Capitolul I

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Etnogeneza românească

Etnogeneza românească reprezintă nașterea și formarea poporului român și a limbii

române. A fost un proces de lungă durată ce s-a desfășurat în perioada 106 – sec. VIII- IX(în 106
- Dacia a fost cucerită de romani; în sec. VIII- IX s-au întemeiat primele state românești în
Transilvania). Etnogeneza românească s-a desfășurat atât la nord de Dunăre cât și la sud de
Dunăre, în spațiul Carpato – Danubiano – Pontic. Cel mai important element al etnogenezei
românești îl constituie procesul de romanizare.
Romanizarea este procesul istoric prin care un popor cucerit de romani își însușește
tradițiile, obiceiurile romane și limba latină. În Dacia, romanizarea oficială s-a produs în
perioada 106 – 271(271 – retragerea aureliană; împăratul Aurelian și-a retras din Dacia armata și
administrația romană).
În Dacia, romanizarea oficială s-a produs în trei etape:

 Romanizarea preliminară(realizată înaintea cuceririi Daciei, în timpul lui

Burebista și Decebal)
 Romanizarea oficială(106 – 271)
 Continuarea procesului de romanizare după retragerea aureliană și în contextul
Marilor Migrații din sec. III – VIII
Cei mai importanți factori ai romanizării au fost:

 Armata
 Coloniștii(locuitori din diferite zone ale Imperiului Roman care au fost aduși în Dacia
deoarece cunoșteau foarte bine limba latină)
 Urbanizarea(construirea de orașe după model roman: Ulpia Traiana Sarmizegetusa,
Apulum – Alba Iulia, Napoca – Cluj Napoca)
 Administrația(limba latină, fiind limba oficială)
 Creștinismul
 Limba latină(populară) – cel mai important factor
După retragerea lui Aurelian din Dacia, daco- romanii au continuat să locuiască în acest spațiu.
Continuitatea daco-romană în Dacia este susținută de următoarele dovezi:

 Arheologice(Brateiu, Soporu de Câmpie)

 Numismatice(tezaure de monede – Ulpia Traiana Sarmizegetuza)
 Epigrafice(inscripții - pe inelul descoperit la Micia, Donariul de la Biertan)
 Donariul de la Biertan este cea mai veche dovadă a creștinismului din dacia romană,
datând din sec. IV și care are inscripția: ”Ego Zenovius votum posui”(Eu Zenovie, am
pus darul).

1
 Creștinismul s-a răspândit în limba latină, așa cum o dovedesc cuvintele din limba română
referitoare la religie: cruce(crux), a boteza(baptisare), înger(angelus)etc. Creștinismul a fost
adus în Dacia de către Sf. Apostoli Andrei și Filip, mai întâi în Dobrogea, așa cum odovedesc
ruinele bazilicilor(de la Niculițel). După Edictul de la Milan din 313 emis de împăratul
Constantin, creștinismul a devenit religie oficială.

 Numele de ape și locuri sunt de origine latină: Alutus(Olt), Hyerasus(Siret),

Maris(Mureș), Pyretus(Prut), Samus(Someș)
Formarea poporului român și a limbii române:
Poporul român s-a format prin contopirea dacilor cu romanii, iar limba română s-a format prin
contopirea limbii dacice cu limba latină populară.
Limba română are trei straturi:

 Substratul geto-dac (aprox. 10% din vocabularul limbii române)

 Stratul latin(aprox. 60% din cuvinte)
 Adstratul slav(20%)
 Împrumuturi din alte limbi(10%)
În sec. VIII- IX, procesul de formare a poporului român și a limbii române s-a încheiat,
fapt dovedit de existența primelor state românești(Gelu, Glad, Menumorut).

2
 Romanitea românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea înseamnă latinitate.

Romanitatea reprezintă elementul esențial al unității lingvistice și culturale a poporului

român.

Romanitatea românilor înseamnă în primul rând descendența acestora din coloniștii aduși
de Traian după cucerirea daciei și și continuitatea daco-romană, în urma războaielor
daco-romane, a retragerii aureliene și a marilor migrații din sec. III-VIII.

