Două problemele ale transhumanismului:

dovezile insuficiente și aroganța epistemică 1

Rotilă V.
Associate Professor PhD, „Dunărea de Jos” University Galați, Romania
viorelrotila@yahoo.com

Abstract
Fundamentul predicțiilor în domeniul umanului îl constituie trecutul. Trasumanismul nu constituie o
excepție de la această regulă. Însă, pe de o parte trecutul nu furnizează argumente suficiente pentru propunerile
transumaniste (a) iar pe de alta aceste predicții sunt dominate de aroganța epistemică (b).
a) Transumanismul este dependent de modalitățile în care definim umanul. O continuă redefinire a
umanului în funcție de locul în care se află în ordinea evoluției anulează diferențele specifice pe care se bazează
mișcarea transumanistă, situându-ne de fiecare dată în zona „tot-umanului”. Transumanismul are la bază dorința
unei generații de a se vedea pe sine într-un punct central al istoriei, într-un moment revoluționar ala acesteia.
Această dorință are însă caracter istoric, ea căpătând de-a lungul timpului diferite chipuri (sfârșitul istoriei, omul
nou, supra-omul, omul renăscut, sfârșitul lumii etc.) fără a deveni realitate. The Transhumanist Wager propus de
Zoltan Istvan poate fi considerat pierdut: Istvan's Three Laws of Transhumanism sunt în contradicție cu atitudinea
specifică existenței societății, în condițiile în care considerăm conștiința drept punctul central al umanului iar
existența conștiinței este dependentă de societate. Societatea este un rezultat al evoluției, ea bazându-se pe un anumit
echilibru între interesele individuale și cele sociale. The Teleological Egocentric Functionalism este incoerent cu
evoluția naturală a societății. Evoluția tehnologiei nu oferă un argument suficient pentru a vorbi despre o posibilă
emulare a creierului pe alte medii. Putem constata orientarea inovațiilor către ușurarea muncii omului, fără a avea
dovezi privind dorința înlocuirii existenței acestuia. Anticipata technological singularity nu vizează construcția unei
conștiințe, ci apariția unei bucle auto-generative în producerea tehnologiilor informatice. În discuție este crearea
unor artefacte ce corespund doar unei anumite dimensiuni a umanului, raționalitatea. Ipoteza construcției unui „om
artificial” nu este coerentă cu interesele umanității.
b) Datorită aroganței epistemice, transumanismul supraestimează ceea ce știm și subestimează
incertitudinea. Toate modelele transumaniste mizează pe o creștere a complexității însoțită de o creștere a
predictibilității; însă, creșterea artificială a complexității este însoțită de o scădere a predictibilității. Evoluția
umanității este neliniară. Predicțiile asupra viitorului au la bază certitudinile noastre tehnologice în condițiile în care
inovațiile au de înfruntat de fiecare dată Ontological Uncertainty. Legea Consecinţelor Neintenţionate constituie
doar unul din exemplele neliniarității care afectează scenariile transumanismului.

Keywords: transhumanism, epistemic arrogance, insufficient evidences, humanity, uncertainty, prediction.

Introducere
Abordarea critică a transumanismului este dependentă de definiția pe care i-o dăm. Din perspectiva analizei
pe care-o desfășurăm în cadrul prezentului articol există două variante de abordare:
- Dacă prin transumanism înțelegem o formă de depășire a umanului către alt tip de existență, așa cum
tinde să sugereze prefixul conceptului, atunci suntem nevoiți să ne raportăm critic la această formă de trecere,
analizându-i posibilitatea și studiind gradul de îndreptățire a unei astfel de anticipări.
- Dacă însă vom recurge la accepțiunea restrânsă a conceptului, înțelegând prin transumanism o formă de
evoluție a umanului în contextul evoluției tehnicii, atunci suntem nevoiți să ne situăm pe abordarea tradițională a

1
Articol publicat în volumul colectiv New Approaches in Social and Humanistic Sciences, Editografica, Bologna,
2016, pp: 463-468 (proceedings of conference NASH 2015),
http://www.edlearning.it/proceedings/moreinfo/20150911_index.pdf . Aceasta este versiunea în limba română a
articolului publicat în limba engleză.

