Sunteți pe pagina 1din 11

Palestina

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Palestina este un teritoriu situat la sud-est de Marea


Mediterană. Noțiunea de „Palestina”, a avut în decursul Palestina
timpului semnificații geografice și geopolitice. Deși hotarele
— regiune, regiune istorică, divided
sale istorice și geografice nu au fost și nu sunt nici în prezent
coincidente cu cele ale teritoriilor sau ale statelor asociate, region[*] și regiune culturală[*] —
Palestina este identificată, de regulă, cu Canaan, cu Țara
Israel a evreilor, (în ebraică Ereț Israel ‫)ארץ ישראל‬, sau
Țara Sfântă (în latină Terra Sancta), în limba arabă fiind
denumită Filastīn (‫)ﻓﻠﺴﻄﻴﻦ‬. Ea deține o importanță majoră
pentru cele trei mari religii monoteiste: iudaism, creștinism și
islam. Sursele antice transmise pe calea tradiției religioase au
deținut dominanța în istoriografia acestei regiuni,
istoriografie care a început să fie îmbogățită prin perspectiva
descoperirilor arheologice.

Cuprins
Geografie
Topografia și clima
Râul Iordan Palestina (Valea Iordanului), fotografie
Limitele geografice NASA

Denumirea Coordonate: 31°37′31″N 35°08′43″E

Istorie
Palestina antică Fus orar UTC+2
Regatele ebraice în Palestina
De la Regatul unitar Israel la regatele Prezență online
Israelului și Iudeei
Așezarea triburilor israelite în Canaan
Dominația asirienilor și a babilonienilor
Dominația persană (Ahemenidă)
Construirea Templului ebraic la Ierusalim
Dominația elenă în Palestina
Restabilirea statului regal ebraic în
Palestina.Dinastia Hasmoneană
Palestina în Imperiul Roman
Imperiul Bizantin și Palestina
Cuceririle arabe în Palestina
Cruciadele. Regatul Ierusalimului
Restabilirea dominației musulmane. Mamelucii
Palestina în Imperiul Otoman
Palestina sub mandat britanic
Conflictul arabo-israelian
Statul Israel
Autoritatea Națională Palestiniană
Date istorice
Vezi și
Bibliografie
Referințe
Legături externe

Geografie Israelul cu Autoritatea Națională


Palestiniană
Palestina nu este un teritoriu unitar cu granițe naturale.
Conform reperelor geografice și frontierelor valabile în Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title
timpul administratiei mandatare britanice din 1918-1948, =Palestina&action=edit&section=0)
Palestina este delimitată spre vest de țărmul mării
Mediterane, spre răsărit, de valea Iordanului și Marea
Moartă și spre sud-vest de peninsula Sinai. În trecut noțiunea
cuprindea și teritoriile de pe malul estic al Iordanului, cunoscute și ca Transiordania.

Topografia și clima

Regiunile geografice ale Palestinei, orientate pe direcția nord-sud, sunt clar limitate: Câmpia de coastă, lanțul
deluros și montan care pornește de la piscul cel mai înalt din regiune, Muntele Hermon, situat în podișul Golan
din nordul Palestinei, continuă cu lanțul muntos Carmel (care cuprinde și Taborul), munții Ierusalimului și
podișul muntos al Negevului. Această creastă muntoasă care străbate Palestina de la nord la sud este limitată la
est de profunda vale rezultată din „ruperea sirio-africană”: Iordanul de nord, cu mlaștinile Hula, Lacul Kineret
(Marea Galileei), Iordanul de mijloc, Marea Moartă (cea mai joasă mare din lume și cea mai sărată, a cărei apă
este o soluție supra-saturată de săruri, în majoritate clorură de sodiu, într-o concentrație care variază cu
temperatura și presiunea atmosferică) și continuă cu Valea Iordanului, care se termină în golful Eilat al Mării
Roșii.

