Complexul major de histocompatibilitate (MHC)

Iniţial, complexul major de histocompatibilitate a fost identificat şi descris ca fiind o regiune

genetică ce controlează principala barieră a transplantării ţesuturilor.
Caracteristici ale antigenelor de histocompatibilitate:
1. sunt antigene proteice prezente pe suprafaţa celulelor, care determină compatibilitatea sau
incompatibilitatea ţesuturilor transplantate.
2. induc răspunsul imun al organismului gazdă, care poate rejeta ţesutul transplantat.
Cele mai importante antigene de histocompatibilitate sunt produşii genelor MHC.
Complexul major de histocompatibilitate (MHC) reprezintă o regiune genetică situată, la om, pe
braţul scurt al cromozomului 6 şi, totodata, produşii proteici codaţi de genele MHC (la om aceşti
produşi se mai numesc molecule HLA-human leucocyte antigens). Moleculele MHC joacă un
rol fundamental în dezvoltarea răspunsului imun de către limfocitele T. Ele leagă peptide
provenite din antigene proteice şi le prezintă limfocitelor T, în vederea activării acestora
(fenomenul de restricţie MHC).
Genele MHC sunt împărţite în trei clase:
Genele MHC clasă I codează moleculele MHC clasă I;
Genele MHC clasă II codează moleculele MHC clasă II;
Genele MHC clasă III sau complexul minor de histocompatibilitate cuprinde gene ce codează
componente ale sistemului complement (factor B, C2, C4), citokine (factorul de necroză tumorală
 şi  - TNF- şi TNF-), 21-hidroxilazele A şi B, etc.
Antigenele MHC clasă I. Moleculele MHC de clasă I sunt glicoproteine (conţin 90% proteine şi
10% carbohidraţi) şi se găsesc exprimate, pe suprafaţa tuturor celulelor nucleate (există puţine
excepţii, de exemplu, neuronii şi unele celule de la nivelul glandelor exocrine – celulele β
pancreatice).
Structură. MHC I este un heterodimer, alcătuit din două lanţuri polipeptidice diferite, asociate
necovalent şi numite generic  şi . Lanţul , cu greutate moleculară mai mare (44 kDa), este
inserat în membrana celulară şi prezintă trei regiuni:

1. o regiune extracelulară, organizată în trei domenii alcătuite din câte aproximativ 90 de

aminoacizi, numite 1, 2 şi 3. Lanţul  este membru al superfamiliei imunoglobulinelor,
domeniul 3 având o structură globulară asemănătoare domeniilor imunoglobulinelor. Domeniile
1 şi 2 nu au această structură globulară. Domeniile 2 şi 3 prezintă câte o punte disulfidică
intradomeniu. Domeniile 1 şi 2 sunt domeniile variabile, iar 3 este constant. Cele două
domenii variabile au rol în recunoaşterea şi legarea peptidelor antigenice.