Elementul de bază al romanității îl reprezintă romanizarea oficială ce a avut loc în

perioada 106 – 271.

Pătrunderea slavilor în Peninsula Balcanică și relația acestora cu Imperiul Bizantin au

avut drept consecință separarea romanității nord-dunărene de cea sud-dunăreană. Astfel
au apărut dialectele limbii române:

 Daco-român(vorbit la nord de Dunăre pe teritoriul actual al României, al

Republicii Moldova și în comunitățile românești din Ucraina, Bulgaria, Serbia)
 Megleno – Român; Istro – Român; Aromân – dialecte vorbite la sud de Dunăre
în comunități din Bulgaria, Serbia, Macedonia, Albania, Grecia.

Dialectele sunt diferite de graiuri(bănățean, moldovean, maramureșean).

Limba română face parte din familia limbilor neolatine: franceza, portugheza, spaniola,
italiana.

Începând din sec. IX – X românii sunt menționați în cronicile străine sau în alte izvoare istorice
cu numele de vlahi, volohi, blahi, blachi.

În legătură cu etnogeneza românească s-au conturat două teorii:

 Teoria autohtonistă
 Teoria imigraționistă

 A. Teoria autohtonistă susține originea latină a poporului român și a limbii române,

vechimea românilor în spațiul carpato-danubiano-pontic și continuitatea daco-romană
după retragerea aureliană.

Teoria autohtonistă a fost susținută atât de istoricii străini cât și de cei români. La aceștia
apar dovezi despre români.
Dintre izvoarele istorice străine care susțin teoria autohtonistă amintim:

3
 Sec. VII- împăratul bizantin Mauricius – lucrarea Strategikon
 Sec. X -împăratul Constantin VII Porfirogenetul în lucrarea Despre administarea
imperiului
 Sec. XII – cronicarul Anonymus în lucrarea Faptele ungurilor(Gesta Hungarorum)
care menționează voievodatele lui Gelu, Glad și Menumorut și faptul că la venirea
ungurilor în Pannonia i-a găsit pe români
 Sec. XIII cronicarul maghiar Simon de Keza în lucrarea Faptele hunilor și
ungurilor amintește că la venirea maghiarilor, aceștia i-au găsit pe români și pe slavi în
Transilvania
 Poggio Bracciolini – sec. XV – primul umanist italian care afirmă originea romană
a poporului român
 Flavio Biondo – umanist Italian

Dintre izvoarele românești care susțin teoria autohtonistă amintim:

 Nicolaus Olahus – Hungaria – umanist de origine română al sec. XVI – a enumerat ţările
româneşti: Ţara Românească, Moldova, Transilvania şi a fost primul român care a afirmat
unitatea de neam, origine şi limbă a tuturor românilor
 Johannes Honterus – originar din Braşov - sec.XVI – înscrie pe harta sa numele de Dacia pe
întreg teritoriul locuit de români
 Grigore Ureche – Letopiseţul Ţării Moldovei; sec. XVII – a afirmat originea latină a
poporului nostru şi unitatea românilor: toţi românii se trag „de la Rîm”(Roma)
 Miron Costin – Opere; De neamul moldovenilor – sec. XVII: „numele cel adevărat de la
primul descălecat al lui Traian este rumân sau romanus, care nume acest popor l-a păstrat
întotdeauna pentru sine”; Letopiseţul Ţării Moldovei
 Constantin Cantacuzino – Istoria Ţării Româneşti – sec. XVII – „noi românii suntem
adevăraţi romani…”
 Dimitrie Cantemir – sec. XVIII – Hronicul vechimei romano – moldo - vlahilor: întregul
nostru neam românesc….se trage din cetăţeni romani; Descrierea Moldovei
 Sec. XVIII - Samuil Micu / Petru Maior /Gheorghe Şincai /Ion Budai Deleanu
,reprez.Şcolii Ardelene.
 Școala Ardeleană, curent cultural iluminist care susţinea latinitatea şi continuitatea de locuire a
românilor pe teritoriul vechii Dacii. Acest lucru a fost necesar în condițiile în care Transilvania se
afla sub stăpânire austriacă. \cu toate co românii erau populația majoritară în Transilvnia, aceștia
nu aveau drepturi, iar în consecință aceștia au redactat mai multe memorii adresate curții de la
Viena. Cel mai important a fost Supplex Libellus Valachorum, 1791 - Inochentie Micu Klein
 În sec. XVIII – XIX s-a manifestat latinismul – reprezentanţii Şcolii Ardelene

