Universitatea “Valahia” din Târgovişte

Facultatea de Ştiinţe Umaniste

Departamentul de Istorie - Litere

Aspecte actuale ale organizării semantice a

vocabularului

Absolvent,
Victoriţa Alina Baicu

Coordonator ştiinţific:
Prof. dr. P. Gh. Bârlea

Târgovişte, 2009
 CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1
VOCABULARUL LIMBII ROMÂNE
1.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1.1.1. VOCABULARUL FUNDAMENTAL
1.1.2. MASA VOCABULARULUI
1.2. SEMANTICA LEXICALĂ. PRECIZĂRI TERMINOLOGICE
1.3. FACTORI DE ORGANIZARE LEXICALĂ
1.3.1. FACTORUL FRECVENŢĂ
1.3.2. FACTORUL STILISTICO-FUNCŢIONAL
1.3.3. FACTORUL ETIMOLOGIC
1.3.4. FACTORUL PSIHOLOGIC
1.3.5. FACTORUL SEMANTIC
CAPITOLUL al II-lea
FACTORUL SEMANTIC
2.1. NIVELUL LEXICO-SEMANTIC DE CONSTRUIRE A
MESAJULUI
2.2. CLASIFICAREA CUVINTELOR DUPĂ SENS
2.2.1. CUVINTELE MONOSEMANTICE
2.2.2. CUVINTELE POLISEMANTICE
2.2.3. SINONIME
2.2.4. ANTONIME

5
 2.2.5. OMONIME
2.2.6. PARONIME
2.3. ERORILE SEMANTICE
2.3.1. PLEONASMUL
2.3.2. TAUTOLOGIA
2.3.3. CONFUZIA PARONIMICĂ

CAPITOLUL al III-lea
PRINCIPALELE MODALITĂŢI DE ÎMBOGĂŢIRE
INTERNĂ A VOCABULARULUI
3.1. GENERALITĂŢI
3.1.2. SCRIEREA DERIVATELOR ŞI COMPUSELOR
3.2. DERIVAREA
3.3. COMPUNEREA
3.4. SCHIMBAREA CATEGORIEI GRAMATICALE
3.5. PREFIXELE
3.5.1. PREFIXELE VECHI DE ORIGINE LATINĂ ŞI SLAVĂ
3.5.2. PREFIXE NOI LATINO-ROMANICE
3.5.3. PREFIXOIDELE
3.6. SUFIXELE
3.6.1. CLASIFICAREA SUFIXELOR
3.6.1.1. Origine
3.6.1.2. Forma
3.6.1.3. Categorii morfologice (substantivale, adjectivale, verbale,
adverbiale)

6
 3.6.1.4. Sufixoidele

CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

7
 INTRODUCERE
Totalitatea cuvintelor care există şi care au existat, cândva, într-o limbă oarecare
formează lexicul sau vocabularul acesteia, iar disciplina care studiază componenta lexicală a unei
limbi poartă numele de lexicologie ( termen împrumutat din fr. lexicologie, în a cărui prima parte
recunoaştem grec. lexis, care înseamnă cuvânt).1
Există o lexicologie sincronică sau descriptivă, care studiază vocabularul unei limbi la un
moment dat, de obicei, la momentul actual, şi o lexicologie diacronică sau istorică, al cărei obiect
de cercetare îl constituie istoria sau dezvoltarea vocabularului de-a lungul timpului şi în strânsă
legătura cu evoluţia societăţii umane.
Majoritatea cercetătorilor concep lexicologia într-un sens foarte larg, înglobând în ea tot
ce ţine de studiul cuvântului şi al vocabularului ca parte integrantă a unei limbi. Există însă şi
alţii care o separă de semantică şi de etimologie, apoi de formarea cuvintelor, de frazeologie şi,
desigur, de lexicografie.
Fără studierea temeinică a vocabularului nu pot fi înţelese relaţia existentă între limbă,
cultură şi societate, contactele poporului nostru cu alte comunităţi etnice, dinamica limbii române
contemporane, foarte multe greşeli care se fac mai ales în folosirea neologismelor, precum şi
procesele de modernizare şi relatinizare ale lexicului românesc din ultimii 250 de ani. Aceste
motive explică structura acestei lucrări de licenţă.
Limba română s-a schimbat mult într-un interval de trei decenii: uzul lingvistic al anilor
’60 diferă, în mod evident, de cel al ultimului deceniu, deşi nu putem vorbi de schimbări
profunde, afectând structura limbii române şi comunicarea socială.
Mecanismele complexe de formare a cuvintelor în limba română imprimă dinamicitate
limbii, instituţie de mare stabilitate în viaţa unui popor. Uzul limbii, la nivel individual sau la
nivel de grup social, implicat profund în viaţa societăţii, ca liant principal al ei, înregistrează
deosebiri, preferinţe lingvistice, sporadice sau de lungă durată, modificări ale raporturilor de
frecvenţă, semnificative pentru stadiul următor, care îl constituie “următoarea limbă actuală”.
Această lucrare se vrea a fi o reflectare a exprimării îngrijite, a formulărilor clare şi
corecte, a corectitudinii limbii române şi a înţelegerii procesului de formare a limbii.

1
Gheorghe P. Bănică, Marin Z. Mocanu, Limba română contemporană. Vocabularul, Editura Paradigme,
Piteşti, 2005, p.19.

8
 Observarea utilizării limbii actuale scoate în evidenţă anumite preferinţe care
configurează specificul ei, iar situarea în sistem a faptelor sugerează anumite direcţii de
dezvoltare.
Lucrarea oferă o imagine despre mecanismul de funcţionare a limbii române, dând în
acelaşi timp răspuns la unele probleme pe care le pune întrebuinţarea ei.
În ceea ce am prezentat mai sus, am punctat elementele de bază prezente pe parcursul
întregii lucrări de licenţă.
În continuare voi încerca să prezint succint cele trei capitole ce alcătuiesc lucrarea mea de
licenţă.
Am structurat lucrarea de faţă în trei capitole, pe parcursul cărora am încercat să
evidenţiez uneori pe scurt, dar şi în amănunt, acolo unde am considerat că trebuie, aspecte ale
vocabularului limbii române. Am încercat să prezint toată lucrarea într-un ansamblu logic,
păstrând o legătură firească între capitole.
Astfel, Capitolul I al lucrării este structurat în trei subcapitole în care am prezentat
noţiuni introductive, şi anume idei despre vocabularul fundamental şi masa vocabularului,
semantică lexicală (precizări terminologice) şi factori de organizare lexicală (factorul frecvenţă,
factorul stilistico-funcţional, factorul etimologic, factorul psihologic, factorul semantic).
Capitolul al II - lea al lucrării însumează aspecte ale nivelului lexico-semantic de
construire a mesajului, o clasificare a cuvintelor după sens şi erorile semantice.
În capitolul al III - lea al lucrării am prezentat principalele modalităţi de îmbogăţire
internă a vocabularului limbii române, precum şi câte un subcapitol destinat, în exclusivitate,
sufixelor şi prefixelor.
În final am încercat să concluzionez ceea ce am expus în cele trei capitole ale lucrării de
faţă.
La sfârşitul lucrării este indicată o bibliografie selectivă şi, în acelaşi timp, accesibilă.

9
 CAPITOLUL I
VOCABULARUL LIMBII ROMÂNE
1.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Vocabularul sau lexicul unei limbi este alcătuit din totalitatea cuvintelor care există sau
au existat cândva într-o limbă.2
Vocabularul limbii române cuprinde azi, cam 200.000 de cuvinte.
Nu toate cuvintele ocupă însă acelaşi loc în vocabularul limbii române şi nu toate au
aceeaşi importanţă pentru vorbitori. Unele dintre ele sunt cunoscute şi înţelese de toţi vorbitorii
acestei limbi, deoarece denumesc obiecte sau exprimă noţiuni de primă necesitate, au o
întrebuinţare mai mare, sunt foarte vechi şi se caracterizează prin stabilitate.3
Cercetătorii au împărţit conţinutul vocabularului în două părţi:
a) vocabularul fundamental (fond principal de cuvinte, fond principal lexical)
b) masa vocabularului.

1.1.1. VOCABULARUL FUNDAMENTAL

Vocabularul fundamental cuprinde cuvinte de largă întrebuinţare, fără de care

comunicarea între vorbitorii limbii respective n-ar fi posibilă. Aceste cuvinte au o circulaţie
mare, sunt de obicei mai vechi şi sunt mai productive, de la ele s-au putut forma alte cuvinte.
Din vocabularul fundamental fac parte cuvintele care denumesc obiectele de strictă necesitate
omului, părţi ale corpului omenesc, diferite alimente, păsările şi animalele din preajma omului,
arborii şi fructele lor, numele unor culori, zilele săptămânii, numele de rudenie, numele
corpurilor cereşti.

2
Gheorghe P. Bănică, Marin Z. Mocanu, 2005, p. 17.
3
Angela Bidu-Vrănceanu, Narcisa Forăscu, Limba română contemporană. Lexicul, col. «Repere»,
Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2006, p. 76.

10
 Din fondul principal lexical fac parte, de asemenea, propoziţiile, conjuncţiile, pronumele,
numeralele până la 10, verbele auxiliare, unele adverbe mai frecvente 4. Toate acestea formează
vocabularul fundamental al limbii române. Numărul lor este foarte redus.
După calculele, aproximative, ale unor specialişti, vocabularul fundamental (fond
principal lexical) al limbii române ar cuprinde circa 2000 de cuvinte.
Vocabularul fundamental (fondul principal lexical) al limbii noastre cuprinde nu numai
cuvinte care făceau parte şi din vocabularul de bază al limbii latine, ci şi cuvintele care au intrat
mai târziu în limbă şi care au devenit şi ele strict necesare pentru comunicarea între oameni.
Cuvintele de origine latină, care fac parte din vocabularul fundamental sunt în proporţie
de 60%, iar restul de 40% sunt de diferite alte origini5.

1.1.2. MASA VOCABULARULUI

Masa vocabularului reprezintă restul cuvintelor din vocabular, în cazul limbii române,
diferenţa de la cele circa 2000 de unităţi ale vocabularului fundamental până la totalul de
aproximativ 200.000 de cuvinte ( cu tot cu variante )6.
Din masa vocabularului fac parte neologismele, arhaismele, regionalismele, cuvinte din
terminologia populară, termenii tehnici din diferite domenii (industrie, medicină, biologie),
elementele de jargon, elemenetele de argou.
În vocabular cuvintele sunt libere, se află într-o stare de independenţă asemănătoare cu
aceea a materialelor de construcţie înainte de a se ridica o clădire.
Limba îşi realizează funcţia de a fixa gândirea şi de a comunica prin îmbinarea
cuvintelor în propoziţii şi fraze, aşa cum clădirea se construieşte numai prin îmbinarea
materialelor de construcţie.7
Cuvintele sunt materialele de construcţie a limbii. Când sunt îmbinate în propoziţii şi în
fraze, cuvintele sunt interdependente, supunându-se anumitor reguli gramaticale.

4
Liviu Groza, Elemente de lexicologie, col. «Repere», Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2004,
p. 98.
5
Gheorghe P. Bănică, Marin Z. Mocanu, 2005, p. 109.
6
P. G. Bârlea, Limba română contemporană, Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, Bucureşti, 2009,
p. 145.
7
Liviu Groza, 2004, p. 110.

11
 Alcătuirea unei propoziţii aparţine sintaxei, dar se realizează, în general, cu contribuţia
morfologiei.
Pentru a comunica între ei, oamenii se folosesc de cuvinte.
Cuvintele sunt îmbinări de mai multe sunete care au un înţeles. Acestea au o formă, adică
un înveliş sonor şi un conţinut (un înţeles, un sens).
În cuvântul “elev” forma este alcătuită din patru sunete, e, l, e, v, iar cuvântul este dat de
sensul lexical al îmbinării de sunete şi denumeşte “persoana care învaţă într-o şcoală”.
Cuvintele flexibile au o formă tip cu care sunt înscrise în dicţionar (nominativul singular
la cuvintele care se declină, infinitivul prezent la cele care se conjugă).
Pentru a face posibilă comunicarea în cursul vorbirii, forma-tip a cuvintelor se modifică.
Se ştie că o mare parte din cuvinte, nu au un singur sens lexical, ci două sau mai multe
sensuri. În asemenea cazuri, unul dintre ele este cel mai răspândit şi cel mai frecvent şi se
numeşte sensul lexical de bază al cuvântului, iar celelalte sensuri lexicale secundare.
Exemplu: “a citi” are şi următoarele sensuri secundare: a descifra o partitură muzicală, a
învăţa, a studia.8
Sensul figurat al cuvintelor este mai puţin obişnuit şi este atribuit de scriitori unor
obiecte, acţiuni sau însuşiri.
Astfel, cuvântul “picior” denumeşte unul din membrele inferioare ale corpului omenesc
sau unul din membrele celorlalte vieţuitoare, iar cuvântul “gură” denumeşte cavitatea din partea
anterioară a capului oamenilor şi animalelor prin care sunt introduse alimente în organism.
Acestea sunt sensuri proprii ale celor două cuvinte.
În versurile “Pe-un picior de plai
Pe-o gură de rai”
nu mai poate fi vorba despre aceleaşi sensuri, ci de sensuri figurate, de metafore care sugerează
frumuseţea peisajului în care intră şi aspectul de culme domoală situată între munţi.
Cuvintele cu sens figurat se folosesc în operele literare pentru a se obţine efecte stilistice
cât mai sugestive :
”Specificitatea comunicării verbale constă în faptul că se foloseşte de cuvinte, ca
elemente constitutive ale fluxului comunicant. Cuvintele sunt semne (simboluri) ale realităţii

8
Maria Ţiclean, Dumitru Ţiclean, Gramatica limbii române în scheme, Editura Alutus, Slatina, 2007, p.
54.

12
subiectiv-obiective a lumii (condensând), în structura lor, trăsăturile acestei lumi şi reacţiile
noastre intime faţă de ea. ”9
Pe măsură ce pătrundem tot mai adânc în universul ambiant, orizontul cunoştinţelor şi
impresiilor noastre structurate în cuvinte se lărgeşte, încât putem spune că experienţa cognitivă a
omului se reflectă în bogăţia sau sărăcia vocabularului pe care îl foloseşte.
Consistenţa, precizia, expresivitatea şi forţa persuasivă a comunicării sunt date, în cea
mai mare măsură, de calitatea vocabularului utilizat.
Astfel, unitatea dintre conţinut şi forma cuvintelor nu este rigidă. În general, sensul
lexical al unui cuvânt este constant, corespunzându-i o formă, de obicei, constantă.
Sunt însă şi situaţii în care apar nepotriviri între sensul şi forma cuvintelor 10, când
unitatea dintre conţinut şi formă este tulburată.
1. Un cuvânt poate să-şi schimbe forma, păstrându-şi acelaşi înţeles.
Exemplu: pe – pre
ajutor – agiutoriu
2. Un cuvânt îşi poate modifica înţelesul, menţinându-şi forma.
Exemplu: jale - dorinţă
mândru – înţelept
3. Aceeaşi clasă de obiecte, fenomene, acţiuni pot căpăta două sau mai multe dimensiuni.
Exemplu: timp – vreme
izbândă – biruinţă
Acestea sunt cunoscute în limba română sub denumirea de sinonime.
a) Aceeaşi denumire se poate aplica la două sau mai multe clase de obiecte, fenomene,
acţiuni.
Exemplu: lac – întindere de apă
- vopsea
a semăna – a însămânţa
- a fi asemănător
Aceste cuvinte care au formă identică, dar au înţeles diferit, se numesc omonime.

9
Ştefania Popescu, Gramatica practică a limbii române, Editura FZH, Bucureşti, 2007, p. 147.
Gabriela Pană-Dindelegan, Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi interpretări, col.
10

«Repere», Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2003, p. 76.

13
 b) Uneori, două cuvinte se scriu la fel, dar se pronunţă deosebit, fiecare din ele având alt
înţeles.
Exemplu : acele’ – ‘acele
come’die - comedi’e
Astfel de cuvinte se numesc omografe, ele fiind diferite prin accent, implicit prin sensul
pe care îl au.
c) Clasa de obiecte, fenomene, acţiuni ce pot avea ca nume nu un singur cuvânt, ci un grup
de două sau mai multe cuvinte.
Exemplu: flori – gura leului
- ochiul boului
d) Unele însuşiri nu au înţeles lexical propriu-zis, nu numesc obiecte, însuşiri, acţiuni.
Totuşi, ele acordă îmbinărilor în care se folosesc un anumit înţeles.
Exemplu: pun pe masă
pun lângă masă
Rolul lor în limbă este să exprime raportul dintre cuvinte.
Categoriile mai importante de cuvinte care, aparent, contravin legii unităţii dintre conţinut
şi formă sunt sinonimele şi omonimele.
Sinonimele – sunt cuvinte care au formă diferită şi înţeles identic sau asemănător.
Exemplu: arogant - mândru, îngâmfat
Sinonimele perfecte care pot fi folosite, în principal, în limbajul tehnico-ştiinţific le
întâlnim destul de rar.
Exemplu: natriu - sodiu, vocabular - lexic
Nu putem vorbi de o perfectă identitate a sensului, existând nuanţe diferite. Iată un
exemplu de serie sinonimică care indică o creştere a intensităţii senzaţiilor: teamă, frică, spaimă,
groază.
Pot fi întâlnite expresii de sinonimie ale unui cuvânt sau a altor expresii.
Exemplu: a fugi – a lua-o la sănătoasa
- a o rupe la fugă
- a-i sfârâi călcâiele
- a o zbughi
Bogăţia sinonimelor limbii noastre are acuze istorice, adăugându-se de-a lungul

14
epocilor cuvinte din limba slavă, limba greacă, limba turcă şi limba maghiară11.
Alte sinonime s-au menţinut într-o zonă geografică restrânsă.
Exemplu: zăpadă - omăt, nea
Sunt sinonime, cuvintele care se folosesc, de obicei, într-o anumită ramură a activităţii
omeneşti.
Exemplu: cord - inimă (folosit în medicină).
De multe ori, sinonimele încep să se distanţeze unele de altele prin înţeles.
Exemplu: pom – copac
Ambele cuvinte denumesc o plantă cu rădăcină, tulpină, coroană, frunze, dar, în timp ce
pomul este sădit pentru fructe comestibile, copacul are alte meniri, fiind folosit în construcţii,
pentru confecţionarea mobilei. Deci, mărul, părul, prunul sunt pomi, iar stejarul, fagul sunt
copaci.
Rolul sinonimelor este şi acela de a înlătura repetările, fapt pentru care sunt întâlnite în
limbajul artistic.
Prin bogăţia sinonimiei, limba română ocupă un loc aparte între toate limbile, având o
multitudine de modalităţi de exprimare a gândurilor şi sentimentelor12.
Omonimele – sunt cuvinte care au aceeaşi formă, dar înţelesuri diferite.
Exemplu: poartă – substantiv
poartă - verb
dor - substantiv
dor - adverb
lin – substantiv
lin – adjectiv.
Este întâlnită omonimia totală, ca în cazul cuvintelor:
Exemplu: leu - animal
leu - monedă
coş – obiect din nuiele
- cerc metalic la jocul de baschet
- canal de evacuare a fumului
Întâlnim şi omonimie parţială, diferenţierea făcându-se prin accent:
11
Valeria Guţu Romalo, Elemente de gramatică, Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2003, p. 112.
12
Valeria Guţu Romalo, 2003, p.113.