463
progresului, încercând să anticipăm influențele acestuia asupra umanului, transumanismul fiind în acest una din
formele umanității.

Este posibilă emularea minții?

În condițiile în care emularea minții umane pe un alt mediu pare a fi inovarea fundamentală pentru
anticipările transumaniste, ea constituind punctul de trecere către un alt mod al existenței, considerăm utile câteva
considerații pe această temă pentru a înțelegere unele limite ale acestei noi ideologii. Vom deschide analiza noastră
cu ceea ce pare a fi o temă premergătoare emulării minții, extensia minții, respectiv extensia conștiinței.

1.1 Poate fi considerat „extended mind” un argument pentru transumanism?

Acceptarea acestui concept este legată de definiția pe care-o dăm minții, respectiv conștiinței. Vom opera în
continuare cu înțelesul mai general al acestuia, fără a asuma o definiție a conștiinței, respectiv fără stabilirea
diferențelor dintre minte și conștiință.
Din perspectiva conceptului „extended mind”, în măsura în care acceptăm o diferență între minte și
conștiință posibilitatea transumanismului suportă două abordări diferite: „extinderea minții” și „extinderea
conștiinței”. „Extinderea minții” suportă două sensuri: un sens tare, ce are ca provocare maximă emularea minții (pe
care-o analizăm sumar în secțiunea cu același nume), și altul slab, ce vizează diferite forme de extindere a minții
(pentru care vom indica unele argumente). Dacă însă avem în vederea mutarea conștiinței pe un „alt mediu” decât
corpul, dezvoltarea științifică de până acum nu sugerează temeiuri suficiente pentru pretențiile transumanismului.
Cu alte cuvinte, în funcție de definiția pe care o dăm minții și relației acesteia cu conștiința putem analiza mai
adecvat probabilitatea întemeierii transumanismului și limitele acestuia.
În sens larg, extinderea minții este un proces ce coincide cu însăși crearea lumii, adică cu apariția omului.
El cunoaște o amplificare semnificativă în perioada contemporană datorită noilor instrumente informatice, care-l fac
mai vizibil. Ipoteza firească ce se poate naște de aici este cea a evoluției minții extinse (o continuă extindere a
minții), de la nivelul artefactelor și a societății, trecând prin gadgeturile contemporane, până la emularea ei pe un alt
mediu.
Abordarea problemei suportă o analiză dihotomică, exprimată sub forma unei întrebări: această evoluție
constă într-o progresivă externalizare a minții sau ea este o formă de dezvoltare a minții? Dacă admitem prima teză
atunci avem un argument tare în sensul unei continue externalizări a minții, ce poate avea ca punct final „migrarea”
ei pe un alt suport. Această variantă se izbește de câteva dificultăți, cea mai importată constituind-o faptul că are
nevoie lămurirea problema necesității unui „centru” în existența minții, a unui pol de identitate capabil să genereze
bazele unei experiențe tipice umanului, respectiv a unei perspective specifice. O a doua problemă o constituie faptul
că existența emoțiilor face parte din condițiile de bază ale existenței minții și a conștiinței. În principiu, putem vorbi
de rolul emoțiilor doar în contextul existenței corpului. Ceea ce înseamnă că existența conștiinței presupune
existența corpului. Putem, așadar, presupune în mod întemeiat că emularea minții este legată de emularea condițiilor
și perspectivelor pe care corpul le oferă.
Dintr-o altă perspectivă, dacă vom gândi continua extensie a minții în procesul dezvoltării umanității și
dacă prin termenul transumanism înțelegem o treptată „mutare” (în fapt, extindere) a minții, atunci conceptul
transumanism este aplicabil inclusiv prezentului, „extendend mind” susținându-i existența. Artefactele, în calitatea
lor de depozitare ale intenționalității derivate, sunt cele care au deschis calea formelor de extensie ale minții.
Raportându-ne la prezent, putem constata că gadget-urile constituie forme de extensie ale minții, ansamblul
artefactelor generând o importantă dimensiune a „minții extinse”. La limită, putem considera că însăși lumea,
gândită din perspectiva evoluției ei istorice, înseamnă o expandare a umanului. Cu alte cuvinte, o anume modalitate
de exterioritate a minții face parte din însă definiția umanului.
Mintea funcționează constant pe baza unor informații de repoziționare în momentul trezirii din somn, acasă
constituind sursa de informații necesară acestei repoziționări. Rolul ei devine vizibil, spre exemplu, în cazul
bătrânilor traumatizați de mutarea lor într-un mediu străin, fiind evidente dificultățile de adaptare. Ceea ce ne indică
existența unor funcții speciale care joacă rolul de reinserare cotidiană în lume, bazată pe repere externe. Diferența
este dată de necesitatea unor artefacte ce depozitează informațiile necesare repoziționării, crescută în cazul
vârstnicilor. Cu alte cuvinte, odată cu diminuarea unora dintre funcțiile „minții interne” crește dependența de
„mintea externă”. Ceea ce indică pe acasă drept unul dintre sediile externalizării minții.

