16. DINȚII ȘI STRUCTURILE ASOCIATE (APARATUL DENTAR).

Dinții prezintă organe ale aparatului masticator, sunt constituite din țesuturi dure, asigură -ruperea și
-fărâmițarea hranei, la fel participă și la articulația sunetelor.
Omul adult :32 dinți dispuși pe două arcade – a mandibulei și a maxilei, simetric, câte 8 în fiecare
jumătate de arcadă: 2 incisivi, 1 canin, 2 premolari și 3 molari.
20 din dinții permanenți ai adultului sunt precedați de dinții deciduali (―de lapte‖) la copii. Dinții molari nu
sunt precedați de dinți deciduali.
Fiecare dinte este compus din porțiunea care proemină din gingie – coroana, și una sau mai multe rădăcini
implantate în cuiburi ale osului, numite alveole, câte una pentru fiecare dinte.
Colet: limita intre coroană și rădăcină se numește. Coroana este acoperită cu o structură extrem de dură –
enamel (smalț), iar rădăcina cu alt țesut mineralizat – cement.
Masa principală a dintelui o constituie dentina – un alt țesut mineralizat, care înconjoară un spațiu –
cavitatea pulpară cu țesut conjunctiv lax- pulpa dintelui. Cavitatea pulpară are porțiunea coroanei și
porțiunea rădăcinii – canalul radicular, care se termină la vârful rădăcinii cu orificiul apical, care permite
trecerea vaselor sangvine, limfatice și a nervilor în și din cavitatea pulpară.
Ligamentul peridontal prezintă un țesut fibros dens format din bandelete de fibre de colagen inserate de o
parte în cement și de cealaltă în osul alveolar, și care fixează dintele în alveolă, dar totodată și îl suspendă.
Dentina este un țesut calcificat mai dur săruri minerale (70% din rezidiul uscat). Este format din fibre de
colagen tip I, glicozoaminoglicani, fosfoproteine, fosfolipide și săruri minerale sub formă de cristale de
hidroxiapatită. Matricea organică a dentinei este secretată de odontoblaste (dentinoblaste) – celule situate
în pulpa dentară.
Odontoblastul este o celulă alungită cu polaritate pronunțată, situată în stratul periferic al pulpei. Celula
produce și elimină componentele organice ale matricei doar spre suprafață. Odontoblastul are o prelungire
subțire ramificată la vârf, care penetrează perpendicular stratul de dentină – prelungirea odontoblastică
(fibra Tomes). Această prelungire citoplasmatică crește gradual odată cu îngroșarea stratului de dentină,
rămânând într-un canal îngust – canaliculul dentinal, care formează multiple ramificări la limita dentină-
smalț. Prelungirea odontoblastului are o grosime de 3-4µm la origine (lângă corpul celulei) și devine tot mai
subțire spre vârf terminându-se la limita cu smalțul sau cementul. Matricea produsă de odontoblaste este
inițial nemineralizată și se numește predentină.
Mineralizarea dentinei în dezvoltare începe când în ea apar vezicule matriciale – vezicule acoperite cu
membrană, produse de odontoblaste. Datorită conținutului înalt de Ca++ și P+++ , Aceste au formă sferică,
pot fi observate la periferia dentinei coroanei și constituie dentina globulară. Spațiile dintre globule sunt
mai slab mineralizate și prezintă dentina interglobulară. În dentina rădăcinii globulele sunt mici și
formează stratul granular Tomes.
Dentina care se formează până la naștere se numește dentină primară, ce-a de după naștere – dentină
secundară, iar cea, care se formează în locul celei distruse – dentină reparativă (terțiară). Dentina este
sensibilă la diferiți stimuli – fierbinte, rece, traumă, mediu acid. Oricare din acești stimuli provoacă
senzație de durere. dentina conține puține fibre nervoase amielinice doar în stratul peripulpar.