15
 Exemplu: tortúri
tórturi
sau prin formele de plural :
Exemplu: corn – corni – arbori
- cornuri – specialităţi de pâine
- coarne – formaţiune cornoasă la animale
Antonimele sunt cuvinte care au forme diferite şi înţelesuri opuse.
Exemplu: vară - iarnă
zi - noapte
amar - dulce
Şi antonimele sunt folosite, cu precădere, în limbajul artistic pentru sublinierea unor
contraste.
Exemplu: zi neagră – noapte albă
Cuvintele: neagră şi albă nu se referă la luminozitate sau culoare, ci simbolizează alte
trăsături ale cuvintelor pe care le determină.
- neagră – înseamnă aici grea
- albă – înseamnă fără odihnă, fără somn
Paronimele sunt cuvinte aproape identice ca formă, însă deosebite între ele în ceea ce
priveşte înţelesul.
Exemplu: prepoziţie – propoziţie
prenume - pronume
Aceste cuvinte pot fi confundate în vorbire.
Exemplu: original / originar
original / autentic, nou, inedit
originar / cu obârşia în …
Datorită asemănării în pronunţare şi în scriere, paronimele constituie sursa unor
frecvente şi grave greşeli de exprimare, fapt care cere o atenţie deosebită din partea
vorbitorilor.13

13
Ion Toma, Limba română contemporană, Editura Fundaţiei ,,România de Mâine”, Bucureşti, 2000, p.
67.

16
 Masa vocabularului are ca domenii : arhaismele, regionalismele, neologismele, termenii
tehnici şi ştiinţifici, elementele de argou, elementele de jargon14.
Arhaismele sunt cuvinte sau variante (fonetice sau morfologice) ale unor cuvinte care nu
se mai folosesc în limbajul curent, fiind întâlnite numai atunci când se vrea evocarea unei
anumite epoci din trecut sau  ,,îngheţate” în anumite expresii : a merge ca pe roate (se observă
utilizarea arhaismului roate în locul formei din limba literară roţi ).
Exemple : lancotă (undiţă), leg (testament), negrijintă (neglijentă) etc.
Regionalismele sunt cuvinte sau variante (fonetice sau morfologice) ale unor cuvinte
folosite numai în anumite regiuni ale ţării.
Exemple de regionalisme :
- lexicale – sunt deosebite integral de variantele din limba literară : cucuruz
(pentru porumb în Transilvania), păpuşoi (pentru  porumb  în Moldova), postavă
/capistere / copaie / chersin (pentru albie  în Oltenia / Banat / Moldova);
- morfologice : sâpi pentru sape  (în Oltenia).
Neologismele sunt cuvinte noi (intrate în limba română, îndeosebi, după anul 1830).
Exemple de neologisme :
- din franceză : camion din  camion, canal din canal, anima din animer   ;
- din germană : sandvici / sendviş din sandwich, henţ din hands .
Termenii tehnici şi ştiinţifici sunt cuvinte care aparţin unui domeniu tehnic sau ştiinţific.
Exemple de termeni tehnici : fierăstrău, bomfaier, scalpel, bisturiu etc.
Exemple de termeni ştiinţifici : ecuaţie, algoritm, fonem, sangvin etc.
Se observă că majoritatea termenilor ştiinţifici şi tehnici sunt şi neologisme.
Argoul este un limbaj inventat şi folosit de anumite cercuri închise de utilizatori (elevi,
studenţi, puşcăriaşi, soldaţi etc.), în scopul de a fi înţeles numai de cei care fac parte din cercul
respectiv.
Exemple:
- elevii: diriga / dirigu (diriginta / dirigintele), profu / profa (profesorul / profesoara),
mate (matematică);
- studenţii: boabă (restanţă);
- puşcăriaşii: facultate (puşcărie), a ciripi (a trăda).
14
Alexandru Graur, Introducere în lingvistică, Ediţia a II - a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 163 .

17
 Acesta este un limbaj care nu ţine de exprimarea literară, de aceea utilizarea lui este
nerecomandată.
Mai trebuie spus şi că existenţa termenilor, aparţinând argoului este scurtă datorită
faptului că circulă oral şi, mai ales pentru că, o dată cunoscuţi de majoritatea vorbitorilor, îşi
pierd funcţionalitatea (nu mai folosesc unei comunicări pe care ceilalţi să nu o înţeleagă) mai
ales în cazul delicvenţilor15.
Jargonul este acea variantă a limbajului folosită de anumiţi vorbitori ce vor să pară culţi /
cultivaţi. În jargon sunt utilizate în special neologismele, care dublează inutil cuvinte deja
existente în limba română, fiind folosite, îndeosebi, pentru a impresiona. Termenii ce aparţin
jargonului sunt consideraţi „barbarisme”, deoarece au o formă neadaptată limbii literare.
Exemple: şarmantă (fermecătoare), demoazelă (domnişoară) etc.
Acesta este un limbaj care nu ţine de exprimarea literară, de aceea utilizarea lui este
nerecomandată.
Totalitatea termenilor verbali pe care-i stăpâneşte un individ formează vocabularul său. 16
Lărgirea relaţiilor cu mediul, procesul de comunicare cu ceilalţi oameni, îmbogăţirea necontenită
a cunoştinţelor reale, presupune şi determină o însemnată creştere a vocabularului.
Studierea vocabularului, a dezvoltării sale cantitative şi calitative prezintă dificultăţi
deosebite, în primul rând, datorită variaţiilor individuale.
Cu toată importanţa sa, vocabularul reprezintă nu numai “materialul de construcţie” al
limbii, limba poate constitui un mijloc de comunicare, de cunoaştere a realităţii numai atunci
când cuvântul se asociază în propoziţii şi fraze, schimbându-şi forma după anumite reguli
gramaticale.
În dezvoltarea limbajului copilului, însuşirea structurii gramaticale, a limbii materne este
cea mai importantă:
“Cu cât viaţa personală şi colectivă sunt mai dezvoltate şi mai complexe, cu atât creşte
pentru fiecare necesitatea de a dispune de un vocabular mai bogat. Pentru orice cetăţean,
indiferent de vârstă şi profesie, vocabularul reprezintă o trăsătură definitorie a personalităţii
sale.”17
15
Theodor Hristea, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, Bucureşti, 1968, Editura Ştiinţifică,
p.21
16
Liviu Groza , 2004, p. 23.
17
Angela Bidu-Vrănceanu, Narcisa Forăscu, Limba română contemporană. Lexicul, col. «Repere»,
Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2006, p. 54.

18
 Bogăţia unei limbi nu constă numai în numărul mare de cuvinte, ci şi în capacitatea lor de
a exprima cât mai precis şi elegant gândurile şi sentimentele oamenilor18.
Folosirea cu grijă a cuvintelor celor mai potrivite este o datorie pe care o au toţi
vorbitorii.

1.2. SEMANTICA LEXICALĂ . PRECIZĂRI

TERMINOLOGICE

Semantica este ramură a lingvisticii, dar şi a altor ştiinţe (filozofie, logică, psihologie), al
cărei obiect de studiu este sensul19. Ca disciplină lingvistică, semantica este creată în secolul al
XIX-lea, fiind uneori considerată o „rudă săracă” a lingvisticii. Această calificare este
determinată şi de dificultăţile realizării unei cercetări obiective, cu metode strict lingvistice, a
sensului.
Sensul este un concept ambiguu, greu de definit, care coincide cu semnificatul, termen
propus de F. de Saussure, alături de semnificant, atunci când a discutat semnul lingvistic.
Considerat izolat de enunţ, sensul ca obiect al semanticii se diferenţiază de semnificaţie:
semnificaţia depăşeşte cadrul semnului lingvistic, este un ansamblu de variabile semantice care
se realizează numai în discurs, cu ajutorul enunţării; sensul este un ansamblu de unităţi
semnificative (seme) existente şi independent de enunţ.20. Semnificaţia se realizează în şi prin
context (situaţional sau verbal) şi se plasează ca interes între semantică şi pragmatică.
În funcţie de diversele aspecte ale sensului, se fac delimitări între (1) semantica
lingvistică şi (2) semantica aparţinând altor ştiinţe. Semantica lingvistică este cu precădere
descriptivă, deoarece se poate dezvolta exclusiv în interiorul unei limbi şi priveşte o perioadă
limitată de timp din evoluţia ei. Acest tip de semantică a apărut şi s-a menţinut ca o disciplină
istorică (Şăineanu, 1887 ; Breal, 1897 ; Ullman, 1952 ; Baldinger, 1957 ; Guiraud, 1964),

18
Angela Bidu -Vrănceanu (coord.), Lexic comun. Lexic specializat, Editura Universităţii din Bucureşti,
2000, p. 65.
19
Angela Bidu - Vrănceanu, Narcisa Forăscu, Modele de structurare semantică, Editura Facla, Timişoara,
1984,
p. 43.
20
Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia & Sintaxa, vol. I-II, Editura
Institutul European, Iaşi, 1999-2002, p. 234.

19
preocupată de tipurile şi de cauzele modificărilor de sens ale cuvintelor sau ale unităţilor lexicale
izolate (este numită şi semantică lexicală tradiţională). 21
Evoluţia semantică a cuvintelor este explicată prin tropi (metaforă, sinecdocă,
metonimie), ca mecanisme prin care se ajunge la două mari categorii de schimbări: lărgirea şi
restrângerea sensului (la care se pot adăuga degradarea şi înnobilarea lui). De exemplu, lat.
anima „principiu de viaţă” a devenit rom. inimă „parte a corpului în care se manifestă acest
principiu de viaţă”. În acest caz, s-a produs o modificare de sens ce reprezintă, în egală măsură, o
restrângere de sens şi o metonimie (parte pentru întreg). Un alt exemplu: lat. passer „vrabie” a
devenit, prin lărgirea sensului, rom. pasăre „orice fel de zburătoare”. Cauzele schimbărilor de
sens pot fi de natură extralingvistică (schimbarea realităţii în diverse feluri, dispariţia,
transformarea, apariţia unor obiecte, modificarea relaţiilor social-istorice) ori de natură
lingvistică (etimologia populară, omonimia, sinonimia). Semantica istorică (diacronică) îşi
propune să reducă varietatea schimbărilor de sens individuale la câteva legi sau tendinţe generale
analoge din fonetica istorică.
Semantica lexicală sau semantica cuvântului cunoaşte şi o formă de manifestare
sincronică, aflată în relaţie cu structuralismul 22. Bazele acestui tip de semantică au fost puse de F.
de Saussure (autorul termenului de semn lingvistic), J. Trier (autorul metodei de analiză prin
câmpuri lexicale) şi L. Hjelmslev, acesta din urmă propunând termenul de plerematică pentru
studiul structural al conţinutului. Semantica lexicală sincronică se ocupă de studiul sensului
lexical al cuvântului izolat de enunţ. Acest tip de semnatică este numită şi paradigmatică,
deoarece studiază structural clasele lexicale (câmpuri, sinonime, antonime) 23. Principiile pe care
se bazează acest tip de semantică sunt:
a) Relaţiile lexicului cu realitatea înconjurătoare ţin de individualizarea proprietăţilor reale
care îşi găsesc reflectarea în cuvânt. De exemplu, atunci când se defineşte semantic
substantivul scaun, se specifică proprietăţile necesare şi suficiente pe care un obiect trebuie
să le aibă pentru a se numi astfel. În acelaşi timp, pentru semantica lexicală structurală,
analiza sensului unui semn este rezultatul relaţiilor acestui semn cu alte semne, motiv
pentru care scaun se defineşte în opoziţie cu fotoliu, taburet etc.

21
Valeria Guţu Romalo (coord.), Gramatica limbii române, vol. I (Cuvântul), vol. II (Enunţul), Editura
Academiei, Bucureşti, 2005, p. 20-37.
22
Corneliu Dimitriu, 1999-2002, p. 230.
23
Idem, p. 232.

20
 b) Semantica lexicală structurală analizează cu precădere relaţiile dintre cuvinte: rece
este antonimul lui cald, a muri este sinonim cu a deceda, sensul lui cal este în relaţie
de hiponimie cu animal. Toate aceste relaţii sunt stabilite în clase paradigmatice în
care se identifică opoziţii şi identităţi de sens bazate pe seme (trăsăturile distinctive
din planul conţinutului). Analiza sensului cuvântului în trăsături distinctive (analiză
semică sau componenţială) se face după modelul fonologic, ceea ce înseamnă că se
adoptă teza izomorfismului conform căreia unităţile de rang superior sunt alcătuite
din unităţi de rang imediat inferior. Semantica structurală operează cu unităţi precum
sem, semem, arhisemem, arhilexem şi practică proba comutării.
Principalele obiecţii la adresa acestui tip de semantică privesc aplicarea limitată la
anumite taxinomii şi, mai ales, neglijarea enunţului şi a condiţiilor concrete ale comunicării
lingvistice.
Desprinse din semantica lexicală structurală sunt semantica diferenţială, semantica
interpretativă şi semantica unificată, care îşi propun să unifice descrierea lexicală, sintaxa de
adâncime şi structurile textuale. Aceasta corespunde palierelor descrierii lingvistice – cuvânt,
frază, text – dorindu-se unificarea tuturor disciplinelor care se ocupă de studiul sensului.
Semantica sintactică se ocupă de sensul enunţului, a propoziţiilor şi a sintagmelor 24. În
acest tip de semantică, unitatea de analiză – sensul – este numai aparent aceeaşi cu cea din
semantica lexicală. De exemplu, în sintagma cântecul privighetorii, semantica sintactică
analizează raportul de subordonare dintre două substantive, valoarea de „agent” a cuvântului
privighetoare, valoarea de „acţiune” a lui cântec, relaţia de sinonimie dintre această sintagmă şi
propoziţia : Privighetoarea cântă.
Semantica generativă (J.D. McCawley, G. Lakoff) constituie o parte a teoriilor generative
în care se urmăreşte ca unităţile şi configuraţiile sintaxei să constituie elemente pertinente şi
plecând de la ele să se construiască sensul. Acest tip de semantică nu este propriu-zis o teorie
semantică, ci o teorie a ansamblului generativ.
Acestea sunt principalele semantici lingvistice. Semantica poate caracteriza şi alte ştiinţe.
De exemplu, se vorbeşte despre o semantică logică. Aceasta se bazează pe pozitivismul logic şi
îşi propune să aprecieze condiţiile de adevăr ale enunţurilor (R. Carnap, E. Vasiliu). Acest tip de
semantică nu se ocupă de semnificaţi, ci studiul sensului se face cu ajutorul logicii matematice,

24
Idem, p. 32.

21
care furnizează concepte şi o notaţie simbolică, ambele utile analizei limbajului. Se vorbeşte, de
altfel, despre o semantică cognitivă, ştiinţă care defineşte semnificaţia ca pe o reprezentare
mentală: descrierea experienţei. În fine, semantica generală este un curent filosofic care
cercetează impactul semnificaţiilor cuvintelor asupra conceptelor, mentalităţilor şi sentimentelor
oamenilor care le adoptă. Se ocupă, mai ales, de cercetări teoretice, urmărind caracterele
universale, existente dincolo de o limbă dată.
Sensul şi semnificaţia sunt numai două dintre conceptele de bază ale unei analize lexico-
semantice a unei limbi naturale. Pe lângă acestea, trebuie să luăm în considerare şi alte concepte
precum cuvânt, lexic / vocabular, alături de lexicologie, lexicografie.25
Cuvântul este unitate de referinţă în definirea mai multor concepte lexicale şi lingvistice.
Din această cauză, cuvântul pare a fi ceva bine cunoscut, însă interpretarea lui nu este deloc
simplă. Identitatea cuvântului este constituită din mai multe elemente: o formă, un sens şi o
categorie gramaticală.
Se consideră că un cuvânt este, înainte de toate, o structură fonică şi grafică stabilă, pe
care învăţăm să o recunoaştem şi să o reproducem. Mai mult chiar, un cuvânt poate fi recunoscut
ca parte din limba română, chiar şi când unii vorbitori nu ştiu ce înseamnă el. Rezultă astfel, că
indicii de formă sunt mai puternici decât cei de conţinut.
Cuvântul poate fi definit din mai multe puncte de vedere. Cea mai simplă definiţie este
dată de lingvistica tradiţională:
 „Cuvântul este un grup de litere (într-o transcriere alfabetică, silabică, ideogramă) aflat
între două spaţii tipografice (blancuri)”26.
O altă definiţie propusă este următoarea: cuvântul este o clasă de forme gramaticale, o
combinaţie de morfeme (unităţi minimale dotate cu sens)27. De exemplu: cas-ei, cas-e, căs-uţă
etc. În acest caz, fiecare formă a unui cuvânt apare, pe de o parte, ca purtătoare a unei valori care
o plasează în acelaşi grup cu celelalte forme, iar, pe de altă parte, a unei valori care îi permite să
se combine în mod propriu cu formele altui cuvânt. Spre exemplu, un subiect la persoana a III-a
singular (el, ea, Ion, Maria ) cere anumite forme gramaticale ale verbului (învaţă, citeşte etc.) şi
anumite combinaţii lexico-sintactice: Ion citeşte o carte bună. Rezultă că fragmentul autonom de

25
Gheorghe P. Bănică, Marin Z. Mocanu, 2005, p. 65.
26
Valeria Guţu Romalo, 2005, p. 175.
27
Idem, p. 160.

22
enunţ denumit cuvânt este o mulţime de forme şi de valori condiţionate unele de altele şi legate
între ele.
Pe bază exemplului de mai sus, se consideră că un cuvânt este o unitate lingvistică
autonomă căreia i se pot fixa limitele prin trei procedee:
a) permutarea – o unitate presupusă a fi cuvânt îşi poate schimba locul în enunţ. De
exemplu: Ion învaţă bine. Învaţă bine Ion. Bine învaţă Ion.
b) substituţia – în locul fragmentului analizat putem folosi un fragment de acelaşi tip,
ajungându-se la un alt înţeles global al mesajului. De exemplu: Ion învaţă bine. Ion
citeşte bine. Ion doarme bine.
c) distribuţia – asocierea termenului analizat cu alţi termeni. De exemplu: unele verbe
folosite în enunţurile de mai sus pot fi asociate numai cu nume de persoană. Astfel,
nu putem spune: Câinele citeşte bine, deoarece fragmentul citeşte nu intră în
distribuţie cu fragmentul câinele.
În urma aplicării celor trei criterii, se apreciază autonomia cuvântului şi se obţine
următoarea definiţie:
,,Numim cuvânt orice fragment care are autonomie faţă de enunţ, prezintă o distribuţie proprie,
poate fi substituit cu o unitate similară şi este permutabil”.
Una dintre cele mai importante definiţii ale cuvântului este cea de semn lingvistic. 28
Semnul lingvistic este o entitate fizică cu două feţe, reuniunea solidară şi arbitrară a imaginii
mentale a obiectului numit, semnificatul, cu amprenta mentală a corpului fonetic, semnificantul.
Cuvântul ca semn lingvistic are proprietatea de a putea trimite la obiectele lumii exterioare,
numite referenţi. Cuvântul ca semn lingvistic trimite la o clasă de referenţi şi nu la un obiect
singular; numai prin intermediul enunţării semnul permite locutorului să desemneze un obiect
unic. Această interpretare a semnului are în vedere cuvintele denominative, pentru că o denumire
fixează o relaţie constantă între denumit (referent) şi numele său. Relaţiile dintre diversele
aspecte antrenate într-un semn lingvistic au fost reprezentate prin triunghiul semiotic.

Semn lingvistic

28
Ibidem.

23
 Imagine Imagine

Corp fonetic Obiect

Prin această reprezentare, se subliniază ideea că obiectul denumit şi corpul fonetic prin
care se face denumirea se asociază numai prin imaginile lor, între corpul fonetic şi obiect nefiind
un raport cauzal, ci unul uzual, de deprindere socială consacrată istoric29. Când s-a produs
asocierea, semnul lingvistic îşi subordonează reprezentarea obiectelor reale, care nu apar, în mod
necesar, cum sunt, ci cum au fost gândite de colectivitatea lingvistică. Această interpretare a
semnului lingvistic explică posibilitatea apariţiei unor modificări în reprezentarea lui. Se ajunge
astfel la evoluţia sensului sau la polisemie.
Relaţiile dintre elementele antrenate de semn apar şi în următoarea schemă:

A B C D
 → noţiunea „casă” + imaginea acustică ← CASĂ
obiectul real semnificat semnificant realitatea obiectivă
Rezultă că semnul este un obiect care stă în locul altui obiect la care se referă şi este
reprezentat strict numai de reuniunea elementelor B şi C.
Lucrările apărute în ultima decadă definesc lexicul drept: ,,totalitatea cuvintelor dintr-o
limbă”
Lexicul este considerat o unitate abstractă pentru că este greu de delimitat şi, mai ales,
greu de analizat, atât din cauza unor dificultăţi de ordin cantitativ, cât şi datorită mobilităţii şi
varietăţii cuvintelor dintr-o limbă. O reprezentare concretă şi accesibilă a lexicului unei limbi
poate fi dată de dicţionarele monolingve, care pot însuma de la 50.000 la peste 150.000 de
cuvinte. În faţa unei cantităţi foarte mari de cuvinte, s-a impus distincţia, lexic comun – cuvintele
care asigură înţelegerea sau intersubiectivitatea dintre vorbitori şi lexic specializat – o serie de
terminologii specifice anumitor domenii.30

29
Valeria Guţu Romalo, Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi, Editura Humanitas
Educaţional, Bucureşti, 2000, p. 119.
30
Alexandru Rosetti, Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, Editura pentru
literatură, Bucureşti, 1968, p. 319-326.

