CURSUL NR.

4 - TRATAMENTUL EDENTAŢIEI
TOTALE

Afectarea patologică a SDM prin edentaţie totală reprezintă cea mai gravă îmbolnăvire
ce duce la perturbarea funcţiilor întregului organism, cu pierderea echilibrului homeostazic
(funcţia de automenţinere după Costa sau păstrarea echilibrului intersistemic). Elementele
componente ale SDM se găsesc într-o interdependenţă funcţională. În cazul afectării unui
element al sistemului, celelalte componente caută prin efort suplimentar să compenseze acest
deficit. Nu întotdeauna se reuşeşte obţinerea şi refacerea echilibrului pierdut.
Tratamentul edentaţiei totale se realizează în funcţie de diagnostic prin:
A. Tratament preprotetic.
B. Tratament protetic curativ care cuprinde:
1. Implante + lucrare protetică conjunctă.
2. Implante în zona frontală + lucrare protetică conjunctă pe implante+ proteză mobilă
termino-terminală.
3. Implante în diferite zone ale crestelor edentate acoperite de microproteze + proteză
scheletată.
4. Proteze mobile totale acrilice.
C. Dispensarizarea pacientului protezat, temă dezvoltată la un alt capitol.
A. TRATAMENTUL PREPROTETIC
1. Tratamentul preprotetic general
Afecţiunile generale pe care le are bolnavul cu răsunet în structura cavitaţii orale
trebuie tratate prin medicaţia adecvată de către medicul specialist înainte, în timpul şi după
tratamentul edentaţiei totale. În funcţie de gravitatea acestora, tratamentul protetic poate fi
contraindicat până la compensarea afecţiunilor generale sau până la stingerea afecţiunilor
acute.
O atenţie deosebită trebuie acordată bolnavilor cu o mare labilitate psihică pentru care
rezultatul colaborării medic-pacient reprezintă de foarte multe ori cheia succesului, alături
desigur, de tratamentul propriu-zis. Metodele medicamentoase şi psihoterapice se pot alătura
tratamentului protetic.
2. Educaţia sanitară stomatologică
Educaţia sanitară stomatologică trebuie să fie individualizată în funcţie de capacitatea
educaţională a bolnavului, de experienţa lui stomatologică. Se va trece în revistă valoarea
tratamentului protetic prin proteze mobile argumentând soluţia aleasă, etapele şi şedinţele
clinice, durata tratamentului, sau costul lui. Este necesară instalarea unei încrederi reciproce
de la început prin comunicarea verbală şi nonverbală pe care medicul o impune: calitatea şi
căldura vocii, linia melodică a frazelor, căutarea cuvintelor adecvate pentru persoana cu care
se colaborează. Trebuie să se aducă atmosfera de simpatie şi relaxare neuro-musculară în
cabinetul stomatologic.
3. Pregătirea preprotetică loco-regională
Edentaţia totală determină apariţia disfuncţiei SDM, la nivelul ATM şi a sistemului
neuro-muscular. De aceea se instituie un tratament adecvat în urma fixării diagnosticului
corect şi acolo unde este cazul se aplică:
- tratamentul medicamentos: administrarea de droguri antiinflamatorii, antireumatismale,
antialergice, spasmolitice, miorelaxante, tratamentul suportului osos.
- tratamente fizioterapice: diatermie şi ultrasunete pentru vasodilataţie profundă, infraroşii
pentru dilataţie superficială, ionizări cu substanţe calmante, plişniţe locale calde, masaje
musculare.

1
- tratamentul kinetoterapic sau terapia prin exerciţii, determină relaxarea musculaturii
hipertone, educarea pentru noi tipare de mişcări mandibulare optime tratamentului protetic şi
obţinerea de relaţii mandibulo-craniene corecte.
- tratamente protetice provizorii ce urmăresc poziţionarea corectă mandibulo-craniană statică
şi dinamică, poziţionarea corectă a condililor mandibulari în ATM, contracţii musculare
echilibrate şi crearea de noi tipare de dinamică mandibulară. Aceste proteze provizorii sunt
adaptate permanent în funcţie de obiectivele finale urmărite şi pot fi purtate până la un an de
către pacient.
4. Pregătirea preprotetică locală
Edentaţia totală veche, neprotezată de mai mult timp, impune o pregătire locală la
nivelul cavităţii orale în funcţie de situaţia clinică prezentă.
a). Tratamente medicamentoase administrate general: vitaminoterapie, tratament de susţinere
a metabolismului osos.
b). Tratamente fizioterapice pentru fibromucoasa, mucoasa cavităţii orale şi a osului
subiacent. Duşurile bucale alternative cald-rece cu ape minerale, (pot fi înglobate şi substanţe
slab antiseptice), realizează vasoconstricţie-vasodilataţie locală; gargarisme, ape de gură
asociate cu slabe soluţii de dezinfectante, antifungice, antimicrobiene. Ele au avantajul că
reduc edemul local, congestia mucoasei şi lasă câmpul protetic la valorile optime pentru
amprentare.
c). Intervenţii chirurgicale preprotetice de modelare plastică a părţilor moi.