Râul Iordan

Râul Iordan (ebraică ”Nahar Ha Yarden, „râul care coboară ‫ ;נהר הירדן‬arabă Al-Urdunn), cu o lungime
totală de 320 km, care ocupă cea mai joasă parte a fosei tectonice sirio-africane, izvorăște în munții Antiliban,
o prelungire septentrională a muntelui Hermon, traversează pe o mică porțiune Libanul spre sud, intră în Israel
și se varsă în Lacul Kineret (lac care formează un mare bazin de acumulare natural în cadrul albiei Iordanului),
traversând kibuțul Degania, pe coasta meridională a lacului, curgând spre sud și servind drept frontieră între
Israel și Iordania, apoi între Cisiordania și Iordania vărsându-se în Marea Moartă, cu o pantă cumulativă de
circa 800 m.

Limitele geografice
Inițial, spre sfârșitul mileniului al doilea, prin noțiunea Peleshet
din Biblia ebraică se înțelegea ținutul orașelor-state Gaza,
Așkelon, Așdod, Ekron și Gat, fondate și locuite de filisteni.
Concomitent cu expansiunea militară a filistenilor, granițele
dominației lor au fost deplasate spre est, ele cuprinzând o
perioadă de timp și zonele deluroase pînă la Valea Iordanului,
populate de triburile israelite. După campaniile militare purtate de
regele David (ca. 1005-970) și înfrângerea filistenilor, ținutul
Peleshet s-a restrâns din nou la zona câmpiei de coastă.
Denumirea egipteană, mai veche, a ținutului, Canaan, a avut
același destin istoric. În scrisorile de la Amarna, datate în secolul
al XIV-lea î.Hr., Canaanul cuprindea doar zona câmpiei de
coastă. Ulterior, o dată cu expansiunea canaaniților spre vest,
Canaanul desemna întreg teritoriul situat la vest de Valea
Iordanului. La începutul secolului al X-lea î.Hr. Canaanul ar fi
cuprins doar zona de coastă a teritoriului. Egiptenii antici au mai
folosit pentru regiune și denumirea Retenu.

Reorganizarea administrației provinciale romane în anul 296 d.


Chr. de către împăratul Dioclețian (284-305)a atras după sine
precizarea limitelor geografice ale Palestinei. Provinciei omonime
Râul Iordan, granița dintre Israel și
îi aparținea acum întreaga Iordanie de Vest sau Cisiordania
Iordania (autor: David Bjorgen).
(teritoriul situat la vest de Iordan până la Marea Mediterană), părți
din Iordania de Est sau (Transiordania), precum și Deșertul
Negev.

Denumirea
Regionimul „Palestina” provine din etnonimul filisteni, atribuit unei populații de origine indo-europeană,
stabilită între secolele XIII-XI î.Hr. pe coasta sud-estică a Mării Mediterane. Sursele egiptene au înregistrat
acest popor sub numele „prst”, în Biblie locuitorii se numesc în ebraică pliștim ‫פְלִשְׁ תִּים‬, iar colectivul,
populația, „Peleșet”, din care a derivat în greaca veche „Palaistine” „παλαιστινη” și în latină „Palaestina”.
Termenul Palaistine (în greacă Παλαιστινη), atașat la numele Siriei, a fost utilizat întâia oară de Herodot (ca.
484 - ca. 425 a. Chr.), care înțelegea prin el coasta mediteraneană din sudul Feniciei și până în actuala zonă
Gaza, coastă identificată ca partea sudică a Siriei, cunoscută de eleni și sub denumirea Koelesyria.