24
 O modalitate de a face accesibilă analiza lexicală este de a stabili o opoziţie între lexic şi
vocabular. Astfel, vocabularul reprezintă o serie de (sub)mulţimi de cuvinte, delimitate din
diferite puncte de vedere din ansamblul lexical al unei limbi. Obiectivele cercetărilor sunt
constituite din vocabulare, indiferent de criteriul delimitării concrete a claselor supuse analizei.
Pentru a obiectiva delimitarea, aceste clase sunt interpretate ca mulţimi sau submulţimi, în sens
strict matematic. De altfel, chiar se aplică cele două criterii de definire a mulţimilor în
matematică: proprietatea comună a termenilor şi enumerarea lor. Criteriul proprietăţii comune
este unul foarte important în analizele lexico-semantice concrete, deoarece se pot admite diferite
posibilităţi de abordare, în funcţie de proprietatea avută în vedere.
Pe bază proprietăţii comune se pot constitui corpusuri sau inventare, iar analiza
lingvistică câştigă astfel obiectivitate.
Terminologia este un câmp de cunoaştere suplimentară, iar termenii sunt unităţi
specializate care aduc cunoştinţe:
1. Din punct de vedere al cunoaşterii, terminologia conţine unităţi specializate care sunt
cognitive şi care formează o parte din cunoştinţele generale.
2. Din punct de vedere al comunicării, terminologia presupune existenţa unor unităţi
lingvistice (nonlingvistice) specializate.
3. Din punct de vedere lingvistic, unităţile cu semnificaţie specializată (vizează
substantivele, adjectivele, verbele) au capacitatea de a face referinţe şi de a categorisi informaţia.
4. Din punct de vedere funcţional, nu toate unităţile de comunicare specializată sunt
relevante. Importanţa unităţii depinde de aria de specializare.31
Unitate lexicală specializată se consideră, orice unitate lexicală cu valoare specifică într-
un domeniu32:
1. În aspect formal e constituită dintr-un lexem (simplu sau complex) format prin derivare
sau compunere, din cel puţin două componente, are statut autonom şi aparţine unui domeniu
specializat.
2. În aspect funcţional este substantiv, adjectiv, verb, adverb.
3. Din punct de vedere semantic, sunt monosemantice sau polisemantice.

31
Eugenia Mincu, Afixoidele in limba română, Centrul Editorial-Poligrafic Medicină al USMF
N.Testemiţanu, Chişinău, 2007, p. 6.
32
Angela Bidu -Vrănceanu (coord.), 2000, p.98.

25
 4. Din punct de vedere pragmatic, respectă principii de utilizare care sunt generate de
următoarele condiţii pragmatice:
a) respectă funcţia de bază a limbajului (comunicarea);
b) presupune atitudinea subiectului faţă de hic şi nunc;
c) ia în considerare aria de utilizatori;
d) acoperă imperativele situaţiilor comunicative;
e) se pretează la felul, la maniera discursului.

1.3. FACTORI DE ORGANIZARE

LEXICALĂ

Lexicul este o mulţime alcătuită din submulţimi variate şi numeroase. Această teză
presupune însă adoptarea unui criteriu sau a unui factor de organizare, ce trebuie respectat cu
stricteţe33. Delimitarea unor ansambluri cuprinzătoare este posibilă în funcţie de cinci factori:
1) Factorul frecvenţă;
2) Factorul stilistico-funcţional;
3) Factorul etimologic;
4) Factorul psihologic;
5) Factorul semantic.
Între mulţimile care sunt delimitate astfel pot apărea interferenţe. De asemenea, în funcţie
de obiectivele analizei, se pot face regrupări în alte submulţimi.

1.3.1. FACTORUL FRECVENŢĂ

Fără a fi posibilă o înregistrare exhaustivă, dicţionarele limbii române înregistrează de la

50.000 până la 150.000 de cuvinte, însă este recunoscut faptul că niciun vorbitor nu utilizează
personal atâtea mii de cuvinte. În medie, fiecare vorbitor foloseşte 4.000 de cuvinte (medie

33
Angela Bidu -Vrănceanu, Narcisa Forăscu, 2006, p. 124.

26
stabilită de Alphonse Juilland, H.P.M. Edwards şi Ileana Juilland, 1965), însă numărul acestora
poate creşte până la 10.000 în funcţie de specialitatea şi gradul său de cultură.34
Stabilirea celor mai frecvente cuvinte necesită respectarea a două condiţii: (1) tratarea
oricărui grup de litere aflat între două spaţii tipografice albe drept cuvânt-text, indiferent de
aspectul morfologic şi numai după aceea analiza rezultatelor pe unităţi lexicale; (2) fixarea
corpusului (corpusul poate fi de întindere diferită: întreaga limbă română contemporană, aspectul
literar al limbii române, o anumită variantă funcţională, un anumit text).
Una dintre cele mai importante analize privind consecinţele frecvenţei asupra importanţei
cuvintelor în limbă este descrierea fondului principal lexical. Al. Graur (1954, 1957) a alcătuit o
listă de 1.419 cuvinte româneşti care s-au menţinut şi au dat naştere altora din cele mai vechi
timpuri până în zilele noastre, asigurând coeziunea şi stabilitatea lexicului. Lista lui Graur
reprezintă nucleul imanent al limbii române, însă ea nu coincide în întregime şi, în mod necesar,
cu lista celor mai uzuale cuvinte de astăzi. Pentru apartenenţa la fondul principal lexical, Al.
Graur a propus cinci criterii obligatorii35:
1. Importanţa noţiunii exprimate de cuvinte, ceea ce face ca ele să fie mult folosite de toţi
vorbitorii. Îndeplinesc această cerinţă cuvintele care desemnează obiecte cu care omul are a face
în permanenţă, caracteristici ale acestor obiecte, acţiuni performate în procesul muncii sau în
viaţa socială, instrumente de muncă, nume de rudenie, părţi ale corpului etc.: câmp, culege,
pâine, floare, rădăcină, masă, pat, scaun, mamă, soră, soţ, gură, inimă, ochi, sânge.
2. Un cuvânt din fondul principal lexical trebuie să fie polisemantic, deoarece un număr mai
mare de sensuri contribuie la o importanţă sporită. De exemplu, casă, ochi, a spune sunt
cuvinte polisemantice, însă a dormi, a plânge, zăpadă, fasole nu sunt cuvinte polisemantice
şi fac parte din fondul principal lexical.
3. Cuvintele din fondul principal lexical au o mare putere de derivare şi compunere, fiind baze
pentru formarea de noi cuvinte. Există însă cuvinte care nu au prea multe derivate (gură,
mamă, picior), dar ele fac parte din fondul principal lexical.
4. O mare parte a cuvintelor care nu au multe derivate intră în expresii şi locuţiuni: a face
gură, în gura mare, gurile Dunării etc.

34
Angela Bidu -Vrânceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela
Pană Dindelegan, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira, 2001, p. 238.
35
Alexandru Graur, 1972, p. 134-140.

27
5. Cuvintele vechi, cu o mare stabilitate intră, de asemenea, în fondul principal lexical. Aceste
cuvinte au diferite origini: latineşti – om, bărbat, femeie, cap, gură, ochi, a vedea, a auzi,
grâu, floare, iarbă, pom, foc, apă, pământ, lună, soare, stea etc.; vechi slave – nevastă,
drag, a iubi, muncă, treabă, vorbă, vreme etc.; maghiare – a cheltui, fel, a făgădui, a
alcătui, oraş etc.; turceşti – duşman, a murdări etc.; greceşti – fasole, folos, a pedepsi etc.
Al. Graur consideră că elementele latine din fondul principal lexical reprezintă 60%, cele
vechi slave 20%, în timp ce elementele maghiare, turceşti şi greceşti se situează fiecare sub
2% din totalul cuvintelor. Criteriile rigide propuse de Al. Graur fac ca lista fondului principal
lexical să conţină sub 1.500 de cuvinte. Dintre acestea, sub aspectul frecvenţei, cel mai bine
reprezentate sunt substantivele (50%), verbele (30%) şi adjectivele (10%).
În lucrarea Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, coordonată de M. Sala
(Editura Ştiinţifică si Enciclopedică, Bucureşti, 1988), importanţa cuvintelor este apreciată după
trei criterii: frecvenţa, puterea de derivare (cuvântul din vocabularul reprezentativ trebuie să aibă
minimum trei derivate) şi bogăţia semantică (cuvântul din vocabularul reprezentativ trebuie să
aibă cinci sensuri, care să nu fie regionale, dialectale sau învechite)36.
Lista alcătuită de M. Sala cuprinde 2.581 de cuvinte, cu peste 80% mai multe cuvinte
decât lista propusă de Al. Graur. Creşterea numărului de cuvinte care aparţin fondului principal
lexical a fost posibilă prin aplicarea a mai puţine criterii şi, mai ales, prin renunţarea la
obligativitatea tuturor criteriilor. Cuvintele care îndeplinesc toate cele trei criterii propuse de M.
Sala sunt foarte puţine: 207. Prin aplicarea flexibilă a celor trei criterii, în vocabularul
reprezentativ al limbilor romanice sunt incluse şi neologisme precum: a asigura, a cerceta,
ştiinţă, a dezvolta, funcţionar, artă, artist, facultate etc.

1.3.2. FACTORUL STILISTICO-FUNCŢIONAL

În comunicarea concretă, alegerea cuvintelor depinde şi de apartenenţa socio-culturală a

vorbitorilor, de profesiunea fiecăruia, de situaţia concretă de comunicare 37. Astfel, alături de
cuvinte cu uz general, se conturează submulţimi lexicale specifice unor profesiuni, ceea ce se

36
M. Sala, Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1988,
p. 120.
37
Angela Bidu -Vrănceanu, Narcisa Forăscu, 2006, p. 57.

28
numeşte lexic specializat sau, în mod concret, terminologii: terminologia medicală, terminologia
ştiinţelor exacte, terminologia lingvisticii etc.
În acest sens, aducem în prim-plan schema propusă de K. Baldinger (1977), care
delimitează următoarele submulţimi38:
 vocabularul cu termeni obligatorii pentru orice variantă a limbii – vocabularul
fundamental,
 vocabularul caracteristic nivelului mediu de cultură – limba literară standard (cu
excepţia limbajului artistic şi a celui ştiinţific),
 vocabularul specific ştiinţei şi tehnicii – limbajele specializate (terminologiile).
Delimitarea submulţimilor în funcţie de factorul stilistico-funcţional nu se poate face
integral şi multe cuvinte pot fi repartizate în mai multe submulţimi 39. Din această cauză,
submulţimile delimitate conform factorului stilistico-funcţional au importanţă generală sau
preliminară în cercetarea lexicală.

1.3.3. FACTORUL ETIMOLOGIC

Un aspect care a suscitat interesul în studiul lexicului românei contemporane este geneza
derivatelor şi a compuselor şi coeziunea unităţilor lexicale care aparţin unei familii de cuvinte.
Coteanu (1985) se opreşte asupra familiei lexicale a lui car: căroi, căran, căruţ, căruţă,
cărucior, căruţaş etc. Dacă admitem că verbul a căra provine din car + -a, atunci familia se
îmbogăţeşte nu doar cu acest verb, ci şi cu alte derivate: cărat, cărătură, cărăuş, cărăuşie etc.
Legătura dintre aceste cuvinte poate fi reprezentată astfel: car → căran, căruţ, căroi; căruţ →
căruţaş, căruţă, cărucior; (a) căra → cărătură, cărăuş; cărăuş → cărăuşie, (a) cărăuşi etc.
Ilustrăm astfel, dezvoltarea într-o subfamilie a termenilor formaţi din a căra, el însuşi derivat. Pe
de altă parte, a încărca, a descărca sau cărare, cărăruşă, cărăruie, deşi sunt foarte apropiate de
car, nu fac parte din familia lexicală a acestuia, având altă origine. Nici carosabil nu face parte
din familia lexicală a lui car, decât prin sentimentul etimologic al unor vorbitori care nu cunosc
originea istorică a acestor cuvinte sau nu au pregătire lingvistică.

38
K. Baldinger, Vers une sémantique moderne, Editura Klincksieck, Paris, 1984, p. 135.
39
Angela Bidu -Vrănceanu, Narcisa Forăscu, 2006, p. 114.

29
 Acestui sentiment i se datorează etimologia populară, modificare greşită a cuvintelor mai
puţin cunoscute de unii vorbitori care le introduc în familia lexicală cea mai plauzibilă pentru ei.
Factorul etimologic, în accepţia lui restrânsă de totalitate a procedeelor de formare a
derivatelor şi compuselor, acţionează puternic în româna actuală, fiind egal în linii mari cu
procedeele sau cu sistemul de formare a cuvintelor.

1.3.4. FACTORUL PSIHOLOGIC

Acest factor interesează mai ales sub aspectul organizării vocabularului fiecărui vorbitor,
vocabular care se constituie dintr-o parte activă şi una pasivă. Vocabularul activ este format din
cuvintele întrebuinţate efectiv în toate împrejurările în care un vorbitor construieşte şi exprimă
mesaje, iar vocabularul pasiv este format din cuvinte cunoscute sau recunoscute de vorbitor, dar
neîntrebuinţate.
O parte din vocabularul activ se regăseşte la toţi vorbitorii şi este egală cu cele mai
frecvente cuvinte, cele care asigură comunicarea şi înţelegerea40. O altă parte variază în funcţie
de profesiune şi de alte aspecte socio-culturale, manifestate diferit de la un individ la altul.
În vocabularul pasiv, există o zonă mai apropiată de cea activă care cuprinde cuvinte
recunsocute şi înţelese de mai mulţi vorbitori41. Aici se plasează aşa-numitele disponibilităţi
lexicale, cuvinte care pot trece în zona activă a vocabularului în funcţie de diferite aspecte ale
comunicării42. Tot în vocabularul pasiv intră, în funcţie de vorbitori, cuvinte din alte
terminologii, decât cele cu care operează în mod obişnuit. La marginea extremă a vocabularului
pasiv se întâlnesc cuvintele cu frecvenţă zero, neîntrebuinţate, dar înregistrate de unele scrieri:
meterhanea (muzică turcească în care predominau tobele), meremetisi (a repara, a pune în
ordine), bulucbaşă (comandantul unei unităţi militare de mercenari) etc.
Pentru a ilustra cum acţionează ca factor de organizare lexicală, se pot reţine două aspecte
principale: transferul material şi transferul de semnificaţie. Ambele duc la o adevărată reţea de
asocieri, evocări prin asemănare sau diferenţiere, astfel încât, pornind de la un termen oarecare,
se poate construi schema principalelor relaţii, care pot varia în funcţie de vorbitori.

40
Angela Bidu -Vrănceanu (coord), 2000, p. 143.
41
Ibidem.
42
Liviu Groza, 2004, p. 78.

30
 Spre exemplu, cuvântul lapte poate intra într-o serie de asocieri privind expresia
materială, dintre care unele sunt motivate: lăptic, lăptuţ, lăptişor, lăptar, lăptos etc., iar altele nu
au nicio motivare lingvistică strictă, dar reprezintă relaţii posibile în funcţie de diferite asocieri
ale vorbitorilor: laptele cucului, lapte de var etc. Sub aspectul conţinutului semantic, se poate
porni de la definirea valorii denotative a lui lapte prin patru caracteristici: „lichid” + „produs
natural” + „de culoare albă” + „comestibil”. Pe bază factorului psihologic, se pot face asocieri
diverse pornind de la fiecare dintre cele patru caracteristici. Astfel, trăsăturile „lichid” şi „de
culoare albă” pot fi asociate cu „produs vegetal”, stabilindu-se o relaţie cu laptele cucului. Dacă
se elimină trăsăturile „produs natural” şi „comestibil”, se pot face asocieri cu lapte de var.

1.3.5. FACTORUL SEMANTIC

Ca înţeles al comunicării realizate prin mijloace verbale, semantica este şi ea un factor de

organizare lexicală, deoarece înţelesul comunicării priveşte şi părţile acestora, între care
cuvintele figurează pe primul loc.43 În funcţie de metodele utilizate în analiză, se pune accent fie
pe relaţia dintre semne şi referenţi, fie pe relaţia dintre sensul semnelor. Această din urmă
orientare are în vedere atât relaţiile paradigmatice sau invariantele semantice, puse în evidenţă de
analiza semică (componenţială), cât şi relaţiile sintagmatice privind actualizarea discursivă, puse
în evidenţă de analiza contextuală (combinatorie).
Complexitatea problemelor semantice justifică delimitarea unor submulţimi variate, cu
sfere de cuprindere diferite.44 Cea mai cuprinzătoare clasificare delimitează cuvintele pline,
denominative (substantive, adjective, verbe, adverbe) care denumesc obiecte fizice, fenomene,
activităţi, însuşiri etc. şi cuvintele goale, care nu indică ceva anume, nu au valoare denotativă, ci
asigură (cu excepţia interjecţiilor) combinarea celor din prima categorie în propoziţii, fraze,
enunţuri. Această clasificare implică şi delimitarea unor categorii care nu sunt semantice – părţile
de vorbire – şi semnalează importanţa combinării cuvintelor pentru a realiza comunicarea.
Concluzia pe care o formulăm, se referă la faptul că analiza şi gruparea în submulţimi priveşte
numai cuvintele pline, iar clasele se alcătuiesc numai în limitele unei singure părţi de vorbire.

43
Angela Bidu –Vrănceanu, Narcisa Forăscu, 2006, p. 150.
44
Theodor Hristea, 1980, p. 72-95.

31
 CAPITOLUL al II -lea
FACTORUL SEMANTIC

2.1. NIVELUL LEXICO-SEMANTIC DE CONSTRUIRE A

MESAJULUI

Studiul lexicului merită o atenţie mult mai mare decât i se acordă în momentul de faţă din
câteva motive fundamentale. Cel dintâi, se referă la faptul că bogăţia unei limbi este dată, în
primul rând, de bogăţia şi de varietatea vocabularului ei, teză unanim acceptată atât în lingvistica
generală, cât şi în cea românească. În al doilea rând, se admite (iarăşi îndeobşte) că schimbările
care au loc în societate, precum şi spectaculoasele progrese ale ştiinţei şi tehnicii contemporane
se reflectă, în primul rând şi, nemijlocit în vocabular, considerat, pe bună dreptate, ca fiind
compartimentul limbii cel mai labil şi mai deschis influenţelor din afară. Legătura dintre istoria
lexicului şi istoria societăţii este atât de strânsă şi de evidentă, încât celebrul lingvist francez
Antoine Meillet se considera pe deplin îndreptăţit să afirme că “orice vocabular exprimă, de fapt,
o civilizaţie”45. De aici, rezultă necesitatea de a-l studia cât mai temeinic şi, ori de câte ori este
posibil, în indisolubilă legătură cu prefacerile de diverse naturi care au loc în viaţa materială şi
spirituală a unei anumite colectivităţi lingvistice.
Relaţia existentă între dezvoltarea vocabularului şi a societăţii este puternic subliniată şi
de alţi lingvişti (români sau străini). Unii dintre aceştia consideră că lexicologia are chiar o
situaţie specială în sensul că ocupă un loc particular între lingvistică şi sociologie. De exemplu,
Georges Matoré, care defineşte lexicologia ca „o disciplină sociologică”46 şi care, asemenea lui
A. Meillet, consideră că vocabularul este „expresia societăţii”47, ceea ce înseamnă că acesta
reflectă un anumit stadiu de civilizaţie, şi că progresul lui e determinat în special de factori
extralingvistici.
Un alt motiv pentru care e necesar să acordăm mai multă atenţie studierii vocabularului
este de natură stilistică. Precum se ştie, lexicul este aspectul cel mai specific al fiecărui stil

45
Angela Bidu -Vrănceanu (coord.), 2000, p. 67.
46
Georges Matore, La méthode en lexicologie, Paris, 1953, p. 50.
4745
Idem, p. 62.

32
funcţional (beletristic, ştiinţific, administrativ şi publicistic). De aici, se înţelege că deosebirile
dintre stilurile amintite (privite ca variante funcţionale ale limbii literare) se reduc, în primul
rând, la deosebiri de vocabular şi de frazeologie (adică îmbinări de cuvinte cu caracter constant,
mai mult sau mai puţin sudate ori închegate).
Îmbogăţirea şi perfecţionarea vocabularului constituie un lucru mult mai greu de realizat
decât însuşirea regulilor gramaticale ale limbii materne. Este unanim admis că, încă de la vârsta
preşcolară, copilul stăpâneşte, în linii mari, sistemul gramatical al limbii pe care o vorbeşte, însă
achiziţionarea de noi cuvinte şi folosirea lor corectă rămân un deziderat permanent de-a lungul
întregii sale vieţi. Nici aşa-zisa optimizare a comunicării (despre care se vorbeşte atât de mult în
ultima vreme) nu e posibilă fără un vocabular bogat şi corect întrebuinţat. Având în vedere, că
greşelile de ordin lexical sunt numeroase şi, în general, mai grave decât cele de natură
gramaticală, se impune ca şi din acest punct de vedere studiul vocabularului să fie extins şi
aprofundat48.
Necesitatea cunoaşterii sensului corect al cuvintelor şi a folosirii adecvate a cuvintelor în
context este primordial. Foarte multe greşeli apar tocmai din insuficientă cunoaştere a sensului
neologismelor. Se produc multe confuzii din această cauză. Spre exemplu, cuvântul fortuit, care
provine din latinescul fortuitus, dar care a pătruns în limba română prin filiera franceză, are
sensul următor: hazardat, întâmplător, neprevăzut, neşteptat, inopinat, accidental, ocazional etc.
Toate aceste cuvinte reprezintă o adevărată suită de sinonime. Din păcate, unii vorbitori folosesc
cuvântul fortuit cu sensul de forţat, impus, obligat, silit, ceea ce duce la o greşeală de natură
semantică în exprimare.
Există şi alte tipuri de greşeli determinate de folosirea incorectă a altor neologisme. Spre
exemplu, cuvântul doleanţă are sensul corect de plângere, iar unii îl folosesc incorect ca sinonim
al lui dorinţă. Adjectivul salutar are sensul de salvare, mântuire, scăpare de primejdie. În
schimb, unii îl folosesc cu sens greşit, fiind confundat cu un derivat de la substantivul salut.
Substantivul solicitudine, care înseamnă grijă, atenţie, este folosit impropriu cu sensul de
solicitare, cerinţă. Adjectivul inextricabil, care înseamnă imposibil de descurcat, foarte
complicat, este folosit incorect cu sensul de ceea ce nu poate fi stricat.