 Şcoala latinistă a formulat răspunsuri exagerate la faptul că romanitatea românilor a fost

contestată şi anume că românii s-ar trage doar din romani
 Cel mai important reprezentant al Şcolii latiniste a fost August Treboniu Laurian care considera
că istoria românilor începe la fondarea Romei şi care urmărea să purifice limba română pentru a o
apropia cât mai mult de latina originară;

4
  Sec. XVIII – împăratul austriac Iosif al II-lea menționează co populația română din
Transilvania este cea mai veche și cea mai numeroasă
 Nicolae Iorga – sec. XX – cel mai mare istoric român – a susţinut romanitatea
românilor
 Gh. I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român; Marea Neagră
 Vasile Pîrvan – Începuturile vieţii romane la gurile Dunării
 Constantin C. Giurăscu, Formarea poporului român

 B. Teoria imigraționistă susține formarea poporului la sud de Dunăre, în peninsula

Balcanică. Românii ar fi venit mult mai târziu în spațiul în care locuiesc acum(sec. XII –
XIII).
Primele elemente ale acestei teorii datează din sec. XVIII, când Franz Joseph Sulzer a scris
lucrarea Istoria Daciei Transalpine în care formulează următoarele idei:
 Poporul roman și limba română s-au format la sud de Dunăre
 Dacii ar fi fost exterminați în urma războaielor cu romanii
 Părăsirea Daciei după retragerea aureliană

În sec. XIX, Robert Roesler, istoric austriac, a preluat o parte din ideile lui lui Sulzer și a dezvoltat o
teorie nouă, numită imigraționistă(roesleriană). Argumentele sale au fost prezentate în lucrarea
Studii românești(1871).

 Roesler a plecat în demonstrarea tezei sale de la anticul Eutropius, potrivit căruia „Dacia
ar fi fost secătuită de bărbaţi în războaiele cu romanii”. Astfel dacii cuceriţi „s-au ţinut
departe de contactul cu civilizaţia romană şi şi – a menţinut duşmănia faţă de Roma.
Romanitatea Daciei a fost diferită de celelalte provincii cucerite. De altfel Roesler credea
că Dacia n-ar fi putut fi romanizată într-un timp aşa de scurt(106 – 271).
 Dispariţia toponimiei dacice
 Toţi locuitorii Daciei ar fi părăsit provincia prin retragerea aureliană
 Românii sunt un popor de păstori nomazi
 Lipsa dovezilor istorice care să ateste existenţa românilor la nord de Dunăre înainte de
sec. XIII
 Poporul român şi limba română s-au format la sud de Dunăre deoarece: lipsesc din limba
lor elemente germanice; există elemente lexicale comune în limbile română şi albaneză;
dialectele daco – român şi macedo – român se aseamănă
 Aceste argumente au avut ca scop justificarea dominației străine(austro-ungare) în
Transilvania.
 Teoriile roesleriene au fost contestate de istoricii români care au dovedit falsitatea
acestora: M. Kogălniceanu, A.D. Xenopol, B.P.Haşdeu, Gr. Tocilescu
 A. D. Xenopol – la sf. sec. XIX a răspuns teoriei lui Roesler: dacă bărbaţii ar fi dispărut
în războaiele cu romanii atunci femeile şi copiii ar fi avut aceeaşi soartă! Descoperirile
arheologice – inscripţiile descoperite în Dacia dovedesc continuitatea poporului dac după
cucerire precum şi romanizarea acestuia

5
  Dimitrie Onciul demonstrează şi el falsitatea teoriei lui Roesler afirmând că numele de
locuri din Ardeal sunt de origine latină
 Falsitatea teoriei lui Roesler a fost demonstrată şi de istorici străini ca E.Gibbon,
Th.Momsen
 După 1918 şcoala istorică românească a produs opere ştiinţifice importante pentru
înţelegerea etnogenezei românilor.(istoricii români din sec. XX)
Argumentele aduse de istoricii români au fost necesare pentru a demonstra lipsa de
temei a teoriei imigraționiste, care nu a avut decât scopul de a justifica în mod
eronat stăpânirea străină în Transilvania.

