Cursul 2

Tradiţia şi epistemologia cercetării calitative. Metodologia

cercetării calitative

2.1. Tradiţia şi epistemologia cercetării calitative

Cercetarea de natură calitativă nu este o apariţie de dată recentă în câmpul

ştiinţelor sociale, dimpotrivă, ea având o tradiţie îndelungată, ce rezultă chiar
din consubstanţialitatea calitativismului cu ştiinţele socioumane. Istoria
cercetării calitative comportă chiar etapizări, după cum este şi următoarea:

1. prima etapă (1890-1930 ) – este perioada în care, virtual, toate cercetările au

fost de natură calitativă, simultan dezvoltându-se primele departamente
universitare de cercetare a socialului, lucrările clasice din sociologie, aparţinând
unor nume ca Emile Durkheim, Max Weber, George Mead sau Georg Simmel
etc, dovedind din plin acest lucru. G.Simmel se pronunţă chiar împotriva maniei
de a căuta legi sociologice, (aluzie la Durkheim) preconizând înlocuirea treptată
a „vânătorii de legi” cu „istorismul” care descrie evoluţia socială şi grupează
fenomenele omogene, înscriindu-se aşadar pe linia unei sociologii
contextualiste şi comprehensive. Explicaţia pentru primordialitatea cercetării
calitative este simplă, sociologia fiind în aceea perioadă într-o legătură naturală
şi deosebit de strânsă cu filosofia, şi celelalte discipline umaniste, de la care a
împrumutat maniera de abordare a realităţii (speculativă) (P.Iluţ, Abordarea
calitativă a socioumanului, 1997, p.42-44; Sandra Dungaciu, Georg Simmel şi
sociologia modernităţii, 2003, pp.81-82). Unul dintre numele mari ale
cercetărilor calitative este cel al lui Bronislaw Malinowski, inventatorul
principalei metode calitative, observaţia participativă, şi primul care o pune în
practică, el înţelegând că singura posibilitate de a-i cunoaşte pe ceilalţi aşa cum
sunt ei este aceea de a participa la existenţa lor. Malinowski este tipul
antropologului prin excelenţă, care ne-a arătat cum trebuie să fie o cercetare de
teren, demonstrând că aceasta nu are nimic de-a face cu activitatea
„anchetatorului” care chestionează „informatorii” (subiecţii) (Francois
Laplantine, Descrierea etnografică, Editura Polirom, Iaşi, 2000, pp.97-98; Jean
Copans, Introducere în etnologie şi antropologie, Editura Polirom, Iaşi, 1999,
pp.62-63). O altă cercetare emblematică a acestei perioade, şi de orientare
calitativistă (analiza documentelor), este cea a lui Thomas şi Znaniecki: Ţăranul
polonez în Europa şi America. Contribuţia acestei cercetări a fost una
excepţională, ea consacrând sociologul ca cercetător de teren, iar din punct de
vedere teoretic, în favoarea evoluţiei sociologiei moderne, a depăşit tentaţia
reducţiei biologizante sau naturalizante a faptelor sociale. Studiul este în
întregime ghidat de efortul observării faptelor sociale, sesizând factorii obiectivi