1.2 Emularea minții

Din punct de vedere teoretic emularea minții pare a fi posibilă, lucrarea Whole Brain Emulation: A
Roadmap [6] putând constitui unul din punctele de orientare în domeniu. Însă, nu avem motive întemeiate să
considerăm că lucrurile se îndreaptă în această direcție. În termenii intențiilor anunțate putem considera relevantă
această problemă. Evoluția tehnologiei nu oferă încă un argument suficient: putem constata orientarea inovațiilor
către ușurarea muncii omului, fără a avea dovezi privind dorința înlocuirii acestuia. Înlocuirea muncii omului de
către artefacte este o tendință evidentă, fiind coerentă cu interesele economice. Însă, înlocuirea omului nu se așează

464
pe aceleași coordonate. Dacă privim lucrurile din această perspectivă, anticipata technological singularity nu
vizează construcția unei conștiințe, ci apariția unei bucle auto-generative în producerea tehnologiilor informatice. În
discuție este crearea unor artefacte ce corespund doar unei anumite dimensiuni a creierului, raționalitatea,
(raționalitatea este în bună măsură o perspectivă pragmatică asupra creierului ) având statutul ontologic al ustensilei.
Ipoteza construcției unui „om artificial” nu pare a fi coerentă cu interesele umanității deoarece presupune un
paradox: oamenii ar dori să construiască dispozitive care să le înlocuiască existența. Această presupoziție
echivalează cu dorința de a multiplica punctele de vedere asupra lumii, adică de a genera alți poli de orientare a
lumii. Orientarea contemporană a umanității (în continuarea celei moderne) este profund ustensilică: lumea este o
construcție ce are la bază prinderea naturii în fluxul utilizării și al consumului. Așadar, singura certitudine o
constituie ustensila: construcția uneltelor pentru oameni.
Admițând această certitudine, suntem nevoiți să analizăm relația omului cu uneltele sale, presupunând că
dezvoltarea ustensilelor ar putea smulge treptat omul din dimensiunea clasică a umanului. Ne putem întreba în mod
legitim: există diferențe fundamentale între ustensile, în evoluția lor, capabile să genereze un salt calitativ care poate
justifica anticipările transumaniste? Apelul la exemple ar putea să ne ofere câteva informații utile: cea mai
importantă „unealtă” o constituie limbajul; însă, existența limbajului face parte deja din definiția umanului.
Indiferent câte exemple am analiza considerăm că definiția umanului este continuu actualizată, ținând pasul cu
evoluția uneltelor. Modificarea coordonatelor comunicării, spre exemplu, având drept principală componentă tot mai
complexa ei posibilitatea în condițiile unei absențe tot mai accentuate a proximității, face parte din noile dimensiuni
ale umanității. Pentru a admite posibilitatea saltului ustensilic care să justifice presupozițiile transumaniste suntem
nevoiți să constatăm că acceptarea posibilității de-a depăși umanul este condiționată de posibilitatea omului de a
produce ustensile post-umane. Deoarece o astfel de variantă este paradoxală, transumanismul se află aici în fața unui
drum închis.
Una din presupozițiile emulării creierului o constituie multiple realizability, ea asumând posibilitatea ca
procesele cerebrale să fie independente față de suportul pe care se desfășoară. Chiar dacă admitem această
posibilitate (tehnologiile informatice oferă un capăt de dovadă pentru asta) suntem încă în situația copierii unei
dimensiuni a umanului, adică a extensiei unui mod uman de-a fi într-un alt mediu.
Abordarea critică a problemei emulării depinde de mediul (contextul) în care mintea este emulată. Într-o
