Ultima noapte de dragoste,

întâia noapte de razboi

Prin cele două romane ale sale - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) şi
Patul lui Procust (1933) - ca şi prin estetica privitoare la această specie, Camil Petrescu a înnoit romanul
românesc interbelic prin sincronizare cu literatura universală.
Roman modern de analiză psihologică, „Ultima noapte de dragoste,Intâia noapte de război este
o scriere în care arta analizei câştigă unul din succesele ei cele mai mari." (Tudor Vianu, Arta prozatorilor
români).
Roman psihologic prin temă, conflict (interior), protagonist (o conştiinţă problematizată) şi prin
utilizarea unor tehnici ale analizei psihologice, romanul lui Camil Petrescu este apreciat de critica vremii
drept o „monografie a îndoielii" (C. Ciopraga), „monografia unui element psihic, ...gelozia" (G. Călinescu)
sau „povestea studentului în filozofie Ştefan Gheorghidiu, care odată cu războiul trăieşte agonia şi
moartea iubirii lui" (Tudor Vianu). Tudor Vianu apreciază „exactitatea aproape ştiinţifică în despicarea
complexelor sufleteşti tipice", faptul că „analiza sa se aplică asupra marilor pasiuni umane, in care
lămureşte elementele constructive, în treptata lor însumare".
Ultima noapte de dragoste,Intăia noapte de război este un roman modern de tip subiectiv,
deoarece are drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpuI prezent şi subiectiv, fluxul
conştiinţei, memoria afectivă, narațiunea la persoana I, luciditatea (auto)analizei, anticalofilismul, dar şi
autenticitatea definită ca identificarea actului de creaţie cu realitatea vieţii, cu experienţa nepervertită,
cu trăirea intensă.
Romanul este scris la persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan
Gheorghidiu, care trăieşte două experienţe fundamentale: iubirea şi războiul.
Naraţiunea la persoana întâi, cu focalizare exclusiv internă/ viziunea „împreună cu"
presupune existenţa unui narator implicat (identitatea între planul naratorului şi al personajului).
Punctul de vedere unic şi subiectiv, al personajului-narator care mediază între cititor şi celelalte
personaje, face ca cititorul să cunoască despre ele atât cât ştie şi personajul principal. Însă situarea eului
narativ în centrul povestirii conferă autenticitatea, iar faptele şi personajele sunt prezentate ca
eveniment interioare, interpretate, analizate . Reprezentarea epică neutră a unor evenimente exterioare
(în romanul tradiţional) face loc reprezentării unei proiecţii subiective în planul conştiinţei naratorului (în
romanul modern, psihologic, de tip subiectiv).
Textul narativ este structurat in două părţi precizate în titlu,
care indică temele romanului şi, în acelaşi timp, cele două experienţe fundamentale de cunoaştere trăite
de protagonist: dragostea şi războiul. Dacă prima parte reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale
eşuate (dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela), partea a doua, construită sub forma jurnalului de campanie al
lui Gheorghidiu, urmăreşte experienţa de pe front,in timpul primului război mondial. Prima parte este în
întregime ficţională, în timp ce a doua valorifică jurnalul de campanie al autorului, articole şi documente
din epocă, ceea ce conferă autenticitate textului.

Unitatea romanului este asigurată de unicitatea conştiinţei care analizează efectele celor două
experienţe în plan interior şi de două artificii de compoziţie: primul capitol şi scena dintre cele două părţi
ale romanului, cântecul de la răspântie de drumuri (topos simbolic), care contopeşte „chinurile iubirii
mele de oraş chinurile adunate, ca o drojdie, în sufletul ăsta obştesc de răspântie,,.
Romanul debutează printr-un artificiu compoziţional: acţiunea primului capitol, La Piatra
Craiului în munte, este posterioară intâmplărilor relatate in restui Cărţii I. Capitolul pune în evidenţă cele
două planuri temporale din discursul narativ: timpul narării (prezentul frontului) şi timpul narat (trecutul
poveştii de iubire). În primăvara lui 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prhovei, Ştefan
Gheorghidiu asistă la popota ofiţerilor la o discuţie despre dragoste şi fidelitate, pornind de la un fapt
divers aflat din presă: un bărbat care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat la tribunal. Această discuţie
declanşează memoria afectivă a protagonistului,trezindu-i amintirile legate de cei doi ani şi jumătate de
căsnicie cu Ela.