- Frenurile linguale sau labiale dacă sunt voluminoase, îngroşate, cu inserţie foarte aproape de
creasta alveolară sunt supuse tratamentului chirurgical şi se realizează prin:
- frenotomia- indicată pentru frenurile linguale şi labiale scurte şi subţiri,
nehipertrofice, neîngroşate. Metoda constă în simpla secţionare a frenului, pansarea,
hemostaza şi ligatură, după care se aplică proteza mobilă pentru a dirija cicatrizarea.
- frenectomia- indicată în frenurile labiale hipertrofice.
- frenoplastia- indicată pentru frenurile linguale sau labiale foarte scurte, pentru a se
realiza alungirea suficientă a lor, eliberarea limbii sau a buzei şi adâncirea fundurilor de sac.
- Bridele vestibulare alveolo-jugale sau paralinguale. Aceste bride pot fi subţiri sau
îngroşate, unice sau multiple, cu bază mică sau mare de inserţie, astupând zonele
vestibulare şi fundurle de sac. Au de obicei o etiologie traumatică ce apare în urma
leziunilor marginale de la o veche proteză sau după extracţii sau ulceraţii patologice ale
mucoasei, urmate de o cicatrizare defectuoasă.
Intervenţia chirurgicală are drept scop refacerea adâncimii şi continuităţii fundurilor de
sac, eliberarea lor de jocul formaţiunilor mobile pe care
se inseră.
- Hiperplaziile ginigivo-mucoase. Sunt formaţiuni proliferative pseudotumorale ale mucoasei
de etiologie traumatică, de obicei la vechii purtători de proteze defectuoase, şi în funcţie de
localizare se folosesc următoarele intervenţii chirurgicale:
- excizia plastică a hiperplaziilor gingivo-mucoase vestibulare. Sunt localizate pe
versantul vestibular al crestelor edentate, la nivelul fundului şanţului vestibular şi au aspectul
de franjuri polipoase, de mici tumorete unice sau multiple.
- excizia hiperplaziilor de pe creasta alveolară. Sunt localizate de-a lungul crestelor
edentate, frecvent în zonele frontale, formaţiuni fibromatoase cu caracter pseudotumoral,
(creastă balantă, flotantă) ce însoţesc o atrofie osoasă marcantă.
- excizia fibromatozelor tuberozitare. Localizată al nivelul tuberozităţilor maxilare sub
formă de îngroşări vestibulo-palatinale sau verticale descendente, realizând un pol inferior ce
poate atinge creasta alveoloară inferioară.
- excizia hiperplaziilor pseudotumorale palatinale. Localizate de obicei pe linia
mediană a bolţii palatine sub formă de tumorete polipoase, pediculate sau sesile. Au etiologie

2
traumatică dată de elementele suplimentare de menţinere realizate pe faţa mucosală a
protezei: camera de vid, liniile americane.
- Plastia şanţurilor periosoase. În urma proceselor de atrofie şi resorbţie osoasă accentuată,
inserţia muşchilor priferici şi a mucoasei mobile se realizează chiar pe creastă. Intervenţia
chirurgicală presupune adâncirea fundurilor de sac periosoase şi extinderea suprafeţei osoase.
Metodele operatorii sunt următoarele:
- plastia şanţurilor periosoase prin deplasarea inserţiilor mucoase.
- plastia şanţurilor periosoase prin clivaj submucos.
- plastia şanţurilor periosoase cu transplante epidermice.
- plastia şanţurilor paralinguale prin dezinserţia muşchiului milohioidian.
- plastia şanţurilor perituberozitare.
- plicaturarea mucoasei palatine.
d). Intervenţii chirurgicale de modelare plastică a osului.
- Regularizarea crestei alveolare. La nivelul crestei edentate în urma extracţiilor laborioase
sau realizate la intervale diferite de timp, pot apare proeminenţe osoase neregulate, unice sau
multiple, dispuse de-a lungul crestelor alveolare. Examenul clinic completat de cel radiologic
justifică intervenţia chirurgicală de modelare osoasă, cu cel mai mic sacrificiu osos inutil ca
obiectiv chirurgical.