analiză simplificată, bazată pe necesitatea unor minime interacțiuni cu alte minți, este necesar să luăm în considerare
două medii: online și corporal (inserat în social). Mediul online are probabilitatea cea mai redusă de a fi adecvat
pentru o asemenea sarcină, lipsindu-i una din variabilele esențiale ce contribuie la existența minții umane: corpul.
Sandberg și Bostrom [6: 30] iau în considerare faptul că una dintre problemele fundamentale pentru crearea unui
creier o constituie necesitatea emulării ansamblului relațiilor pe care acesta le are cu corpul, respectiv inserția în
contextul de lume specific existenței corporale. Una din posibilitățile analizate de autori, generarea unui corp
artificial, respectiv a unei lumi artificiale, are drept consecință generarea alterității, aceasta fiind așezată în mod
evident sub semnul artificialului.
Putem identifica exemple de protezări artificiale pentru una sau alta din dimensiunile umanului.
Consecințele acestora trebuie analizate pornind de la situarea lor într-un context de lume, adică în cadrul umanității,
umanitatea stabilindu-le în mod fundamental orientările. Cu alte cuvinte, protezarea unor funcții ale organismului,
deși ridică de fiecare dată problema statutului ontologic al persoanei aflată într-o astfel de situație, este semnificativ
atenuată (din perspectiva umanității acelei persoane) de situarea ei în lume, integrarea în aceasta fiindu-i provocarea
majoră. Simularea unui corp și a întregului set de relații ale unui creier artificial cu o lume artificială înseamnă de
fapt o smulgere din contextul specific umanului, având drept consecință alteritatea. O astfel de construcție reprezintă
un punct de inflexiune ontologică ce conduce către incertitudine. Deși propun mai multe soluții teoretice pentru a
depăși această dificultate, Sandberg și Bostrom admit și ei nesiguranța privitoare la posibilitatea rezolvării acestei
probleme: „Beside straight neural transmission through synapses there may be numerous other forms of information
processing in the brain that may have to be emulated. How important they are for success in emulation remains
uncertain.” [5: 31]
Simeon Bamford, considerând mai probabilă varianta construcției unui robot pe o structură corporală
asemănătoarea cu cea a omului, încearcă să identifice statutul ontologic al unei asemenea creații, asumând
posibilitatea ca ea să fie capabilă de conștiință subiectivă. Concluzia: „The robot would have a different point of
view from the human because of inhabiting a different body in a different physical location. It would also have non-
simmetrical interactions with the human.” [2: 8] Consecința evidentă o constituie ivirea alterității, coexistența ei cu
umanul ridicând problemele specifice relațiilor dintre două specii. Bamford consideră că aceste dificultăți pot fi
depășite apelând la crearea unui sistem de recompensă identic cu cel al umanului și la construcția unei structuri
senzorio-motorie asemănătoare: „However the general idea should be clear – by clousley coupling the behavior of a
human and syntetic substrate the two might learn to identify as the same individual.” [2: 9] Considerăm însă că un
astfel de model ar fi marcat cel puțin de următoarele lipsuri: orientarea sexuală (una din bazele socializării),
structura perpetuării (cu toate consecințele ei individuale și sociale), întreaga structură afectivă (cele două orientări
menționate supra fiind doar câteva dintre elementele ce contribuie la ivirea și menținerea structurii afective),

465
sentimentul singurătății (a spune că ești singur nu este același lucru cu a te simți singur) ca alternativă la a-fi-
împreună (specific socializării).

