Dreptul la domiciliu

În dreptul UE, articolul 34 din Carta drepturilor fundamentale a UE cuprinde o referire la dreptul
la asistență în ceea ce privește locuința ca parte a eforturilor de combatere a marginalizării
sociale și a sărăciei. Directiva privind egalitatea de tratament între persoane, fără deosebire de
rasă sau origine etnică menționează locuința printre produsele și serviciile disponibile publicului
pentru care trebuie să se asigure în mod nediscriminatoriu accesul, precum și furnizarea lor.
Tratamentul nediferențiat în ceea ce privește subvențiile pentru locuință se aplică rezidenților pe
termen lung. Cu toate acestea, legislația UE încearcă să se asigure, de exemplu în ceea ce
privește reîntregirea familiei, că membrii fa- miliei nu vor constitui o povară pentru sistemul de
asistență socială al statului membru vizat. Directiva privind reîntregirea familiei impune ca
solicitările de reîntregire a familiei să facă dovada faptului că susținătorul reîntregirii (adică un
resortisant al unei țări terțe, titular al unui permis de ședere eliberat de un stat membru cu
o perioadă de valabilitate mai mare sau egală cu un an, care are perspective întemeiate de
a obține un drept de ședere permanent) dispune de o locuință considerată normală pentru
o familie de dimensiuni comparabile în aceeași regiune. Locuința trebuie să corespundă
standardelor generale de să- nătate și de siguranță în vigoare în statul membru în cauză. În
dreptul CoE, Convenția nu prevede dreptul la locuință, dar dacă un stat decide să ofere locuințe,
acest demers trebuie să se realizeze într-un mod nediscriminatoriu

Exemplu: În cauza Bah/Regatul Unit, fiul reclamantei, care era rezidentă legal în Regatul Unit,
a primit autorizarea de a se alătura mamei sale, cu condiția de a nu recurge la fonduri publice. La
scurt timp după sosirea acestuia, reclamanta a solicitat asistență pentru găsirea unei locuințe.
Însă, deoarece fiul făcea obiectul controlului imigrației, s-a refuzat examinarea prioritară
a solicitării sale, după cum ar fi avut dreptul în mod normal, în calitate de persoană fără adăpost
în mod neintenționat și însoțită de un copil minor. În cele din urmă, autoritățile au ajutat-o să
găsească o nouă locuință și, ulterior, i-au oferit o locuință socială. Reclamanta a denunțat faptul
că refuzul de a acorda prioritate solicitării sale fusese un act discriminatoriu

CEDO a susținut că demersul de a institui criterii pentru alocarea resurselor limitate precum
locuințele sociale este legitim, cu condiția ca aceste criterii să nu fie arbitrare sau discriminatorii.
Nu s-a constatat nimic arbitrar în refuzul autorităților de a acorda prioritate reclamantei, care își
adusese fiul fiind pe deplin conștientă de condițiile în care fusese emisă autorizarea de a intra în
țară. În plus, reclamanta nu rămăsese de fapt niciun moment fără locuință și existau alte obligații
statutare care ar fi impus autorităților locale să îi ajute pe ea și pe fiul ei dacă amenințarea de
a rămâne fără adăpost s-ar fi concretizat. Prin urmare, Curtea a constatat că nu a existat nicio
încălcare a articolului 14 coroborat cu articolul 8 din Convenție. CEDO a examinat și cauze care
priveau evacuarea unor familii de romi din campinguri pentru rulote. CEDO a examinat în mod
indirect problema calității locuințelor, statuând că o locuință necorespunzătoare nu justifică
plasarea copiilor în grija statului . Dreptul la o locuință adecvată este garantat de articolul 31 din
CSE. CEDS susține că „locuința adecvată în sensul articolului 31 alineatul (1) semnifică
o așezare care nu prezintă riscuri din punct de vedere sanitar și al sănătății, adică dotată cu toate
facilitățile de bază, precum apă, încălzire, sistem de eliminare a deșeurilor, instalații sanitare și
energie electrică și care trebuie să fie și sigură din punct de vedere al structurii, să nu fie
supraaglomerată și să constituie o posesiune sigură, garantată de lege. Evacuarea este permisă
dacă se justifică, ea trebu- ind să aibă loc în condiții ce respectă demnitatea persoanei și dacă este
pusă la dispoziție o alternativă de cazare. Condițiile de viață într-un centru „ar trebui să fie de așa
natură încât să fie posibil să se locuiască în condiții compatibile cu demnitatea umană”: trebuie
să „îndeplinească cerințele privind siguranța, sănătatea și igiena, inclusiv facilitățile de bază,
adică apă curată, iluminat și încălzire suficiente. Printre condițiile de bază pe care trebuie să le
satisfacă locuințele temporare se numără și securitatea împrejurimilor imediate”. În ceea ce
privește locuințele pentru copiii străini aflați în situație de ședere ilega- lă, CEDS susține că atât
nefurnizarea niciunei astfel de locuințe, cât și furnizarea unei cazări neadecvate în hoteluri,
constituie o încălcare a articolului 17 . În plus, la articolul 31 alineatul din CSE, referitor la
prevenirea lipsei de adăpost, statelor li se solicită să asigure cazarea adecvată a copiilor în
situație de ședere ilegală fără a recurge la detenție. Dreptul la un nivel de trai adecvat și
a copiilor în situație de ședere ilegală fără a recurge la detenție.