- Rezecţia modelantă a crestelor alveolare în protruzie. Existenţa în regiunile frontale maxilare
şi mandibulare a crestelor alveolare subţiri, vestibularizate, cu direcţie descendentă spre
posterior şi care pot veni în contact cu creasta antagonistă, sunt defavorabile menţinerii şi
stabilităţii protezelor şi nu permit montarea pe creastă a dinţilor artificiali. Chirurgical se
rezecă porţiunea de creastă deformată şi se modelează un relief osos favorabil protezării.
- Rezecţia modelantă a torusurilor.
- rezecţia modelantă a torusului palatin. Se indică pentru torusurile palatine foarte
proeminente şi care provoacă basculări ale protezei mobile superioare.
- rezecţia modelantă a torusurilor mandibulare. Dacă torusurile sunt voluminoase şi
împiedecă adaptarea protezei totale inferioare se justifică intervenţia chirurgicală.
- Modelarea chirurgicală a hiperostozelor tuberozitare. După diagnosticul diferenţial cu
fibromatoza tuberozitară, intervenţia chirurgicală constă în rezecţia modelantă a osului în
exces.
- Reconstituirea plastică a reliefului alveolar. Atrofia osoasă foarte accentuată ce duce la
dispariţia completă a apofizei alveolare cu ştergerea oricărui relief osos, cu dispariţia zonei de
mucoasă fixă şi pentru care procedeele de plastie a şanţurilor periosoase sunt contraindicate.
Se recurge la metode chirurgicale plastice plin implante, homo- sau heterotransplante
conservante, sau plastia crestei alveolare cu autotransplante.

3
 B. TRATAMENTUL PROTETIC CURATIV CU PROTEZE TOTALE
ACRILICE

O serie de elemente morfofuncţionale ale câmpului protetic fac ca tratamentele

protetice să fie individualizate în funcţie de concluziile examenului clinic şi paraclinic al
pacientului şi ele să respecte o serie de obiective sau principii care orientează direct
modalitatea de tratament. Tratamentul protetic curativ al edentaţiei totale cu proteze acrilice
trebuie să urmărească şi să realizeze:
1. Principiul profilactic.
Tratamentul edentaţiei totale respectă principiul profilactic prin: păstrarea structurilor
osoase în forma şi funcţiile optime, a epiteliului mucoasei cu rol în apărarea mecanică şi
antimicrobiană, a cantităţii şi calităţii salivei cu rol în apărarea antimicrobiană (mecanic,
enzimatic), a echilibrului florei microbiene saprofite a cavităţii orale (biocenoza cavităţii
orale).
2. Principiul biologic.
Principiul biologic guvernează realizarea unei reactivităţi optime a ţesuturilor
organelor din jurul protezei totale care trebuie să fie confecţionată din materiale
biocompatibile.
Răşinile acrilice utilizate pentru cunfecţionarea protezelor totale pot iniţia reacţii
alergice datorită colorantului sau a monomerului rezidual.
Conformarea protezei totale în raport cu câmpul protetic trebuie să stimuleze şi să
menţină atât capacitatea de apărare a ţesuturilor de la nivelul SDM cât şi a întregului
organism.
3. Principiul curativ
Principiul curativ presupune refacerea morfologiei şi a funcţiilor SDM perturbate
datorită edentaţiei totale.
- Refacerea morfologiei elementelor anatomice ale SDM presupune refacerea ei prin arcade
dentare artificiale, gingie artificială şi boltă palatină artificială. Acest subiect este prezentat
într-un alt capitol.
- Refacerea funcţiilor SDM perturbate de edentaţie:
a). Refacerea funcţiei masticatorii
Prin protezarea edentatului total cu proteze mobile refacerea funcţiei masticatorii este
parţială, fiind redusă la jumătate atunci când elementele de sprijin, menţinere şi stabilitate
concură in proporţie maximă, fiind cele mai favorabile, sau mai scăzută până la 1/5 din
capacitatea masticatorie în celelalte cazuri.
O serie de cauze obiective duc la nerealizarea acestui deziderat foarte important,
refacerea completă a funcţiei masticatorii:
- prin edentaţie dispar receptorii dento-parodontali care dirijau reflex dinamica mandibulară.
Reflexele parodonto-musculare sunt înlocuite cu reflexe gingivo-musculare care se formează
progresiv prin instalarea stării de edentaţie. Reflexul gingivo-muscular al lui Rubinov
dirijează actul masticator prin baroreceptorii care reglează presiunea de masticaţie raportată la
necesităţile funcţiei. Astfel o presiune exagerată inhibă neuronul motor trigeminal pontin de
către nucleul mezencefalic şi în acest fel se poate înceta sau diminua contracţia musculară
efectorie.
- necoordonarea musculară, fatigabilitatea mişcărilor, hipotonia muşchilor masticatori şi
scăderea controlului reflex al dinamicii mandibulare.