1.3 Paradoxul Creatorului

Dintr-o perspectivă generală putem considera că marea absență a „omului artificial” o constituie evoluția
adaptativă. Orice model de construcție a unei minți artificiale se izbește de problema Creatorului: Creatorul trebuie
să aibă un nivel de cunoaștere care să-i permită anticiparea tuturor variantelor posibile, evitând până și cele mai
îndepărtate efecte de tipul Legii Consecinţelor Neintenţionate. Cu alte cuvinte, el trebuie să depășească Ontological
Uncertainty. Din câte cunoaștem până acum singura șansă pentru a ajunge la o astfel de cunoaștere o are cunoașterea
socială. Cunoașterea socială este un concept ce desemnează o realitate dinamică, dependentă de existența socială, iar
existența socială este caracterizată de impredictibilitate, în sensul științific al termenului, fiind imposibil de anticipat
modificările sociale determinate de fiecare „salt al cunoașterii”. Ceea ce ne conduce la ideea că problema
Creatorului este de fapt paradoxul Creatorului, deoarece presupune a cunoaște ceea ce nu putem cunoaște. În
condițiile în care adaptarea evoluționistă constituie modelul explicativ ce se bucură la ora actuală de cea mai largă
acceptare științifică, adoptarea ipotezei Creatorului ca soluție a viitorului este, cel puțin pentru moment,
contradictorie.

1.4 Technological singularity

Fiind prinși în modul uman de-a înțelege există riscul de a nu putea observa apariția technological
singularity. Luând în considerare o accepție mai largă a conceptului, să ne imaginăm că technological singularity s-a
produs deja! La ce tipuri de manifestări ar trebui să ne așteptăm? Pentru început, putem să le împărțim în două
categorii dihotomice: în favoarea umanului sau împotriva lui. Ce criterii ar trebui să luăm în considerare pentru a le
identifica? Cum le separăm de aleatoriu sau de efectele intervențiilor umane? Avem suficient de multe acțiuni ale
umanului în favoarea umanității și deja prea multe împotriva ei. Cu alte cuvinte, noi ar trebui să detectăm apariția
unei entități ce se manifestă fie în spectrul umanului, și atunci se ridică problema criteriilor de diferențiere, fie în
afara acestuia, deschizându-se problema capacității noastre de-a observa aceste manifestări.
Apariția unei noi entități presupune identificarea diferențelor specifice față de uman. Aceasta identificare
este dependentă însă de o condiție fundamentală: cunoașterea umanului, adică stabilirea standardelor umane.
Umanul este, prin excelență dinamic, tinzând continuu către noi forme (problema singularității tehnologice, adică a
trecerii la o altă entitate este o consecință a acestei dinamici). Orice încercare de standardizare este simultan o formă
de ipostaziere cu o valabilitate extrem de limitată în timp. Nu avem garanții că o transformare ce ar corespunde
actualelor criterii de identificare a technological singularity va fi percepută drept un moment revoluționar, marcând
ivirea unei noi entități. Cu alte cuvinte, nu putem exclude posibilitatea de integrare în domeniul umanului a unei
astfel de modificări. Putem să estimăm, în marje rezonabile de eroare, că o societate din sec. al XVI-lea, spre
exemplu, ar putea să considere prezentul ca fiind marcat de ceea ce noi înțelegem prin technological singularity, în
timp ce noi constatăm că am integrat totul în spațiul umanului.