Dreptul la stare civilă

Din punct de vedere etimologic, expresia stare civilă sau statut civil (al persoanei fizice) provine
din asocierea termenilor status (cu înțelesul de stare sau situație ori, după unii autori, atribute
necesare pentru a avea capacitate juridică) și civis (cu semnificația de cetățean). Art. 59 din Cod
civil român (2009), sub denumirea marginală „atributele de identificare”, dispune că „orice
persoană are dreptul la nume, la domiciliu, la reşedinţă și la o stare civilă, dobândite în condițiile
legii”. Dacă art. 59 C doar evocă starea civilă, art. 98 C îi stabilește semnificația. Acest articol,
sub denumirea marginală „starea civilă”, prevede că „starea civilă este dreptul persoanei de a se
individualiza, în familie şi societate, prin calităţi strict personale care decurg din actele şi faptele
de stare civilă a persoanei fizice. Rolul stării civile este de individualizare a persoanei fizice în
familie și societate. Ca drept nepatrimonial, starea civilă conferă persoanei posibilitatea de a fi
individualizată (particularizată sau identificată) cu ajutorul calităților care rezultă din actele
juridice și faptele juridice stare civilă la care a participat.

ÎNTOCMIREA ACTULUI DE NAȘTERE

În cadrul reglementărilor consacrate dreptului copilului la identitate, Legea nr. 272/2004
cuprinde dispoziții incidente și în cazul înregistrării nașterii și întocmirii actului de naștere.
Competența de drept comun pentru întocmirea actului de naștere revine persoanelor care au
atribuțiuni de stare civilă din cadrul SPCLEP sau ofițerului de stare civilă ori delegatului acestuia
de la primăria în a cărei rază administrativ-teritorială a avut lor nașterea ori, după caz, șefului
misiunii diplomatice sau al oficiului consular de carieră. În cazul copilului găsit și a celui
abandonat de mamă în unități sanitare, actualele reglementări din domeniu instituie norme
derogatorii de la dreptul comun .

Întocmirea actului de naștere în cazul copilului găsit

În cazul copilului găsit, actul de naștere este întocmit în temeiul procesului-verbal încheiat de un
reprezentant al SPAS. La întocmirea acestuia participă un reprezentant al poliției și un medic.
Întocmirea, ca atare, a actului de naștere pentru copilul găsit se face în termen de 30 de zile de la
data găsirii. Dacă, după ce nașterea a fost înregistrată, sunt identificați părinții copilului ori
acesta a fost recunoscut de mamă, SPCLEP ori ofițerul de stare civilă competent solicită instanței
de judecată anularea actului (înscrisului) de naștere. În situația în care actul de naștere inițial este
anulat, va fi întocmit un alt act de naștere, fie de către SPCLEP, fie de către ofițerul de stare
civilă de la locul unde s-a născut copilul.

Întocmirea actului de naștere în cazul copilului parasite

Principala deosebire dintre această situație și cea precedentă constă în faptul că mama, după ce a
născut copilul (și a fost stabilit faptul nașterii), l-a părăsit în unitatea sanitară în care a avut loc
evenimentul. Având în vedere obligațiile autorităților sanitare de a înregistra pacienții la
internare și nașterile ce au loc în cadrul lor, în cazul analizat ar trebui să se cunoască atât
identitatea mamei, cât și a copilului, adică faptul nașterii. Această împrejurare este reflectată
corespunzător în conținutul normelor care reglementează procedura de întocmire a actului de
naștere.

Întocmirea actului de naștere în cazul adopției

Legea nr. 119/1996 prevede că, „în cazul adopției, se va întocmi un nou act de naștere de către
SPCLEP sau, după caz, de ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-
teritoriale în raza căreia s-a aflat domiciliul adoptatului până la momentul încuviințării adopției
ori sediul instituției de ocrotire în îngrijirea căreia s-a aflat adoptatul anterior încuviințării
adopției”.

Întocmirea actului de naștere pentru copilul născut mort

În cazul copilului născut mort se întocmeşte doar actul de naştere. Se pune problema de ce nu se
întocmește și actul de deces. Explicația este simplă. Dacă s-ar întocmi și actul de deces, s-ar
deduce că un asemenea copil a decedat ulterior momentului nașterii, fapt ce nu corespunde
realității. Mai mult, actuala soluție normativă este de natură să descurajeze eventualele tentații de
uciderea copilului imediat după ce a fost născut.