Istorie

Palestina antică

Situată pe traseul celor mai importante rute terestre, care asigură legătura între Asia, Africa și Europa, Palestina
a fost străbătută și populată temporar încă din paleolitic de diverse popoare. Așezarea Ierihon, în Israel, fondată
în urmă cu aproximativ nouă mii de ani, este cel mai vechi oraș din lume. Cercetările arheologice au scos aici
la lumină o rotondă din paleoliticul târziu, case din pământ, unelte și sculpturi din piatră, precum și ceramică
rudimentară datate în mileniul al VI-lea a.Chr. De la sfârșitul mileniului al V-lea a. Chr. datează casele de piatră
decorate cu pictură murală, descoperite la Thelelat Ghassul, lângă Ierihon, precum și așezările subterane de la
Beer Șeva.
Din jurul anului 3000 a. Chr. datează primele urme ale unor populații semite venite în "Palestina" probabil
dinspre Egipt. Ceva mai târziu, în jurul anilor 2600 a. Chr., urmează migrația unor triburi semite de nord,
venite probabil din Siria. La mijlocul mileniului al III-lea a. Chr. pare să fi fost fondat și Ierusalimul. În jurul
anului 2350 a. Chr. Egiptul își extinde dominația politică asupra unor orașe-state de pe teritoriul "Palestinei".
Migrațiile amintite au fost urmate de cele ale triburilor semite ale canaaniților, datate între 2100-1900 a. Chr.
Atestate în izvoare egiptene și constatate de cercetări arheologice de dată recentă, invaziile canaaniților au
provocat mari distrugeri materiale. Teritoriile de locuire ale acestei populații, inițial nomadă sau seminomadă,
sunt înregistrate în izvoarele egiptene sub numele Canaan. Migrația canaaniților a fost urmată de cele ale
triburilor semite ale amoniților și arameilor. Se amintește prezența în zonă și a unor populații de origine indo-
europeană ca huriții si hetiții.

Memoria istorică a Vechiului Testament ajunge până în jurul anului 1700 a. Chr., în perioada Patriarhilor
Abraham sau Avraam, Isaac și Iacob. Datele oferite de Torah, redactată cu începere din secolul al VII-lea a.
Chr. în Ierusalim, nu oferă însă exactitatea necesară unor reconstituiri istorice relevante. Relatarea cu privire la
descendența lui Abraham din Haran (Gen. 12:4,5), conservă amintirea faptului că tribul lui Beniamin
reprezenta rămășițele unui trib mai numeros care, potrivit „scrisorilor din Mari” (ca. 1720 a. Chr.), trăia în
corturi în Mesopotamia de Nord. Izvoare istorice înregistrează în prima jumătate a mileniului al II-lea (ca. 1650
a. Chr.) și deplasări ale populației hicso, urmată de intemeierea temporară a unui stat. Sub presiunea acestei
populații se află poate și deplasarea, în aceeși perioadă, spre Egipt, a triburilor lui Iosif și frații lui.

La mijlocul secolului al XVI-lea a. Chr., probabil după prăbușirea autorității hicsite, "Palestina" devine o
provincie egipteană, autoritatea locală fiind exercitată în continuare de elita politică recrutată din rândul
canaaniților și a huriților. Informații detaliate sunt oferite de inscripțiile de la Tell el-Amarna în Egiptul de
Mijloc, datate în secolul al XIV-lea (cunoscute sub numele generic „scrisorile de la Amarna”).

Spre mijlocul secolului al XII-lea, după anul 1177 a. Chr., în perioada faraonului Ramses al II-lea, pe teritoriul
Canaanului, la sud de Fenicia, se stabilesc filisteni, așa-numitele "popoare ale mării", de origine indo-
europeană. Numele acestui popor se va extinde asupra teritoriului său de locuire, cunoscut ulterior sub
denumirea generică "Palestina".