O critică a primei legi propusă de Zoltan Istvan în cadrul modelului

Teleological Egocentric Functionalism

Ideea așezării normelor comportamentale ale transumanismului pe trei legi fundamentale este similară cu
demersul prescriptiv făcut de Isac Asimov pentru existența roboților prin intermediul celor Three Laws of Robotics,
constituind o indicație evidentă a dorinței de artificial pe care tinde să o aducă cu sine această ideologie. Vom
recurge în continuare la o scurtă critică a primei legi propusă de Zoltan Istvan, încercând să-i demonstrăm
inadecvarea raportat la evoluția anticipată a umanității. Legea are următorul conținut: „A transhumanist must
safeguard one's own existence above all else.” [4: 6]
Contextul abordării critice a acestei legi se bazează pe următoarele considerente: existența conștiinței este
dependentă de societate. Societatea este un rezultat al evoluției, ea presupunând un anumit echilibru între interesele
individuale și cele sociale. Interesul individual este simbolizat de tendința către supraviețuire, el fiind contrabalansat
de orientarea către perpetuare - inevitabil socială – și societate, ca soluție de supraviețuire. Bazându-ne pe două
caracteristici esențiale ale umanității în ordine istorică, respectiv perpetuarea prin intermediul urmașilor și existența
socială, putem presupune în mod întemeiat că ele sunt, simultan, o condiție a viitorului. Or, prima lege a lui Zoltan
Istvan este în contradicție atât cu dorința de perpetuare prin urmași (care presupune forme ale sacrificiului de sine în
favoarea acestora) cât și cu atitudinea specifică menținerii societății (ce asumă forme ale sacrificiului de sine în
interesul comunității).
Sugerăm astfel că pentru depășire umanismului nu este suficientă modificarea coordonatelor existențiale
individuale, fiind necesară și așezarea într-o nouă formă a societății. Ceea ce înseamnă că fiecare intervenție radicală
în restructurarea individului pe alte coordonate are drept condiție de bază a posibilității existenței sale o reașezarea
corelativă a vieții sociale. Însă, putem constata că evoluția științei și a tehnicii nu pare a fi dublată de o evoluție

466
simetrică a modelelor sociale. Inadecvarea socială poate fi ilustrată prin următorul exemplu: evoluția tehnologică
aduce cu sine problema unei modalități de redistribuire a avantajelor pe care ea le generează. Transumanismul este
astfel ținut să pună în dezbatere și marile teme politice și sociale, adică să propună o nouă ideologie, capabilă de
reașezarea socialului într-un nou context. Însă, egocentrismul propus de Zoltan Istvan tinde să fie contradictoriu cu
existența socială „clasică” și nu oferă un punct valabil de pornire pentru un alt model social.

Transumanismul este dependent de definiția și de evoluția umanului

Transumanismul este inevitabil conectat cu modalitatea de definire a umanului, deoarece, dacă înțelegerea
umanului nu este așezată pe un cadru unitar, el riscă să aibă contururi vagi, determinate de necunoașterea a ceea ce
se vrea depășit. Însă, continua redefinire a umanului în funcție de locul în care se află în ordinea evoluției istorice
anulează diferențele specifice pe care se bazează mișcarea transumanistă.
Dacă ne raportăm la prezentarea cadrului general făcută în cele 8 puncte ale Transhumanist Declaration,
[1] putem considera că această mișcare se încadrează în traseul firesc al viziunii progresiste asupra umanității,
conceptul umanitate fiind suficient pentru desemnarea noilor realități. Această interpretare tinde să fie coerentă cu
modificarea nuanțelor în abordarea transumanismului de către World Transhumanist Association, prin trecerea la
conceptul Humanity+, ce tinde să aducă în discuție mai curând adăugarea a ceva la uman decât transcenderea
umanului către alt tip de existență. Diferența necesară pentru justificarea unui nou concept o constituie anticiparea
unei modificări profunde, ce ar putea face trecerea către altceva. O astfel de perspectivă putem s-o zărim în
Transhumanist FAQ, [3] devenind vizibilă intenția de depășire a umanului.
Teza evoluției omului către post-uman sau trans-uman este contradictorie, tinzând să afirme în mod implicit
dispariția umanității. Varianta întreruperii evoluției prin trecerea la alegerea liberă a propriilor direcții de dezvoltare
poate da seama de un asemenea salt. Una din problemele pe care ar trebui să le rezolve transumanismul este derivată
din hazardul pe care-l aduce cu sine corpul și societatea, ambele constituind o parte integrantă a umanității, respectiv
a modului de-a fi al umanului. Prin ambele variante ale sale, riscul și șansa, percepția hazardului contribuie la
formatarea umanului. Transumanismul sugerează o diminuare a hazardului prin intermediul științei și al tehnicii.
După cum vom arăta în continuare, un astfel de optimism nu este justificat.