 După al doilea război mondial, când atât Ungaria cât şi România au intrat în sfera de
influenţă a URSS, teoriile despre importanţa civilizatoare a slavilor în istoria Europei a
adus noi idei
 Ceauşescu a declanşat o operaţie de reînviere a sentimentului naţional a românilor
 Numai că destul de repede istoriografia oficială(scrierile istorice) a ajuns să minimalizeze
importanţa romanilor în formarea poporului român şi să acorde un rol mai important geto
– dacilor. Mihai Roller – în Manualul de istorie a românilor, după cel de-al doilea
război mondial nega romanitatea românilor exagerând rolul elementului slav în
etnogeneza românească. În condiţiile în care comuniştii români s-au depărtat
treptat de Uniunea Sovietică aceste teze au fost abandonate.
 După 1989 problema romanităţii românilor nu mai este o problem controversată.

Studiu de caz: Gheorghe Brătianu și Marea Neagră

Gheorghe Brătianu a acordat o importanță deosebită Mării Negre. De aceea i-a dedicat
lucrarea: ”Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană.” După părerea sa, Marea
Neagră are un loc esențial în Europa datorită poziției sale geo-strategice. Astfel două mari căi se
îndreptau spre malurile Mării Negre: drumul mătăsii, venit din Extremul Orient care a fost
parcurs de negustori din antichitatea cea mai îndepărtată și drumul ce unea litoralul pontic de
Golful piersic și Siria. Regiunile din jurul Mării Negre au favorizat întotdeauna produsele
naturale foarte căutate pe piața mediteraneană care la rândul ei exporta acolo produse cerute de
băștinași. Dacă în antichitate de Marea Neagră erau interesate Grecia și Imperiul Roman(Grecia
datorită coloniilor întemeiate: Histria, Tomis, Callatis), în evul mediu zona a devenit importantă
pentru Imperiul Bizantin. (partea de răsărit a Imperiului Roman, reclădit pe provincia grecească
Bizanț, cel mai important stat din Europa medievală orientală până în 1453 cân capitala
6
Constantinopol a fost cucerită de turci;locul său va fi luat de I. Otoman). În afară de Bizanț de
Marea Neagră mai erau interesate statele italiene Genova și Veneția. Apoi de zonă au devenit
interesați turcii. La mijlocul sec.XV cuceririle turcilor otomani vor transforma pentru trei secole
Marea Neagră într-un lac turcesc. La sfârșitul sec. XVIII, presiunea exercitată de Rusia și
puterile occidentale au dus la slăbirea puterii I. Otoman și la redeschiderea strâmtorilor Bosfor și
Dardanele pentru un comerț larg.
Ca orice popor care se raportează la un spațiu istoric evident că și istoria României a fost
influențată de vecinătatea Mării Negre.Gh. Brătianu, încercând să definească factorii permanenți
ai istoriei poporului român, a evidențiat cele două elemente fundamentale ale acestei regiuni:
muntele și marea. Astfel primele formațiuni politice din Moldova și Țara Românească s-au
format în inima Carpaților, dar ele nu și-au atins deplina dezvoltare decât atunci când și-au întins
hotarele până la Dunăre și ”Marea cea Mare.” Istoricul român susținea că însăși libertatea țării
noastre ar fi fost într-o strânsă legătură cu accesul ei la mare. Congresul de pace de la Paris din
1856 acorda Principatelor Unite deplina stăpânire a gurilor Dunării, subliniind interesul european
în această chestiune. În 1878, Congresul de pace de la Berlin recunoștea României independența,
dar și stăpânirea Dobrogei, care îi asigura accesul la mare. Când în 1918, Puterile Centrale au
impus României pacea de la București, acestea răpeau României cele două poziții importante:
creasta Carpaților și Dobrogea prin care era interzis acesul la mare. Reintrarea în război și
victoria Antantei i-au redeschis României calea spre Marea Neagră și o ajuta să-și refacă unitatea
statală.