RECENZIA CĂRȚII ,,INTRODUCERE ÎN TEORIA CURRICULUMULUI’’

Cartea, “ INTRODUCERE ÎN TEORIA CURRICULUMULUI ” de Alexandru Strungă

este, conform catalogării făcută de prof. univ. Claudiu Bunăiașu un studiu monografic de
referință în literatura de specialitate deoarece analizează, în mod avizat, traseul curricular de la
fragilitatea epistemologică la statutul conceptul consolidat, din actualitate.

Publicată în anul 2020 de Editura Universitară, București, cartea face parte din domeniul
pedagogic, fiind adresată atât studenților din domeniul științelor educației, cât și tuturor
profesorilor ce doresc să aprofundeze problemele moderne ți contemporane ale curriculumului și
cercetătorilor și specialiștilor din acest domeniu.
Cartea conține un număr de 269 de pagini și este structurată pe capitole, nouă la număr, împărțite
în mai multe subcapitole.

În capitolul 1, autorul dă o definiție termenului de curriculum, analizând totodată definițiile date

de alți autori precum Carmen Crețu, Alexandru Crișan, Doru Ungureanu, Claudiu Bunăiașu sau
Dan Potolea. Totodată, autorul identifică și unele paradoxuri referitoare la sensurile termenului
de curriculum, anume faptul că, din punct de vedere etimologic este vorba despre o sinteză, iar
pe de altă parte, are o tendință de expansiune până la cuprinderea întregului univers educațional.

În capitolul 2 sunt prezentate bazele teoriei curriculare necesare procesului de înțelegere a teoriei
curriculumului, anume bazele filosofice, epistemologice și istorice, sociologice, psihologice și
pedagogice. La paginile 24-25 sunt reprezentate în format tabelar marile curente filosofice în
educație și impactul lor în teoria curriculumului potrivit lui Has și Parkay.

În capitolul 3 autorul analizează câteva modele și teorii necesare pentru abordarea curriculumului
modern și impactul pe care l-au avut în definirea și dezvoltarea teoriei curriculare. Modelele
enumerate și analizate sunt : modelul lui Dewey; modelul lui Bobbitt; modelul lui Bobbitt și
Charters; modelul lui Tyler; modelul lui Taba; modelul lui Walker și modelul lui McGee.

Capitolul 4 prezintă cele cinci teorii curriculare:

- teoria reproducției a lui Bourdieu și Passeron susține că tendința și preocuparea școlii și a

educației este aceea de a reproduce modul de distribuție a puterii în societate, inegalitățile
sociale, diviziunea muncii chiar și clasele și păturile sociale.
 - Teoria duplicității sau a ..vocii de împrumut’’ se referă șa disocierea care apare între ceea
ce este cu adevărat profesorul sau elevul și cum vrea să apară.
- Teoria rezistenței care face referire la variabilele micro-educaționale (etnia, religia,
sexul) ce particularizează și schimbă mentalitatea unui educabil.
- Teoria ranforsării se referă la sporirea forței educabililor, ca o cale de energizare și
sporire a forței din interior a educabililor.
- Teoria rezilienței înseamnă supraviețuirea și chiar asigurarea dezvoltării în condiții
vitrege sau a acțiunii unor factori

În capitolul 5 sunt prezentate mai mute tipuri de curriculum, în funcție de cum au fost acestea
abordate de diverși autori. Un exemplu este clasificarea făcută de Miloranca Harkai, care a extras
din teoriile moderne și postmoderne propuse de Ion Negreț-Dobridor unsprezece tipuri de
curriculum: deschis, explicit sau scris, societal, ascuns/acoperit, zero/inexistent, fantomatic,
simultan, retoric, în folosință, receptat, lăuntric și informatic/electronic.

Capitolul 6 definește obiectivele curriculare, prezintă funcțiile și clasificarea acestora.

Definiția obiectivului începe cu precizarea că acesta este o formă de finalitate care însă nu este
suficient de precisă deoarece nu ne permite delimitarea obiectivului de scop, de interes, de
idealuri sau de valori, după cum precizează autorul. Anumiți pedagogi definesc obiectivele
făcând referire la achizițiile elevului din momentul în care începe un program educativ până când
programul se termină, însă alții preferă să adapteze definițiile asupra cărora s-a convenit la nivel
național:,, sarcini particulare analitice și mai concrete ale procesului educațional…Pot fi atinse în
intervale de timp relativ mici, în cadrul activităților didactice respectiv a sistemelor de lecții, a
unei lecții’’(Cowen, UNESCO, 1981)).
Funcțiile obiectivelor curriculare prezentate de autor în cadrul acestei lucrări sunt: funcția de
reglare sau de activizare, control și optimizare; funcția de anticipare sau de prognoză; funcția de
evaluare și evidență și funcția de comunicare și cea axiologică. Tot în capitolul 6 autorul
vorbește despre operaționalizarea obiectivelor prin intermediul cărora profesorul asigură un
continuu progres diactic, controlând efectele predării, realizând un feedback didactic atât de
necesar.