Mioara Avram, Cuvânt înainte la Formarea cuvintelor în limba română, vol. I, Editura Academiei,
48

Bucureşti, 1970, p. 5.

33
 Vocabularul (sau lexicul) unei limbi reprezintă totalitatea cuvintelor din acea limbă. În
cazul celor mai bogate limbi moderne dimensiunea vocabularului poate atinge câteva sute de mii
de cuvinte, dacă se includ termenii tehnici, regionalismele, toponimele etc. Fondul principal,
compus din acele cuvinte înţelese şi folosite frecvent de vorbitori, se numeşte vocabularul de
bază sau fundamental al limbii. Restul cuvintelor formează vocabularul secundar.
Vocabularul unui vorbitor este o mică parte vocabularului limbii respective, compusă din
acele cuvinte pe care le cunoaşte vorbitorul. Dimensiunea acestui vocabular diferă semnificativ
între diversele categorii de vorbitori şi depinde de nivelul de educaţie şi de inteligenţă al
acestora. În funcţie de gradul de utilizare, vocabularul oricărui vorbitor se divide în două părţi:
 vocabularul activ, care se compune din cuvintele folosite, efectiv, de vorbitor în
exprimare;
 vocabularul pasiv, cuprinzând cuvintele pe care vorbitorul le înţelege, dar nu le foloseşte
decât accidental.
De exemplu, lingvistul David Crystal a estimat că, în limba engleză, absolvenţii
instituţiilor de studii superioare au în medie un vocabular activ de aproximativ 60.000 de cuvinte
şi unul pasiv de încă 75.000 de cuvinte.49
Lexicologia este ştiinţa care se ocupă cu studierea vocabularului, lexicului. 50 Ferdinand
de Saussure vorbeşte despre lexicologie sau ştiinţa cuvintelor înainte de a preciza că lexicologia
studiază cuvintele aşa cum sunt ele înregistrate în dicţionar.51
Există o lexicologie sincronică sau descriptivă, care studiază vocabularul unei limbi la un
moment dat al existenţei ei (de obicei momentul actual) şi o lexicologie diacronică sau istorică,
a cărei obiect de cercetare îl constituie istoria sau dezvoltarea vocabularului de-a lungul timpului
şi în strânsă legătură cu evoluţia societăţii umane.
Majoritatea cercetătorilor concep lexicologia într-un sens foarte larg, înglobând în ea tot
ce ţine de studiul cuvântului şi a vocabularului ca parte integrantă a unei limbi. Există însă şi alţii
care o separă de semantică şi de etimologie (interesată de originea şi evoluţia cuvintelor), apoi de
formarea cuvintelor, de frazeologie şi, desigur, de lexicografie (care e mai veche decât
lexicologia propriu-zisă, fiindcă începuturile ei rudimentare datează încă din antichitate).

49
David Crystal , Cambridge Encyclopedia of the English Language, Cambridge University Press, 2003,
p. 76.
50
Alexandru Graur (coord.), 1972, p. 119.
51
Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique générale, p. 185 – 186.

34
 Deşi putem admite că lexicografia este o ramură a lexicologiei (considerată în sensul cel
mai larg cu putinţă), ea nu trebuie în niciun caz confundată cu aceasta din urmă, care e o
disciplină lingvistică, în primul rând, teoretică. Spre deosebire de lexicologie, lexicografia
stabileşte principiile şi metodele de întocmire a dicţionarelor (monolingve, bilingve, explicative,
etimologice, enciclopedice, ortografice ş.a.m.d).52 Prin lexicografie nu se înţelege însă numai
tehnica de alcătuire a dicţionarelor, deşi acest sens este, desigur, primordial şi se suprapune, în
ultimă analiză, peste cel (mai puţin explicit) de ramură a lexicologiei aplicate. Prin acelaşi
termen mai desemnăm, adeseori, totalitatea dicţionarelor de care dispune o limbă oarecare (de
obicei într-o epocă precis determinată). Din acest punct de vedere, vorbim, spre exemplu, de
lexicografia românească din epoca actuală sau din perioada cuprinsă între cele două războaie
mondiale.
Semantica (din limba greacă: σημαντικός, semantikós = semnificaţie, înţeles) este o
ramură a lingvisticii care studiază sensul cuvintelor, având ca scop să clarifice, în ce măsură,
sensul şi semnificaţia noţiunilor complexe pot fi derivate din simbolurile cele mai simple ale
limbajului, sprijinindu-se pe regulile sintaxei, fără a se identifica însă cu aceasta. Între semantică
şi sintaxă există acelaşi raport ca între fond şi formă. Pentru teoria formală a semnificaţiei în
logică şi informatică se folosesc termenii de "Semantică formală" sau "Semantica limbajului de
programare".
Ramură a lingvisticii, care se ocupă cu studiul semnificaţiei cuvintelor şi frazelor,
semantica se întreabă cum putem utiliza limbajul pentru a exprima diverse lucruri despre lumea
reală şi cum semnificaţia expresiilor lingvistice poate reflecta gândurile oamenilor. Cunoaşterea
semantică este structurală; sensul unei fraze se bazează pe sensul cuvintelor pe care le conţine şi
pe ordinea acestora în cadrul frazei. De exemplu, propoziţiile : „Profesorii iubesc copiii” şi
„Copiii iubesc profesorii”, se referă amândouă la oameni care iubesc alţi oameni, dar datorită
topicii, au sensuri diferite.
Deşi, cercetarea semnificaţiei expresiilor verbale are o lungă tradiţie în filozofie,
semantica (denumită înainte şi Semasiologie) s-a dezvoltat ca ramură de sine stătătoare a
lingvisticii abia în secolul al XX-lea. Termenul de "semantică", deja introdus în literatura de
specialitate de către Michel Bréal în 1883, a fost folosit în înţelesul actual începând cu lucrările
lui Charles William Morris. În cadrul semanticei, el a cercetat în special relaţiile dintre semnele
52
Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicţionar universal al
limbii române, Editura Litera Internaţional, Bucureşti - Chişinău, 2007, p. 76.

35
verbale şi ceea ce este înţeles prin ele, deosebind-o de sintaxă, care studiază relaţiile semnelor
între ele, şi de Pragmatică, care se ocupă cu studiul relaţiilor dintre semne şi utilizatorul lor.
Lingvistica structuralistă a preluat această diferenţiere şi a dezvoltat mai departe studiul
semnificaţiei simbolurilor verbale. În cadrul semanticei, studiul semnificaţiei cuvintelor se
numeşte Semasiologie, iar studiul denumirilor, Onomasiologie.53
Gottlob Frege face deosebirea între:
 Sens (germ.: Sinn sau Bezeichnetes, engl.: sense), care se referă la relaţiile între semnele,
cuvintele şi propoziţiunile specifice unei limbi.
 Semnificaţie (germ.: Bedeutung, engl.: reference), care se referă la relaţia dintre semne şi
lumea existentă.
O preocupare importantă, tradiţională a semanticii o constituie transformarea în formule
logice a exprimărilor naturale într-o anumită limbă, metodă care a fost dezvoltată de Richard
Montague.
Spre deosebire de fonetică, morfologie şi sintaxă, obiectul de studiu al semanticii nu are un
substrat material dat, de aceea este lipsită de posibilitatea unei verificări nemijlocite a afirmaţiilor
teoretice. O semnificaţie nu poate fi oferită direct, ea rezultă de regulă dintr-o parafrază, la rândul
ei compusă din cuvinte, al căror sens necesită mai departe o explicaţie, ceea ce conduce la un
cerc vicios.
Se pot deosebi mai multe domenii de cercetare ale semanticei:
 Semantica lexicală are ca obiect studiul semnificaţiei cuvintelor şi al structurii interne a
vocabularului în întregime.
 Semantica propoziţională cercetează felul în care, din sensul fiecărui cuvânt în parte
rezultă unităţi sintactice mari (fraze) cu semnificaţie proprie.
 Semantica textelor analizează combinaţia propoziţiilor reale sau ipotetice, din care rezultă
o descriere, o naraţiune sau o argumentaţie coerentă.
 Semantica discursivă are ca obiect studiul exprimărilor diverselor persoane, care se
găsesc angajate într-o discuţie, convorbire banală sau într-o dispută ştiinţifică.
Alte domenii ale semanticei, ţinând seama de relaţiile între limbă şi gândire, respectiv între
limbă şi lumea existentă:

53
Sebastian Löbner, Semantik: Eine Einführung, Berlin, 2003, p. 89.

36
  Semnificaţie cognitivă se referă la relaţia dintre limbă şi gândire. O exprimare verbală
poate fi înţeleasă doar, în măsura în care ea reconstruieşte structura gândirii celui ce o
exprimă.
 Semnificaţia informaţională, denumită şi teorie referenţială, conform căreia rolul
principal îl joacă relaţia dintre limbaj - descompus în unităţi informaţionale - şi persoana
referentă.
 Semnificaţia pragmatică studiază relaţiile între sensul lingvistic al unei exprimări şi un
anumit context situaţional.

2.2. CLASIFICAREA CUVINTELOR DUPĂ SENS

După ce am arătat, în ce rezidă importanţa studiului vocabularului sunt necesare câteva

precizări în legătură cu unitatea de bază a lexicului, care este cuvântul. Conform celei mai
cunoscute dintre numeroasele definiţii care s-au dat acestui concept, el reprezintă asocierea
unuia sau mai multor sensuri cu un complex sau înveliş sonor susceptibil de o întrebuinţare
gramaticală în procesul comunicării54. Ca unitate lexicală între o formă sonoră, acustică sau
materială şi un conţinut semantic (redus uneori la un singur sens), cuvântul este constituit nu
numai din aşa-zisa’’ formă -tip” (pe care o găsim inserată în dicţionare), ci din toate formele lui
gramaticale sau flexionare. Aceasta înseamnă, că orice cuvânt flexibil reprezintă o unitate într-o
diversitate de forme sau aspecte gramaticale. Recurgând la un exemplu, vom spune că fac, faci,
facem, făcui, făcea, făcurăm, făcuseră, făcut şi altele sunt toate forme flexionare, şi deci realizări
concrete ale aceluiaşi cuvânt abstract, care este verbul a face. Numeroasele sensuri ale verbului
în discuţie nu constituie nici ele un cuvânt separat, ci toate alcătuiesc conţinutul semantic al
acestui verb, considerat o singură unitate şi din acest punct de vedere. Concepând cuvântul în
felul acesta, înseamnă că nu putem încadra în aceeaşi unitate lexicală forme flexionare care au
fost, cândva, în raport de variaţie liberă, dar s-au specializat, în cele din urmă, pentru exprimarea
anumitor sensuri lexicale. Astfel, în limba română actuală, se spune exclusiv : Acord atenţie
cuiva, dar Acordez un instrument muzical, deşi forma de infinitiv a celor două verbe este
aceeaşi, şi anume acorda (din fr. accorder, it. accordare). Tot aşa, faţă de unicul singular raport,
formele de plural rapoarte şi raporturi înseamnă, „prima referate, comunicări, dări de seamă”,
54
Theodor Hristea, Sinteze de limba română , Editura Albatros, Bucureşti, 1984, p. 8.

37
iar a doua „relaţii, legături”. În momentul în care o formă flexionară s-a specializat pentru
exprimarea unui anumit sens al cuvântului polisemantic, unitatea lexicală iniţială s-a scindat în
două sau chiar trei cuvinte diferite, care trebuie considerate omonime parţiale (de exemplu
capete, capi şi capuri sau coarne, corni şi cornuri).
Este greşit să vedem în cap, corn, pas şi altele, substantive cu două sau trei forme de
plural şi să le punem alături de coperte – coperţi, ţărance – ţărănci sau îngheţate – îngheţăţi,
care nu se deosebesc câtuşi de puţin din punctul de vedere al sensului. De altfel, uneori chiar
etimologia directă sau imediată a unora dintre aceste cuvinte e diferită, ceea ce e un motiv în plus
să fie separate în dicţionare şi interpretate ca omonime parţiale. Cap (cu sensul de
„promontoriu”) provine din franceză (cap) şi tot din această limbă l-am primit pe pas cu sensul
de „trecătoare”, în timp ce cap (pl. capete) şi pas (pl. paşi) sunt moştenite din limba latină. O
diferenţă clară trebuie făcută şi între a turna (apă, vin etc.) şi a turna (un film), a căror formă
corectă, la persoana a III-a singular şi plural, este toarnă şi, respectiv, turnează.55
Componente de bază ale limbii, cuvintele, unităţi biplane, sunt compatibile cu variate
modalităţi de clasificare. Repartizarea în clase a cuvintelor unei limbi depinde, în primul rând, de
faptul că operaţia ia în considerare cuvântul în integritatea sa semiotică, ca unitate biplană, sau îl
abordeaza unilateral, din perspectiva uneia dintre cele două componente asociate în procesul
comunicativ. În ambele situaţii, se pot opera diverse clasificări în funcţie de criteriul / criteriile
adoptate(e)56.
Din perspectiva componentei fonice, cuvintele pot fi grupate ţinând seama de numărul
unităţilor componente, de numărul de silabe, de poziţia accentului etc.; din punctul de vedere al
sensului clasificarea poate fi realizată, având în vedere numărul de sensuri (monosemantice şi
polisemantice), particularităţi ale sensului (sinonime, antonime, paronime, nume de persoane, de
meserii etc.).
Ca unităţi semnificative, cuvintele pot fi supuse clasificării din perspectiva comunicării:
sub aspectul posibilităţilor de asociere, al modului de participare la alcătuirea enunţului, dar şi în
raport cu condiţiile în care se realizează comunicarea, cu registrul în care se scriu la nivelul

55
Mioara Avram, Mijloace morfologice de diferenţiere lexicală în limba română, Editura Academiei,
Bucureşti , 1958,  pp. 315-337.
56
Valeria Guţu Romalo (coord.), Gramatica limbii române, I Cuvântul, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2005, p. 37.

38
variantei literare (standard, a celei oficiale, solemne sau familiar, colocviale sau tehnico-
profesionale) sau al ipostazelor neliterare, argotice sau dialectale.
Partiţia care are în vedere modul specific de integrare a cuvintelor în structura enunţului
conduce la organizarea lor în clase lexico-gramaticale: unităţi lexicale (cuvinte şi locuţiuni) ale
unei limbi date se grupează în clase în virtutea unor particularităţi comune şi / sau specific de
asociere în procesul de comunicare.
Cuvântul are un statut privilegiat, în măsura în care, aparţine atât sistemului (în calitatea
sa de „semn lingvistic” stabil), cât şi comunicării ( ca parte a enunţului-text, rezultat al actului
enunţiativ).
Ca parte a sistemului, în virtutea complexităţii specifice, cuvântul este implicat în diverse
subsisteme configurate prin variatele tipuri de opoziţii 57. Ca unitate lexicală, aparţine
vocabularului şi funcţionează în virtutea complexelor, relaţii care organizează această parte a
limbii58. Orice cuvânt se situează în raport cu celelalte prin particularităţi privind posibilităţile de
asociere, ceea ce îl implică în organizarea gramaticală a limbii. Unitatea lingvistică „cuvânt”
aparţine, în egală măsură, lexicului şi gramaticii.
Spre deosebire de cuvânt, enunţul (ca realizare concretă), în calitatea sa de „produs"
circumstanţial determinat al performanţei lingvistice, nu aparţine sistemului, de care este însă
dublu dependent: prin obligativitatea prezenţei cuvintelor, a unităţilor lexicale (realizarea
oricărui act comunicativ este condiţionată de utilizarea cuvintelor, în situaţii speciale, măcar a
unui cuvânt), dar şi prin determinările de organizare (generatoare şi ele de informaţie) impuse de
sistem.
Deşi, ca realitate a limbii, cuvântul se impune cu evidenţa intuiţiei oricărui vorbitor al
unei limbi, conceptualizarea lui se revelă - şi istoria limbii o dovedeşte cu prisosinţă – a fi dintre
cele mai dificile. În cazul cuvântului, dificultatea principală derivă din confruntarea cu textul,
care scoate în evidenţă dinamica sistemului lingvistic.
Ca realitate a limbii, specificitatea cuvântului, unitate biplană, presupune identificarea lui
în raport cu alte entităţi lingvistice care satisfac condiţia de semn lingvistic, stabilirea
deosebirilor faţă de morfem şi enunţ.
Diversele încercări de definire a cuvântului scot în evidenţă particularitatea de entitate
biplană, în calitatea sa, de semn lingvistic, cuvântul asociază un semnificant (o componentă
57
Idem, p. 7.
58
Valeria Guţu Romalo, op. cit., p. 8.

39
fonică) cu un semnificant (reprezentat printr-o anumită informaţie), ceea ce îl situează în
categoria elementelor care fac posibilă comunicarea.
Delimitarea cuvântului, în raport cu alte entităţi ale limbii care satisfac această condiţie
invocă particularităţi privind unitatea şi autonomia relativă a unităţilor lingvistice care i se
subordonează.
Caracterul unitar se manifestă – în mod diferit - la nivelul celor două planuri. Sub
aspectul semnificantului, afirmarea caracterului unitar are în vedere un anumit grad de fixitate:
component “fizică”, materială a unui anumit cuvânt este reprezentată de un element sau o
secvenţă fonică, obligatoriu aceeaşi, ceea ce presupune asocierea, în aceeasi ordine de
succesiune, a aceloraşi unităţi fonice (comp., de pildă, car şi rac, mozaic şi mosaic), condiţie
satisfăcută numai in cazul cuvintelor flexibile.59
Caracterul autonom al cuvântului se manifestă în mobilitate, în capacitatea de deplasare a
acestei unităţi a limbii în interiorul organizării “semnului extins” reprezentat prin enunţ.
Sensul unui cuvânt este dat de context, deoarece, considerat izolat, cuvântul poate avea
mai multe sensuri, dar într-un context anumit, acesta are o singura semnificaţie.
În cadrul constituirii mesajului, un rol important îl are cunoaşterea sensurilor termenilor
lexicali care sunt folosiţi în formularea enunţurilor.
Din punct de vedere semantic, cuvintele se împart în urmatoarele categorii:
- cuvinte monosemantice;
- cuvinte polisemantice;
- sinonime;
- antonime ;
- omonime ;
- paronime.

2.2.1. Cuvintele monosemantice

Angela Bidu -Vrănceanu, Narcisa Forăscu, Cuvinte şi sensuri, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
59

Bucureşti, 1988, p. 123.

40
 Cuvintele monosemantice sunt cuvintele care au un singur sens (şi, de regulă, realizează
o singură semnificaţie)60. De obicei, cuvintele monosemantice le întâlnim în limbajul tehnic şi
ştiinţific. Ele au înţeles unic: termenii de specialitate, zilele săptămânii, lunile anului, numeralele
etc. (ipotenuză, catetă, cernoziom, luni, marţi, săptămână, ianuarie, doi etc.).
Exemple:
 - în chimie: oxizi, acizi, valenţă;
 - lingvistică: vocală, consoană, silabă, diftong, diateză.

2.2.2. CUVINTELE POLISEMANTICE

În mod obişnuit, un cuvânt are mai multe sensuri, iar, uneori, chiar foarte multe, cum se
întâmplă, spre exemplu, cu substantivele cap, carte, mână etc. sau cu verbele a face, a fi, a lua şi
altele. Când aceluiaşi înveliş ori complex sonor i se asociază un număr de două sau mai multe
sensuri, avem de-a face cu fenomenul cunoscut sub numele de polisemie sau polisemantism61.
Deşi, cuvântul izolat se prezintă, în genere, ca purtător de mai multe sensuri, în context el are un
singur înţeles lexical, pus în valoare de relaţiile lui cu celelalte cuvinte. Astfel, în următoarea
frază din opera lui Creangă, cuvântul carte înseamnă exclusiv “scrisoare” sau “epistolă”, nu şi
“ton”, “volum”: Împăratul… căzând în zăcare, a scris carte fratine-său, craiului, să-l trimită
grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoţi.
Când numărul sensurilor pe care îl are un cuvânt polisemantic este exagerat de mare,
avem de-a face cu fenomenul cunoscut sub numele de pletora semantic ( verbului a face i se dau
în DEX cel puţin 20 de sensuri mai importante). Oricât de numeroase ar fi sensurile unui cuvânt
polisemantic, ele sunt întotdeauna mai mult sau mai puţin înrudite sau apropiate, deci au unele
elemente comune, ceea ce nu se întâmplă în cazul cuvintelor omonime, care sunt în totalitate
diferite ca sens.
Despre polisemie, se poate spune, că e o noţiune pur sincronică, dar care se explică
istoric sau diacronic şi aceasta fiindcă diversele cuvinte se pot îmbogăţi cu noi sensuri, fără a

60
Gabriela Pană - Dindelegan, 2003, p. 115.
Theodor Hristea (coord.), Sinteze de limba română, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
61

Gabriela Pană - Dindelegan, 2003, p. 115.