Regatele ebraice în Palestina

De la Regatul unitar Israel la regatele Israelului și Iudeei

Așezarea triburilor israelite în Canaan

Revenirea în "Palestina" a unor grupuri de descendenți ale vechilor triburi semite, conduse de Iehoșua pe la
1650 a. Chr. Egipt, s-a petrecut probabil spre mijlocul secolului al XIII-lea, după 1250 a. Chr., în perioada
faraonului Ramses al II-lea (1279-1213 a. Chr.), ei fiind conduși de Moise în pustiu. La Horeb, Moise a depus
jurământ (Exod. 19-20), obligându-și triburile să slujească pe unicul Dumnezeu (Jahve). Aici a primit Moise
„Cele zece porunci”. După decenii de viață nomadă, petrecută în Sinai, marcată de confruntări armate cu alte
triburi localnice (madianiții și amaleciții), triburile israelite au ajuns pe pământul "Palestinei". După anul 1220
î. Hr., mai exact în jurul anului 1207 î. Hr., este evocat pentru prima dată, pe o inscripție din timpul faraonului
Merenptahs (1213-1203), etnonimul Israel. Atât exodul din Egipt cât și ocuparea Canaan-ului de către triburile
israelite sunt relatate în Vechiul Testament, respectiv în Exodul și Deuteronomul. Date istorice de dată recentă
au evidențiat însă o serie de discrepanțe cronologice și actuale între relatările biblice și rezultatele unor cercetări
interdisciplinare. Aceste incongruențe vizează atât datarea exodului din Egipt cât și intrarea ocuparea triburilor
israelite în Canaan. În ultimele decenii, numeroși cercetători înclină să considere că relatările biblice, cu privire
la exodul triburilor israelite din Egipt și ocuparea Canaan-ului nu au fost dovedite istoric. Deși ocuparea și,
respectiv, distrugerea așezărilor fortificate canaanite Bethel, Hazor, Ierihon, Lakiș etc. în acest interval de timp
a fost confirmată și de cercetările arheologice, totuși analogiile cu situații similare, petrecute în același interval
cronologic în zonele estice ale spațiului mediteranean și
în Orientul Apropiat, relativizează atribuirea lor triburilor
israelite. Cercetarea istorică actuală tinde să considere -
contrar relatărilor biblice și a unor teorii sociologice din
secolul al XX-lea, respectiv a tezei unor infiltrări pașnice,
repetate și de durată (Albrecht All), sau a celei a unor
invazii, urmate de confruntări violente provocate de
triburile israelite (George Mendenhall și Normann
Gottwald) -, că în jurul anului 1200 a. Chr. în mediul
populației semite, nomade sau seminomade, din Iudea și
Samaria s-a produs o evoluție socială dramatică. Într-un
interval relativ scurt, de câteva decenii, sunt întemeiate
aici, în zona Munților Iudeii și a Munților Samariei, un
număr de peste 250 așezări situate în zonele înalte, pe Gustave Doré (1832-1883): Fiii lui Israel
coastele sau pe vârfurile munților. Majoritatea acestor traversează Iordanul
așezări, situate pe teritoriile biblice ale triburilor lui Iuda,
Beniamin, Efraim și Manase, au fost locuite neîntrerupt până în perioada Regatului Israel, atunci când
locuitorii săi erau și se considerau israeliți.

Dominația asirienilor și a babilonienilor

Dominația persană (Ahemenidă)

Construirea Templului ebraic la Ierusalim

Dominația elenă în Palestina

Imperiul Persan a căzut în fața trupelor elene ce aparțineau generalului macedonean Alexandru cel Mare. După
moartea sa, în absența moștenitorilor, cuceririle sale au fost impărțite între generali, iar regiunea evreilor (Iudea,
cum a devenit cunoscută) a fost prima parte a dinastiei Ptolemaice și parte din Imperiul Seleucid.

Teritoriul, în acea perioada, a fost schimbat considerabil de creșterea extensiva și dezvoltarea planurilor urbane
și crearea oraselor bine fortificate. Ceramica elenă a fost produsă și a absorbit tradițiile filistine. Comerțul a
înflorit, cel mai mult în zonele elenizate, cum ar fi Așkelon, Jaffa, Ierusalim, Gaza si anticul Nablus

Populației evreilor din Iudea i-a fost permisă autonomie limitata în religie și administrație.

Restabilirea statului regal ebraic în Palestina.Dinastia Hasmoneană

Palestina în Imperiul Roman

Deși reprezentantul expansiunii romane, generalul Pompei sosește în Iudeea de sub Dinastia Hasmoneană în
63 e.v., dominația romană este întărită cu instalarea lui Irod cel Mare (I-ul) ca rege. Planificarea urbană sub
dominația romană-herodiană a fost caracterizată prin orașe construite în jurul unui forum - intersecția principală
a două mari străzi - Cardo (Nord-Sud) și Decumanus (Est-Vest). Orașele erau conectate printr-o rețea de străzi
complexă, creată în scopuri economice și militare. Printre cele mai notabile rămășițe arheologice din această
eră au rămas Herodium (la sud de Betleem) și Cesarea.
Imperiul Bizantin și Palestina

Cuceririle arabe în Palestina

Cruciadele. Regatul Ierusalimului

Restabilirea dominației musulmane. Mamelucii

Palestina în Imperiul Otoman

Palestina sub mandat britanic

Conflictul arabo-
Ierusalim, moschea „Cupola de
israelian Piatră”

Statul Israel

Autoritatea Națională Palestiniană

Monedă a Palestinei mandatorii, Date istorice


1927
1891 – primul protest al notabililor arabi din Ierusalim adresat
oficialităților otomane împotriva imigrației evreiești și a cumpărării de
pământuri.