1
 Cursul 2

şi subiectivi ai acţiunilor umane, Thomas lansând în urma studiului său trei

personalităţi ideal tipice: filistinul sau conformistul, boemul sau caracterul
deschis la orice influenţă şi creativul, adept al schimbării şi al implicării în
activităţile de producţie. (T.Vedinaş, Introducere în sociologia rurală, 2001,
pp.17-18).
2. a doua etapă (1931-1960) – se face remarcată pătrunderea cercetărilor
cantitative (experimentul şi ancheta) atât în viaţa universitară cât şi în cea
publică, mai ales sub forma sondajului de opinie. Există încă preocupări pentru
cercetările calitative dar metodelor ei (observaţiei, interviului intensiv şi analizei
documentelor) li s-au dat tratări cantitative. Oricum este certă dominaţia
practicilor de cercetare pozitivist – cantitativistă, determinată de declanşarea
interesului pentru cercetările sociologice la nivel macro-social, comparativ cu
cele de tip calitativ axate pe microsocial.
3. ultima etapă, în care ne aflăm şi astăzi, a debutat după 1960, şi caracteristica
ei fundamentală o constituie critica la adresa funcţionalismului (între 1950-1960
a fost perspectiva dominantă în sociologie prin lucrările lui R.Merton şi
T.Parsons, fondatorii ei fiind A.Comte, Herbert Speccer şi E.Durkheim;
funcţionaliştii văd societatea ca pe un sistem alcătuit din mai multe subsisteme,
iar funcţionarea lui depinde de realizarea funcţiilor care le revin. Funcţionarea
sistemului social este asigurată de controlul social; a se vedea I.Mihăilescu,
Sociologie generală, 2000, p.22 ) şi cantitativismului, precum şi o reîntoarcere
la studiile de tip calitativ şi consolidarea modelului interpretativist - calitativist.
În cadrul acestui model intră ca elemente componente următoarele :
a) interacţionalismul simbolic (P.Iluţ, op.cit., pp.44 – 45) - are la bază
considerentul după care indivizii umani sunt capabili să producă şi să utilizeze
simboluri (sunete, grafice, gesturi etc), atrăgând atenţia asupra rolului
individului în viaţa socială (I.Mihăilescu, op.cit., pp.24-25);
b) etnometodologia – nu trebuie înţeleasă ca metodologie specifică etnologiei,
nici ca o abordare metodologică a sociologiei. Originalitatea ei constă în
concepţia teoretică asupra fenomenelor sociale. Termenul a fost inventat de
fondatorul curentului, Harold Garfinkel, şi are în vedere analiza „modurilor de a
face” obişnuite pe care actorii sociali le mobilizează pentru a realiza acţiuni
cotidiene. Etnometodologii au privit lumea ca pe un obiect al percepţiilor şi al
acţiunilor simţului comun, sociologia însemnând studiul activităţilor cotidiene,
ea însăşi fiind o activitate cotidiană obişnuită. Foloseşte observaţia participativă
şi convorbirile libere, fiind într-o relaţie specială cu fenomenologia şi
interacţionalismul simbolic (A.Mucchieli, Dicţionar al metodelor calitative,
2002, p.111; p.138).
c) etnografia - studiază comunităţile de scală mică şi mijlocie, observaţia
participativă de lungă durată, interviurile intensive, analiza documentelor
materiale şi simbolice fiind metodele care îi sunt caracteristice. Aşa după cu
afirmă Francoise Laplantine în etnografie este mobilizată capacitatea de a privi

2
 Cursul 2

adecvat şi de a privi totul, de a distinge şi a discerne ceea ce vedem

(F.Laplantine, op,cit., p.44)
Din această trecere în revistă a etapelor care au caracterizat evoluţia
cercetării calitative rezultă cu certitudine că paradigma pozitivistă a dominat
paradigma comprehensivă vreme îndelungată, chiar dacă de-a lungul timpului
au existat încercări venite din partea unor mari gânditori sociali de a impune
abordarea calitativă. Astăzi, ştiinţa trebuie să facă faţă unui univers din ce în ce
mai fragmentat şi plin de incertitudini, unei situaţii în care ordinea este înlocuită
de dezordine iar stabilitatea de instabilitate. În acest nou context se pune
problema modificării metodologiilor şi a logicii, căci trebuie analizată
schimbarea şi nu stabilitatea, ca până acum. Pe acest fundal se încearcă o
revenire la empirismul idealist (empirism = experienta senzorială este
considerată ca primă sursă a cunoaşterii şi a cunoştinţelor) al Şcolii de la
Chicago şi totodată o reajustare a lui, o reactualizare, constituindu-se în
fundamentul abordării calitative actuale. Ideea centrală a empirismului idealist
este aceea că fiinţele umane îşi construiesc propria realitate socială, iar scopul
cercetărilor este de a ajunge să cunoască, să înţeleagă acest proces de construire
a realităţii sociale. Pentru realizarea scopului propus observaţia participativă şi
povestirile vieţii par a asigura accesul la „materialul sociologic perfect”, iar
„adevăratele fapte” sunt manierele în care indivizii definesc situaţiile. Iată deci
o poziţie plasată la polul opus celei abordate de pozitivism şi concepţiei lui
despre „fapt” (faptele sociale sunt considerate ca lucruri). În această viziune,
realitatea socială se schimbă dacă se schimbă actorul social, sau dacă îşi
schimbă maniera de a o percepe, căci conştiinţa are o capacitate nelimitată de a
determina schimbarea. Empirismul sociologic a adus astfel o contribuţie
deosebită la epistemologia ştiinţelor umane: arată subiectul social în calitatea sa
de creator şi totodată de element component al realităţii sociale, subliniind
importanţa subiectivităţii în dobândirea cunoştinţelor (Alex Mucchieli, op.cit.,
pp.112-113).