1
2. o regiune transmembranară, hidrofobă, alcătuită din 40 de aminoacizi;
3. o scurtă coadă intracitoplasmatică, la capătul C-terminal al moleculei.
Lanţul  din componenţa moleculei MHC I are o greutate moleculară mică (12 kDa) şi se
numeşte 2-microglobulină (migrează la electroforeza serului împreună cu  globulinele). Gena
ce codează această moleculă nu este situată în aceeaşi regiune genetică cu genele MHC, ci pe
cromozomul 15 uman. 2-microglobulina este formată din 96-99 aminoacizi, este înalt
conservată şi relativ invariabilă la diferite specii (nu prezintă polimorfism), nu este ancorată în
membrana celulară, prezentând numai o regiune extracelulară organizată într-un domeniu
globular (este membru al superfamiliei imunoglobulinelor), cu o legătură disulfidică
intradomeniu. Rolul biologic al 2-microglobulinei este controversat. Studii pe linii celulare
cărora li s-a blocat sinteza de 2-microglobulină şi care nu au mai exprimat nici lanţul , au
sugerat că 2-microglobulina este esenţială pentru transportul intracelular şi pentru expresia
membranară a moleculelor MHC I.
Antigenele MHC clasă II. Moleculele MHC clasă II sunt exprimate mai ales pe membrana
celulelor ce pot funcţiona ca celule prezentatoare de antigen (APC): monocite, macrofage,
limfocite B, celule dendritice, dar şi pe membrana limfocitelor T umane activate (marker de
activare T), a celulelor endoteliale activate, a keratinocitelor activate.
Structură. Molecula este alcătuită din asocierea necovalentă a două lanţuri polipeptidice, numite
 şi  (este tot un heterodimer). Lanţul  are o greutate moleculară de 34 kDa, este ancorat în
membrana celulară, prezentând trei regiuni:
1. o regiune extracelulară, organizată în două domenii numite 1 – situat spre capătul N-terminal,
variabil, şi 2, constant; domeniul 2 prezintă punte disulfidică intradomeniu.
2. o regiune transmembranară;

3. o coadă citoplasmatică.
Lanţul  are o greutate moleculară de 29 kDa, prezintă şi el trei regiuni, fiind ancorat în
membrana celulară:
1. o regiune extracelulară, organizată în două domenii numite 1 - variabil şi 2 - constant.
Ambele domenii au câte o legătură disulfidică intradomeniu.
2. o regiune transmembranară;
3. o coadă citoplasmatică.

2
Domeniile constante 2 şi β2 sunt domenii globulare asemănătoare domeniilor
imunoglobulinelor, motiv pentru care cele două lanţuri ale MHC II sunt considerate membri ai
superfamiliei imunoglobulinelor.
Structura cristalografică a moleculelor MHC. In 1987, moleculele MHC I cristalizate au fost
analizate prin difracţie cu raze X de către Pamela Bjorkman şi colaboratorii săi. Rezultatele
analizei au arătat că 2-microglobulina şi domeniul 3 au o structură globulară, asemănătoare
domeniilor imunoglobulinelor. Domeniile 1 şi 2, situate spre capătul N-terminal al lanţului ,
formează împreună o cavitate (cupă), căreia i se pot descrie un planşeu format din 8 foi -pliate,
antiparalele şi 2 margini, alcătuite din 2 -helix-uri. Fiecare din cele două domenii formează
jumătate de planşeu şi o margine. Cupa MHC I reprezintă situsul în care se asociază peptidele
antigenice în vederea prezentării lor limfocitelor T. Ea este închisă la capete şi poate asocia
peptide de 8-11 aminoacizi.

MHC II. Prin analogie, s-a propus un model asemănător şi pentru MHC II, structură ulterior
demonstrată prin studii de cristalografie. Domeniile variabile 1 şi 1 formează împreună un
planşeu alcătuit din 8 foi -pliate, antiparalele, pe care sunt dispuse 2 -helix-uri, ce reprezintă
marginile cupei. Cupa MHC II este deschisă la capete, putând lega peptide antigenice mai lungi,
de 13-18 aminoacizi (chiar până la 25 de aminoacizi, capetele atârnând înafara cupei).

Organizarea genelor MHC umane

La nivelul braţului scurt al CRS 6 uman se găseşte regiunea genică MHC. La rândul ei, ea
este împărţită în trei regiuni care, în ordinea de citire a ADN – 5’3’sunt:
1. regiunea ce conţine genele pentru MHC clasă II;
2. regiunea ce conine genele MHC clasă III;
3. regiunea ce conţine genele MHC clasă I.