Enamelul (smalțul) este cel mai dur țesut din corpul uman. Conține aproximativ 96% minerale, cca 1%
substanțe organice și 3% apă. Un șir de alți ioni – stronțiu, magneziu, plumb, fluoruri –
Smalțul este produs în perioada preeruptivă de celule de origine ectodermală – enameloblaste, pe când
celelalte structuri ale dintelui au origine mezenchimală sau din crestele neurale (odontoblastele). Matricea
organică a smalțului este formată, dar de clase heterogene de proteine , numite amelogenine și
enameline.
Smalțul este alcătuit din structuri în formă de coloane alungite – prisme smalțiene, înconjurate de smalț
interprismatic.
Fiecare prismă se extinde pe toată grosimea smalțului și are un traiect sinuos, astfel pe preparatele șlefuite
ale dintelui la iluminarea oblică apar așa numitele striații Hunter-Schregger –―valuri a unui lan de grâu în
vânt ‖– fenomen optic datorită faptului, că prismele sinuoase sunt șlefuite sub diferit unghi. La fel, pe
secțiunile șlefuite pot fi observate linii mai întunecate și mai clare, paralele cu suprafața smalțului –
striațiile Retzius, linii incrementale – depuneri ciclice (săptămânale) ale matricei. Una din linii, mai
pronunțată – linia neonatală, marchează momentul nașterii. De asemenea, în smalț, la nivelul joncțiunii
smalț-dentină, pot fi observate și diferite defecte de calcifiere: tufele smalțului, smocurile, la fel și lamelele
smalțului – fisuri de la joncțiune spre suprafață.
Proprietățile mecanice ale smalțului se datorează și aranjamentului prismelor în grupuri.
Enameloblastele (ameloblastele), prezente doar în perioada preeruptivă, sunt celule alungite, columnare,
conțin numeroase mitocondrii în jurul nucleului, precum și un reticul endoplasmatic și aparat Golgi bine
dezvoltate. Fiecare enameloblast are o extensiune apicală scurtă numită procesul Tomes (prelungirea
Tomes), care conține granule de secreție cu conținut proteic. Odată cu finisarea secreției și constituirea
stratului de smalț, enameloblastele se aplatizează și alcătuiesc un epiteliu de protecție, care acoperă
coroana dintelui la erupția lui – membrana Nasmyth (euzinofilă). Epiteliul reticular al organului smalțului
formează cuticula dintelui. Aceste structuri au funcție importantă de protecție în prevenirea defectelor
smalțului. Ulterior cuticula se va șterge de pe suprafețele masticatorii și va rămâne doar pe suprafețele
laterale ale dintelui. În zona coletului acest epiteliu va participa la formarea joncțiunii gingie-dinte.
Pulpa dintelui este formată din țesut conjunctiv fibros lax. Componentele de bază sunt odontoblastele,
fibroblastele, fibrele subțiri de colagen și substanța amorfă bogată în glicozoaminoglicani. Pulpa este un
țesut bine vascularizat și inervat. Vasele sangvine și fibrele nervoase mielinizate pătrund în pulpă prin
orificiul apical al rădăcinii dintelui și se divid în numeroase ramificații. Terminațiile nervoase ale pulpei
sunt sensibile la durere – singura expresie senzorială a dintelui.
În pulpă deosebim:
1. Zona odontoblastică, periferică, formată din corpii odontoblastelor.
2. Zona acelulară (Weil), formată din prelungirile citoplasmatice scurte, care pornesc de la polul bazal al
odontoblastelor.
3. Zona bogată în celule (Hohl).
4. Miezul ulpei – țesut conjunctiv fibros lax.
Periodonțiul este format din țesuturile din jurul dintelui, are două componente: dur – cementul și osul
alveolar și componentul moale – ligamentul periodontal și gingia.