Întocmai ca la Proust, un eveniment exterior (aici, discuţia de la popotă) declanşează
rememorarea unor intâmplări sau stări trăite intr-un ,, timp pierdut,, ,dar spre deosebire de fluxul
memoriei involuntare proustiene, in cartea lui Camil Petrescu evenimentele din trecut sunt ordonate
cronologic şi analizate în mod lucid, fiind vorba de memoria voluntară. La Proust, personajul-narator
retrăieşte trecutul, la Camil Petrescu, aceasta analizează şi interpretează trecutul.
„Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate si bănuiam că mă
inşealăn,, este fraza cu care debutează abrupt (concentrează intriga) cel de-al doilea capitol, Diagonalele
unui testament, dar şi retrospectiva iubirii dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela. Tânărul, pe atunci student la
filozofie, se căsătoreşte din dragoste cu Ela, studentă la Litere, orfană crescută de o mătuşă. lubirea
bărbatului se naşte din admiraţie, duioşie: „lubeşti intăi din milă, din îndatorire, din duioşie, lubeşti
pentru că ştii că asta o face fericitr, dar, la o autoanaliză lucidă, naratorul mărturiseşte că mai ales din
orgoliu: „începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine,
fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, si cred că acest orgoliu a
constituit baza viitoarei mele lubiri."„Vanitatea de a fi iubit de o femeie frumoasă devine la el stimulul
pasiunii.
După căsătorie, cei doi soţi trăiesc modest, dar sunt fericiţi. Echilibrul tinerei familiştii este
tulburat de o moştenire pe care Gheorghidiu o primeşte la moartea unchiului său avar, Tache. Ela se
implică in discuţille despre bani, lucru care lui Gheorghidiu ii displace profund: „Aş fi vrut-o mereu
feminină, deasupra acestor discuţii vulgaret,,. Mai mult, spre deosebire de soţul său, Ela este atrasă de
viaţa mondenă, la care noul statut social al familiei oferea acces. Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză
matrimoniala , al cărei moment culminant are loc cu ocazia excursiei de la Odobeşti, prilejuită de
sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena. In timpul acestei excursii se pare că Ela ii acordă o atenţie
exagerată unui domn G., care, după opinia personajului-narator, îi va deveni mai târziu amant. După o
scurtă despărţire, Ela şi Ştefan se impacă. Inrolat pe frontul românesc, Gheorghidiu cere o permisie, ca
să verifice dacă soţia il înşală, fapt nerealizat din cauza izbucnirii războiului.
A doua experienţă în planul cunoaşterii existenţiale o reprezintă războiul, iar „Absolutul
mortii e clipsează absolutul lubiri. Imaginea războiului e demitizată, în descendenţă stendhaliană. „Dacă
istoria e interesată de marile bătălii ,romanut reflectă mai curând aspectele neglijate,si neglijabile ale
războiului: frigul, durerile de stomac, 'întâmplările comice şi absurde contează mai mult pentru un
romancier, sunt adică mai autentice, decât planul complet al bătăliei.
Frontul inseamnă haos, mizerie, măsuri absurde,învălmăşeală, dezordine.
Ordinele ofiţerilor superiori sunt contradictorii, legăturile dintre unităţi sunt aleatorii. Din cauza
informaţillor eronate, artileria română işi fixează tunurile asupra propriilor batalioane. La confruntarea
cu inamicul se adugă frigul şi ploaia.
Se observă diferenţa dintre romanul tradiţional de război şi romanul
modem: „renunţarea la ierarhia de semnificarie a evenimentelor exterloaresau, în orioce caz reducerea
ei drastică, cultivarea în consecint a evenimentului comun, banal, cotidian.