- refacerea stereotipului dinamic de masticaţie tocător pentru majoritatea edentaţilor totali,
pentru ca mişcările predominent verticale ale mandibulei să contribuie la stabilitatea protezei.

4
- creşterea sensibilităţii la durere, a pragului dureros, pentru receptorii algogeni din mucoasa
de acoperire care pentru o forţă musculară de masticaţie slabă poate întrerupe reflex actul
masticator.
- se micşorează aria masticatorie, se reduce relieful ocluzal al arcadelor dentare artificiale în
vederea obţinerii unei stabilităţi a protezei şi reducerea presiunilor de pe câmpul protetic.
b). Refacerea funcţiei estetice.
Schema fizionomică a pacientului se obţine prin refacerea formei, culorii, volumului
dinţilor şi a osului alveolar, a imaginii estetice a relaţiilor statice şi dinamice a buzelor,
refacerea etajului inferior, a imaginii narcisiste individuale.
Modificările produse de fenomenul de senescenţă pot fi doar estompate prin
tratamentul cu proteze totale, ameliorând şanţurile paracomisurale, asigurând o plenitudine
facială relativă.
c). Refacerea funcţiei fonetice.
Adaptarea la funcţia fonetică se realizează în câteva zile, edentatul total protezat
reuşeşte prin exerciţii de vorbire o recuperare optimă. Limba şi buzele pot articula sunetele
labio-dentale şi linguo-dentale dacă montarea dinţilor din zona frontală s-a făcut
corespunzător. Deficienţele fonetice sunt legate de modificarea volumului şi calităţii
rezonatorului oral, pentru că baza protezelor nu mai transmit fidel vibraţiile sonore către
cavităţile naturale ale masivului facial, şi de stabilitatea protezelor.
d). Refacerea deglutiţiei
Refacerea deglutiţiei este condiţionată de stabilitatea statică şi dinamică a protezelor şi
de poziţionarea centrică a limbii în actul deglutiţiei.
4. Principiul biomecanic
Principiul biomecanic presupune realizarea stabilităţii, menţinerii şi sprijinul
protezelor la care se adaugă problemele legate de rezistenţa protezelor totale.
A. Rezistenţa protezelor totale.
Parametrii mecanici comuni materialelor din care se confecţionează protezele mobile
sunt legaţi de: biocompatibilitate, de rezistenţa la presiune, rigiditate, să fie bun conducător de
temperatură, cu stabilitate chimică, să nu prezinte fenomene de distorsiune la temperatura şi
presiunile din cavitatea orală, cu aspect estetic stabil, să fie uşor de manipulat sau de reparat.
Materialele folosite pentru confecţionare sunt:
- aliajele metalice: aur platinat, crom-nichel, crom-cobalt, vipla, aluminiul. Ele au o rezistenţă
mecanică mare, sunt realizate cu grosimea de 0,5 mm , bune conducătoare de căldură, dar au
dezavantajul că se retuşează dificil, au aspect disgraţios şi nu pot fi căptuşite.
- polimetilmetacrilatul, răşină acrilică obţinută prin polimerizarea mai multor substanţe ce
derivă din acidul acrilic, acidul metacrilic şi din esterii acestor acizi. Datorită avantajelor pe
care le prezintă este utilizat pe scară largă. Pentru rezistenţa mecanică se confecţionează cu
grosimea uniformă de 2 mm şi se respectă tehnologia de preparare termică. Pentru a-i mări
rezistenţa se poate arma baza protezei cu: folii metalice perforate, plase de sârmă din
materiale nobile sau nu, fibre sintetice, fibre de sticlă. Dezavantajul constă în faptul că deşi
măresc rezistenţa mecanică a bazei protezei, după o perioadă apar fisuri şi apoi fracturi la
joncţiunea metal- acrilat şi infiltrarea aici de resturi alimentare ce întreţin o floră microbiană
patogenă.
Există situaţii în care arcada antagonistă protezei acrilice prezintă lucrări protetice
metalice conjuncte într-o arcadă naturală. În această situaţie se recurge la aplicarea de onlay-
uri metalice turnate, modelate funcţional, care vin în contact ocluzal cu puntea metalică.
B. Asigurarea menţinerii, stabilităţii şi sprijinului protezei totale.
- Menţinerea reprezintă totalitatea elementelor care participă la contracararea sau frânarea
forţelor care tind să desprindă proteza de pe câmpul protetic. Rezolvarea problemelor de

5
menţinere se realizează prin adeziune, succiune, presiune atmosferică, deglutiţie şi tonicitate
musculară.
- Stabilitatea reprezintă totalitatea elementelor care participă la împiedicarea sau frânarea
tendinţelor de deplasare orizontală a protezei în plan sagital (antero-posterior) şi transversal
(lateral). Rezolvarea problemelor de stabilitate este dată de retentivităţile anatomice ale
câmpului protetic, aplicarea protezelor totale în zona neutrală şi realizarea coincidenţei dintre
RC şi IM.