2.2.Metodologia unei cercetări calitative

Punctele de vedere expuse asupra semnificaţiei noţiunii de metodologie sunt

multiple în literatura de specialitate ele aparţinând numeroşilor sociologi care s-
au consacrat ca autori de cărţi, tratate sau articole cu specific metodologic, şi nu
numai. Reamintim aici doar două dintre concepţiile expuse despre semnificaţia
metodologiei:
1.„Metodologia este o analiză a metodelor şi tehnicilor aplicate în realizarea şi
finalizarea cercetării sociale, având un caracter predominant normativ”
(L.Vlăsceanu, Metodologia cerecetării sociologice, în, Dicţionar de sociologie
sub coordonarea lui L.Vlăsceanu şi C.Zamfir, 1993, p.353);

3
 Cursul 2

2.„Metodologia înseamnă traiectoria demersului ştiinţific”, satisfacerea deplină

a exigenţelor epistemologice, singura care poate asigura “saltul” spre maturitate
al ştiinţei (V. Miftode, Metodologie sociologică, 1995, p.39);
Plasându-ne în cadrele unei perspective absolut calitativiste metodologia
apare ca o reflecţie prealabilă asupra metodei care se cuvine a fi pusă la punct
pentru a conduce la o cercetare, metoda calitativă fiind la rândul ei definită ca o
strategie de cercetare ce utilizează diferite tehnici de culegere şi de analiză
calitative cu scopul de a explica, prin comprehensiune, un anumit fenomen
uman. Sintetizând, se poate spune ca în abordarea calitativă reflecţia
metodologică îşi propune elaborarea unui program de utilizare a instrumentelor
şi a tehnicilor de culegere şi de analiză calitative.
O importantă distincţie care trebuie să fie făcută este cea dintre obiectul
unei cercetări calitative şi cel al unei cercetări din ştiinţele naturii. În cercetarea
socială de natură calitativă obiectul este în mod obligatoriu un fenomen sau fapt
uman, însă el nu este direct vizibil, diferind în mod semnificativ şi de „faptul
social” teoretizat de Durkheim. Sunt necesare pe această cale eforturi
intelectuale pentru a înţelege acest fapt uman de sorginte calitativă, eforturi puse
în valoare de tehnicile de culegere şi analiză calitativă a datelor care îl pun pe
cercetător într-o relaţie specială cu obiectul de cercetat, cu cercetarea însăşi şi
cu grupul de oameni cu care trebuie să lucreze. În plus, datorită diferenţei dintre
instrumentele utilizate în ştiinţele naturii, exterioare cercetătorului, în cercetarea
calitativă din sociouman instrumentul este una cu cercetătorul, în întregime
integrat în persoana sa. Un astfel de fapt a determinat o relaţie specială între
cercetător şi obiectul cercetat, distanţa dintre cele două elemente ale relaţiei
fiind practic inexistenţă, sociologul cercetător trebuind să interacţioneze cu
oamenii, să aibă încredere în ei ( A.Mucchielli, Dicţionar al metodelor
calitative, 2002, pp.239-240).
Disputa dintre cantitativişti şi calitativişti, pe marginea metodelor folosite
de cele două abordări a cunoscut chiar şi expresii radicale. De exemplu, N.
Denzin, unul dintre reprezentanţii calitativiştilor, a susţinut că practicarea
metodelor cantitative este un exerciţiu imoral de represiune a gândirii libere sub
masca imparţialităţii ştiinţifice, iar cei care resping măsurarea şi modelarea
matematică sunt nişte eroi morali. Răspunsul cantitativiştilor nu s-a lăsat
aşteptat: de o astfel de moralitate beneficiază cei care în mod normal pică atunci
când ideile lor sunt supuse testării, verificabilităţii, adică adepţii
calitativismului, care doresc ca ideile lor, oricât ar fi de vagi şi de contradictorii
să fie considerate valide şi valoroase. Acelaşi N.Denzin sugerează că
metodologia cantitativistă este alcătuită dintr-un corp de principii şi metode
insuficient fundamentate care sunt transmise necritic de la o generaţie la alta.
Răspunsul a fost următorul: cantitativiştii acceptă într-o măsură mult mai mare
critica metodologică deoarece pentru ei valabilă este afirmaţia „Aici este ceea
ce am făcut eu. Se poate verifica”, pe când calitativiştilor le este proprie o altă
afirmaţie „Cazul meu este special, viziunea mea este unică”. În fine, N.Denzin,

