARISULUI
Pe 15 august, pentru a ușura sarcina celor care luptau în Normandia, Aliații au lansat
Operațiunea Dragon – invazia din sudul Franței dintre Toulon și Cannes. După ce Aliații și-au
consolidat rapid capul de pod și au eliberat sudul țării în două săptămâni, înaintarea lor a fost
îngreunată de germanii regrupați, care ocupau poziții defensive în Munții Vosgi.
În acel moment, germanii trebuiau să facă față la trei gupări puternice Aliate. În nord –
Grupul de armate al 21-lea britanic comandată de feldmareșalul Sir Bernard Montgomery, în
centru – Grupul de armate al 12-lea american comandată de generalul Omar Bradley și sud –
Grupul de aramte al 6-alea american comandat de generalul locotenent Jacob L. Devers. Toate
aceste grupuri se aflau sub comanda Comandantului Aliat Suprem (american) Dwight D.
Eisenhower cu sediul la SHAEF (Supreme Headquarters, Allied Expeditionary Forces – Cartierul
General Suprem al Forțelor Expediționare Aliate).
În condițiile atacurilor puternice atât în nordul cât și în sudul Franței, armata germană a
fost nevoită să se retragă. Rezistența Franceză a organizat o insurecție generală și a eliberat
Parisul pe 25 august, când generalul german Dietrich von Choltitz a capitulat, ignorând ordinele
primite de la Hitler, care cereau apărarea cu orice preț a orașului și distrugerea lui totală.
Eliberarea nordului Franței și țărilor Beneluxului a avut o semnificație specială pentru
londonezi și pentru locuitorii sudului Angliei, deoarece au fost capturate instalațiile de lansare a
Vergeltungswaffen (armele de represalii) – V-1 și V-2.
Germanii luaseră măsuri pentru distrugerea tuturor facilităților portuare mai înainte ca
Aliații să poată pune mâna pe ele. În timpul în care Aliații înaintau în Franța, liniile lor de
aprovizionare s-au lungit prea mult și au devenit foarte fragile. Așa-numitul Red Ball Express,
(efortul de transport auto aliat), nu asigura capacitatea necesară de transport dintre front și
facilitățile portuare din Normandia, în condițiile în care Aliații se pregăteau în septembrie pentru
atacul împotriva frontierelor Germaniei.

MARKET-GARDEN
Feldmareșalul britanic Montgomery a convins Înaltul Comandament Aliat să lanseze un
atac foarte îndrăzneț, Operațiunea Market Garden (Piața de zarzavaturi), prin care Aliații
încercau să atace în regiunea de pe malul vestic al râului Rin și să formeze aici un cap de pod.
Unități puternice de parașutiști urmau să decoleze din Anglia și să atace și cucerească podurile de
peste principalele râurile din Olanda ocupată de germani. Corpul al 30-lea de armată britanică
trebuia să străpungă liniile inamice și să facă legătura cu parașutiștii. Dacă totul ar fi mers bine,
Aliații ar fi cucerit intact portul din Antwerp și ar fi pătruns în Germania fără a mai întâmpina

PAGE 3
obstacole majore în calea lor. Corpul al 30-lea britanic a reușit să facă legătura cu șase dintre cele
șapte poduri cucerite de parașutiști, dar nu a reușit să ajungă la cel mai îndepărtat dintre ele, cel
de peste Rin de la Arnhem. Ca urmare, Divizia I-a britanică aeropurtată a fost distrusă de
germani. Aceste evenimente au fost rezumate de generalul locotenent Frederick Browning cu
sintagma "un pod prea îndepărtat". La sfârșitul ofensivei, podul de la Arnhem a rămas în mâinile
germanilor, în schimb, englezii controlau o pungă largă de la granița belgiană până la zona dintre
Nijmegen și Arnhem.