Theodor Hristea (coord.), Sinteze de limba română, Editura Didactică şi Pedagogică,, 1984, p. 18.

41
pierde sensul lor iniţial sau primordial.62 Pentru a dovedi că relaţiile de înrudire şi, îndeosebi
dinamica sensurilor unui cuvânt, ni se dezvăluie numai la o analiză istorică sau diacronică, vom
recurge la explicarea felului în care cuvântul masă a devenit polisemantic. Sensul originar şi
concret al acestui substantiv este cel de “mobilă formată dintr-o placă orizontală, sprijinită pe
unul sau mai multe picioare”. Întrucât pe această mobilă se asează mâncarea sau alimentele şi tot
pe ea se mănâncă efectiv, la un moment dat , a început să se vorbească despre ora mesei, adică
ora când ne strângem în jurul mesei pentru a mânca. Printr-o extensiune uşor de înţeles, masă , a
ajuns să denumească chiar “mâncarea”. Cu acest sens, cuvântul se foloseşte într-un context ca:
Seara , masa noastră trebuie să fie cât mai frugală. Printr-o nouă deplasare şi lărgire de sens,
masa a început să denumească chiar prânzul, cina, micul dejun (de obicei împreună cu un
determinant: masa de prânz, masa de seară, masa de dimineaţă). În felul acesta s-a putut naşte şi
expresia a lua masa, adică a mânca. În exemplul de mai sus, masă, a devenit nu numai un
cuvânt polisemantic, cu o structura semantică foarte complexă, ci şi unul cu o frazeologie bogată,
fiindcă intră ca element constituent în componenţa multor locuţiuni şi expresii.
Cuvintele polisemantice sunt cuvintele care au mai multe sensuri, în funcţie de contextul
în care sunt folosite.
Exemplu: “limbă”:
 organ musculos din cavitatea bucală care ajută la masticare şi la articularea cuvintelor;
 grai, vorbire;
 obiect folosit pentru încălţarea pantofilor;
 parte componentă a pantofilor;
 tijă metalică ce indica ora pe cadranul ceasului;
 prizonier de război.
Polisemia reprezintă capacitatea majorităţii cuvintelor dintr-o limbă naturală de a avea
mai multe sensuri. Studiile au arătat că aproximativ 80% din lexicul activ al unei limbi este
polisemantic. De altfel, între polisemie şi frecvenţa cuvintelor se stabileşte un raport direct: cu
cât o unitate este mai frecventă, cu atât are mai multe sensuri diferite 63. Polisemia este redată în
dicţionare prin înregistrarea sensurilor sub cifre sau semne grafice diferite, dar în limitele

62
Adriana Stoichiţoiu - Ichim , Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influenţe,
creativitate, Editura ALL Educaţional, Bucureşti, 2001, p. 43.
63
Gheorghe P. Bănică , Marin Z. Mocanu, Limba română contemporană. Vocabularul, Editura
Paradigme, Piteşti, 2005, p. 45.

42
aceluiaşi articol de dicţionar (cuvânt-titlu). Dezambiguizarea sensurilor cuvintelor polisemantice
şi delimitarea contextelor specifice au un rol important în analiza lingvistică.
Stabilirea unor seme comune poate fi mai mult sau mai puţin evidentă în cazul
polisemiei, însă ea nu este posibilă în cazul omonimiei. Spre exemplu, verbul a afecta are
următoarele sensuri între care se stabileşte o legătură prin componenta psihologică care se
regăseşte în fiecare sens:
1. „a mâhni, a întrista” (Supărarea l-a afectat.),
2. „a simula o stare sufletească” (Pare să afecteze tristeţe.),
3. a suferi efectele materiale ale unei stări negative” (Valurile seismice au afectat
insulele Java.).
Acest verb nu are niciun sem comun cu omonimul a afecta „a destina o sumă de bani cu
un scop anume”.
Cercetătorii au propus o serie de criterii pentru a diferenţia sensurile unui cuvânt
polisemantic. O distincţie importantă priveşte denotaţia şi conotaţia unui cuvânt. Denotaţia este
una singură şi asigură echilibrul cuvântului polisemantic, conotaţiile sunt diverse, eterogene şi se
pot defini clar numai în opoziţie cu denotaţia, prin negarea ei (tot ce nu e denotaţie e conotaţie).
Denotaţia este partea reprezentativă a laturii semnificat a cuvântului, care poate fi
definită în mai multe feluri64:
a) este sensul conceptual sau cognitiv al unui cuvânt, pur intelectual, fundamental şi relativ
stabil. Reuneşte elemente semantice non-subiective, analizabile, în afara unui context, a
unui discurs sau a unei enunţări. De exemplu, roşu are denotaţia „culoare a spectrului
solar, plasată între anumite ‚lungimi de undă”, iar leu are denotaţia „mamifer din familia
felinelor, cu talie şi greutate corporală mare, cu gheare retractile ş.a.”. Se observă, că
denotaţia este legată direct, nemediat de realitatea extra-lingvistică, de obiectul real sau
de referent.
b) în sens restrâns, denotaţia este valoarea care acoperă o clasă de obiecte. Spre exemplu,
vacă se referă la o clasă particulară de animale, iar animalele individuale din această
clasă sunt denotatele sale, care se pot defini prin indicare concretă. În această situaţie,
denotaţia corespunde extensiunii conceptului (clasa tuturor referenţilor posibili).

64
Angela Bidu -Vrănceanu, Narcisa Forăscu, 2005, p. 119.

43
 c) denotaţia unei unităţi lexicale se defineşte în raport cu desemnarea. De exemplu, pentru
semnul scaun, care este o asociaţie între un concept „obiect pentru stat, cu patru picioare,
cu suprafaţă plană, cu spătar” şi o imagine acustică [scaun], denotaţia va fi , a, b, c sunt
scaune. Altfel spus, conceptul trimite la un obiect izolat sau la un grup de obiecte care fac
parte din ansamblu.
În opoziţie cu denotaţia, conotaţia reprezintă o clasă de valori secundare şi eterogene ale
semnificatului unui cuvânt65. Datorită funcţionării sociale a semnului lingvistic, pot interveni
modificări ale interpretării raportului dintre semn şi unele însuşiri ale obiectului. De asemenea,
unele sensuri secundare ale cuvântului pot fi determinate de intenţiile de comunicare ale
vorbitorului, exprimate contextual.
Spre exemplu, conotaţia semnului leu presupune referire, la faptul că, animalul numit
astfel este o fiinţă cu o putere fizică excepţională, cu înfăţişare măreaţă şi nobilă etc., trăsături
condiţionate de caracteristicile obiective ale animalului corespunzător. Conotaţia se suprapune
denotaţiei ca o „reprezentare suplimentară”66, care constă într-o asociaţie de idei datorată
realităţii obiective sau interpretării subiective. Astfel, de la imaginea globală a obiectului se
poate ajunge la imaginea atributelor lui, nedetaşate de el, iar apoi aceste elemente se pot exprima
reciproc, stabilindu-se asociaţii de idei care reprezintă conotaţii. Spre exemplu, în formularea
enunţului: Se luptă ca un leu pentru a câştiga, din denotaţia cuvântului leu se selectează numai
ideea de „forţă, putere”, iar conotaţia respectivă poate fi considerată socială, pentru că poate fi
înţeleasă de majoritatea vorbitorilor.
Într-o interpretare mai largă, conotaţia reprezintă orice sens emotiv, afectiv al unui
cuvânt, care se adaugă denotaţiei. În această situaţie, conotaţiile pot fi multiple, datorită
caracterului secundar, individual, variabil sau chiar accidental, în funcţie de contexte lingvistice
şi extralingvistice. Spre exemplu, cuvântul negru are conotaţii privind tristeţea, cuvântul verde
are o conotaţie generală privind codul rutier, unde înseamnă „liber, permis”, însă – în contexte în
care desemnează persoane – poate avea o altă conotaţie, „puternic, viguros”.
O importanţă deosebită în existenţa şi dezvoltarea polisemiei o au tropii: metafora,
metonimia, sinecdoca.

65
Idem, p. 123.
66
Gabriela Pană Dindelegan, Elemente de gramatică, Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2003,
p. 86.

44
 Metafora se realizează printr-o amalgamare cu o intersecţie semică neobişnuită între doi
termeni diferiţi semantic, intersecţie inteligibilă numai în context. Analiza semică pune în
evidenţă, deosebirile de sens care asigură expresivitatea metaforei, iar prin context se stabileşte o
punte de legătură manifestată printr-un sem comun între termenul metaforizat şi cel metaforic. 67
În exemplul: Când noaptea e o regină lunatecă şi brună, pot fi identificate cele trei elemente ale
metaforei:
(1) noaptea, termenul metaforizat – „unitate de timp, aspect al realităţii fizice,
luminozitate”,
(2) regină, termenul metaforic – „fiinţă umană, superioară (guvernează un regat)”,
(3) brună – „apreciere cromatică de un anumit tip, luminozitate”.
Între (1) şi (2) se produce o amalgamare a semelor, o suprapunere semantică ce conduce
la o desemnare mai expresivă prin elementul care le devine comun în context, „luminozitatea”.
Metaforele din limba comună se pot repartiza în 4 categorii, în funcţie de sferele
semantice pe care le reprezintă:
a) metafora animat pentru inanimat: capul / fruntea satului, ochiul geamului, gura
cămăşii, cotul râului etc.;
b) metafora animat pentru animat (transferuri de sens de la om la animale şi invers): a
striga, a rage;
c) metafora inanimat pentru animat: nodul gâtului, fluierul piciorului;
d) metafora inanimat pentru inanimat (asemănare de formă): lăcrămioare, cerceluşi,
năsturaşi etc.
Metonimia este un transfer de nume cu o motivare semantică precisă. Spre deosebire de
metaforă, care reprezintă o relaţie între sensuri, metonimia reprezintă o relaţie între referenţi. 68 În
exemplul: S-abate sub tăiosul fier, metonimia este reprezentată de substituţia termenului sabie
cu fier. Se stabileşte astfel o identitate între referenţi diferiţi: fier [+ metal, + corp natural] şi
armă, spadă [+ metal, – corp natural]. Observăm, că un termen intermediar, metal, a favorizat
substituţia.
Schimbarea condiţionată de o corespondenţă calitativă a numelor în relaţie de metonimie
se poate ilustra prin câteva tipuri:

67
Liviu Groza, 2004, p. 127.
68
Adriana Stoichiţoiu -Ichim, 2001, p. 56.

45
 a) metonimia persoană pentru lucru: numele autorului sau al inventatorului este folosit
pentru un obiect – A cumpărat un Monet. A călătorit cu un Ford. etc.;
b) metonimia lucru pentru persoană: nume proprii provenite din nume de obiecte –
Baltag, Topor etc.;
c) metonimia recipient pentru conţinut: A băut un pahar. Merg la facultate. Îl dau în
tribunal. etc.;
d) metonimia cauză pentru efect: a trăi din munca ta (câştig, folos al muncii), a bâzâi la
cap (a cicăli, a bate la cap).
Sinecdoca este o schimbare de nume strict condiţionată, dar relaţia antrenată este de tip
cantitativ69. Se reprezintă prin câteva tipuri:
a) sinecdoca parte pentru întreg: acoperiş, adăpost [casă], primăvară [vârstă tânără];
b) sinecdoca întreg pentru parte: poartă aur, se îmbracă în mătase;
c) sinecdoca singular pentru plural şi cea inversă: Românul s-a născut poet. Vai de
bătrâneţele mele.
d) sinecdoca gen pentru specie sau invers: zburătoare [insecte, păsări].
Analiza contextual-stilistică este utilă şi relevantă pentru explicarea mecanismului
evoluţiei sensurilor sau a dinamicii semantice. Sensul nou, înregistrat în special de mass-media şi
nu de dicţionare, este condiţionat de încălcarea registrului stilistic. Se creează astfel o
contextualizare specifică noului sens, iar termenul tehnico-ştiinţific îşi pierde caracterul
monoreferenţial şi monosemantic70. Majoritatea noilor sensuri conotative au luat naştere prin
metaforă, însă caracterul lor expresiv este resimţit în grade diferite. Iată câteva exemple: a
dezamorsa, a gestiona, a demara, a derula, a eroda, colaps etc.
Verbul a dezamorsa se referea la „bombe, proiectile”. Prin metaforizare, s-a adăugat şi
„conflict social”. Pentru a înţelege noul sens dezvoltat, „a face să nu mai aibă loc o situaţie
conflictuală”, trebuie să facem analiza semică, din care putem reţine componenta comună „a
opri”. Prin utilizare frecventă, noul sens s-a impus în contexte de tipul: dezamorsarea grevei,
conflictului, incidentului, situaţiei.

69
Irimia Dumitru , Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 76.
70
Maria Ţiclean , Dumitru Ţiclean, 2007, p. 120.
.

46
 Verbul a gestiona are sensul denotativ „a administra bunuri, valori materiale”. Alături de
acest sens, se înregistrează frecvent conotaţii realizate de transferul la alte valori decât cele
materiale: a gestiona sărăcia, a gestiona situaţia, a gestiona capacitatea de creaţie.
Verbul a eroda este utilizat izolat cu sensul fizico-chimic, dar apare frecvent cu un sens
nou („a scădea popularitatea”) în contexte social-politice: erodarea la guvernare, erodarea
electorală. Alături de acestea, amintim şi dezvoltarea unor noi sensuri în cazul cuvintelor a
monitoriza, lider, transparent sau transparenţă.

2.2.3. SINONIME

Sinonimele sunt cuvinte care au formă diferită şi sensuri apropiate sau identice.
Sinonimele care au sens identic se numesc sinonime totale, iar cele care au sensuri apropiate se
numesc sinonime parţiale.
Sinonimele totale sunt puţine la număr şi se stabilesc între cuvinte vechi, regionale şi
cuvinte literare sau între denumirile populare şi termenii tehnico-ştiinţifici.
Sinonimele parţiale sunt cele mai frecvente şi se realizează, de obicei, între cuvinte vechi
şi cuvinte mai noi. În cazul acestor sinonime nu se realizează o identitate a termenilor seriei
sinonimice şi se optează pentru unul dintre ele, în funcţie de particularităţile contextului.
Se poate stabili o relaţie de sinonimie şi între o expresie şi un cuvânt sau între două
expresii:
a băga de seamă = a observa;
a o lua la sănătoasa = a fugi;
a-şi lua nasul la purtare = a i se urca la cap.
Sinonimul şi cuvântul înlocuit trebuie să fie aceeasi parte de vorbire. Un cuvânt cu mai
multe sensuri are sinonime pentru fiecare sens.
Sinonimia este un tip de relaţie semantică ce se stabileşte între cuvinte care au
semnificaţii atât de apropiate, încât le considerăm identice. Definiţia conform căreia două sau
mai multe cuvinte cu aproximativ acelaşi sens sunt sinonime implică ideea că, din punctul de
vedere al echivalenţelor semantice, vocabularul se organizează în cel puţin trei submulţimi: una

47
alcătuită din cuvinte care au sinonime, a doua formată din cuvinte care nu au sinonime şi a treia
din cuvinte ale căror echivalente sinonimice sunt perifrazele71.
Descrierea sinonimiei unei limbi poate fi concepută în două moduri:
(a) prin inventarierea submulţimilor delimitate mai sus,
(b) prin descrierea relaţiilor de sinonimie dintre cuvinte, stabilind ce este specific acestui
tip de relaţie (spre deosebire de alte tipuri) şi precizând care sunt condiţiile de
sinonimie şi chiar limitele ei72.
Dacă ne situăm pe direcţia de cercetare delimitată sub (a), o primă dificultate o presupune
existenţa polisemiei. Diversele sensuri ale unui cuvânt polisemantic trimit la sinonime diferite,
care, la rândul lor, trimit la altele, astfel încât reţeaua de relaţii se complică foarte mult. De
exemplu, aspru are următoarele sensuri:
I.
1) cu suprafaţă zgrunţuroasă care dă (la pipăit) o senzaţie specifică neplăcută; (despre
fire de păr) tare şi ţepos;
2) (despre apă) care conţine săruri calcaroase;
3) (despre vin) care are gust înţepător,acru;
II.
1) (figurat) mare, intens ,puternic, înverşunat(vânt aspru, iarnă aspră);
2) care provoacă suferinţe , greu de suportat (robie aspră, condiţii aspre);
3) lipsit de indulgenţă, sever, neînduplecat ,neiertător (fire aspră, om aspru, privire
aspră).
Putem observa , că fiecare sens poate avea sinonime mai apropiate sau mai îndepărtate, în
funcţie de gradul de precizie cu care este identificat referentul. Să vedem care sunt sinonimele
posibile pentru fiecare sens identificat mai sus:
1) (despre păr) tare, ţepos;
2) (despre apă) calcaroasă;
3) (despre vin) acru;
4) Intens, puternic, înverşunat;;
5) care provoacă suferinţe, greu de suportat;
6) sever, neînduplecat, necruţător;
71
Gheorghe Bulgăr, Dicţionar de sinonime, Editura Lucman, Bucureşti, 2006, p. 18.
72
Ibidem.

48
 Observăm că, sinonimele obţinute prin desfacerea pe sensuri a cuvântului polisemantic,
nu sunt echivalente între ele. Deducem cu uşurinţă, faptul că, substituirea unui cuvânt prin
sinonimul lui nu se poate face în orice context. Pentru a descrie mai limpede relaţia de sinonimie,
aceasta nu trebuie înţeleasă ca o echivalenţă între două cuvinte considerate în totalitatea sferelor
lor semantice, ci sinonimia se stabileşte la nivelul unui sens, nu al unităţii lexicale considerate
global73.
Pe lângă relaţiile de identitate şi opoziţie, există o altă relaţie, stabilită pe bază unui
principiu ierarhic şi care asociază un termen mai restrâns, specific (hiponim) unuia mai general
(hiperonim): relaţia de hiponimie.74 Spre exemplu, în enunţul: Mi-a adus un buchet de flori,
„floare” poate fi substituit prin garoafă, crin, trandafir etc., însă acestea din urmă nu îl pot
substitui pe floare într-un context de tipul „flori de tei”. Aşadar, hiponimia este o relaţie
semantică de incluziune unilaterală a sensurilor unităţilor lexicale considerate.
În exemplul de mai sus, garoafă, crin, trandafir etc. sunt hiponimele lui floare, al cărui
sens este inclus în sensul primelor, care au în plus faţă de floare note semantice specifice. Floare
este, prin urmare, un termen mai general, supraordonat (hiperonim), care îl poate înlocui oricând
pe unul dintre hiponimele sale, care îi sunt subordonate, dar invers nu.
În cercetarea sinonimiei s-au conturat două direcţii principale:
(1) definirea conceptului;
(2) delimitarea diferitelor tipuri de sinonime.
Atât semantica tradiţională, cât şi cea modernă au încercat să formuleze o definiţie
satisfăcătoare pentru relaţia de sinonimie: vecinătate între două cuvinte, identitate sau numai o
asemănare. Când se afirmă că două cuvinte sunt sinonime dacă au aproximativ acelaşi sens, se
dă lui „aproximativ” valoarea din limbajul curent. Nu este deci, stabilit ştiinţific ce întindere are
zona de fenomene căreia i se poate aplica termenul „aproximativ”. Din această cauză, cercetarea
fenomenului suferă de o doză de subiectivism.
În multe împrejurări, nu are importanţă dacă unei plante caracterizate prin rădăcină,
tulpină înaltă, lemnoasă, coroană de crengi şi frunze i se spune arbore, pom sau copac. În aceste
împrejurări, cele trei cuvinte sunt sinonime indiscutabile. Situaţia se schimbă când obiectul numit

73
http://www.lingv.ro/
74
Rodica Zafiu , Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
2001, p.17.