Transumanismul nu ia în considerare evenimentele de tip Lebăda Neagră

Discursul transumanist se desfășoară în cea mai mare parte pe domeniul a ceea ce Nasim Taleb numește
incertitudine ontologică, predicțiile suferind de inadecvare „to understand the future to the point of being able to
predict it, you need to incorporate elements from this future itself.” [8: 172] Criticile pe care Taleb le aduce erorilor
ce caracterizează raportarea contemporană la viitor sunt aplicabile într-u totul transhumanismului: „The future was a
mere extension of our technological certainties.” [8: 176] Ratăm de fiecare dată hazardul ce însoțește dezvoltarea
tehnologică, respectiv doza semnificativă de incertitudine pe care o aduce cu sine. Schemele anticipative de
dezvoltare a umanului propuse de transumanism se bazează pe o creștere a complexității tehnologice, ceea ce
reprezintă în fapt sporirea gradului de incertitudine. Transumanismul constituie o predicție a evoluției umanului
către altceva, bazată pe un set de intervenții tehnologice complexe, în condițiile în care astfel de intervenții au un
grad mare de incertitudine privind efectele lor. Sporirea incertitudinii este însoțit de o creșterea a expunerii la ceea
ce Nasim Taleb a numit evenimentele timp Lebădă Neagră, respectiv la evenimente cu probabilitate mică (însă
sporită de complexitatea indusă de progresul tehnologic) și cu efecte potențiale foarte mari. Dacă admitem
transumanismul ca posibilitate a viitorului atunci trebuie să admitem că este posibil și „sub-umanismul” (chiar dacă
nu cu o probabilitate egală). Menținându-ne în cadrul perspectivei sugerată de Taleb, putem constata cecitatea față
de „viitorului trecutului” de care dau dovadă anticipările transumaniste, ele ratând nivelul redus de împlinire a
estimărilor pe care oamenii le-au făcut anterior asupra prezentului. Ansamblul acestora atitudini dă seama de o
aroganță epistemică, având ca efecte supraevaluarea certitudinii și orbirea în fața incertitudinii.
Datorită aroganței epistemice, transumanismul supraestimează ceea ce știm și subestimează incertitudinea.
Toate modelele transumaniste mizează pe o creștere a complexității însoțită de o creștere a predictibilității; însă,
creșterea artificială a complexității este însoțită de o scădere a predictibilității. Evoluția umanității este neliniară.
Predicțiile asupra viitorului au la bază certitudinile noastre tehnologice în condițiile în care inovațiile au de înfruntat
de fiecare dată Ontological Uncertainty. Legea Consecinţelor Neintenţionate constituie doar unul din exemplele
neliniarității care afectează scenariile transumanismului.

Poate fi considerat transhumanismul o disciplină științifică?

În termenii lui Thomas Kuhn [5] putem vorbi cel mult de situarea acestei discipline în zona pre-
paradigmatică, lipsindu-i atât o teorie unificatoare cât și un set de descoperiri fundamentale capabile să unifice
câmpul diferitelor direcții de cercetare. Problematic la acest moment este și modul de raportare a unei astfel de

467
discipline la obiectul de studiu: nu poate fi descriptivă deoarece referentul pe care-l constituie o anumită regiune a
realității lipsește, raportarea normativă fiind la rândul ei problematică datorită imprevizibilității obiectului cercetării
– socialul. Suplimentar, o serie de teme abordate de posthumanism sunt specifice bioeticii, ridicându-se în mod
întemeiat atât problema unei concurențe pentru rezolvarea anumitor teme cât și cea a confruntărilor dintre modurile
de abordare.