LINIA SIEGFRIED ȘI ESTUL FRANȚEI

Luptele de pe frontul de vest au părut că se stabilizeaxă, iar înaintarea aliată a intrat într-
un impas în fața liniei Siegfried (Zidul de vest) și în sud pe linia Rinului. Începând cu primele zile
ale lunii septembrie, americanii au început lupte grele în Pădurea Hurtgen pentru spargerea liniei
defensive fortificate germane.
Portul Antwerp a fost eliberat pe 4 septembrie de Divizia blindată a 11-a britanică. Totuși,
portul nu a putut fi folosit până când nu au fost eliminate toate pozițiie puternic fortificate din
zona estuarului Scheldt, după lupte grele duse de canadieni și polonezi în timpul Operațiunii
Switchback (bătălia de la Scheldt). Pentru curățarea zonei s-au dat lupte de durată pentru
eliminarea ultimelor puncte de rezistență germană din peninsula care domina estuarul și din
insula Walcheren. După curățarea peninsulei care domina estuarul, Aliații și-au îmbunătățit în
mod hotărâtor aprovizionarea trupelor prin nou cuceritul port Antwerp, care era incomparabil
mai apropiat de front decât instalațiile imporvizate de pe plajele Normandiei.
În octombrie, americanii au decis că, în cazul orașului Aachen, nu se pot limita doar la un
asediu prelungit, deoarece forțele germane de aici ar fi amenințat flancurile Armatei a 9-a
americane. De aceea s-a hotărât luarea cu asalt al orașului. Cum Aachen era primul oraș
important german care trebuia să facă fața atacului, Hitler a ordonat ca apărătorii să reziste cu
orice preț. În bătălia de la Aachen care a urmat, după o luptă sângeroasă, orașul a fost cucerit,
după ce din ambele tabere au căzut în luptă 5.000 de soldați și încă 5.600 de germani au fost luați
prizonieri.
La sud de Ardeni, forțele americane au luptat din septembrie până la mijlocul lunii
decembrie ca să-i expulzeze pe germani din Lorena în spatele liniei Siegfried. Traversarea râului
Mosela și cucerirea fortăreței Metz s-a dovedit foarte dificilă pentru americanii care au trebuit să
față luptătorilor germani, problemelor cu aprovizionarea și vremii nefavorabile. În timpul lunilor
septembrie și octombrie, Armata a 7-a americană și Armata I franceză au dus o campanie foarte
grea în Munții Vosgi, datorită dârzeniei cu care au luptat germanii. Până în cele din urmă, frontul
german a cedat în fața presiunilor inamice, Aliații reușind să elibereze orașele Belfort, Mulhouse și
Strasbourg, mutând frontul pe râul Rin. Germanii au reușit să păstrreze un cap de pod important
în dreptul orașului Colmar.

BĂTĂLIA DIN ARDENI

Germanii au pregătit un contraatac masiv în vest încă
din momentul în care Aliații au debarcat în Normandia.
Planul numit "Wacht am Rhein (Atentie la Rin)" era să atace

PAGE 4
prin Ardeni și să continue spre nord. Atacul a început pe 16 decembrie cu ceea ce a fost cunoscut
ca Bătălia Intrindului. Aramta I americană apăra pozițiile Aliate din Ardeni. După un succes
inițial, favorizat și de condițiile meteo care împiedica intervenția aviației aliate în luptă, când
avangarda germană a ajuns aproape de malurile râului Meuse, germanii au fost respinși până în
cele din urmă pe pozițiile de plecare până în ianuarie 1945.

BĂTĂLIA PENTRU ALSACIA

Germanii au lansat o altă ofensivă de mai mică amploare (Nordwind) în Alsacia în prima zi
a anului 1945. Operatiunea avea ca obiectiv recucerirea Strasbourgului. Atacul a vizat pozițiile
Grupului de armate al 6-lea american, care avea liniile mult întinse după criza din Ardeni.
Americanii au reușit cu multe sacrificii, după patru săptămâni de lupte, să-i respingă pe germani.
Contraatacul american a asigurat alungarea germanilor pe pozițiile de plecare și eliminarea
capului de pod de la Colmar.

INVADAREA GERMANIEI
Mișcarea de învăluire executată de Armata I candiană, în timpul căreia aliații trebuiau să
înainteze din regiunea Nijmegen (Olanda), și de Armata a 9-a americană, care trebuia să
traverseze râul Rur (Roer), era planificată să fie declanșată pe 8 februarie 1945, dar a fost amânată
două săptămâni, după ce germanii au distrus barajele și au inundat valea râului. În cele două
săptămâni câtă vreme zona a fost inundată, Hitler nu le-a permis trupelor de sub conducerea
feldmareșalului Gerd von Rundstedt să se retragă pe poziții defensive mai puternice la est de Rin,
obligându-l pe acesta din urmă să accepte o luptă fără sorți de izbândă.
După îndreptarea vremii și retragerea apelor, americanii au traversat Rurul (Roerul) pe 23
februarie, în condițiile în care și alte unități aliate se apropiau de malul vestic al Rhinului. Diviziile
lui von Rundstedt, dinte care cele mai multe fuseseră obligate de Hitler să rămână pe pozițiile de
la vest de valea râului Rin, au fost fragmentate de atacul aliat, cam 290.000 dintre germani fiind
luați prizonieri.
Traversarea râului Rin a fost executată în patru puncte: primul a fost determinat de faptul
că germanii au eșuat în încercarea de distrugere a podului Ludendorff de la Remagen, (șansă
exploatată imediat de americani), alte două au fost operațiuni de forțare a râului cu grijă plănuite
iar un al patrulea punct a fost rodul unui atac rapid, care a valorificat condițiile locale favorabile.
Generalul Omar Bradley și forțele din subordinea sa au urmărit cu vigoare trupele
germane în dezintegrare și au cucerit podul Ludendorff de peste râul Rin de la Remagen.
Americanii au exploatat rapid această șansă și au traversat podul pe 7 martie și au extins capul de
pod, securizând podul pentru armatele aliate.
În nord, englezii au traversat Rinul la Rees și Wesel în nopatea de 23 martie. Forțarea
cursului de apă a inclus cea mai mare operațiune aeropurtată din istorie. În punctul ales de
englezi, albia râului era de două ori mai lat și cu un debit mult mai mare decât în zona aleasă de
americani, iar traversarea a fost cu mult mai multă atenție pregătită decât cea a americanilor.
În zona de acțiunea a Armatei a 6-a americană, Rinul a fost forțat în zona dintre
Mannheim și Worms pe 26 martie. O traversare de mai mică amploare a avut loc la Speyer, unde a
participat Armata I franceză.