- Sprijinul reprezintă modalitatea de transmitere a presiunilor ocluzale prin intermediul
protezei asupra elementelor câmpului protetic, care împiedecă sau diminuă efectele înfundării
protezei în mucoasa fixă.
Forţele care acţionează asupra protezelor totale.
Ele sunt forţele verticale, forţele orizontale, forţele de basculare, forţele combinate.
Forţele verticale
a). Forţele de presiune- au direcţie spre câmpul protetic. Ele sunt date de muşchii masticatori
ce realizează contactele interarcadice şi de limbă, în timpul deglutiţiei. Suprafaţa la nivelul
maxilarului care primeşte solicitarea de presiune este de 20 cm 2 iar la mandibulă de 5-8 cm2.
Intensitatea forţei depinde de vârstă, sex, obiceiuri alimentare, stereotipul de masticaţie,
vechimea edentaţiei, integritatea neuro-musculară a muşchilor masticatori.
Suprafaţa de recepţie este mai mică al nivelul mandibulei, gradul ei de atrofie este mai
accentuat.
b). Forţele de tracţiune- au direcţie spre a disloca proteza de pe câmpul protetic. Locul de
aplicare a acestor forţe este:
- la marginile câmpului protetic. Este dat de muşchii cu inserţie perpendiculară aici, de plici,
frenuri, ligamente, apofiza coronoidă, de depăşirea marginilor protezei dincolo de mucoasa
pasiv mobilă.
- pe fata externă a bazei protezei acţionează: alimente lipicioase, apofiza coronoidă a
mandibulei de la nivelul zonei retrozigomatice.
- la nivelul zonelor retentive ale protezei: faţa vestibulară a dinţilor.
Forţele orizontale
Forţele orizontale iau naştere în urma descompunerii forţelor verticale care cad pe
pantele cuspidiene ale dinţilor artificiali şi în urma dezechilibrului dintre chinga musculară
internă ( musculatura limbii) şi externă, a buzelor şi obrajilor. Ele deplasează proteza în
direcţie:
- sagitală antero-laterală sau postero-laterală: în resorbţii accentuate din zonele frontale şi
atrofii alveolare în zonele distale, şi invers; dezechilibrului muscular dintre limbă şi chinga
musculară externă; descompuneri orizontale ale forţelor verticale ce cad pe pante cuspidiene
artificiale mult înclinate.
- deplasare laterală- apare datorită tonicităţii diferite a muşchilor oro-faciali, unor ticuri ale
limbii sau mandibulei, atrofia accentuată a crestelor edentate în zonele laterale, descompuneri
de forţe verticale.
Forţele de basculare
Forţele de basculare apar în prezenţa unui punct de sprijin sub baza protezei, când
proteza basculează în jurul acestui punct ( torus palatin). Ele apar dacă montarea dinţilor
artificiali nu s-a făcut corect, s-au montat dinţii artificiali înafara crestei edentate în zona
laterală şi atunci bascularea are loc faţă de muchia crestei.

6
 Forţele combinate
Forţele combinate apar cel mai frecvent prin descompunerea tuturor forţelor date de
presiunile masticatorii, musculatură oro-facială, morfologia crestelor edentate, etc (cele
prezentate anterior) şi supun protezele totale la acţiunea unor forţe complexe şi
pluridirecţionale.
Posibilităţi de realizare menţinerii protezelor
Frânarea desprinderii protezelor totale de pe câmpul protetic se realizează prin
mijloace fizice (adeziune, succiune, presiune atmosferică) şi mijloace fiziologice ( tonicitate
musculară, deglutiţie).
Adeziunea
Adeziunea reprezintă fenomenul fizic prin care două suprafeţe solide aflate în contact
intim şi uniform sunt menţinute prin intermediul unui strat de lichid la o forţă de tracţiune ce
acţionează perpendicular. Desprinderea este posibilă prin glisarea celor două suprafeţe în sens
orizontal.
Prin analogie, cele două suprafeţe sunt reprezentate de suprafaţa mucosală a câmpului
protetic şi faţa mucosală a protezei acrilice, saliva fiind lichidul dintre ele.
Gradul de adeziune depinde de tensiunea superficială a salivei dată de gradul ei de
vâscozitate, de suprafeţele orizontale unde este foarte activă, de întinderea suprafeţelor de
contact, şi invers proporţional cu grosimea stratului salivar. Unghiul de contact dintre lichid şi
suprafaţa solidă trebuie să fie nul sau extrem de mic. Adeziunea este eficientă dacă există
suprafeţe orizontale cât mai întinse, suprafeţe ce tind spre orizontalizare, dar este oportună
prezenţa crestelor alveolare care se opun alunecării protezelor.