49
este particularizat, când ştim că el este un arţar, un nuc sau un măr. În acest caz, oricăruia îi
putem spune arbore, dar arţarului îi vom spune copac, iar nucului sau mărului îi vom spune pom.
Observăm astfel, că diferenţa intervine când introducem o restricţie care poate fi impusă de
situaţia extralingvistică sau de contextul lingvistic în care este utilizat cuvântul. Este evident că
relaţia de sinonimie se schimbă în funcţie de perspectiva, de nivelul la care facem aprecierea.
Restricţiile de utilizare pot fi şi de altă natură. Dacă în seria cioban, păcurar, mocan, oier
se ia în considerare criteriul repartiţiei geografice a termenilor, păcurar şi mocan ies din discuţie,
deoarece nu sunt termeni admişi în limbajul administrativ; ei sunt folosiţi în anumite regiuni ale
ţării. Rezultă faptul că, în constituirea unei serii sinonimice, trebuie ţinut seama nu doar ca
obiectul să fie denumit sub aspectele lui generale, ci să fie incluse şi ariile geografice de
utilizare a cuvintelor alături de valorile lor stilistice.
În sport, mingea este numită balon, însă numai în fotbal, rugbi, baschet, volei, handbal.
Mingea de tenis nu poate fi numită balon. Aşadar, sinonimia minge = balon este valabilă numai
pentru un anumit obiect, cu anumite însuşiri şi numai în limbajul sportiv. Folosit în alte limbaje,
balon (cu sensul de minge) este însoţit de nota de tehnicitate din sport.
Din observaţiile făcute mai sus, se impune să precizăm care sunt condiţiile care trebuie
îndeplinite astfel încât două sau mai multe cuvinte să poată fi considerate sinonime:
1) Orice sinonimie presupune identitatea obiectului denumit (a referentului). Aceasta
este condiţia esenţială, chiar dacă identitatea implică în cele mai multe cazuri
neglijarea unor aspecte particulare, fie pentru că sunt lipsite de importanţă în situaţia
dată, fie pentru că vorbitorii nu au cunoştinţă de ele.
2) Orice sinonimie presupune o situaţie concretă de comunicare. De aceea, la
determinarea ei, trebuie să se ţină seama de:
a) repartiţia dialectală a termenilor;
b) repartiţia stilistico-funcţională a lor.
Ţinând cont de condiţiile menţionate, putem redefini fenomenul discutat în felul următor:
„două sau mai multe unităţi de limbă se pot afla în sinonimie dacă desemnează în mod global
acelaşi obiect, în situaţiile în care distribuţia dialectală şi cea stilistico-funcţională sunt
neglijate (conştient sau nu”). 75

75
Adriana Stoichiţoiu -Ichim, 2001, p. 210.

50
 Condiţiile de sinonimie sunt rareori îndeplinite toate. Două sau mai multe unităţi care
satisfac toate condiţiile sunt numite sinonime perfecte: smalţ = email, natriu = sodiu,
generozitate = mărinimie, lift = ascensor, nădejde = speranţă, lunar = selenar. Sinonimia
perfectă este privită cu rezerve, ba chiar contestată.
Sinonimia este o relaţie imperfectă, deoarece, în foarte multe cazuri, una dintre condiţii
nu este respectată. Fenomenul discutat este interesant din punct de vedere funcţional, fiind o
problemă stilistico-funcţională de uz şi de efect realizat tot prin uz.
În final, facem câteva precizări referitoare la tipurile de sinonimie. În primul rând, relaţia
de sinonimie trebuie înţeleasă ca relaţie de echivalenţă, care se stabileşte la nivelul fiecărui sens,
ca unitate funcţională. În al doilea rând, trebuie precizat dacă avem în vedere sistemul (limba)
sau actualizarea acestuia (uzul). În termenii condiţiilor stabilite, putem distinge:
a. sinonimie în sens restrâns – tipul de sinonimie care îndeplineşte toate
condiţiile, dar care este mai rar întâlnită şi priveşte în special nivelul limbii;
b. sinonimie în sens larg – respectă condiţia identităţii de referent (chiar dacă
aceasta implică neglijarea voită sau nu a unor particularităţi), dar încalcă,
eventual, condiţiile care ţin de comportamentul contextual sau de varianta
stilistică. Acest tip de sinonimie priveşte mai mult actualizarea sistemului.
În concluzie, observăm că sinonimia este, pe de o parte, un fapt de sistem şi această
situaţie corespunde cazurilor în care termenii sunt identici semantic şi substituibili în toate
contextele; pe de altă parte, sinonimia este un fapt de actualizare, în măsura în care, poate fi
interpretată ca efect al neutralizării, în condiţii determinate, a unei opoziţii (semantice sau de
registru) între două unităţi lexicale.
2.2.4. ANTONIME

Antonimele sunt cuvinte cu formă diferită şi cu înţeles opus.

Antonimia se poate realiza şi cu ajutorul prefixelor (prefixe antonimice, negative sau
privative): confirmă/infirmă; inchide/deschide; împacheta/despacheta etc.
Antonimia se realizează şi între un cuvânt şi o locuţiune: a opri/a da drumul.
Perechea de antonime trebuie sa fie compusă din părţi de vorbire de acelaşi fel:
substantive: bucurie/tristeţe;
adjective: bun/rău;

51
verbe: a da/a lua;
adverbe: sus/jos.
În cazul cuvintelor polisemantice, antonimia se stabileşte pentru fiecare sens mai
important al cuvântului respectiv:
Drept / nedrept;
Drept / strâmb;
Drept / stâng.
La stabilirea perechilor antonimice este bine să nu se piardă din vedere sensul cuvintelor.
De pildă, cuvinte ca nebun, necurat, nevrednic nu sunt antonime ale cuvintelor bun, curat,
vrednic.
Antonimia este un tip de relaţie semantică reprezentat de opoziţia de sens dintre două
cuvinte cu referenţi nu doar diferiţi, ci şi contrari sau contradictorii. În lucrările de specialitate, se
vorbeşte despre sensuri contrare sau contradictorii, în sensul că ele nu pot fi infirmate sau negate
în acelaşi timp (ele se află în raport de disjuncţie logică). Spre exemplu, o pisică nu poate fi, în
acelaşi timp, şi albă şi neagră. Facem distincţia între noţiuni contrare şi noţiuni contradictorii.
Primele sunt cele care nu epuizează împreună sfera noţiunii, admiţând existenţa altor noţiuni
intermediare. De exemplu, dacă afirmăm că o pisică nu este neagră nu înseamnă că ea este în
mod necesar albă, ci poate fi galbenă sau gri. Noţiunile contradictorii epuizează sfera noţiunii
supraordonate. Dacă afirmăm că un număr este impar înseamnă că el este în mod necesar par,
sau dacă o persoană este căsătorită înseamnă că ea nu este celibatară.
Criteriile de interpretare a antonimiei sunt variate, iar această varietate este determinată
de îmbinarea dintre criterii extralingvistice (logice, în cea mai mare parte) şi criterii lingvistice 76.
Altfel spus, se poate vorbi despre o antonimie implicată în lucruri: relaţia de opoziţie dintre
cuvinte reflectă o opoziţie din realitatea obiectivă – zi / noapte, îngheţ / dezgheţ, iarnă / vară,
blond / brunet, etc. Este adevărat că, între zi şi noapte există şi amurg, iar între iarnă şi vară
există şi primăvara, însă în relaţia de antonimie, vorbitorii nu iau în considerare un al treilea
termen, intermediar, ceea ce dovedeşte, că raportul dintre termenii opuşi este binar.
În cercetarea antonimiei ca fenomen semantic, criteriile extralingvistice interesează
numai sub aspectul implicaţiilor lor lingvistice. Chiar în cazul în care antonimele se bazează pe
opoziţiile obiectelor şi fenomenelor din realitate, antonimia lexicală nu poate fi explicată direct

76
Theodor Hristea (coord.), 1984, p. 34.

52
de acestea77. De altfel, o serie de tipuri de antonime nu pot fi explicate referenţial. Fie două
enunţuri: Ghiozdanul lui Ionel are 7 kg, iar cel al lui Vasile are 3 kg şi Ghiozdanul lui Ionel este
greu, iar cel al lui Vasile este uşor. Relaţia de antonimie se stabileşte numai la nivelul celui de-al
doilea enunţ; în primul, avem o apreciere strict cantitativă, fără ca obiectele să fie comparate sub
un anumit raport. Aprecierea este însă relativă, deoarece numai comparat cu un ghiozdan de 3
kg, ghiozdanul de 7 kg este greu.
Aşadar, antonimia ca fenomen lingvistic acoperă atât cuvintele care denumesc noţiuni
contrare (în bază unei obiectivităţi extralingvistice), cât şi pe acelea puse de vorbitori în opoziţie
antonimică prin comparare şi diferenţiere sub un anumit aspect.
Sensurile unui cuvânt polisemantic sunt unităţi funcţionale distincte, astfel încât pentru
unul şi acelaşi cuvânt putem menţiona mai multe antonime, care nu sunt echivalente între ele.
Dicţionarul de antonime al limbii române înregistrează următoarele antonime pentru cuvântul
drept:
1. strâmb (A tras o linie strâmbă.)
2. cotit, sinuos, şerpuit (A trebuit să aleagă un drum cotit.)
3. eronat, greşit (Drumul pe care l-a ales s-a dovedit a fi greşit.)
4. inexact, neadevărat (Mărturia lui este neadevărată.)
5. nedrept, inechitabil (Este nedrept ca ei să primească subiecte mai uşoare.)
6. stâng (Nu ştie dreapta ce face stânga.)
Observăm, că fiecare sens poate avea antonime mai apropiate sau mai îndepărtate, în
funcţie de identificarea referentului şi în funcţie de compatibilităţile lor contextuale. Faptul că,
unul şi acelaşi cuvânt poate intra în două sau mai multe serii antonimice se explică prin aceea că,
în fiecare serie, el realizează un alt sens. De exemplu, tare se opune lui moale pentru contexte de
tipul „aluat, pernă” şi se opune şi lui slab pentru contexte de tipul „vânt, sunet, voce”; în contexte
precum „om, caracter”, antonimul este tot slab, însă pentru un alt sens al acestuia; la fel stau
lucrurile pentru perechea tare-slab în contexte ca „băutură, medicament, ceai, cafea”.
În concluzie, relaţia de antonimie nu trebuie înţeleasă ca o opoziţie între două cuvinte
considerate în totalitatea sferelor lor semantice. Antonimia se stabileşte la nivelul unui singur
sens, nu la cel al unităţii lexicale înţelese global.

77
G.I. Tohaneanu , Dincolo de cuvânt, Editura Ştiinţifică si Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 65.

53
 Când un vorbitor pune în legătură două cuvinte, scump şi ieftin sau bătrân şi tânăr, acesta
dovedeşte că în mintea lui cuvintele se evocă unul pe celălalt, între ele există o conexiune.
Corelaţia dintre cuvinte apare în mintea vorbitorului pe baza unor elemente comune sensului
celor couă cuvinte; vorbim despre o dimensiune semantică ce le reuneşte, chiar dacă vorbitorul
nu conştientizează acest lucru. Existenţa unui nucleu semantic comun, care grupează cuvintele cu
sensuri opuse în perechi antonimice determină o caracteristică importantă a acestora, şi anume
faptul că ele se presupun reciproc. Analiza componenţială aduce un plus de informaţie pentru
explicarea antonimiei: în conţinutul semantic al antonimelor există un sem incompatibil contrar.
De exemplu, cald şi rece se află în raport de antonimie pe bază semelor incompatibile „apreciere
în plus” şi, respectiv, „apreciere în minus” a temperaturii (în raport cu un etalon faţă de care se
face aprecierea).
Condiţiile stabilirii unei relaţii de antonimie între două cuvinte sunt:
1. existenţa unui număr oarecare de seme comune;
2. opoziţia pe bază semelor incompatibile contrare, aceasta fiind, de preferinţă, singura
opoziţie dintre membrii perechii.
Introducerea acestor condiţii relevă specificul antonimiei: opoziţia dintre două antonime
nu este o simplă opoziţie semantică, ci o opoziţie anume realizată pe bază semelor contrare. Mai
mult chiar, trebuie subliniat şi caracterul obligatoriu al semelor comune, fără de care
incompatibilitatea logică nu are importanţă.
Limba română dispune de un număr apreciabil de antonime, însă nu se poate vorbi despre
o repartiţie egală a acestora în toate zonele vocabularului. Există categorii care se situează în
afara antonimei, precum substantivele care denumesc obiecte concrete: stilou, pahar, fereastră
etc. Tot în afara antonimiei se situează şi termenii corelativi care se leagă şi se opun printr-o
trăsătură cum ar fi genul natural: mamă-tată, frate-soră, raţă-răţoi etc. şi, în egală măsură,
numele proprii. Cele mai predispuse să contracteze relaţii de antonimie sunt cuvintele care
exprimă calităţi, valori, însuşiri, aprecieri calitative, cantitative, opoziţii spaţiale sau temporale,
raporturi cronologice.
Punctele de vedere, în privinţa clasificării antonimelor sunt divergente, deoarece criteriile
pe care le au în vedere diferiţi autori sunt diferite. Ele pot privi structura morfologică a
termenilor opuşi (antonime cu radicali diferiţi – antonime cu acelaşi radical), clasa morfologică
(substantiv/ adjectiv/ verb – substantiv/ adjectiv/ verb antonim). Aplicând criteriul semantic,

54
R. Sîrbu (1977) propune următoarea distincţie între antonime:
a. antonime graduale – cele care reprezintă diferite grade de manifestare ale uneia şi
aceleiaşi însuşiri (cald/rece, ieftin/scump, aproape/departe);
b. opoziţii negraduale ( căsătorit/celibatar, mort/viu, moral/imoral)
c. opoziţii direcţionale (vectoriale) – care vizează acţiuni, însuşiri orientate în direcţii
diametral opuse şi care au referenţi diferiţi (a intra/a ieşi, a importa/a exporta ,a veni
/ a pleca);
d. opoziţii de tip conversiv – în care este vizat unul şi acelaşi referent din punctele de
vedere ale unor participanţi la o acţiune, situaţi pe poziţii diametral opuse
(frumos/urât)78.
Dacă ţinem cont de condiţiile de antonimie de mai sus, putem propune două tipuri de
antonime care nu au în vedere semantica termenilor care intră în opoziţie, ci îndeplinirea sau nu a
condiţiilor care fac din antonimie un fenomen foarte rigid: antonimie în sens restrâns, pentru
perechile care respectă condiţiile binarismului şi ale simetriei (antonimele se caracterizează prin
absolut aceleaşi trăsături de conţinut, inclusiv cele de categorizare gramaticală, cu excepţia
semelor incompatibile contrare), ex.: înalt/scund, bun/rău, şi antonimie în sens larg, pentru
perechile în care condiţia simetriei este încălcată, ex. călduţ/rece, slab/plinuţ.

2.2.5. OMONIME

Omonimele sunt cuvinte cu formă identică şi acelaşi corp fonetic, dar cu înteles total
diferit.
Omonimele care se scriu la fel se numesc omografe, la unele dintre ele fiind diferit
accentul.
Omonimele care se pronunţă la fel, fiind alcătuite din aceleaşi sunete şi la care nu diferă
nici accentul se numesc omofone:
mii: mii de roiuri de albine – numeral;
mi-i drag de el – pronume+verb;
car: car ghiozdanul în spate – verb;

78
Angela Bidu -Vrănceanu (coord.), 2000, p. 167.

55
 cred c-ar vrea o prajitură – conjunctie_verb.
Omonimele sunt de mai multe feluri:
- lexicale;
- lexico-gramaticale;
- morfologice.
Omonimele lexicale pot fi:
- totale, omonimele care au forme flexionare identice: leu/leu – lei/lei.
- parţiale, omonimele care nu au forme flexionare identice: masă – mese/mase; bandă –
bande/benzi.
Omonimele lexico-gramaticale sunt cuvinte cu formă identică, dar care sunt părţi de
vorbire diferite: noi – adjectiv/pronume; nouă - adjectiv/numeral; poartă – substantiv/verb etc.
A nu se confunda omonimele cu cuvintele polisemantice care au şi ele aceeaşi formă şi
înţelesuri diferite. Deosebirea se face, avându-se în vedere următoarele:
- omonimele nu au legătură de sens între ele;
- cuvintele polisemantice au sensuri apropiate, fiind derivate din sensul primar:
masa – obiect de mobilier;
masă – mancare, ospat.
Unele cuvinte sunt polisemantice în anumite contexte şi omonime în altele. De exemplu,
cuvântul masă ,în situaţiile de mai sus este polisemantic, dar este omonim cu sensul de mulţime:
masă de oameni.
Omonimia nu reprezintă o relaţie semantică între cuvinte, ci ea este interesantă din punct
de vedere practic, aplicativ. În practica limbii, omonimia trebuie înţeleasă ca o sursă de confuzie,
cu sau fără intenţia de a obţine efecte stilistice. Într-un sens cuprinzător, omonimia poate fi
înţeleasă ca o categorie largă ce include potrivirea de formă lingvistică, adică secvenţe identice
formal, cu înţelesuri diferite, la diverse niveluri ale limbii: lexical, morfologic şi sintactic.79
Omonimia morfologică priveşte formele identice, dar care apar în zone diferite ale
aceleiaşi paradigme, având valori şi funcţii diferite. Omonime morfologice sunt, spre exemplu,
formele de persoana a III-a singular şi plural la unele verbe (el aleargă – ei aleargă, el pleacă –
ei pleacă), formele de genitiv şi dativ ale substantivului (al copilului – dau copilului), formele de
nominativ, genitiv, dativ şi acuzativ ale substantivelor masculine articulate nehotărât (un vecin,

79
Nicolae Felecan, Dicţionar de omonime, Editura VOX, Bucureşti, 2001, p. 32.

56
al unui vecin, unui vecin, pe un vecin). În aceeaşi situaţie, se află şi elementele morfematice care
au rolul de a deosebi părţi de vorbire diferite: -a din prepoziţia înaintea ajută la deosebirea
acesteia de adverbul înainte, acest element morfematic este omonim cu articolul hotărât de
feminin singular –a, casa; tot aşa, elementul morfematic -ul este omonim cu articolul de
masculin singular şi ajută la diferenţierea adverbului împrejur de prepoziţia împrejurul.
Omonimia sintactică priveşte structurile sintactice cu organizare şi componenţă identice
care pot fi interpretate diferit din punctul de vedere al înţelesului. Spre exemplu, o secvenţă
precum alegerea profesorului poate fi înţeleasă ca: „alegerea pe care a făcut-o profesorul” sau
„alegerea cuiva pe postul de profesor”. Tot aşa, enunţul :Ţi-am citit poeziile poate avea înţelesul
„am citit poeziile pe care tu le-ai scris” sau „am citit poeziile şi tu ai ascultat”; structura: El s-a
îndepărtat enervat, poate fi interpretată cauzal „s-a îndepărtat fiindcă era enervat” sau copulativ
„s-a îndepărtat şi era enervat”. Astfel de secvenţe cu dublă interpretare sunt dezambiguizate într-
un context mai larg: Ţi-am citit poeziile, să ştii că ai talent. În acest caz, interpretarea este una
singură: „am citit poeziile pe care tu le-ai scris”.
Se poate vorbi şi despre o categorie hibridă (omonimele parţiale) care include
coincidenţele de forme dintre un cuvânt-titlu şi o formă flexionară a altui cuvânt. În acest caz,
identitatea este limitată la anumite forme din paradigma celor doi termeni şi nu este cauzatoare
de confuzie, deoarece combinaţiile sintactice sunt stabile. În această categorie, putem include
exemple precum: car – substantiv neutru şi forma de persoana I, singular, indicativ, prezent a
verbului a căra, par – substantiv masculin şi forma de persoana I, singular, indicativ, prezent a
verbului a părea.
Definiţia larg acceptată a omonimiei este următoarea: manifestarea unui proces prin care
un corp fonetic trimite la doi referenţi diferiţi 80- bancă 1 „instituţie financiară”, bancă 2 „scaun
lung, cu sau fără spătar”; ban 1 „a suta parte din moneda naţională”, ban 2 „titlu şi funcţie
boierească în Evul Mediu”; calcan 1 „soi de peşte marin”, calcan 2 „zid fără uşi şi fără ferestre”.
Definiţia propusă este una operaţională, însă lasă neclarificate diferite aspecte.
În primul rând, în limba română, există secvenţe omofone (care se pronunţă la fel), dar
care nu sunt omografe (care se scriu la fel): s-ar – sar, i-ar – iar, ne-am – neam. Tot aşa, există
cuvinte care au grafie identică (omografe), dar pronunţia lor este diferită (nu mai sunt omofone),

80
Ibidem.

57
deoarece se deosebesc prin accent: mobilă – mobilă, companie – companie, barem – barem,
august – august, veselă – veselă, torturi – torturi.
În al doilea rând, omonimia nu poate fi separată de polisemie. Delimitarea celor două
fenomene este o condiţie preliminară a unei bune definiţii. Este cuvânt polisemantic orice grup
de corpuri fonetice identice reunite într-un sem prezent în fiecare dintre ele. În schimb, vom
considera că omonimele sunt orice corpuri fonetice, două sau mai multe, lipsite de un sem
comun. Putem reprezenta şi grafic relaţia dintre polisemie şi omonimie: polisemia se desfăşoară
pe orizontală, corpurile fonetice fiind „unite” de un sem comun, pe când omonimia se desfăşoară
pe verticală, corpurile fonetice fiind surse ale ambiguităţii, neavând niciun sem comun. Astfel,
cap 1 „partea superioară a corpului omenesc şi partea dinainte a animalelor” are mai multe valori
născute prin metonimie, metaforă, sinecdocă (Se spală pe cap, Nu-i stă capul decât la prostii,
Capul răscoalei, A plătit cu capul), însă nicuna dintre aceste valori nu conţine un sem care să
unească acest cuvânt cu omonimul cap 2 „promontoriu”. Tot aşa, casă 1 „domiciliu, familie,
căsnicie etc.” nu conţine nicio componentă semantică în comun cu casă 2 „locul în care se fac
plăţile”.
Dificultatea formulării unei definiţii clare în cazul omonimiei rezidă, în faptul că,
omonimia, ca fenomen sincronic, este determinată de procese diacronic diferite. În continuare,
vom trece în revistă cele mai importante surse ale omonimei.
Convergenţa fonetică
Convergenţa fonetică a două cuvinte diferite ca formă şi ca sens poate determina
omonimii între doi termeni, ambii moşteniţi din latină:
- a încinge < lat. incendere „a arde cu flacără mare, a se înfierbânta” şi a încinge <
lat. incingere „a se înfăşura peste mijloc cu o cingătoare”;
- păr < lat. pirus „pom care face pere” şi păr < lat. pilus „podoabă capilară”;
- a semăna < lat. seminare „a runca seminţe în pământ” şi a semăna < lat. similare
„a avea caracteristici comune cu cineva sau cu ceva”.
Coincidenţa fonetică poate avea loc şi între cuvinte autohtone sau moştenite din latină şi
un cuvânt împrumutat ulterior dintr-o altă limbă:
- lac< lat. lacus „întindere de apă stătătoare” şi lac < ger. Lack „preparat obţinut
din răşini pentru protejarea suprafeţelor”;

58
 - casă < lat. casa„clădire” şi casă < it .cassa „locul unde se fac plăţi, dulap în care
se păstrează banii”;
- tort < lat .tortus „fir de cânepă” şi tort< ger. Torte „prăjitură”;
- somn< lat. somnus„stare fiziologică de repaus” şi somn < sl. somu „soi de peşte
răpitor”;
- lin < lat. lines „uşor, domol, liniştit” şi lin< bg.lin„soi de peşte” şi lin < gr. linos
„vas în care se adună şi se storc strugurii”.
Uneori, omonimele împrumutate din limbi diferite pot avea aceeaşi formă prin
coincidenţă, fără să fi suferit o evoluţie formală convergentă. Ex.: toc< mgh., scr. Tok „cutie în
care se păstrează obiecte” şi toc < bg. Tok „partea posterioară a tălpii încălţămintei”. Un cuvânt
împrumutat sau moştenit poate coincide cu un altul format în limba română, toc 3 (onomatopee)
şi toc 1 şi 2 prezentate mai sus.