PAGE 5
 Bradley i-a ordonat generalului Patton, care lupta în regiunea Palatinat în fruntea Armatei
a 3-a americane, să "cucerească Rinul din mers". În noaptea de 22 martie, americanii au atacat pe
neșteptate și au traversat râul la Oppenheim.
Odată ce Aliații au traversat Rhinul, britanicii s-au îndreptat spre nord-est spre Hamburg,
au traversat râul Elba și s-au îndreptat spre Danemarca și Marea Baltică. Armata a 9-a americană,
care s-a aflat sub comandă britanică de la bătălia de la Bulge, s-a îndreptat spre sud, formând
flancul nordic al încercuirii Ruhrului. Parașutiștii britanici și canadieni au intrat în orașul baltic
Wismar pe 2 mai, cu puțin înaintea sovieticilor. .
Armata I a Grupului de armate al 12-lea america s-a îndreptat spre nord, ca flacul de sud al
încercuirii Ruhrului. Pe 4 aprilie, încercuirea Ruhrului era completă. Grupul de Armate B german
comandat de feldmareșalul Walther Model a fost încercuit într-o mare pungă, 300.000 de soldați
predându-se în mâinile americanilor. Prima și a 9-a armate americane s-au îndreptat mai apoi
spre est și au atins cursul râului Elba la mijlocul lunii aprilie. În timpul acestei înaintări, orașe
precum Frankfurt am Main, Kassel, Magdeburg, Halle și Leipzig au fost apărate cu dârzenie de
garnizoane formate ad hoc din trupe regulate, unități Flak, Volkssturm și auxiliari înarmați ai
Partidului Nazist. Generalii Eisenhower și Bradley au considerat că înaintarea către răsărit nu-și
mai are sensul, de timp ce înțelegerile politice dintre Cei trei mari stabiliseră că răsăritul
Germaniei urma să fie ocupat de Armata Roșie. Cele două armate americane s-au oprit de-a
lungul râurilor Elba și Mulde, făcând joncțiunea cu forțele sovietice pe râul Elba la sfârșitul lunii
aprilie. Armata a 3-a americană și-a schimbat direcția de atac spre Cehoslovacia și spre sud-est în
Bavaria și nordul Austriei. Până la sfârșitul războiului, Grupul de armate al 12-lea american,
format din patru armate (prima, a trei, a noua și a cincisprezecea) număra peste 1,3 milioane de
oameni.

VICTORIA ALIAȚILOR ÎN EUROPA

Grupul de armate al 6-lea american și-a îndreptat atacul spre sud-vest, ocolind prin est
Elveția, și a intrat în Bavaria, Austria și nordul Italiei. Munții Pădurea Neagră și Baden au fost
cucerite de Armata I franceză. În orașe ca Heilbronn , Nürnberg și München germanii au opus o
rezistență mai serioasă, dar au fost înfrânți în câteva zile. Subunități ale Diviziei a 3-a de infanterie
americană au fost primele trupe aliate care au ajuns la Berchtesgaden și reședința lui Hitler de la
Berghof. Grupul de Armate G s-a predat americanilor la Haar, în Bavaria, pe 5 mai 1945.
Feldmareșalul Montgomery a primit capitularea tuturor trupelor germane din Olanda, Germania
de nord-vest și Danemarca la Lüneburg Heath, o regiune dintre orașele Hamburg, Hanovra și
Bremen pe 4 mai 1945. Cum comandantul operațional al unora dintre aceste forțe era amiralul
Karl Dönitz, noul Reichspräsident al celui de-al treilea Reich semna practic sfârșitul celui de-al
doilea război mondial în Europa.
Pe 7 mai, la Cartierul său General din Rheims, Eisenhower a primit capitularea
necondiționată a forțelor germane în fața Aliaților din partea Șefului Marelui Stat Major German,
generalul Alfred Jodl. Documentele de capitulare au fost semnate la ora 2:41. Generalul Franz
Böhme a anunțat capitularea necondiționată a germanilor din Norvegia. Toate operațiunile
militare au încetat la ora 23:01 OEC a zilei de 8 mai.

PAGE 6