Termenul „diplomație atomică” se referă la utilizarea de către o națiune a amenințării războiului nuclear

pentru a-și atinge obiectivele diplomatice și de politică externă . În anii care au urmat primului test
de succes al unei bombe atomice în 1945 , guvernul federal al Statelor Unite a căutat ocazional să-și
folosească monopolul nuclear ca instrument diplomatic non-militar.

Al Doilea Război Mondial: Nașterea Diplomației Nucleare

În timpul celui de-al doilea război mondial , Statele Unite, Germania, Uniunea Sovietică și Marea
Britanie au cercetat proiectele unei bombe atomice pentru a fi folosite ca „armă supremă”. Până în 1945,
însă, doar Statele Unite au dezvoltat o bombă de lucru. La 6 august 1945, Statele Unite au explodat o
bombă atomică peste orașul japonez Hiroshima. În câteva secunde, explozia a dus la 90% din oraș și a
ucis aproximativ 80.000 de oameni. Trei zile mai târziu, pe 9 august, SUA au aruncat o a doua bombă
atomică asupra Nagasaki, ucigând aproximativ 40.000 de oameni.

La 15 august 1945, împăratul japonez Hirohito a anunțat predarea necondiționată a națiunii sale în fața a
ceea ce el a numit „o nouă și cea mai crudă bombă”. Fără să-și dea seama la acea vreme, Hirohito
anunțase și nașterea diplomației nucleare.

Prima utilizare a diplomației atomice

În timp ce oficialii americani folosiseră bomba atomică pentru a forța Japonia să se predea, ei au luat în
considerare și modul în care puterea imensă distructivă a armelor nucleare ar putea fi folosită pentru a
consolida avantajul națiunii în relațiile diplomatice postbelice cu Uniunea Sovietică.

Când președintele SUA Franklin D. Roosevelt a aprobat dezvoltarea bombei atomice în 1942, a decis să

nu spună Uniunii Sovietice despre proiect. După moartea lui Roosevelt, în aprilie 1945, decizia de a
păstra secretul programului american de arme nucleare a revenit președintelui Harry Truman .

În iulie 1945, președintele Truman, împreună cu premierul sovietic Iosif Stalin , și prim-ministrul

britanic Winston Churchill s-au întâlnit la Conferința de la Potsdam pentru a negocia controlul
guvernamental al Germaniei naziste deja învinsă și alți termeni pentru sfârșitul celui de-al doilea război
mondial. Fără a dezvălui detalii specifice despre armă, președintele Truman i-a menționat existența unei
bombe deosebit de distructive lui Iosif Stalin, liderul Partidului Comunist în creștere și deja temut.

Intrând în războiul împotriva Japoniei la mijlocul anului 1945, Uniunea Sovietică s-a plasat în poziția de a
juca un rol influent în controlul aliat al Japoniei de după război. În timp ce oficialii americani au favorizat
o ocupație comună condusă de SUA, mai degrabă decât o ocupație comună SUA-sovietică, au realizat că
nu există nicio modalitate de a o preveni.

Factorii politici americani s-au temut că sovieticii ar putea folosi prezența sa politică în Japonia de după
război ca bază pentru răspândirea comunismului în Asia și Europa. Fără a-l amenința de fapt pe Stalin cu
bomba atomică, Truman spera că controlul exclusiv al armelor nucleare de către America, după cum
demonstrează bombardamentele de la Hiroshima și Nagasaki, îi va convinge pe sovietici să își
regândească planurile.

În cartea sa din 1965 Diplomatie atomică: Hiroshima și Potsdam , istoricul Gar Alperovitz susține că
indicii atomice ale lui Truman la întâlnirea de la Potsdam s-au ridicat la primul dintre noi al diplomației
atomice. Alperovitz susține că, din moment ce atacurile nucleare asupra Hiroshima și Nagasaki nu erau
necesare pentru a forța japonezii să se predea, bombardamentele au fost de fapt menite să influențeze
diplomația postbelică cu Uniunea Sovietică.

Cu toate acestea, alți istorici susțin că președintele Truman credea cu adevărat că bombardamentele de la
Hiroshima și Nagasaki erau necesare pentru a forța predarea necondiționată imediată a
Japoniei. Alternativa, susțin ei, ar fi fost o invazie militară reală a Japoniei cu costul potențial al mii de
vieți aliate.

SUA acoperă Europa de Vest cu o „umbrelă nucleară”

Chiar dacă oficialii americani sperau că exemplele din Hiroshima și Nagasaki vor răspândi mai degrabă
democrația decât comunismul în Europa de Est și Asia, au fost dezamăgiți. În schimb, amenințarea
armelor nucleare a făcut Uniunea Sovietică din ce în ce mai intensă să își protejeze propriile granițe cu o
zonă tampon a țărilor conduse de comuniști.