1897 – Primul congres sionist la Basel, în Elveția proclamă că


„obiectivul final al sionismului este crearea unui cămin pentru poporul
evreu în Palestina“.

1913 – primul congres naționalist arab cere Parisului autonomia


pentru provinciile arabe ale imperiului Otoman.

Mai 1916 – Acordul Sykes–Picot tranșează viitorul partaj al


teritoriilor. Libanul și Siria ar fi urmat să revină Franței, Irakul și
Transiordania, Marii Britanii, Palestina - unei administrații
internaționale.

Marcă poștală a Palestinei 2 noiembrie 1917 – Declarația Balfour - secretarul britanic al Foreign
mandatorii în valoare de 10 mile, Office, Sir Arthur Balfour, promite liderilor sioniști, în numele
circa 1928 guvernului britanic, un „Cămin național evreiesc” în Palestina.

1918 – armata engleză ocupă Palestina și o supune unui regim de


administrație militară.
Februarie 1919 – Conferința de pace de la Paris
refuză arabilor independența. Primul congres de
la Ierusalim al arabilor palestinieni se opune
stabilirii unui cămin național evreiesc în
Palestina.

1921 – conferința de la Cairo: Transiordania


obține de la britanici dreptul la o administrație
Palestina mandatară, autonomă, condusă de dinastia beduină hașemită
conturul căminului național
evreiesc, conform Articol principal: Iordania.
Conferinței de la San Remo
(1920) 1921 - 1929 – arabi instigați omoară sute de
evrei la Hebron, Ierusalim, Jaffa și alte localități
din Palestina.

1936-1939 – revolta arabă împotriva mandatului britanic este înăbușită de


britanici, care folosesc ocazia pentru a se debarasa de obligațiile asumate față de
Liga Națiunilor de a crea un „Cămin național evreiesc” în Palestina - pe a căror
Harta statului evreu
bază au abținut mandatul - și limitează drastic imigrația evreiască, promițând
(conturul roșu), conform
arabilor crearea unui stat palestinian arab.
AcorduluiFeisal-
Weizmann (1919) și
29 noiembrie 1947 – Organizația Națiunilor Unite decretează partajarea
prezentată la Conferința
Palestinei în două state, unul evreiesc și unul arab, din momentul retragerii
de pace de la Paris
mandatului britanic, în 15 mai 1948 (rezoluția 181). Lumea arabă respinge (1919). Linia neagră
această decizie. cuprinde granițele
actuale ale Israelului,
14 mai 1948 – proclamarea statului Israel, împotriva căruia armatele arabe intră inclusiv Autoritatea
în război. La sfârșitul conflictului, în 13 ianuarie 1949, 700.000 de mii de Națională Palestiniană
palestinieni se refugiază în Cisiordania, în Gaza și în țările arabe vecine. Un zid
traversează Ierusalimul separând Ierusalimul de Est de cel vestic. Se semnează un
armistițiu între Israel și statele arabe beligerante, ca bază a unor eventuale tratate
de pace, opțiune care a fost respinsă categoric de arabi în 1967 prin cele trei Nu!
ale conferinței Ligii Arabe de la Khartoum. Linia de încetare a focului din 1948
(Linia verde) va fi reclamată ulterior, după o nouă înfrângere a statelor arabe, din
Războiul de Șase Zile, cu noi cuceriri teritoriale israeliene, ca un fel de graniță
semi-recunoscută, celelalte teritorii preluate de sub ocupația iordaniană
(Cisiordania) și egipteană (Fâșia Gaza) căpătând titlul de „teritorii ocupate
(cotropite)” (în limbajul statelor arabe și al sprijinitorilor lor).

În Războiul arabo-israelian din 1948 Fâșia Gaza este ocupată de egipteni, iar
Iordania ocupă Cisiordania.