Derivarea
Derivarea poate constitui o sursă pentru obţinerea de omonime din materialul existent în
limbă. Spre exemplu, un cuvânt primar poate avea aceeaşi formă cu un cuvânt obţinut prin
derivare regresivă: fluier 1 „instrument de suflat” şi fluier 2 „şuierătură”, regresiv de la verbul a
fluiera; păcurar 1 „cioban” (moştenit din latină) şi păcurar 2 „vânzător de păcură” (păcură +
sufix nume de agent –ar).
În alte cazuri, coincidenţa priveşte cuvinte derivate de la aceeaşi bază la care se adaugă
sufixe cu aceeaşi formă, dar cu valori diferite. Sursa coincidenţei o constituie omonimia afixală:
-aş poate fi sufix diminutival şi sufix nume de agent – ciocănaş („un ciocan mai mic” sau
„lucrător în mină”); -ar poate fi sufix nume de agent şi sufix care formează nume de instrumente
– acar („cutie cu ace” sau „macagiu”).
Omonimia poate avea ca sursă şi derivarea de la sensuri diferite ale cuvântului de bază: a
rosti „a pronunţa” > rost 1 „gură” şi a rosti „a schimba iţele la războiul de ţesut” > rost 2 „unghi
format la firele urzelii”.

59
Dezintegrarea polisemiei
Acest procedeu se mai numeşte şi evoluţie divergentă a sensurilor unui cuvânt
polisemantic. Prin dezintegrarea polisemiei, se ajunge la ruperea verigii de legătură dintre
sensurile cuvântului, astfel încât cuvântul polisemantic se rupe în omonime. Spre exemplu,
sensurile cuvântului latinesc calculus (1. pietricică, 2. socoteală) au evoluat divergent şi astăzi
sunt considerate omonime; sensurile lat. pupilla (1. orfană, 2. deschizătură rotundă în centrul
ochiului) s-au îndepărtat, pierzându-se orice legătură.
Alte omonime care provin din dezintegrarea polisemiei sunt peniţă 1 „pană mică” şi
peniţă 2 „instrument de scris”; fistichiu 1 „ciudat, bizar, nepotrivit” şi fistichiu 2 „verde-gălbui”.

Calcul semantic
De obicei, adăugarea unui sens nou la un cuvânt existent deja în limbă duce la
dezvoltarea polisemiei acestuia. În unele cazuri, legătura dintre sensul cuvântului românesc şi
sensul nou adăugat nu se poate face, astfel încât ele funcţionează ca omonime. Iată câteva
exemple: ţap „pahar de bere” (calc din germană), motiv „cea mai simplă unitate ritmică a
melodiei” (calc din italiană), struţ „buchet de flori” (Transilvania, Banat)81.

Tipuri de omonime
Datorită confuziilor la care poate da naştere, ominimia a fost considerată un accident
supărător, o piedică în actul de comunicare a ideilor. Clasificarea omonimelor se face, în mod
tradiţional, în funcţie de: (a) măsura în care stânjenesc comunicarea şi (b) gradul de identitate
formală a acestora.

Omonimia intolerabilă
Omonimele din această categorie sunt cele care produc confuzii în procesul de
comunicare. Ele se caracterizează prin două aspecte: (a) prezintă identitate la toate formele şi (b)
funcţionează în acelaşi registru al limbii (grai, stil etc.), altfel spus, ele se utilizează în contexte
de acelaşi tip. Ex.: albinărie „meseria de apicultor” şi albinărie „prisacă”; fierărie „meseria de
fierar” şi fierărie „locul unde se exercită profesia de fierar”, dar nu a amenda „a aplica o
81
Angela Bidu -Vrănceanu , Narcisa Forăscu, 1988, p. 138.

60
amendă” vs. „a aduce îmbunătăţiri unei legi” (termen administrativ) sau pupilă „parte a ochiului”
vs. „minoră aflată sub tutela cuiva” (termen juridic).
Pentru a fi intolerabile, omonimele trebuie să îndeplinească ambele condiţii formulate
mai sus. Confuziile produse de omonimie sunt evitate prin eliminarea din limbă a unuia dintre
termeni sau prin adăugarea unui sufix diminutival (pescar – pescăruş, porumb – porumbel, vară
– verişoară, nouă – noi).

Omonimia tolerabilă
Omonimele din această categorie sunt cuvintele ale căror forme diferă printr-un detaliu
gramatical sau printr-unul stilistico-funcţional.
În ciuda numărului înşelător de mare de omonime înregistrate în unele dicţionare, limba
română nu este o limbă cu o omonimie foarte bogată. Se întâmplă astfel, din cauza numeroaselor
cuvinte polisilabice care reduc sensibil şansele ca două cuvinte să coincidă. Prezenţa omonimei
este tolerată în limbă, deoarece două cuvinte omonimice ajung rar în coliziune, ele fiind
îndepărtate tematic. Această îndepărtare semantică este însoţită şi de o distanţare funcţională. De
asemenea, s-a remarcat faptul că omonimele sunt mai puţine în fondul activ al limbii, numărul
lor crescând în zonele periferice ale vocabularului.

2.2.6. PARONIME

Paronimele sunt cuvinte cu formă aproape identică (uneori difera un singur sunet) şi cu
sensuri diferite.
Criteriul după care o pereche de cuvinte e considerată pereche paronimică este cel al
atracţiei (confuzie paronimică). Vorbitorul foloseşte cuvântul uzual, în locul celui mai puţin
cunoscut, evidenţiindu-şi în felul acesta gradul de incultură.
conflicte familiare în loc de conflicte familiale;
familiar = intim, apropiat; familial = legat de familie;
localitate originală în loc de localitate originară;
original = deosebit, ,aparte; originar =de origine.
Cuvântul paronim este de origine greacă şi este format din prefixoidul para „lângă,
aproape de” şi substantivul onoma „nume”. Aşadar, paronimele sunt

61
 „cuvinte foarte asemănătoare sau aproape identice formal, dar al căror înţeles diferă
într-o măsură mai mică sau mai mare”.82 Paronimia nu este un fenomen pur semantic, deoarece
nu interesează din punctul de vedere al organizării voabularului, însă este un fenomen interesant
în procesul de cultivare şi predare a limbii române.
Se admite, în general, că paronimele diferă formal prin unul sau cel mult două sunete,
precum: a enerva – a inerva, a evolua – a evalua, inveterat – învederat. Alteori, ele pot fi
formate din exact aceleaşi sunete, a căror ordine este schimbată, precum: antonimie – antinomie,
covertă – corvetă, transparent – transperant. Rezultă astfel că, în definirea paronimiei, trebuie
luate în considerare două criterii: cel al cvasiidentităţii formale şi cel funcţional. Dacă ne-am
rezuma la criteriul formal, am pierde din vedere ideea că paronimele constituie o sursă de greşeli
în limbă, deoarece asemănarea formală face ca unii vorbitori să le confunde şi să le folosească
unul în locul celuilalt. În acest caz, paronimia ar fi înţeleasă într-un sens foarte larg şi am putea
include într-un dicţionar de paronime cuvinte ca: nas – naş, deputat – derutat, purcoi – puroi,
pistol – piston, casă – masă, vacă – vată, chelie – chilie, însă nu ar fi de niciun ajutor, deoarece
sensul acestor cuvinte este cunoscut de toţi vorbitorii şi termenii nu ar fi confundaţi.
Interesul pentru paronimie vizează posibilitatea de confuzie, iar semnalarea acestor
situaţii ţine de cultivarea limbii. Facem observaţia că nu sunt paronime cuplurile formate din
variante de pronunţare (pop., înv., reg.) şi forma literară a cuvântului: influenţă – influienţă,
butonieră – butoneră, prieten – pretin, protopop – potropop, identic – indentic.
Paronimele pot avea aceeaşi origine, fiind dublete sau chiar triplete etimologice 83(ex.:
virtuos – virtuoz, lacună – lagună, fisă – fişă, stradă – estradă, scară – escală, investi – învesti,
asculta – ausculta), ori pot avea origini complet diferite atât din punctul de vedere al etimologiei
imediate, cât şi al celei mai îndepărtate (ex.: atlas – atlaz, complement – compliment, geantă –
jantă, evalua – evolua, insera – însera etc.).
În unele cazuri, paronimele sunt formate din exact aceleaşi sunete (foneme), însă acestea
diferă foarte puţin prin modul lor de combinare: releva „a scoate în relief” – revela „a dezvălui”,
antonimie „relaţie semantică de opoziţie” – antinomie „contradicţie”, cazual – cauzal, covertă
„partea de sus a unei nave” – corvetă „navă rapidă, de mici dimensiuni”, preceptor „meditator,
pedagog” – perceptor „funcţionar care încasează impozitele”.

82
Mariana Negru şi Mariana Badea , Limba română .Gramatică, Editura Badea&Professional
Consulting, Ediţia a II-a, Bucureşti, 2003, p. 21.
83
Ion Popa, Marinela Popa, Gramatica limbii române, Editura Niculescu, 1996, p. 249.

62
 O caracteristică a paronimelor este că, în mod obişnuit, ele aparţin aceleiaşi categorii
lexico-gramaticale, ceea ce înseamnă că sunt fie adjective (eminent – iminent), fie substantive
(campanie – companie), fie verbe (a apropia – a apropria). Există însă şi paronime care diferă
din punctul de vedere al categoriei lexico-gramaticale: adagiu („maximă, aforism”, subst.) –
adagio (adverb), anuar (subst.) – anual (adj., adv.), miner (subst.) – minier (adj.), lineal („riglă”,
subst.) – linear, liniar (adj.).
Pe lângă paronimele care diferă numai prin sufixe, destul de numeroase (familial –
familiar, glacial – glaciar, numeral – numerar etc.), există altele diferenţiate exclusiv prin
prefixe (neologisme de origine neo-romanică): absorbi „a înghiţi” – adsorbi „fixare şi acumulare
a unor molecule de gaz pe suprafaţa unui lichid”, emigra – imigra, erupţie – irupţie „revărsare,
năvălire”, prescrie – proscrie, preveni – proveni, prenume – pronume.
Există şi paronime care diferă atât prin rădăcină, cât şi prin afixul adăugat acesteia.
Astfel, orar este format de la „oră” + suf. –ar, după modelul fr. horaire, pe când oral este un
împrumut din limba franceză, unde s-a format din lat. os, oris „gură” + suf. –al.

2.3. ERORILE SEMANTICE

2.3.1. PLEONASMUL

În lingvistică un pleonasm (din grecescul πλεονασμóς pleonasmos, exces) este

exprimarea unei idei folosind mai multe cuvinte decât este necesar, astfel încât sensurile
cuvintelor folosite se suprapun parţial sau total. În funcţie de context şi de intenţie pleonasmul
poate reprezenta, fie o greşeală de exprimare — pentru că aduce redundanţă în transmiterea
informaţiei —, fie o figură de stil, îndeplinind acelaşi rol ca repetiţia retorică84.
Pleonasmul este o eroare semantică determinată de folosirea a două sau mai multe
cuvinte cu acelaşi sens. Din păcate, unele pleonasme au reuşit să se imprime şi să fie acceptate:
mujdei de usturoi, a cronometra timpul, harta mapamondului, mijloace mass-media etc.
Foarte multe pleonasme fac dovada cunoaşterii insuficiente a sensurilor unor termeni
lexicali.
Construcţiile pleonastice sunt enunţuri în care se utilizează două sau mai multe cuvinte,
care au (aproximativ) acelasi sens (sunt sinonime), prin urmare, unul dintre ele repetă informaţia
84
Narcisa Forăscu, Dificultăţi gramaticale ale limbii române, Bucureşti, 2001, p. 184.

63
adusă de celălalt. De pildă, a avansa inainte, a avansa înseamnă „a merge înainte”, deci adverbul
înainte care urmeaza este inutil, fiind conţinut în sensul verbului. Acestea sunt stângăcii de
limbaj datorate inutilităţii absolute a unui cuvânt. Alte exemple de acelasi tip:
Amintirea lui va dăinui permanent în sufletele noastre.
Au fost arestaţi cei care faceau contrabandă ilegală cu ţigări.
S-au străduit să aduca totul la acelaşi numitor comun.
Ghetele sunt îmblănite inclusiv şi pe talpă.
Trăsura elegantă, era împodobită cu blazon de noblete.
Mijlocaşul a pornit un atac agresiv asupra adversarului său.
Alte pleonasme constituie greşeli gramaticale caracteristice, ca în:
N-am cumpărat decât numai flori.
Şi-a luat pălăria lui şi a plecat.
El mi-a spus, dar însă eu nu am fost atent.
În multe cazuri, pleonasmul a intrat în limbajul curent şi nu mai şochează, de exemplu:
Am auzit cu urechile mele.
Am văzut cu ochii mei.
A luat paharul în mâna lui.
Pleonasmele se clasifică în mai multe tipuri:
1. Repetiţia unor forme apropiate ca sens: lucru prevăzut în vederea, adunarea festivă
consacrată sărbătorii;
2. Plasarea sinonimelor în stricta vecinătate: a orna cu podoabe, a solicita o cerere, lipom
de grăsime;
3. Repetarea sensului unui element formator reprezentat de un prefix sau prefixoid,
determinat de un alt termen lexical cu acelaşi sens: a reveni iar, a se bifurca în două etc.;
4. De origine multiplă înregistrate în mai multe limbi: a vedea cu ochii, a-şi trăi viaţa, a
prezice viitorul, a coborî jos, a urca sus, a se întoarce înapoi, a îngheţa de frig etc.
Notă: Uneori pleonasmul poate avea valoare literară, accentuând ideea exprimată prin
reluarea unei determinări cu ajutorul unei idei ce are acelaşi sens.
Multe pleonasme apar mai ales în limba vorbită şi se explică prin nevoia vorbitorului de a
adăuga informaţiei o marcă afectivă de insistenţă85. În enunţul:
Narcisa Forăscu, Mihaela Popescu, Dificultăţi gramaticale ale limbii române, Editura Universităţii din
85

Bucureşti, 2001, p. 176.

64
 Mi-a scris scrisoare cu mâna lui proprie.
există, de asemenea, un pleonasm explicabil prin aceea că vorbitorul vrea să insiste asupra
faptului că scrisoarea nu era dactilografiată sau scrisă sub dictare şi că întreaga responsabilitate
revine persoanei care a scris-o.
În afară de cazurile, în care vorbitorul simte nevoia să accentueze, să sublinieze o idee,
construcţiile pleonastice dovedesc fie necunoaşterea sensului sau a valorii gramaticale a
cuvintelor, fie neglijenţa în exprimare şi, ca atare, sunt nerecomandabile.

2.3.2. TAUTOLOGIA

Tautologia reprezintă repetarea unei părţi de propoziţie sau chiar a unei propoziţii întregi
prin folosirea aceloraşi cuvinte, dar cu funcţii sintactice diferite, având rolul de a sublinia o
calitate sau o acţiune.
Dealu-i deal şi valea-i vale
Mândra-i mândră până moare.
Ce e val ca valul trece.
Tautologia se poate manifesta la nivelul propoziţiei sau la nivelul frazei.
Spre deosebire de pleonasm, în tautologie se repetă un termen dându-i-se alt sens.
La mine vorba-i vorbă.
Nu-i frumos ce-i frumos.
Exemplele de mai sus pot fi citite: La mine vorba-i promisiune/Nu-i frumos ce place
altora.
Tautologia se realizează şi prin asocierea a două cuvinte care fac parte din aceeaşi familie
lexicală: „Tu din tânăr precum eşti tot mereu întinereşti.”.
Deseori, tautologia asociaza cei doi termeni în poziţia de subiect şi în cea de nume
predicativ:
Datoria rămâne datorie.
Femeia tot femeie.
La nivelul frazei, tautologia se stabileşte între subiectivă sau predicativă şi regentă sau
între completiva directă şi temporală, finală şi regentele lor.
Ce-i frumos, e frumos. (SB;R)

65
 Toate au fost, cum au fost. (R;PR)
Eu ştiu ce ştiu eu. (PP;CD)
Când plouă, plouă. (CT;PP)
Vorbeşte ca să vorbească şi el. (PP;CS)
Tautologia este considerată un fenonen lingvistic cu manifestare la nivel sintactic şi
stilistic.

2.3.3. CONFUZIA PARONIMICĂ

Confuzia paronimică este un tip de abatere de la exprimarea corectă, care are o dublă
explicaţie: pe de-o parte, structura paronimelor, care au aproape forme identice ce diferă printr-
un sunet sau două sunete, iar pe de altă parte necunoaşterea exactă a sensurilor şi a etimoanelor
cuvintelor respective86. Exemple:
arbitral/arbitrar;
a colabora/a corobora;
a gira/a gera;
speze/speţe etc.
Esenţa acestui fenomen constă în aceea că termenul care le este cel mai familiar
vorbitorilor îl înlocuieşte, în procesul comunicării, pe cel mai puţin cunoscut. Se întâmplă astfel,
cu formaţiile nou intrate în limbă, mai puţin cunoscute. Aceste confuzii se produc, de cele mai
multe ori, din cauza necunoaşterii exacte a sensului paronimelor care, uneori, pot avea sensuri
apropiate, cum este cazul perechii: fronton „element de arhitectură situat deasupra unei intrări” –
frontispiciu „faţada principală a unui edificiu”. Există situaţii în care, din cauza confuziei dintre
afixe, paronimele intră în relaţie de antonimie: emersiune – imersiune, emigrant – imigrant,
absorbi – adsorbi. Rezultă astfel, că paronimia interesează lingvistica nu ca un simplu accident,
ci ca un accident implicat în greşeli de limbă, iar semnalarea acestora este un act de cultivare a
limbii.
Mult mai rar, poate fi supus atracţiei paronimice un cuvânt arhaic sau regional care a
ajuns să fie înţeles numai pe jumătate sau al cărui sens s-a pierdut: „Ieşi, fetiţă, la portiţă,/ Că te-

86
Narcisa Forăscu, Mihaela Popescu, 2001, p. 126.

66
aşteaptă Talion,/ Cu tichie şi frânghie,/ Cu peană de ciocârlie.” (frânghie < lat. fimbria în loc
frenghie < tr. frengi, „stofă scumpă de brocart”).
Dacă paronimele interesează din punctul de vedere al cultivării limbii, ele nu sunt mai
puţin interesante sub aspect stilistic. Confuzia pe care o produc a fost şi este speculată de scriitori
pentru a caracteriza, prin limbaj, unele personaje. Atracţiie sau confuziile paronimice reprezintă
un aspect important al etimologiei populare.87 Altfel spus, paronimia generează confuzii mai ales
în folosirea neologismelor rare şi, eventual, recente, care au o formă neobişnuită pentru
vorbitorul semicult sau insuficient instruit. Astfel de „perle” au fost înregistrate în lucrări variate:
Al. Graur (1948) „a face furouri” (în loc de furori), T. Arghezi (1956) „sex unic” (în loc de sens
unic), I. Negruzzi „Bradul de la Mirceşti” (în loc de bardul de la Mirceşti), I.L. Caragiale
„cerneală violentă” (în loc de violetă), „scrofulos la datorie” (în loc de scrupulos), „giantă
latină”(în loc de gintă) etc.
Interesante şi pline de fantezie sunt jocurile de cuvinte în care cvasiidentitatea formală
este speculată pentru a obţine efecte umoristice, ironice etc. În exemplele care urmează, selectate
din Academia Caţavencu, termenii nu sunt paronimici decât formal. În absenţa criteriului
funcţional, ei nu pot fi consideraţi cu adevăraţi paronimici, deoarece niciun vorbitor nu stabileşte
vreo legătură. Confuzia dintre termeni este exclusă şi tocmai înlocuirea lor este neaşteptată, de
unde elementul supriză – umorul: un popă cu naosul roşu, porcul de distracţii, taxi pe valoarea
adăugată, paragini aurii, darurile au fost aruncate, codrul bunelor maniere, bravo naţiune
haleală să-ţi fie, Cloana Chiriţa, Şutankhamon etc. În aceste exemple, „paronimul” înlocuit este
deductibil din anturajul lexical care, de cele mai multe ori, este o expresie consacrată care trimite
la cu totul alt sens şi care, prin contrast cu termenul folosit, generează umorul.