Regiunea genică MHC II conţine mai multe subregiuni, din care, mai importante sunt cele numite
DP, DQ şi DR. Fiecare din aceste subregiuni conţine cel puţin două gene, una ce codează lanţul
 şi una ce codează lanţul . Locusul DR poate contine gene adiţionale pentru lanţul , ai căror
produşi se pot combina cu lanţul , rezultând diferite molecule MHC II.
Regiunea genică MHC III cuprinde gene pentru unele componente ale sistemului complement
(Factor B, C4, C2), gene pentru 21-hidroxilazele A şi B, gene pentru citokine, cum este TNF- şi
TNF-, gene ce codează proteine de şoc termic.
Regiunea genică MHC I cuprinde mai multe subregiuni, din care mai importante sunt B, C şi A
(în ordinea de citire a ADN). Fiecare din aceste subregiuni conţine câte o genă ce codează lanţul
 (gena pentru 2-microglobulina este situată pe CRS 15).

3
Polimorfismul MHC este asigurat, pe de o parte, prin faptul că MHC este multigenic şi, pe de
altă parte, prin faptul că este multialelic (fiecare dintre genele MHC prezintă în populaţie
variante alelice (de exemplu, pentru locusul HLA-A au fost identificate peste 1800 de alele,
pentru locusul HLA-B – peste 2500 alele, iar pentru locusul C, peste 1300 alele). La un individ
heterozigot pentru un anumit locus, alelele se exprimă co-dominant (spre deosebire de
imunoglobuline şi TCR, unde funcţionează excluzia alelică). Alte mecanisme cresc şi mai mult
polimorfismul MHC. Aminoacizii variabili, responsabili de acest polimorfism sunt situaţi numai
la nivelul domeniilor variabile, 1 şi 2 pentru MHC I şi, respectiv, 1 şi 1 pentru MHC II.
Genele MHC sunt strâns înlănţuite (linkate) şi se transmit în bloc de la părinţi la copii.
Haplotipul MHC reprezintă setul de alele prezente pe un cromozom 6. Copiii moştenesc câte un
haplotip matern şi unul patern, fiind astfel, semiidentici cu fiecare dintre ei. Polimorfismul ce
caracterizează moleculele MHC este motivul ce face ca, în general, indivizii să exprime
combinaţii unice de molecule MHC (indivizii identici genetic au acelaşi set de molecule MHC).
Funcţiile MHC.
1. Moleculele MHC sunt importante în controlul răspunsului imun; ele intervin în activarea
limfocitelor T, prin prezentarea antigenelor proteice, proces numit restricţie MHC.

2. Moleculele MHC I şi II reprezintă ţinte pentru răspunsul imun în rejetul grefelor.

3. Tot ele sunt implicate în reacţia grefă contra gazdă (GVH – graft versus host). Acest tip de
reacţie apare la introducerea de celule imunocompetente într-un recipient (primitor)
histoincompatibil, incapabil să le rejeteze (ex. un organism imunodeficient). In această situaţie,
celulele transplantate se pot activa şi pot dezvolta răspunsuri imune faţă de structuri ale gazdei.
Generarea liganzilor pentru limfocitele T (pentru TCR). Activarea limfocitelor T necesită
interacţiunea dintre receptorul pentru antigen al celulei T (TCR) şi un complex format dintr-o
moleculă MHC self şi un peptid antigenic (complex Ag/MHC).