Câteva concluzii
În bună măsură, abordările de tip post-umanism au la bază dorința fiecărei generații de a se vedea pe sine
într-un punct central al istoriei, într-un moment revoluționar ala acesteia sau cel puțin într-unul de cotitură. Însă, în
sine, o astfel de dorință are caracter istoric, ea căpătând de-a lungul timpului diferite chipuri: sfârșitul istoriei, omul
nou, supra-omul, omul renăscut, sfârșitul lumii etc. Fundamentarea transumanismului pe dezvoltarea tehnologiei
este destul de asemănătoare cu rolul pe care l-a jucat dezvoltarea tehnologică specifică modernității pentru umanism.
Toate modelele transumaniste mizează pe o creștere a complexității însoțită de o creștere a predictibilității
(ultima fundamentându-le predicțiile). Însă, creșterea complexității este însoțită de o scădere a predictibilității.
Trasumanismul presupune să fim de acord cu teza sfârșitului istoriei (chiar dacă într-un alt sens decât cel
gândit de Fukuyama), adică să asumăm sfârșitul umanității, așa cum o știm și cum o anticipăm. Desprinderea de
istorie eliberează „postumanul” de minimele orientări normative în plan moral pe care aceasta tinde să i le furnizeze.
Ipotezele trashumaniste fac parte din categoria planurilor de depășire a umanului, constituind deseori o
reluare, în alt registru, a teoriei supraomului lui Nietszche. Acest fapt este recunoscut, spre exemplu, de unul dintre
gânditorii transhumaniști, Stefan Lorenz Sorgner: „… I think that significant similarities between the posthuman and
the overhuman can be found on a fundamental level”. [7: 29] Însă, teoria rasei superioare, promovată de naziști, are
și ea suficiente asemănări cu gândirea lui Nietzsche. Pentru a elibera omenirea de spaimele produse de naziști după
al Doilea Război Mondial a apărut o nouă disciplină științifică, bioetica, menită să împace umanitatea cu sine însăși
și cu contextul existenței sale. Bioetică este o încercare de-a menține umanul în limitele sale, respectiv de-a orienta
progresul în funcție de aceste limite. Bioetica este, cu alte cuvinte, o formă de instituționalizare a temerii de
consecințele imprevizibile pe care le pot avea pretențiile omului de-a depăși umanul. În măsura în care
transumanismul se bazează pe dezvoltarea umanului prin intermediul tehnologiei el împarte o serie de teme (și de
temeri) cu bioetica, aflându-se deseori în contradicție cu prudența acesteia din urmă.
A vorbi despre transumanism sau postumanism este inadecvat, orice evoluție făcând parte din destinul
umanității. Nu este vorba doar de o inadecvare terminologică, ci și de una ontologică.

REFERENCES
[1] Baily, D. et al, (2009). Transhumanist Declaration, World Transhumanist Association, HUMANITY+,
http://humanityplus.org/philosophy/transhumanist-declaration/(accessed October 3, 2015)
[2] Bamford, S. (2012). A framework for approaches to transfer of a mind's substrate, International
Journal of Machine Consciousness, 1(4), pp. 23-34.
[3] Bostrom, N. et al, Transhumanist FAQ: v 3.0, World Transhumanist Association/ HUMANITY+
http://humanityplus.org/philosophy/transhumanist-faq/ (accessed October 7, 2015)
[4] Istvan, Z. (2013). The Transhumanist Wager. San Bernardino, CA: Futurity Imagination Media
LLC.
[5] Kuhn, T. (1970). The Structure of Scientific Revolutions, International Encyclopedia of Unified
Science, Chicago, The University of Chicago Press.
[6] Sandberg,
A.,Bostrom, N. (2008).Whole Brain Emulation: A Roadmap, Technical Report, Future of
Humanity Institute, Oxford University.
[7] Sorgner, S. L. (2009), Nietzsche, the Overhuman, and Transhumanism, Journal of Evolution and
Technology 20 (1), pp. 29-42.
[8] Taleb, N. N. (2007). The black swan, The Impact of the Highly Improbable, Random House, New
York.

468