În capitolu 7, autorul abordează conținuturile curriculare și ăncepe prin analizarea legăturii dintre
acestea și obiective, ținând cont de abordările unor autori din acest domeniu: ,, substanța (materia
care se predă) învățării și răspunde la întrebările: ce și cât anume trebuie să învețe elevii’’ sau
,,ansamblul stimulilor informativi și formativi utilizați în actul predării-învățării, adică valori
gnoseologice(cunoștințe) și abilități (numai deprinderi)’’ sunt două dintre definițiile date de Ion
Străchinaru noțiunii de conținut.
Mai departe, Alexandru Strungă prezintă caracteristicile conținuturilor curriculare și începe prin
a defini termenul ,,caracteristici’’, apoi le prezintă în următoarea ordinea importanței:
validitatea; coerența; consistența; forma de rezumat a conținutului curricular și operația de
selecție și problematizarea prezentarea interogativă.. Următorul suncapitol face referire la inteer,
intra, pluri și transdisciplinaritate și organizarea curriculară.

În capitolul 8, ,,Reprezentări și produse curriculare’’, autorul face definește curriculum

reprezentare a acțiunii care este văzut de Negreț-Dobridor ca și curriculum formal, sau ca un
summum de două concepte (curriculum proiect și curriculum program) la care se adaugă și
dimensiunea curriculumului material, potrivit lui Ungureanu. În subcapitolul următor sunt
analizate elementele structurale ale curriculumului reprezentare a acțiunii, anume:
- planul cadru de învățământ: este cel mai important document curricular care prevede ,,listarea
disciplinelor de învățământ pe nivele, cicluri, profile și specializări, de încățământ, ca și pe ani de
studiu, cu alocarea totodată a timpului didactic aferent (în ore/anual), și stabilirea astfel a ordinii
de intrare în oferta educațională pe care o comportă și totodată, a ponderii în aceasta a fiecărei
discipline școlare’’, potrivit lui Dorel Ungureanu;
- proiectul educativ al școlii;
- programa școlară este un document oficial care redă sintetic conținuturile învățământului pe ani
școlari sau pe cicluri de învățământ;
- planificarea calendaristică văzută de Ungureanu ca ,,o redesfășurare pe verticală în plan
temporal a programei școlare, în raport cu o clasă de elevi’’, în elaborarea căreia trebuie să
parcurgem următoarele etape: citirea atentă a programei, stabilirea succesiunii de parcurgere a
conținuturilor, corelarea fiecărui conținut în parte cu obiectivele de referință vizate; valorificarea
concordanței dintre traseul educațional propus de cadrul didactic și oferta de resurse didactice de
care dispune și alocarea timpului considerat necesar pentru fiecare conținut;

- planul de lecție este un produs curricular modern realizat de însuși educatorul care aderă la
misiunea, planul de învățământ ce se desfășoară pe baza lor;
- manualele școlare definite ca produs curricular ce nu rezultă din interacțiunea profesorului cu
elevii, în clasă, ci este finalizat dinaintea începerii anului școlar și se prezintă ca un document
curricular sub forma unei cărți, care respectă programa școlară și este elaborat de unul sau mai
mulți profesori și aprobat de Minister.
În ultimul capitol, ,,Feedbackul curricular’’ autorul adresează câteva întrebări referitoare la
societatea contemporană care este în continuă schimbare, ceea ce pune eventuale piedici
educației: ,, Va reuși școala românească să adopte și să implementeze un curriculum de factură
postmodernă?’’, ,, Care sunt soluțiile care ar trebui implementate pentru a asigura o educație
competitivă din punct de vedere calitativ?’’, etc., întrebări cărora le vom descoperi răspunsup pe
parcursul capitolului nouă.

La final, autorul prezintă în anexe informații referitoare la conținutul lucrării, lista tabelelor și a
figurilor incluse în lucrare și bineînțeles, bibliografia.

Această lucrare ,, Introducere în teoria curriculumului’’ scrisă de Alexandru Strungă este,

din punctul meu de vedere foarte bine realizată fiind bine documentată, conține noțiuni de
maxim interes pentru un student prezentate într-o ordine cronologică, pornind de la etimologia
curriculumului și culminând cu elementele componente ale curriculumului.