Operaţiunileincep cu atacarea postului vamal maghiar. Ştefan Gheorghidiu şi unitatea lui
pătrundin localitatea Bran, cuceresc măgura cu acelaşi nume, apoi Tohanul Vechi, comuna Vulcan, trec
Oltul, se opresc pe dealurile de dincolo de rău,in Cohalm şi se indreaptă spre Sibiu.
Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului-narator faţă de celelalte
aspecte ale existenţei sale: ,,atat de mare e depărtarea de cele întâmplate ieri, că acestea sunt mai
aproape de copilăria mea, decât de mine cel de azi... De soţia mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de-
atunci, si miaduc aminte cu-adevărat, de o întâmplare din copilăriei,,.
Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu ilustrează absurdul război şi tragismul
confruntării cu moartea. Viaţa combatanţilor ţine de hazard, iar eroismul este inlocuit de spaima de
moarte care păstrează doar instinctul de supravieţuire şi automatismul: „Nu mai e nimic omenesc în
noi'. Individul se pierde, se simte anulat in iureşul colectiv. Drama colectivă a războiului pune in umbră
drama individuală a iubirii.
Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasa, la Bucureşti, dar se simte detaşat de
tot ce îl legase de Ela. Obosit să mai caute certitudini şi să se mai indoiască, o priveşte acum cu
indiferenţă „cu care priveşti un tablou,, şi se hotărăşte să o părăsească: I-am scris că îi las absolut
tot ce e în casă, de la obiecte de pret la cărţi... de la lucruri personale la aminfiri. Adică tot trecutut".
Ştefan Gheorghidiu, personajul-narator reprezintă tipul intelectualului
lucid, inadaptatul superior, care trăieşte drama indrăgostitului de absolut. Filozof, el are impresia că s-a
izolat de lumea exterioară,insă in realitate, evenimentele exterioare sunt filtrate prin conştiinţa sa.
Gandurile şi sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscute de cititor, decât în măsura in care se
reflectă in această conştiinţă. În acest sens, Ela este cel mai misterios personaj, prin faptui că tot
comportamentul ei este mediat de viziunea personajului-narator. De aceea cititorul nu se poate
pronunţa asupra infidelităţii ei sau dacă e mai degrabă superficială, decât spirituală. „Nu Ela se schimbă
(poate doar superficial, dândui arama pe fară, cum se spune, abia după căsătorie), ci felul în care o vede
ştefan. În acest caz putem afirma că singurele evenimente veritabile nu sunt acelea obiective, ci acelea
din conştinţa lui Gheorghidiu. Numai pe acestea le putem povesti fără riscul de a greşit.
Prin introspecţie şi monologul interior, tehnici ale analizei psihologice, Ştefan
Gheorghidiu percepe cu luciditate, alterând sau interferând, aspecte ale planului interior/ fluxsul
conştiinţei (trăiri, sentimente, reflecţii) şi ale planului exterior (fapte, tipuri umane, relaţii cu alte
personaje). Relatarea şi povestirea sunt înlocuite în poza modemă cu analiza şi
interpretarea, de unde impresia de epic evenimenţial sărac în favoarea analizei. Masa de la unchiul
Tache este prezentată ca o scenă balzaciană: aşezarea personajelor, interesul pentru moştenire,
portretul bătrânului avar şi arivistului linguşitor Nae Gheorghidiu. Stilul anticalofil pentru care optează
romancierul susţine autenticitatea limbajului. Scriitorul nu refuză corectitudinea limbii, ci efectul de
artificialitate, ruptura de limbajul cotidian pe care o provoaca emfaza din limbajul personajelor din
romanui tradiţional. De aceea banalizează, de pildă, obiectul şi limbajul in care se poartă discuţia de la
popotă (capitolul I). Personajul-narator comentează astefel conversaţia ofiţerilor: „Platitudini, poncife
din cărti si formule curente...,, . Aceasta nu este doar o critică la adresa pretenţiei de cultură a ofiţerilor,
ci mai ales a unui „mod neautentic de a vorbi,, teatralizat, mimetic, dar fals.
Ultima noapte de dragoste,intaia noapte de razboi este un
roman modern, psihologic, avand drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent si
subiectiv, memoria afectiva, naratiunea la persoana I si autenticitatea trairii.