4
Peptidele antigenice pot proveni fie din antigene endogene, fie din antigene exogene. In interiorul
celulelor există două compartimente majore separate de membrane.
- citoplasma, care comunică cu nucleul prin porii din membrana nucleară;
- sistemul vezicular, care include reticulul endoplasmatic, aparatul Golgi, endozomii, lizozomii,
etc. Acest sistem este în contact cu fluidul extracelular (ex. endozomii şi fagozomii preiau
material extracelular şi îl introduc în sistemul vezicular).
Agenţii infecţioşi se pot replica în unul din cele două compartimente intracelulare: virusurile şi
chiar unele bacterii se replică în citoplasmă, în timp ce cea mai mare parte a bacteriilor patogene
şi unii paraziţi eucarioţi se replică în sistemul vezicular.
Pentru a dezvolta un răspuns imun eficient faţă de microorganismele patogene este necesar ca
limfocitele T să detecteze prezenţa structurilor străine în ambele compartimente intracelulare şi,
totodată, este necesar ca limfocitele T să poată discrimina între cele două compartimente. Această
discriminare se realizează prin transportul la suprafaţa celulelor a peptidelor provenite din
patogeni care se dezvoltă în compartimente celulare diferite de către cele două clase distincte de
molecule MHC.
1. Moleculele MHC clasă I transportă pe suprafaţa celulelor peptide provenite din patogeni
prezenţi în citosol; complexul peptid/MHC I exprimat pe membrana celulară va fi recunoscut de
către limfocitul T CD8+.
2. Moleculele MHC clasă II transportă peptide derivate din patogeni prezenţi în sistemul
vezicular; complexul peptid/MHC II de pe suprafaţa celulei va fi recunoscut de un Ly T CD4+.
Generarea peptidelor presupune modificarea proteinei native, proces numit procesarea
antigenului, iar expunerea peptidelor pe suprafaţa celulară, în asociere cu moleculele MHC self
se numeşte prezentarea antigenului. Moleculele MHC I asociază peptide derivate din antigene
citoplasmatice, în special din virusuri. Cum virusurile pot infecta orice celulă nucleată, este
limpede de ce MHC I se exprimă pe toate celulele nucleate. Moleculele MHC II asociază peptide
derivate din antigene exogene. Nu toate tipurile celulare sunt capabile să internalizeze antigene
exogene, să le proceseze şi să le prezinte limfocitelor T, ci numai o populaţie funcţională de
celule, numite celule prezentatoare de antigen (APC-uri). In acest moment, ne explicăm de ce
expresia moleculelor MHC II este restrictată la această populaţie funcţională de celule.
Generarea liganzilor pentru limfocitele T CD8+. Exemplul cel mai sugestiv de antigen
endogen este un virus care a parazitat o celulă, în scopul de a-i folosi “maşinăria de sinteză”.
Odată cu proteinele proprii, celula infectată viral sintetizează şi proteine virale. Sinteza
proteinelor self şi non-self, inclusiv a moleculelor MHC I şi II se realizează la nivelul ribozomilor
localizaţi pe faţa citosolică a reticulului endoplasmatic (RE), de unde lanţurile proteice sunt
translocate în lumenul RE. O parte din proteinele sintetizate sunt supuse unei degradări
enzimatice în citoplasmă, de către un complex proteazic multicatalitic, numit proteazom.
Microscopia electronică a evidenţiat că proteazomul are o structură cilindrică, fiind format din 28
de subunităţi, grupate în 4 inele. Este posibil ca proteina să treacă prin centrul structurii cilindrice.
După degradarea enzimatică de la nivelul proteazomului, peptidele generate, sunt transportate
activ în lumenul RE, de către nişte molecule transportoare, numite TAP-1 şi TAP-2
(Transporters associated with Antigen Processing), prezente ca heterodimer la nivelul membranei
reticulului. Ajunse în lumenul RE, peptidele sunt preluate de către moleculele MHC I care
aşteaptă într-o formă parţial pliată. In absenţa peptidelor, moleculele MHC I sunt instabile şi
suceptibile la degradare în RE. Complexele formate prin asocierea moleculelor MHC I şi peptide
sunt eliminate din RE într-o veziculă şi transportate la suprafaţa celulei, unde vor interacţiona cu
limfocitele T CD8+.
In celulele normale, neinfectate, moleculele MHC I prezintă în cupă peptide derivate din
proteinele self, manieră prin care celulele sunt supravegheate, iar modificările pe care le-ar putea
suferi, de exemplu transformarea malignă sau infecţia virală, imediat sesizate.