Tensiunea superficială este dată de forţele de coeziune de la suprafaţa unui lichid.
Tensiunea superficială a salivei contribuie la creşterea adeziunii şi face ca în zona marginală a
filmului salivar să se formeze un menisc concav, cea ce demonstrează că presiunea din
interiorul fluidului este mai mică decât cea din mediul înconjurător şi astfel presiunea între
gazele conţinute în filmul salivar este mai mică decât cele din aerul intrabucal.
Gradul de vâscozitate al salivei depinde de conţinutul în mucină şi operează numai în
timpul tendinţei de dislocare a protezei. Ea menţine astfel contactul dintre proteză şi ţesuturile
de sprijin. Vâscozitatea excesivă a salivei sau fuiditatea prea mare a ei nu poate garanta o
bună adeziune. Pentru ca ea să fie satisfăcătoare este necesar un flux cantitativ mediu de
salivă cu un conţinut mediu de mucină. În faza de amprentare pacientul trebuie să-şi clătească
bine gura pentru a elimina depozitele salivare şi să se usuce suprafaţa de sprijin mucosal.
După aplicarea protezelor în cavitatea orală apare şi fenomenul de capilaritate. El se
realizează între baza protezei şi contactul strâns cu câmpul protetic pe de o parte, şi stratul de
salivă care umectează mucoasa cavităţii orale şi versantul extern al protezei, pe de altă parte.
Fenomenul de capilaritate acţionează dacă proteza are tendinţa de dislocare. La o îndepărtare
a protezei de pe ţesuturile subiacente, presiunea din interiorul filmului salivar devine negativă
faţă de cea externă, încât mucoasa obrazului şi a buzei este aplicată strâns pe feţele vestibulare
ale protezelor, contribuind la menţinerea externă a protezei. Dacă proteza are versantele prea
subţiri sau mai scurte, rezultă un spaţiu vestibular mărit care nu va favoriza impactul
mucoasei externe cu versantul extern al protezelor.
La nivelul maxilarului suprafaţa de contact este mai mare, o boltă palatină plată şi o
salivă vâscoasă favorizează adeziunea. Dacă pentru un câmp protetic maxilar optim suprafaţa
de adeziune totalizează maxim 20 cm 2, la un câmp protetic deficitar această suprafaţă se
modifică, favorizând adeziunea. Suprafaţa de adeziune este redusă prin prezenţa torusului
palatin care poate avea o întindere de 5-6 cm2.
La nivelul mandibulei există o mică suprafaţă de adeziune de 2-8 cm2, o suprafaţă
redusă, şi de aceea se impune extinderea protezei totale în zonele retromolare sub- şi
paralinguale, în punga lui Fish.

7
 Gradul de adeziune este influenţat de materialul din care se confecţionează baza
protezei, de modul de prelucrare tehnologică şi se modifică prin fenomenul de îmbătrânire a
acrilatului, de deformare a bazei protezei de către solicitările funcţionale sau parafuncţionale,
de resorbţia câmpului pretetic ce duce la neconcordanţa paralelismului celor două suprafeţe de
contact, fibromucos şi acrilic.
Xerostomia reprezintă tulburarea patologică care joacă un rol negativ în fenomenul de
adeziune.
Succiunea
Succiunea reprezintă fenomenul fizic prin care închiderea marginală transformă
proteza faţă de forţele de tracţiune într-o ventuză. Menţinerea protezelor se realizează prin
limita marginală care cuprinde zona de mucoasă pasiv mobilă în contact intim până la limita
maximă a câmpului protetic, ocolind jocul formaţiunilor mobile, realizând succiunea internă,
iar pe zona externă marginală a protezei mucoasa obrajilor, buzelor şi limbii produce
închiderea externă care favorizează apariţia succiunii externe.
Ocolirea formaţiunilor mobile de la periferia câmpului protetic reprezentate de
ligamente, plici, frenuri, inserţii musculare este obligatorie. Astfel la maxilar pe linia mediană
se află frenul buzei superioare; paramedian muşchii mirtiformi, incisivi şi canini; în regiunea
premolarilor ligamentele ginigivo-alveolare laterale cu o direcţie de la mezial la distal şi de la
creastă la mucoasa jugală; inserţia superioară a muşchiului buccinator; apofiza zigomatică;
inserţiile retrotuberozitare ale ligamentului pterigomandibular. La mandibulă frenul buzei
superioare; paramedian muşchiul pătratul buzei inferioare; ligamentele gingivo-alveolare
inferioare; inserţia mandibulară a muşchiului buccinator; inserţia ligamentului
pterigomandibular; frenul limbii; muşchii geniogloşi, milohioidieni, constrictorii superiori ai
faringelui, palatogloşi.