Cementul acoperă rădăcina dintelui, are structură similară cu a osului, dar e lipsit de sisteme Haversiene
(osteoane) și vase sangvine. Este mai dezvoltat în regiunea apexului rădăcinii unde conține cementocite și
se numește cement celular. Spre colet cementul este lipsit de celule – cement acelular. Cementocitele sunt
asemănătoare osteocitelor – sunt situate în lacune, însă nu comunică între ele prin canaliculi ca
osteocitele. Nutriția lor are loc din vasele sangvine ale ligamentului periodontal. Formarea continuă de
cement este un proces fiziologic și asigură un contact strâns între dinte și alveola lui.
Ligamentul periodontal este format dintr-un tip special de țesut conjunctiv dens, fibrele căruia
penetrează de o parte cementul rădăcinii dintelui, iar de cealaltă – periostul alveolei și asigură legătura lui
cu peretele osos al alveolei, limitând astfel mobilitatea dintelui.
Ligamentul este constituit din:
- Fibre transseptale (peste pereții alveolari);
- Fibrele crestelor alveolare (de la cement la creste);
- Fibre orizontale și oblice (de la cement la peretele alveolei);
- Fibre apicale (în jurul orificiului apical);
- Fibre interradiculare (între rădăcinile aceluiași dinte).
Pe lângă funcția mecanică, ligamentul periodontal mai are și rol trofic, prin el trec vasele sangvine și nervii,
care pătrund prin orificiul apical în pulpă, asigurând nutriția dintelui.
Osul alveolar :loc de inserție a ligamentului periodontal. Este os de tip imatur (os primar, reticulofibros).
În el fibrele de colagen nu au aranjament lamelar, sunt dispuse haotic. Multe din fibrele de colagen ale
osului trec în componența ligamentului, apoi penetrează cementul formând punți de legătură între aceste
structuri – fibrele Sharpey. Osul alveolar găzduiește rădăcinile dinților și formează pentru ele alveole.
Vasele sangvine din osul alveolar se răspândesc în alveolă, penetrează ligamentul periodontal de-a lungul
rădăcinii constituind vase penetrante. O parte din vase și nervi pătrund prin orificiul apical al rădăcinii și
întră în pulpa dintelui.
Gingia este tunica mucoasă strâns atașată de periostul proceselor alveolare ale mandibulei și maxilei. Este
formată din epiteliu pluristratificat pavimentos parțial keratinizat și lama proprie din țesut conjunctiv
fibros dens neordonat,. Lama proprie formează numeroase papile. O parte a epiteliului numit joncțional
înconjoară smalțul acoperit de cuticulă în zona coletului. Epiteliul are o membrană bazală groasă și
formează atașamentul epitelial (Gottlieb). Celulele epiteliale joncționează cu cuticula prin hemidesmozomi.
Între epiteliu gingiei și smalț, apare o depresiune de cca 3 mm numită sulcus (șanț) gingival, care
înconjoară coletul.
Histogeneza dinților.
Dinții se dezvoltă din două surse embrionare – smalțul din ectoderm, celelalte țesuturi din ectomezenchim.
Ectomezenchimul este mezenchimul cu origine din crestele neurale (ele la rândul lor formându-se din
ectoderm).
Dezvoltarea dintelui începe în săptămâna a 6-7-a a perioadei embrionare cu formarea lamelor dentare
corespunzător pentru maxilă și mandibulă.
În dezvoltarea dinților deosebim următoarele perioade:
-de mugure dentar (formarea primordiului dintelui),
-de capișon (formarea organului smalțului)
-de clopot dentar (histogeneza, formarea țesuturilor dintelui).
Formarea dinților are loc în profunzimea mezenchimului odată cu formarea osului mandibulei și maxilei.
La o anumită etapă de dezvoltare are loc erupția succesivă a dinților – apariția coroanelor la suprafața
epiteliului cavității bucale.