22 septembrie 1948 - Potrivit hotărârii Ligii Arabe, Adunarea naționala


palestiniană din Fâșia Gaza aprobă, sub control egiptean, numirea „Guvernului
Intregii Palestine” cu sediul la Gaza. Prim ministru este numit Ahmed Hilmi Pașa
Abd al Baki. Guvernul acesta este recunoscut de țările arabe, cu excepția
Transiordaniei,și nu are practic decât o funcție simbolică. El va fi dizolvat în
1959.
Palestina mandatară,
1 decembrie 1948 - Ca reacție la formarea guvernului de la Gaza, Conferința conturul căminului
notabililor arabi palestineni din Cisiordania, la Ieriho,apoi la 24 decembrie 1948 național evreiesc,
frontierele de după 1922
o conferință similară la Ramallah, și apoi o altă conferință la Nablus, organizate
de autoritățile transiordaniene, îl proclamă pe regele Transiordaniei Abdallah I ca
„rege al întregii Palestine” și cere unirea „Palestinei arabe” cu Transiordania, sub un singur sceptru. Aceste
hotărâri nu sunt acceptate de reprezentanți ai palestinenilor din afara Cisiordaniei și de celelalte state arabe. În
februarie 1950 se desăvârșește unirea Cisiordaniei cu Transiordania, și întemeierea Regatului Hașemit al
Iordaniei. Un an mai târziu, în 1951 regele Abdallah al Iordaniei este asasinat în Ierusalimul de Est de un arab
palestinian.

28 mai 1964 – după crearea, la Cairo, a Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP), Consiliul Național
Palestinian (CNP) adoptă în Ierusalimul de Est, sub control iordanian, o Cartă în care declară lupta permanentă
și pe toate căile (metoda principală fiind terorismul) împotriva Statului Israel și a cetățenilor săi.

Iunie 1967 – Războiul de Șase Zile, în urma căruia Israelul ocupă Ierusalimul de Est, Cisiordania și Fâșia
Gaza.

22 noiembrie 1967 – rezoluția 242 a ONU, respinsă de arabi, afirmă „inadmisibilitatea achiziției de teritorii
prin război și necesitatea de a lucra pentru o pace justă și durabilă permițând fiecărui stat din regiune să trăiască
în securitate“.

21 martie 1968 – 400 de combatanți ai OEP, susținuți de armata iordaniană, rezistă unui atac al unei unități
israeliene împotriva unei baze din Karameh în Iordania. Palestinienii fac din această bătălie un simbol al
rezistenței lor.

4 februarie 1969 – Yasser Arafat este ales președinte al Comitetului Executiv al OEP.

10 decembrie 1969 – ONU recunoaște existența „poporului palestinian“.

16-22 septembrie 1970 – insurecția declanșată de OEP pentru a cuceri puterea în Iordania este reprimată de
regele Hussein, cu peste 3.000 de morți. OEP se repliază în Liban. Evenimentele capătă numele de Septembrie
cel Negru, care devine și numele uneia dintre organizațiile teroriste care aparținea de OEP. Teroriști din această
organizație vor ataca și ucide 11 sportivi israelieni la Olimpiada de la Mũnchen.

12 iunie 1972 – OEP aprobă crearea unui stat „în fiecare parte din Palestina eliberată“.

13 noiembrie 1974 – la ONU, unde apare cu o ramură de măslin și cu un pistol, Arafat obține pentru OEP un
loc de observator.

Iunie 1982 – Israelul atacă și ocupă sudul Libanului, devenit un „Fatahland”, o uriașă bază de antrenament
terorist internațional (unde s-au antrenat teroriști din grupările Baader-Meinhof, a lui Carlos, Armata Roșie
Japoneză ș.a. până la Beirut și constrânge OEP să se replieze în Tunis. În septembrie unități de insurgenți
libanezi creștini au declanșat masacrele din taberelor de refugiați palestinieni de la Sabra și Shatila. Armata
israeliană a fost acuzată că nu a intervenit la timp ca șă împiedice aceste masacre, deși ea a aflat de ele post-
factum. O comisie de anchetă statală israeliană a dus la demisia Ministrului apărării, Ariel Sharon „pentru că
nu a luat în considerație această posibilitate”.