Zonele funcţionale cu grad mare de dificultate, aşa numitele ,,zone cheie” sunt zona
Ah, zona tuberculului piriform şi zona linguală şi vestibulară centrală, unde gradul de
succiune se obţine prin mai multe manevre clinice. Zona Ah şi zona tuberculului piriform nu
prezintă închidere marginală externă.
Presiunea atmosferică
Presiunea atmosferică este legată de apariţia adeziunii şi succiunii pe care le
favorizează şi acţionează asupra ambelor proteze. Ea intervine optim dacă marginile protezei
se întind pe mucoasa pasiv mobilă fără a jena jocul formaţiunilor mobile, versantele
protezelor sunt modelate corespunzător pentru ca ţesuturile moi periprotetice ale obrajilor,
buzelor şi limbii să se poată aplica intim pe ele.
Tonicitatea musculară
Tonicitatea musculară reprezintă factorul fiziologic care contribuie la menţinerea
protezelor totale când ele sunt plasate în zona de echilibru, zona neutrală, a chingii oro-faciale
şi musculatura limbii. Ea contribuie la:
- realizarea succiunii externe.
- menţinerea protezei dacă fibrele musculare sunt paralele cu periferia câmpului protetic.
Pentru aceasta pe faţa vestibulară a marginilor protezei se realizează o concavitate care să
permită fibrelor musculare să se fixeze, producând astfel o compresiune a protezei pe câmpul
protetic.
- masa şi greutatea musculaturii limbii contribuie la menţinerea protezei inferioare.
Tonicitatea musculară intervine ca factor de menţinere dacă spaţiul ocupat de proteză
este situat în zona de echilibru dintre musculatura limbii şi muşchii obrazului, în zona
neutrală.

8
Deglutiţia
Deglutiţia reprezintă factorul fiziologic care contribuie la menţinerea protezei dacă
poziţiile fundamentale mandibulo-craniene au fost restabilite corect. Astfel un edentat total
repetă deglutiţia de 150 ori în 24 de ore.
Lipsa contactului dentar ocluzal pentru realizarea deglutiţiei este preluată de limbă,
muşchii orbiculari şi buccinatori. Mandibula trebuie să realizeze o poziţie fixă pe maxilar
pentru actul deglutiţiei. Limba se sprijină pe crestele artificiale, face eforturi pentru a realiza
un punct fix cu vârful ei pe bolta palatină. Orbicularii buzelor şi muşchii buccinatori se
contractă suplimentar realizând presiuni suplimentare în zona frontală şi vestibulară laterală.
Actul deglutiţiei pentru edentatul total protezat se realizează în RC care coincide cu IM. Se
restabileşte astfel succiunea şi adeziunea şi protezele se aplică pe câmpul protetic cu o
presiune asemănătoare cu cea dezvoltată în timpul masticaţiei.
Posibilităţi de realizare a stabilitării protezelor
Frânarea acţiunii forţelor orizontale se face prin:
Retentivitatea câmpului protetic
Pentru frânarea acţiunii forţelor orizontale un rol important îl au existenţa unor
suprafeţe verticale ale câmpului protetic.
Elementele anatomice retentive ale câmpului protetic sunt reprezentate de creste
edentate înalte, profil regulat, muchie rotunjită, tuberozităţi înalte, boltă palatină medie sau
adâncă, tuberculi piriformi proeminenţi şi ele trebuie cuprinse în întregime de proteză pentru
că împiedică deplasarea sagitală şi transversală a protezei. Retentivitatea elementelor
anatomice contribuie şi la menţinerea protezelor pe câmpul protetic.
În urma resorbţiei şi atrofiei osoase creasta edentată este redusă foarte mult, osul
alveolar fiind înlocuit cu un ţesut fibros, cu o crestă balantă care favorizează deplasările
orizontale ale protezelor. Astfel la maxilar pierderea dinţilor de etiologie post-parodontopatie
sau de vechimea mare reduce gradul de retentivitate anatomică. Inserţia ligamentelor, bridelor
şi frenurilor precum şi a musculaturii periorale se apropie de vârful crestelor edentate şi
contribuie la instabilitatea orizontală a protezei.
La mandibulă retentivităţile anatomice sunt reduse ca număr datorită specificului
morfologic a acestui câmp protetic. De aceea trebuie să se folosească orice regiune retentivă,
indiferent de suprafaţa ei.
Plasarea protezelor în zona neutrală.