4
 Cursul 2

susţine că ştiinţele sociale, prin pretenţia obiectivităţii şi a imparţialităţii, sunt

nedemocratice şi antidemocratice, oamenii având dreptul să creadă şi să facă
ceea ce doresc ei, nu să urmeze canoanele impuse de o ştiinţă anume.
Cantitativiştii replică prin aceea că pentru a-şi putea forma o părere şi a emite
judecăţi apreciative oamenii trebuie să ştie, iar metodele cantitative, de genul
anchetelor şi sondajelor, oferă informaţii corecte (statistic vorbind) despre micro
sau macro mediul în care trăiesc.
Dincolo de faptul că criticile aduse calitativismului de către cantitativişti
sunt pertinente se află totuşi contribuţiile abordării calitative în cunoaşterea
sociumanului, teoreticienii, metodologii şi practicanţii din aceste discipline
resimţind anumite necesităţi:
1.aplicarea şi în alte discipline, altele decât antropologia culturală, a observaţiei
participative de lungă durată, a interviului intensiv, a descrierii minuţioase a
vieţii cotidiene etc;
2.cercetările calitative nu sunt simple anexe ale celor cantitative, pe care le
completează în explorarea prealabilă a populaţiei în vederea stabilirii
conceptelor, ipotezelor şi instrumentelor standardizate, ci pot de unele singure
să emită teorii consistente, prin metoda inducţiei analitice sau a comparaţiei
permanente pe eşantioane teoretice;
3.studierea atentă a microsocialului, a localului, are valoare în sine şi nu
presupune abandonarea ideii de descriere şi explicaţie obiectivă şi nici chiar
descoperirea unor legi locale;
4.precizarea expresă a poziţiei adoptate de cercetător în raport cu obiectul
cercetării, şi relatarea modului în care s-a făcut cercetarea;
5.importanţa perspectivelor pluraliste şi a metodelor multiple promovate de
calitativisti, urmată de o înscriere a rezultatelor într-o imagine de ansamblu
Să remarcăm că orientarea calitativistă, şi implicit metodologia ei, nu
exclude combinarea dintre metodele calitative şi cele cantitative în practica
curentă de cercetare. Dacă pentru cantitativişti metodele calitative (interviuri
libere, observaţii din interior) au în primul rând rolul de a oferi instrumente
standardizate (chestionar, ghid de observaţie), pentru calitativişti metodele şi
datele cantitative sunt auxiliare şi subordonate metodologiei calitative, fie în
faza de selecţie a comunităţilor de cercetat, fie în faza de interpretare mai largă
a rezultatelor cercetării, prin raportarea lor la date globale, cum ar fi de exemplu
cele de la nivel naţional (P.Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, 1997,
pp.64-67; p.69).
Pentru o fixare cât mai bună a elementelor de natură calitativă care există
în cadrul unei cercetării din sociouman, precizăm etapele strict calitative ale
unei astfel de cercetări:
1.analiza problemei în general: sunt folosite tehnici precum discuţiile cu
specialiştii, discuţii de grup cu persoane competente, diverse lecturi etc;
2.formularea problematicii generale: se face apel la ansamblul competenţelor şi
cunoştinţelor cercetătorilor pentru a aprecia pertinenta problematicii propuse;

5
 Cursul 2

3.studiile pregătitoare cercetării: sunt utilizate o serie întreagă de tehnici

pregătitoare, precum: documentaţia preliminară (1. însuşirea unor studii
anterioare; 2.analiza documentelor; 3.discuţii de grup cu privire la temele
cercetării), interviurile „experţilor” (se discută la maniera non-directivă cu
oamenii care „cunosc” problema în cauză), exploatarea interviurilor cu
experţii (analiza de conţinut a acestor interviuri), pre-ancheta (se face o
incursiune în mediul ce urmează a fi cercetat evaluându-se dificultăţile ce vor fi
întâmpinate), alegerea metodei;
4.reformularea problematicii: etapa pregătitoare permite cizelarea problematicii,
în sensul ajustării şi adaptării ei la interesele şi posibilităţile echipei de cercetare
(A.Mucchielli, op.cit., pp.241-242).

Caracteristicile esenţiale ale metodelor cercetării calitative

1.cercetarea calitativă este inductivă;

2.în metodologia calitativă, subiecţii sau grupurile nu sunt reduşi la variabile, ci
sunt consideraţi ca un întreg;
3.cercetătorul calitativ este atent la influenta sa asupra persoanelor cu care intră
în interacţiune, mai ales la interpretarea datelor;
4.în cercetarea calitativă se încearcă înţelegerea subiecţilor pornind de la
propriul lor sistem de referinţă;
5.pentru cercetătorul calitativ toate punctele de vedere sunt valoroase, indiferent
de poziţia celui care le exprimă, deoarece toţi subiecţii sunt egali, dar toţi rămân
unici;
6.metodele calitative sunt inspirate din curentul umanist care implică deschidere
spre celălalt şi spre social;
7.în cercetarea calitativă accentul se pune pe validitatea datelor, în opoziţie cu
cercetările cantitative în care atenţia este axată pe fidelitatea datelor şi
replicabilitatea cercetărilor;
8. spre deosebire de abordarea cantitativă, care este standardizată, în abordarea
calitativă cercetătorul este un artizan, creându-şi singur propria metodologie
(A.Mucchielli, op.cit., pp.113-114)