5
Generarea liganzilor pentru limfocitele T CD4+. Liganzii pentru TCR-ul limfocitelor T CD4+
sunt complexe formate din peptide derivate din antigene exogene, generate în compartimentul
vezicular, şi molecule MHC II self.
In unele cazuri, sursa peptidelor este reprezentată de bacterii sau paraziţi care invadează celula şi
care se replică în veziculele intracelulare. In alte cazuri, structurile străine sunt internalizate (de
ex. fagocitate) şi degradate în fagolizozomi, de către enzime, rezultând peptide (procesarea
antigenului). In paralel, lanţurile  şi  ale moleculelor MHC II nou sintetizate sunt translocate în
lumenul RE unde sunt asociate şi pliate. Pentru că există riscul asocierii moleculelor MHC II cu
peptide derivate din antigene citoplasmatice (destinate asocierii cu MHC I), cupele MHC II vor fi
ocupate, temporar, de o moleculă, numită lanţul Ii (lanţul invariant). Complexele MHC II-lanţ
Ii sunt preluate în vezicule transportoare (complex Golgi). In drumul lor spre suprafaţa celulei,
veziculele ce conţin complexele MHC II-lanţ Ii fuzionează cu veziculele ce conţin peptidele
generate prin procesarea antigenului exogen. Peptidul care se potriveşte cel mai bine va înlocui
lanţul Ii din cupa MHC II. Noul complex, format din peptid antigenic/MHC II este exprimat pe
membrana celulei şi va fi recunoscut de un limfocit T CD4+. Lanţul Ii se va exprima şi el pe
membrana celulară, cu capătul N-terminal în citoplasmă.
Moleculele MHC II care nu reuşesc să lege peptide sunt rapid degradate în compartimentul
endozomal şi, la rândul lor, pot fi preluate şi prezentate de alte molecule MHC II.

6
MHC si susceptibilitatea la boala.
Rezultatele a numeroase studii au demonstrat ca o serie de afectiuni, asa cum sunt unele
autoimunitati, infectii virale, afectiuni neurologice, ar putea fi asociate cu unele alele MHC
particulare.
Pentru a sustine aceste asocieri se calculeaza riscul relativ, adica se compara frecventa alelei
respective la pacientii cu o anumita afectiune cu frecventa aceleiasi alele in populatia generala.
De exemplu, alela HLA-DR4 este asociata cu artrita reumatoida (risc relativ>10x), dar cea mai
cunoscuta asociere este intre prezenta alelei HLA-B27 si spondilita anchilozanta (risc relativ
>90x).
Asemenea asocieri nu trebuie, insa, interpretate foarte strict, in sensul ca prezenta unei anumite
alele induce boala. Acest aspect a fost demonstrat de studii asupra gemenilor monozigoti, care,
desi sunt identici genetic, deci mostenesc acelasi factor de risc, nu dezvolta amandoi boala. Cu
alte cuvinte, relatia dintre anumite alele HLA si o serie de boli este mult mai complexa, implicand
multipli factori.
Au fost emise o serie de ipoteze care incearca sa explice rolul MHC in susceptibilitatea, sau, din
contra, rezistenta fata de o boala. De exemplu, susceptibilitatea/rezistenta fata de un patogen ar
putea fi asociata cu capacitatea alelei respective de a prezenta eficient epitopi proveniti din acest
patogen, astfel incat sa induca activarea limfocitelor T si, mai departe, dezvoltarea unui raspuns
imun eficient.
Absenta unui raspuns imun fata de un patogen (toleranta) ar putea fi explicata prin similitudinea
dintre epitopii dominanti ai patogenului respectiv si unele molecule ale gazdei, situatie care ar
putea conduce catre boala.
Exista si ipoteza conform careia unele alele HLA ar putea fi tinte ale diverselor produse ale
microorganismelor (de exemplu, toxine bacteriene, produsi virali), ceea ce se va solda cu
incapacitatea alelei de a prezenta epitopi limfocitelor T. In absenta unui raspuns imun eficient, se
poate dezvolta boala.