Plasarea protezelor totale în culoarul de echilibru situat între cele două chingi
musculare linguală şi vestibulară evită deplasarea protezelor. În acest scop încă de la faza
amprentării se urmăreşte determinarea acestui spaţiu neutral, ca în final, protezele totale să
permită prin volumul lor şi modelajul corespunzător versanţilor artificiali ai crestelor, plasarea
neforţată a muşchilor orofaciali şi ai limbii în poziţiile lor de repaus. Tonicitatea musculară va
realiza o menţinere şi stabilitate activă dacă pe suprafeţele lustruite ale protezelor cu versanţii
convergenţi spre ocluzal, fascicolele musculare în timpul efectuării actelor funcţionale se
plasează în depresiuni special modelate pe aceşti versanţi. Menţinerea pasivă a protezelor
apare când musculatura este în repaus şi se sprijină pe feţele externe ale protezelor, acţionând
prin masa şi greutatea lor.
Realizarea corespondenţei dintre RC şi IM.
Realizarea coincidenţei dintre RC şi IM la arcadele dentare artificiale ale edentatului
total formează un contact de tip cuspid-fosetă pe dinţii artificiali şi astfel nu apar componente
de forţe orizontale. Realizarea acestui deziderat duce la fixarea în aceeaşi poziţie a protezelor
pe baza lor de sprijin în actul deglutiţiei, refăcând astfel adeziunea, succiunea şi transmiterea
fiziologică a presiunilor ocluzale.
Există o corelaţie dintre realizarea unei ocluzii protetice corecte şi echilibrate şi
receptorii orali care în acest caz suferă o excitaţie minimă. Stimulările mucoase sunt

9
favorabile, iar răspunsurile reflexe musculare sunt favorabile menţinerii protezei. Ocluzia
incorectă, generatoare de leziuni traumatice mucosale, creiază disconfort şi durere. Apar
stimuli patologici ce duc la apariţia reflexelor musculare nefavorabile care închid cercul
vicios al instabilităţii protezelor. Protezele, la început retentive, îşi pierd curând această
calitate, atâta timp cât persistă leziunea dureroasă şi ocluzia incorectă.
Posibilităţi de realizare a sprijinului
Sprijinul protezelor totale se realizează prin transmiterea presiunilor de la nivelul
suprafeţelor ocluzale prin intermediul suprafeţei mucosale a protezei, la suprafaţa fibro-
mucoasei, periostului şi osului subiacent.
Valoarea sprijinului protezelor totale este dată de valoarea clinică a indicatorilor
biologici pozitivi ce aparţin câmpului protetic: fibromocoasă de coloraţie normală, fermă şi
aderentă, nedureroasă la palpare, rezilienţa mică, fără grad de cheratinizare; zona pasiv-
mobilă suficient de lată; substratul osos cu o valoare redusă de resorbţie, trabeculaţie bogată,
corticală alveolară bine reprezentată, volum osos apreciabil, creastă edentată bine
reprezentată, tuberozităţi înalte, tuberculi piriformi proeminenţi, absenţa torusului; calitatea
salivei care amortizează hidraulic şocurile masticatorii.
Elemente suplimentare care contribuie la menţinerea şi stabilitatea protezelor se
realizează la nivelul protezelor totale şi sunt reprezentate de: camera de vid, liniile americane,
mărirea greutăţii protezei inferioare, resorturile elastice, magneţii, arcul lui Milner,
prelungirile sublinguale, bula lui Carol, rădăcinile artificiale, claveta, adezivii chimici.
5. Principiul homeostazic
Elementele componente ale SDM care participă la realizarea funcţiilor de masticaţie,
fonaţie, deglutiţie, estetică se află într-o strânsă interdependenţă morfologică şi funcţională.
Afectarea patologică a unui component conduce la dezechilibrul dinamic în funcţiile celorlalte
componente şi necesită intervenţia unui tratament medical. Există situaţii când limitele
fiziologice ale capacităţii de compensare prin efort suplimentar şi adaptarea structurilor SDM
să facă faţă noii situaţii apărute din mediul extern, să menţină unitatea organică şi echilibrul
morfofuncţional dinamic. Această capacitate a organismului poartă denumirea de
homeostazie, funcţia de automenţinere (Costa), sau de păstrare a echilibrului intrasistemic.
Edentaţia totală reprezintă o situaţie depăşită în cadru funcţiilor şi morfologiei SDM,
cu modificări patologice generale, loco-regională şi locale. Tratamentul medical a acestei
situaţii impune refacerea suportului morfologic dispărut în concordanţă cu exercitarea
funcţiilor. Astfel se repoziţionează corect relaţiile mandibulo-craniene, se reechilibrează
dinamica musculaturii oro-faciale şi a musculaturii masticatorii, se reface etajul inferior,
arcadele alveolo-dentare, ocluzia. Tratamentul are ca obiectiv final refacerea morfologică şi
funcţională a elementelor componente ale SDM care să stimuleze capacitatea intrasistemică şi
de autoreglare a organismului.

10