Interacțiunea ectoderm-mezenchim conduce la formarea pe fiecare lamă dentară a câte 10 muguri dentari
– zone discrete de proliferare locală a ectodermului. Creșterea mugurilor este însoțită de proliferarea
intensă locală, vis-a-vis de fiecare mugure, a ectomezenchimului cu formarea de zone cu celularitate înaltă
–papilele dentare. Sub presiunea papilei mugurele se transformă într-o cupă, care acoperă papila – stadiul
de capișon sau organ al smalțului. La organul smalțului deosebim stratul extern convex – epiteliul extern
al organului; stratul intern concav – epiteliu intern al organului smalțului.
Între aceste două foițe ale cupei, în urma acumulării de lichid, celulele acestui epiteliu stratificat obțin
formă stelată, ele formează epiteliu reticular sau stelat ale organului smalțului (se mai numește pulpa
organului smalțului). În zona de trecere a epiteliului extern în cel intern, la marginea cupei are loc
proliferarea intensă a celulelor epiteliale, astfel treptat cupa acoperă tot mai mult papila, transformându-
se într-o structură asemănătoare unui clopoțel – stadiul de clopot dentar. Marginea subțiată în formă de
inel (gura clopotului) unde se contopesc epiteliul extern cu cel intern constituie ansa cervicală.
Concomitent între epiteliul intern și cel stelat apare un strat din câteva rânduri de celule – epiteliu
intermediar al organului smalțului.
De rând cu formarea acestor structuri, din mezenchim, în jurul lor, apare un strat de țesut conjunctiv –
sacul dentar.
Celulele stratului intern al organului smalțului se diferențiază în proenameloblaste, apoi în enameloblaste
care vor forma smalțul. Sub influiența enameloblastelor are loc diferențierea celulelor ectomezenchimale
din stratul extern al papilei dentare în preodontoblaste, apoi în odontoblaste, care vor forma dentina. Cu
toate că primele se diferențiază enameloblastele, activitatea și-o încep odontoblastele. Ele sintetizează și
elimină componentele organice ale matricei dentinei (predentina) sub stratul de enameloblaste, formând o
pătură continuă de substanță intercelulară constituită din fibre de colagen, glicozoaminoglicani și
glicoproteine. Între timp are loc inversia funcțională a polilor enameloblastelor. Polul atașat de membrana
bazală orientat spre odontoblaste devine, din punct de vedere funcțional, apical, iar celălalt, orientat spre
epiteliu intermediar – bazal, spre el se deplasează și nucleul. Sub influența enameloblastelor membrana
bazală se reduce. După formarea primelor straturi de predentină, își încep activitatea secretorie și
enameloblastele. are loc mineralizarea atât a predentinei, cât și a matricei smalțului cu creșterea în
grosime ale ambelor țesuturi. Odată cu diferențierea odontoblastelor și formarea dentinei papila dentară
devine pulpă dentară. Dentinoblastele formează permanent predentină, astfel corpii celulelor sunt
deplasați treptat spre 142 interior, micșorând astfel volumul cavității pulpare. În canaliculii dentinei rămân
doar prelungirile citoplasmatice ale dentinoblastelor – fibrele Tomes.
După completarea coroanei, ansa cervicală se alungește distal, formând un manșon epithelial – teaca
epitelială radiculară Hertwing.
Dentina radiculară induce diferențierea celulelor din sacul dentar în cementoblaste, care vor produce
matricea cementului pe suprafața dentinei rădăcinii. Încarcerându-se în propria substanță intercelulară
cementoblastele devin cementocite. Tot din sacul dentar se v-a forma și ligamentul periodontal.
Concomitent cu creșterea rădăcinii începe și erupția dintelui. Erupția se produce prin mișcări progresive a
dintelui prin țesutul osului alveolar, prin țesutul conjunctiv și epiteliul cavității bucale cu expunerea
coroanei la suprafața lui.
Mugurii dentari pentru dinții permanenți se formează fie pe lamele dentare succesionale, care pentru unii
dinți pornesc de la lamele dentare ale dinților temporari.Dezvoltarea primordiilor dinților permanenți se
stopează la etapele de capișon până la vârsta de 6-7 ani, când își vor continua dezvoltarea, urmărind
aceeași cale, ca și cei temporari.