9 decembrie 1987 – începutul Intifadei de 6 ani, o serie de acte teroriste declanșate de diferite grupări
palestiniene împotriva populației civile israeliene.

15 noiembrie 1988 - Yasser Arafat proclamă, în exil, la Alger, Statul Palestina.

13 septembrie 1993 – după mai multe luni de negocieri secrete Israelul și OEP se recunosc mutual și
semnează la Oslo o „Declarație de principii”, cu recunoașterea autonomiei palestiniene în vederea unei
reglementări permanente. Arafat declară solemn, în numele poporului palestinian, că renunță total și definitiv la
terorism (în realitate, activitatea teroristă palestiniană va continua fiind acționată de grupări paraoficiale.
Primul-ministru israelian Itzhak Rabin și Arafat își strâng mâna.
5 mai 1994 – începutul instaurării unui regim de autonomie palestiniană prevăzut pentru cinci ani.

1 iulie 1994 – Arafat se reîntoarce pe pământ palestinian și creează la Gaza Autoritatea palestiniană, guvern
autonom pentru zonele evacuate de Israel.

4 noiembrie 1995 – asasinarea lui Rabin de către un extremist evreu.

20 ianuarie 1996 – după evacuarea de către Israel a principalelor orașe din Cisiordania, Arafat este ales
președinte al Autorității Palestiniene. Alegerea unui prim parlament în teritoriile palestiniene.

14 decembrie 1998 – vizita istorică a președintelui american Bill Clinton în Gaza.

11-25 iulie 2000 – după patru ani de impas, negocierile de la Camp David dintre Arafat și primul-ministru
israelian Ehud Barak se termină cu un nou eșec.

28 septembrie – începutul celei de-a doua Intifada (2000-2004)(, pregătită din timp și declanșată cu pretextul
unei vizite a lui Ariel Sharon, șeful opoziției, pe Muntele Templului din Ierusalim. [Este vorba de locul, după
tradiție, al Templului evreiesc din Ierusalim, pe care au fost construite mai târziu sanctuarul musulman alcătuit
din Moscheea Al-Aqsa și Domul Stâncii.

3 decembrie 2001 – deși - prin convenția de la Oslo - Arafat s-a obligat să înceteze total actele insurgente și
teroriste contra populației israeliene, el a continuat aceste activități, prin intermediul unor grupări paramilitare,
paraoficiale și cu denumiri diverse, „Tanzim”, „Jihad ” (război sfănt), Brigăzile Al Aksa, Brigăzile „Iz-a-Din-
el-Kasam” ș.a. Guvernul israelian a decis un fel de domiciliu forțat pentru Arafat în „Mukata”, sediul
administrației palestiniene la Ramallah.

29 martie 2002 – Israelul construiește un zid între Israel și Cisiordania, pentru a împiedica jaful organizat de
automobile (peste 20% din automobilele israeliene au fost trecute pe teritoriul Autonomiei),de utilaj agricol:
tractoare, autocamioane, animale, mii de stupi de albine, culesul peste noapte a mii de hectare de recoltă și în
special, infiltrarea de „șahizi” - sinucigași cu bombe (kamikaze) conduși de sentimente religioase extremiste,
de probleme sociopatologice, sau de argumente pecuniare.

24 iunie – președintele George W. Bush le cere palestinienilor să-și schimbe conducătorul.

30 aprilie 2003 – lansarea „Hărții de drumuri”, plan american de pace de inspirație saudită.

18 decembrie – Sharon lansează un „plan de separare” de palestinieni. În februarie 2004 anunță apropiata
demolare a satelor agricole israeliene din zona Gaza.

22 martie 2004 – lichidarea de către Israel a șeicului Ahmad Yassin, creatorul și șeful organizației teroriste și
fundamentaliste islamice Hamas.

11 noiembrie – decesul lui Arafat la Paris, urmat de scandalul zecilor de milioane de dolari adunate de Arafat
din surse oculte și depuse în bănci elvețiene la discreția soției sale, Suwa Tawil-Arafat.

9 ianuarie 2005 – dr.Mahmud Abbas este ales președinte al Autorității Palestiniene.