Cu toate acestea, în primii câțiva ani după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, controlul armelor
nucleare de către Statele Unite a fost mult mai reușit în crearea unor alianțe durabile în Europa de
Vest. Chiar și fără a plasa un număr mare de trupe în interiorul granițelor lor, America ar putea proteja
națiunile din Blocul de Vest sub „umbrela sa nucleară”, ceea ce Uniunea Sovietică nu avea încă.

Asigurarea păcii pentru America și aliații ei sub umbrela nucleară va fi în curând zdruncinată, totuși,
deoarece SUA și-a pierdut monopolul asupra armelor nucleare. Uniunea Sovietică a testat cu succes
prima sa bombă atomică în 1949, Regatul Unit în 1952, Franța în 1960 și Republica Populară Chineză în
1964. Având în vedere o amenințare de la Hiroshima, începuse Războiul Rece .

Diplomatia atomică a războiului rece

Atât Statele Unite, cât și Uniunea Sovietică au folosit frecvent diplomația atomică în primele două decenii
ale Războiului Rece.

În 1948 și 1949, în timpul ocupației comune a Germaniei postbelice, Uniunea Sovietică a blocat SUA și
alți aliați occidentali să nu folosească toate drumurile, căile ferate și canalele care deserveau o mare parte
din Berlinul de Vest. Președintele Truman a răspuns blocadei staționând mai multe bombardiere B-29
care „ar fi putut” transporta bombe nucleare dacă ar fi nevoie la bazele aeriene ale SUA lângă Berlin. Cu
toate acestea, atunci când sovieticii nu au dat înapoi și au coborât blocada, SUA și aliații săi occidentali
au efectuat istoricul transport aerian din Berlin, care transporta alimente, medicamente și alte provizii
umanitare către oamenii din vestul Berlinului.

La scurt timp după începerea războiului coreean în 1950, președintele Truman a lansat din nou B-29-urile
pregătite pentru nucleare ca semnal către Uniunea Sovietică a hotărârii SUA de a menține democrația în
regiune. În 1953, aproape de sfârșitul războiului, președintele Dwight D. Eisenhower a luat în
considerare, dar a ales să nu folosească diplomația atomică pentru a obține un avantaj în negocierile de
pace.

Și apoi sovieticii au transformat faimosul loc în criza rachetelor cubaneze , cel mai vizibil și periculos caz
al diplomației atomice.

Ca răspuns la invazia eșuată din Golful Porcilor din 1961  și la prezența rachetelor nucleare americane în
Turcia și Italia, liderul sovietic Nikita Hrușciov a expediat rachete nucleare în Cuba în octombrie
1962. Președintele SUA John F. Kennedy a răspuns ordonând o blocadă totală pentru a preveni rachete
sovietice suplimentare care ajungeau în Cuba și cereau ca toate armele nucleare aflate deja pe insulă să fie
returnate Uniunii Sovietice. Blocada a produs mai multe momente tensionate, deoarece navele despre care
se crede că poartă arme nucleare au fost confruntate și îndepărtate de marina americană.

După 13 zile de diplomație atomică, Kennedy și Hrușciov au ajuns la un acord pașnic. Sovieticii, sub
supravegherea SUA, și-au demontat armele nucleare în Cuba și le-au expediat acasă. În schimb, Statele
Unite au promis că nu vor mai invada niciodată Cuba fără provocări militare și și-au scos rachetele
nucleare din Turcia și Italia.
Ca urmare a crizei rachetelor cubaneze, SUA au impus restricții comerciale și de călătorie severe
împotriva Cubei, care au rămas în vigoare până când au fost ușurate de președintele Barack Obama în
2016.

Lumea MAD arată inutilitatea diplomației atomice

La mijlocul anilor 1960, inutilitatea supremă a diplomației atomice devenise evidentă. Arsenalele de arme
nucleare ale Statelor Unite și ale Uniunii Sovietice deveniseră practic egale atât în ceea ce privește
dimensiunea, cât și puterea distructivă. De fapt, securitatea ambelor națiuni, precum și menținerea păcii la
nivel mondial, au ajuns să depindă de un principiu distopian numit „distrugere reciproc asigurată” sau
MAD.

În timp ce președintele Richard Nixon a analizat pe scurt utilizarea amenințării armelor nucleare pentru a
grăbi sfârșitul războiului din Vietnam , el știa că Uniunea Sovietică va riposta dezastruos în numele
Vietnamului de Nord și că atât opinia publică internațională, cât și cea americană nu vor accepta niciodată
ideea de a utiliza bombă atomică.

Întrucât atât Statele Unite, cât și Uniunea Sovietică erau conștiente că orice primă lovitură nucleară la
scară largă va duce la anihilarea completă a ambelor țări, tentația de a utiliza arme nucleare în timpul unui
conflict a fost mult diminuată.

Pe măsură ce opinia publică și politică împotriva utilizării sau chiar folosirii amenințate a armelor
nucleare a devenit mai puternică și mai influentă, limitele diplomației atomice au devenit evidente. Deci,
deși este rar practicat astăzi, diplomația atomică a împiedicat probabil scenariul MAD de mai multe ori de
la al doilea război mondial.