Despre DREPTATE

Despre „drept” şi „dreptate” s-au spus multe lucruri în contexte foarte diferite
(filosofice, morale, politice, religioase etc.). Ne-am putea întreba dacă aceşti termeni au un
sens propriu identificabil în fiecare utilizare, sau dacă ei exprimă lucruri distincte pentru că la
fel de bine putem vorbi despre oameni drepţi, despre acţiuni sau fapte drepte, despre o
societate dreaptă, despre o lege sau regulă dreaptă, despre un rezultat sau un efect drept al
unei acţiuni, despre o stare de lucruri dreaptă, despre drept-credincioşi etc. Dar dacă am
încerca altfel? Ne putem întreba de unde provine dreptatea şi în felul acesta am putea spune ce
este ea. Nici acum nu este mai simplu pentru că există filosofi care cred că dreptatea este o
parte constituentă a naturii umane, că raţiunea ori conştiinţa ne spune ce e drept, sau că există
un sentiment înnăscut al dreptăţii; alţi filosofi cred că natura omului şi practicarea dreptăţii
sunt în conflict, că oamenii îşi urmăresc propriul interes chiar şi pe căi nedrepte şi se
comportă drept doar când pot fi descoperiţi sau recompensaţi; în fine, nu au lipsit autorii
conform cărora dreptatea are o sursă transcendentă şi este imprimată într-un fel sau altul în
sufletul fiecăruia. Am putea spune că şi acesta este un drum înfundat care nu duce nicăieri,
dar nu este aşa, dezavantajul este că duce în prea multe locuri. Dacă nici sensul cuvântului
care desemnează conţinutul şi nici posibila origine a acestui conţinut nu par edificatoare,
putem folosi o altă cale: cum se aplică acest conţinut. Este evident că aici vorbim despre
comunitate, despre regulile unui grup uman, despre relaţiile sau situaţiile care pot fi
caracterizate ca fiind sau nu drepte. Aici putem vorbi despre dreptate în sens juridic, ca
respectare şi aplicare corectă a legii, şi dreptate socială, ca distribuire a avantajelor şi
restricţiilor (recompenselor şi pedepselor). Dreptatea în primul sens are la bază un anumit
sistem juridic ce presupune existenţa şi aplicarea unor principii, proceduri sau reguli care
permit: a. stabilirea vinovăţiei sau a nevinovăţiei; b. determinarea pedepselor pentru
vinovaţi; c. compensaţii pentru victime şi prejudiciaţi.Dacă dreptatea înseamnă ca fiecare să
primească ceea ce merită sau ceea ce i se cuvine înseamnă că sistemul juridic este drept. Ar
mai trebui spus aici câte ceva despre pedeapsă. Pedeapsa este de cele mai multe ori neplăcută
şi oamenii preferă să o evite. A pedepsi înseamnă a aplica o sancţiune unui vinovat. Este
evident că sancţiunea este aplicată de cineva autorizat într-un cadru sau sistem. Dacă facem
distincţia între pedeapsa legală şi alte tipuri de pedepse, atunci varianta legală se referă
explicit la încălcarea legii. Acest tip de pedeapsă trebuie să fie justificat, şi nu ne referim aici
la justificarea legală,în temeiul legii, a crimei, hoţiei sau minciunii, ci la justificarea pedepsei
ca atare. Cea mai la îndemână teorie a justificării pedepsei este teoria răzbunării conform
căreia pedeapsa legală este o formă controlată de răzbunare, impusă de autoritatea legală şi nu
de cel care a suportat nedreptatea ce se cere a fi răzbunată. Pedeapsa mai poate fi privită şi ca
o formă de răsplată, cel care încalcă legea meritând să fie pedepsit indiferent dacă este sau nu
cineva care doreşte să se răzbune pe el. Pedeapsa (sau mai corect ameninţarea cu pedeapsa)
este totodată şi o formă de prevenire a încălcării legii, deşi nu e întotdeauna corect a aplica
pedepse preventive pentru a descuraja încălcarea legii. Pedeapsa legală are şi un rol protector,
societatea şi membrii săi se simt mai în siguranţă dacă cei ce încalcă legea sunt pedepsiţi.
Totodată, rolul pedepsei legale este de a-i îndrepta, a-i corecta pe cei ce încalcă legea, deşi nu
pare a fi corect să îndreptăm o persoană împotriva dorinţei sau voinţei ei. Este bine ca într-o
societate să existe legi şi este drept ca ele să fie respectate. Dar intervine o problemă, de fapt
două: ce se întâmplă dacă nu avem legea şi procedura de aplicare a ei şi, respectiv, ce se
întâmplă în situaţia în care legea sau procedura de aplicare a ei sau amândouă sunt viciate şi
duc la rezultate evident inechitabile. Ar fi trei soluţii: a. le aplicăm în continuare sau acceptăm
aplicarea lor, gândind că dacă ele sunt nedrepte  aplicarea lor corectă îi nedreptăţeşte în
aceeaşi măsură pe toţi, sau b. recurgem la nesupunere civică, la protestul nonviolent faţă de
ele, sau c. compensăm lipsa sau inechitatea legilor cu măsuri de dreptate socială. Şi ar mai fi
„Planul B” – o schimbare revoluţionară (violentă sau nu) a respectivei stări de
lucruri. Variantele de dreptate socială pun accentul pe alte criterii decât legea în realizarea
dreptăţii, alte criterii care ar putea fi meritele sau calităţile personale, nevoile individului sau
ale comunităţii, asigurarea unui nivel minim de trai pentru toţi cetăţenii, asigurarea egalităţii
şanselor şi absenţa discriminărilor arbitrare etc. Ne putem întreba dacă e nedrept că unii
oameni sunt bogaţi şi alţii săraci. Probabil că nu, dacă au ajuns în starea respectivă într-un
mod corect, legal. Dar faptul că ne naştem bogaţi sau săraci? Dacă e nedreaptă această stare
de lucruri, guvernământul ar trebui să facă ceva? Sau altfel: cât de grave ori nocive sunt
inegalităţile de care nu sunt vinovaţi cei care suferă de pe urma lor? Unele inegalităţi impuse
deliberat (discriminarea de rasă sau cea de gen), altele apar în condiţiile egalităţii şanselor
(datorită diferenţelor de educaţie sau de aptitudini şi calităţi individuale) ori sunt determinate
de mediul economico- social (la un moment dat sunt avantajaţi cei care au anumite aptitudini
sau anumite specialităţi ori meserii). Care dintre ele sunt drepte? Iar în cazul inegalităţilor
nedrepte, cum şi cât ar trebui să intervină comunitatea ori guvernământul pentru a le
atenua? Ne mai putem întreba ce înseamnă de fapt egalitatea între oameni diferiţi, între
oameni care nu au aceleaşi calităţi şi capacităţi, dar nici nu urmăresc aceleaşi scopuri. Dacă
egalitatea oamenilor este o valoare, un lucru urmărit în acea comunitate, ne putem întreba ce
se întâmplă cu alte valori, cum ar fi libertatea sau dreptatea, pentru că este evident că la un
moment dat nu pot coexista sau chiar sunt incompatibile. De regulă, atunci când se vorbeşte
despre aşa ceva se au în vedere patru genuri de egalitate: politică, juridică, socială şi
economică, genuri care se influenţează şi se condiţionează reciproc, dar care depind în primul
rând de egalitatea sau inegalitatea economică.