21 iunie – întâlnire Abbas-Sharon la Ierusalim.

15-23 august – Israelul evacuează 21 de sate agricole israeliene din Gaza și 4 din Cisiordania.

12 septembrie – sfârșitul retragerii israeliene din Gaza.

1 ianuarie 2006 – palestinienii reîncep atacurile teroriste împotriva Israelului.


25 ianuarie 2006 – alegeri legislative palestiniene: Hamas obține majoritatea absolută în Fâșia Gaza cu 76 de
locuri, contra Fatah (43 de locuri). În luptele pentru putere care se declanșează sunt schingiuiți și uciși sute de
luptători și activiști din Fatah: aruncați de pe case, împușcați în ceafă, sau în genunchi, etc. Răniții cei mai grav
din ambele tabere sunt transportați la spitalele din Israel pentru salvare și tratament.

29 noiembrie 2012, în urma unui vot al Adunării Generale a ONU, Statul Palestina s-a transformat din
„entitatea” palestiniană în „stat observator nemembru al ONU”. Rezoluția care recunoaște statalitatea Statului
Palestina a fost adoptată cu 138 de voturi pentru, 9 împotrivă și 41 de abțineri.[1]

Vezi și
Autoritatea Națională Palestiniană
„Foile Albe” britanice
Armata pentru eliberarea Palestinei

Bibliografie
Ostrogorsky Georg, Geschichte des Byzantinischen Staates, Berlin 1940.
Ducellier Alain, Byzance et le monde orthodoxe, Paris, 1986.
Lewis Bernhard, The Arabs in history, Oxford, 1993.
Dicționar biblic (Ed. J. D. Douglas), Oradea, 1995.
Bengston Hermann, Römische Geschichte. Republik und Kaiserzeit bis 284 n. Chr., München,
1995.
Timm Angelika, Israel. Geschichte des Staates seit seiner Gründung, Bonn, 1998.
Wörterbuch des Christentum, München, 2001.
Küng Hans, Das Judentum. Die religiöse Situation der Zeit, München, 2001.
Wolffsohn Michael, Wem gehört das Heilige Land. Die Wurzeln des Streits zwischen Juden
und Arabern, München, 2002.
Krämer Gudrun, Geschichte Palästinas, München 2003.
Finkelstein Israel, Silbermann Neil Asher, Keine Posaunen vor Jericho. Die archäologische
Wahrheit über die Bibel, München, 2004.
Waas Adolf, Geschichte der Kreuzzüge, vol. I-II, München, 2005.
Dershowitz M. Alan, Plädoyer für Israel, Leipzig, 2005.
Chomsky Noam, Keine Chance für Frieden. Warum mit Israel und USA kein Palästinenserstaat
zu machen ist, Hamburg-Leipzig-Wien, 2005.

Referințe
1. ^ Statul Palestina a devenit stat observator la ONU (http://www.hotnews.ro/stiri-international-13
714949-palestina-devenit-stat-observator-onu.htm)

Legături externe
Atlasul Wikimedia pentru Palestina
Israel-Palestina. Foaie de parcurs pentru pace (http://www.descopera.ro/travelling/3486802-isr
ael-palestina-foaie-de-parcurs-pentru-pace), 17 noiembrie 2008, Claudia Ion, Descoperă
De la Zidul Segregării la Zidul Plângerii (2) (http://www.descopera.ro/travelling/3654404-de-la-
zidul-segregarii-la-zidul-plangerii-2), 15 decembrie 2008, Claudia Ion, Descoperă
Recunoașterea Statului Palestina la ONU: o victorie a la Pirus (http://www.cotidianul.ro/recuno
asterea-palestinei-la-onu-o-victorie-a-la-pirus-200887/), 29 noiembrie 2012, Călin Marchievici,
cotidianul.ro
Statul Palestina a devenit stat observator la ONU. România, alături de Germania, s-a abținut.
Statele Unite au votat împotrivă (http://www.hotnews.ro/stiri-international-13714949-palestina-d
evenit-stat-observator-onu.htm), 30 noiembrie 2012, Cristina Brucker, hotnews.ro

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Palestina&oldid=14194282

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 16 mai 2021, ora 09:17.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și
clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.