CAPITOLUL al III - lea

PRINCIPALELE MODALITĂŢI DE ÎMBOGĂŢIRE
INTERNĂ A VOCABULARULUI

87
Nicolae Felecan, Paronimia în limba română, Editura VOX, Bucureşti, 1993, p. 121.

67
 3.1. GENERALITĂŢI

Vocabularul limbii române nu este static, ci într-o continuă schimbare: se introduc

cuvinte noi, în timp ce altele încep să aibă o utilizare tot mai rară, trecând la arhaisme (de
exemplu cuvântul „telegramă”).
Dar îmbogăţirea nu se realizează numai prin neologisme, ci şi prin alte mijloace interne
sau externe.
Lexicul se deosebeşte de gramatică, între altele, prin marea sa capacitate de schimbare: în
orice epocă din istoria unei limbi sunt cuvinte care dispar sau care se întâlnesc tot mai rar,
întrebuinţarea lor restrângându-se, eventual, la domenii speciale sau la anumite regiuni; totodată
se produce fenomenul invers: apar, de obicei în numar mai mare, cuvinte noi – împrumuturi din
alte limbi sau creaţii interne, formate din elementele de care dispune limba respectivă şi care sunt
destinate să îmbrace conceptele noi, pe care viaţa unui popor, în multiplele ei forme, le creează şi
le impune comunicării.
Formarea de cuvinte noi – derivate sau compuse – reprezintă un fenomen constant în
cursul istoriei unei limbi. Particularităţile care caracterizează sub acest aspect o anumită epocă,
deosebind-o de altele, privesc intensitatea procesului (sunt perioade mai active, mai bogate în
creaţii noi, şi perioade mai putin productive, în care lexicul stagnează sau se îmbogăţeşte mai
ales prin împrumut) şi preferinţa pentru anumite procedee, pentru anumite elemente de derivare
sau compunere.
În lingvistica românească, importanţa formării cuvintelor a fost adeseori subliniată,
arătându-se că aceasta reprezintă unul din capitolele cele mai importante ale unei limbi, întrucât
„se poate vedea aici mecanismul însuşi al creaţiei lexicale sau felul în care procedează o limbă
pentru a-şi crea elemente noi, dotate cu sensuri noi” 88. Dovezi ale atenţiei speciale de care se
bucură la noi formarea cuvintelor le găsim în apariţia celor şase volume de Studii şi materiale
privitoare la formarea cuvintelor în limba română şi, mai ales în elaborarea amplului tratat
Formarea cuvintelor în limba română.
Din această lucrare fundamentală, au fost tipărite volume deosebit de valoroase, dintre
care unul se ocupă de compunere, iar al doilea este consacrat prefixelor. Aceloraşi autori şi

Al. Rosetti, Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII –lea, Editura Pentru Literatură,
88

Bucureşti, 1968, p. 16.

68
redactori responsabili le mai datorăm vol. al III-lea din FCLR, care este intitulat Sufixele, aici
sunt înregistrate şi studiate din toate punctele de vedere,
„peste 300 de sufixe simple şi 350 complexe (compuse şi dezvoltate)”89.

3.1.1. SCRIEREA DERIVATELOR SI COMPUSELOR

Scrierea cuvintelor derivate şi compuse, a locuţiunilor şi a grupurilor relativ stabile de

cuvinte pune unele probleme specifice, greutatea de a distinge uneori formaţii aparţinând uneia
sau alteia dintre aceste categorii putând crea şi dificultăţi suplimentare.
Din punctul de vedere al modului de scriere, nu are importanţă dacă aceste formaţii au
luat naştere în limba română în mod independent sau au fost formate după modelul altor limbi ori
dacă au fost împrumutate gata formate. Ceea ce contează este modul în care structura lor este
analizabilă în limba română actuală pentru vorbitorii nespecialişti.
Caracterul (semi)analizabil al cuvintelor este într-o anumită măsură relativ, fiind diferit
de la un vorbitor la altul, şi se poate modifica în cursul istoriei limbii. Elementele componente
ale unor cuvinte sunt adesea greu de identificat, chiar de către persoanele cultivate, îndeosebi
când este vorba de cuvinte împrumutate gata formate din alte limbi, perceperea structurii lor,
presupunând cunoaşterea formei şi a sensului componentelor. Este mai ales cazul cuvintelor,
aparţinând unor terminologii de specialitate (formate în special din elemente vechi greceşti şi
latineşti), a căror structură este analizabilă aproape numai pentru unii dintre specialiştii din
domeniul respectiv.
Dificultatea de a distinge, uneori, între elemente de compunere şi prefixe sau sufixe, respectiv
cuvinte neologice nu are implicaţii asupra modului de scriere, deoarece derivatele, formaţiile
din/cu elemente de compunere şi compusele cu cuvinte asemănătoare acestora se scriu în acelaşi
fel.

Reguli generale:

89
Marina Rădulescu, Formarea cuvintelor în limba română, Vol. V. Sufixele. Partea a II-a, Academia
Română, Institutul de lingvistică ,,Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Bucureşti, 2005-2008, p. 501.

69
- derivatele se scriu într-un cuvânt (situaţiile în care un prefix sau un sufix se scrie cu cratimă sau
separat fiind rare);
- compusele se scriu, în funcţie de partea de vorbire căreia îi aparţin şi de gradul de sudură a
compusului, în unul din cele trei moduri posibile: într-un cuvânt, cu cratimă sau în cuvinte
separate;
- formaţiile din sau cu elemente de compunere se scriu într-un cuvânt;

3.2. DERIVAREA

Derivarea este mijlocul intern de îmbogăţire a vocabularului, prin care se formează

cuvinte noi, plecând de la un cuvânt de bază, apoi, adăugându-se prefixe sau sufixe
rădăcinii/radicalului. Cuvântul care s-a format prin derivare se numeşte, derivat.
Cuvântul de bază este cuvântul de la care se pleacă în formarea unor cuvinte noi.
Rădăcina este alcătuită din grupul de sunete care rămâne din cuvântul de bază în
cuvintele derivate. În cazul unor cuvinte, rădăcina poate avea una sau mai multe variante (cazul
cuvântului „floare”).
Prefixul este grupul de sunete care se pune înaintea rădăcinii ,astfel încât cele două,
împreună formează un nou cuvânt.
Sufixul este grupul de sunete care se pune după rădăcină ,astfel încât cele două,
împreună, formează un nou cuvânt.
Derivarea este de mai multe feluri:
1. Progresivă sau propriu-zisă, care constă în constituirea unor noi unităţi lexicale prin
adăugarea de afixe lexicale sau lexico-gramaticale:
- prefixe : particule/afixe adăugate înaintea unui cuvânt întreg (simplu, derivat sau
compus) existent în limbă, înaintea rădăcinii unui asemenea cuvânt sau înaintea unor teme
inexistente drept cuvinte independente (de obicei elemente de compunere);
- sufixe : particule/afixe adăugate la sfârşitul unui cuvânt întreg (simplu, derivat sau
compus) existent în limbă, la sfârşitul rădăcinii unui cuvânt derivat cu prefix sau cu alt sufix, al
rădăcinii/temei ultimului termen dintr-un cuvânt compus sau la sfârşitul unei rădăcini ori teme
inexistente drept cuvânt independent.

70
 2. Regresivă sau inversă, este procedeul opus celui dintâi şi se realizează prin eliminarea
unor afixe autentice sau presupuse de la substantive, adjective şi verbe preexistente: nuc < nucă,
regiza < regizor, nelinişti (vb)< nelinistit, auz < auzi, dezgheţ < dezgheţa.
Fenomen lingvistic greu definibil, derivarea regresivă ocupă un loc cu totul special în
sistemul de formare a cuvintelor şi în cadrul etimologiei interne (care înglobează totalitatea
creaţiilor proprii ale unei limbi date). Complexitatea fenomenului în discuţie provine, printre
altele, din faptul că el se întâlneşte nu numai în domeniul vocabularului, ci şi al morfologiei,
chiar şi al frazeologiei. Înainte de a prezenta derivarea regresivă lexicală ca fenomen de
îmbogăţire a vocabularului, este necesar să se prezinte o imagine de ansamblu asupra
fenomenului în general.
Derivarea regresivă este
« procedeul analogic de creare a noi cuvinte, unităţi frazeologice şi forme gramaticale
prin suprimarea unor afixe reale sau aparente de la cuvinte ori forme flexionare existente deja
în limbă .90
Prin afix, înţelegem orice morfem care rămâne în afara rădăcinii, atunci când segmentăm
un cuvânt.
Având în vedere direcţia în care se exercită, se poate spune că derivarea regresivă este
“reversul” derivării propriu–zise sau progresive, din care cauză a fost numită şi “derivare în sens
invers” sau pur şi simplu derivare inversă.
Derivarea regresivă se produce atât în domeniul vocabularului, cât şi în sfera
morfologiei, ceea îi conferă trei aspecte:
a) derivare regresivă lexicală (râşni < râşniţă)
b) derivare regresivă morfologică (spre ex. refacerea lui gemet din gemete, pluralul
mai vechiului şi normalului geamăt < lat. gemitus);
c) derivare regresivă frazeologică: cireş amar (cireaşă amară), păr pergamut (pară
pergamută), păr iosefin (pară iosefină), prun bistriţ (prună bistriţă), prun guşat
(prună guşată) ş.a.m.d.
La unităţile frazeologice se ajunge pornindu–se de la denumirile fructelor exprimate prin
sintagme stabile, formate dintr–un substantiv feminin şi un adjectiv acordat. În astfel de cazuri şi
în altele similare (chirurg plastic < chirurgie plastică sau filozof absolut < filozofie absolută),
90
Theodor Hristea , 1984, p.73.

71
derivarea este, în acelaşi timp, frazeologică, dar şi regresivă, pentru că se realizează în sens
invers.
Derivarea regresivă constă, atât în eliminarea unor afixe autentice, cât şi a unor terminaţii
care se identifică formal cu morfeme de ordinul afixelor derivative sau al celor flexionare. Când
un segment fonic este greşit interpretat ca afix şi, în consecinţă, e suprimat, se poate vorbi despre
o pseudo-derivare regresivă.91
La bază derivării regresive, indiferent de natura ei, stă întotdeauna un proces de analogie.
Astfel, pentru că existau în limba română numeroase perechi de felul lui : filolog, filologie  ;
fonolog, fonologie ; lexicolog, lexicologie etc. (cu ambele elemente ale perechii explicabile prin
împrumut) a putut fi creat derivatul regresiv etimolog (< etimolog -ie), care l-a înlocuit pe
etimologist de origine franceză (< étymologiste).
O formă ca stomatologie, se poate explica atât ca derivat regresiv românesc din
stomatolog–ie, cât şi ca împrumut din limba franceză sau o altă limbă (ital. stomatologo şi germ.
Stomatologe). Teoretic, nu e de loc exclus ca unii vorbitori să–l fi împrumutat pe stomatolog, iar
alţii să–l fi creat în româneşte prin analogie şi pe două căi diferite să se fi ajuns la acelaşi
rezultat. Afirmaţia este valabilă şi pentru alte neologisme, cum ar fi, de pildă, composta (perfect
explicabil ca o formaţie regresivă din compost–or, dar, în subsidiar, şi ca un împrumut din fr.
composter. Având la îndemână un model atât de bine reprezentat în limba noastră (cum este cel
constituit din perechile: aspira / aspirator, excava / excavator, selecta / selector, toca / tocător
şi, desigur, perfora / perforator), unii vorbitori au putut extrage un verb a composta din numele
de instrument compostor, înainte ca alţii să fi împrumutat, eventual, acelaşi cuvânt din limba
franceză..

Derivarea regresivă lexicală şi morfologică 

După modelul unor perechi corelative de felul şomer- şoma, boxer- boxă etc., în care atât
verbul, cât şi numele de agent sunt împrumuturi din limba franceză, s–a putut forma verbul şofa,
prin îndepărtarea sufixului derivativ –er a cuvântului şofer. Fr. chauffer nu poate explica rom.
şofa, deoarece sensul lui primordial şi, totodată, fundamental este “a încălzi” sau ”a face cald”.
Pentru exprimarea acţiunii de şofat, francezii folosesc verbul conduire, aşa cum englezii folosesc
91
Idem, p.75.

72
to drive. Nefiind satisfăcut criteriul semantic, rom. şofa nu poate fi explicat prin fr. chauffer. El
trebuie interpretat ca un derivat regresiv din şof–er, perfect explicabil, atât formal, cât şi
semantic prin fr. chauffeur, care aparţine aceleiaşi familii etimologice ca şi vb. chauffer.92
Despre pronumele de politeţe mata, Iorgu Iordan a arătat că acesta a fost refăcut din
forma de genitiv–dativ matale < m(ne)atale. La rândul ei, această formă e o scurtare din
dumneatale (genitiv–dativul lui dumneata < Domnia ta). Iniţial, matale s–a folosit numai la
genitiv–dativ, cum dovedesc atestările şi în special aspectul morfologic al acestui pronume.
Extinzându–şi folosirea şi la nominativ–acuzativ (probabil ,mai întâi în limbajul infantil, a cărui
creaţie este), matale a devenit invariabil sub aspectul cazului, ceea ce nu era normal în sistemul
morfologic al limbii române. De aceea, s–a simţit nevoia creării unei forme de nominativ–
acuzativ (mata), pentru a se ajunge la un paralelism perfect cu dumneata–dumitale. Acest lucru
s–a realizat tot prin derivare regresivă, constând, de data aceasta, în suprimarea desinenţei
cazuale de genitiv–dativ –le.
Între derivarea regresivă lexicală şi cea morfologică există câteva deosebiri
fundamentale:
În primul caz se procedează prin îndepărtarea unor morfeme derivative (sufixe şi
prefixe), iar în al doilea caz se înlătură exclusiv morfeme flexionare (cel mai adesea desinenţe).
În funcţie de natura morfemelor suprimate se poate ajunge la noi unităţi lexicale (ex.
şofá, în raport cu şofer) sau numai la noi forme gramaticale (ex. mata faţă de matale). Ca o
regulă generală, s–ar putea spune că derivarea regresivă lexicală duce la formarea de noi cuvinte,
pe când cea morfologică dă naştere unor simple forme flexionare ori unor variante morfologice
de tipul, spre exemplu, a formelor de singular obţinute prin suprimarea unei desinenţe de plural
(de ex. pântec < pântece; sanda < sandale etc.). Cuvântul motric (care este extras din forma de
genul fem. motrică, ea însăşi o variantă neliterară a adjectivului invariabil motrice). Cu timpul,
două forme flexionare ori două variante morfologice se pot transforma în cuvinte diferite, dar
aceasta  nu infirmă regula formulată mai sus. Atât formele flexionare, cât şi variantele
morfologice nou–născute prin acest tip de analogie sunt menite să completeze o paradigmă ori să
regularizeze o relaţie gramaticală. Rolul sistematizor al derivării regresive este şi aici mai mult
decât evident.

92
Ferdinand de Saussure, 1968, pp. 222 -226.

73
 Un derivat regresiv morfologic a fost şi capăt, refăcut din capete (pl. lui cap), moştenit
din lat. capita. După ce a apărut forma capăt, ea s–a specializat din punct de vedere semantic şi
s–a fixat în anumite combinaţii frazeologice.
Comparând categoria lexico–gramaticală sau clasa morfologică a primului,  cu cea a
derivatului regresiv se poate stabili o nouă diferenţă între cele două aspecte fundamentale ale
fenomenului în discuţie. În cazul derivării regresive morfologice nu poate fi vorba de o
schimbare a categoriei lexico–gramaticale, din moment ce derivatul constituie numai o formă
flexionară sau o variantă morfologică a primului.93 În mod obişnuit, lucrurile se petrec cu totul
altfel atunci când derivatul regresiv şi primul constituie unităţi lexicale distincte.
În raport cu derivarea regresivă morfologică, cea lexicală este mult mai des întâlnită, din
cauză că vocabularul este mai bogat şi mai labil decât morfologia, ale cărei reguli sunt limitate ca
număr şi relativ stabile. Ca o consecinţă a acestui fapt, şi numărul morfemelor derivative (sufixe
şi prefixe), apte de a fi suprimate prin derivare regresivă, este incomparabil mai mare decât al
afixelor flexionare. Derivarea regresivă lexicală este de mai multe feluri: postsubstantivală,
postadjectivală  şi  postverbală.
3. Prin substituţie de afixe, care cunoaşte două aspecte diferite, în funcţie de natura
afixului suprimat şi înlocuit:
- derivarea prin substituţie de prefixe: noile cuvinte se formează de la un cuvânt
moştenit, împrumutat sau format pe teren românesc, dar în structura căruia se poate identifica un
prefix prin suprimarea respectivului prefix şi adăugarea la segmentul rămas a unuia nou:
descreţi< des-+[în]creţi;
destupa< des-+[a]stupa;
- derivarea prin substituţie de sufixe: noile unităţi lexicale se formează de la cuvinte, fie
ele moştenite, împrumutate sau formate pe teren românesc, în structura cărora se identifică
sufixe, prin suprimarea sufixelor respective şi prin adăugarea unor noi sufixe la segmentele
rămase:
onirist< onir[ism]+ suf.-ist
elecronist< electron[ică]+ suf.-ist
biografist< biograf[ie]+ suf.-ist
bucolism< bucol[ic]+ suf.-ism
93
Theodor Hristea, Derivarea regresivă morfologică în raport cu cea lexicală, vol. Sistemele limbii,
coord. I.Coteanu si L. Wald, Bucureşti, 1970, pp. 97-118.

74
 bonjurism< bonjur[ist]+ suf.ism
problematiza< problemat[ic]+ suf.-iza
distorsiona< distors[iune]+ suf.-iona
Când nu este nevoie să specificăm dacă avem prefix sau sufix, putem folosi termenul de
afix, care poate însemna prefix sau sufix (ex. de astfel de enunţ: În cuvântul „pietrar” intâlnim
afixe şi datorită acestui lucru este un cuvânt derivat, poate spune un vorbitor la un moment dat).
Trebuie observat, că în unele derivate avem de fapt un prim cuvânt derivat cu sufix căruia
i se adaugă un alt sufix, rezultând un nou derivat: pietr+ean a dat pietrean+ca. Acest fenomen
poartă numele de serie derivativă.
Se mai observă că există derivate care au atât prefix cât şi sufix (ex.: nepietruit). Acest tip
de derivat se numeşte derivat parasintetic.
Limba actuală înregistrează existenţa a numeroase formaţii paralele: în multe situaţii apar
derivate care „dublează”, se suprapun unor cuvinte (de dată puţin recentă sau, dimpotrivă, deja
bine fixate în limbă) cu acelasi sens şi care reprezintă adeseori tot derivate, ca în cazul
adjectivelor spectaculos/spectacular, atractiv/atractios, sau cuvinte simple, care constituie pactul
de pornire al lanţului derivativ din care rezultă derivatul – vigurozitate/vigoare,
rigurozitate/rigoare etc.
Şi în derivare se manifestă caracteristicile generale ale limbii actuale: necesitatea şi
căutarea unei exprimări cât mai economice explică înlocuirea locuţiunilor prin cuvinte unice,
derivate (a lectura), înlocuirea unor grupuri nominale prin componentul adjectival substantivat în
urma elidării substantivului reprezentănd centrul grupului, şi chiar formarea unor adjective
derivate, care sunt preferate unor combinaţii de cuvinte (repertorial înlocuieşte determinantul de
repertoriu, de exemplu).
Diferitele formaţii noi ilustrează şi ele, în general, preferinţa limbii actuale pentru
termenul neologic şi tehnic.

3.3. COMPUNEREA

Compunerea este mijlocul intern de îmbogăţire a vocabularului prin care se formează

cuvinte noi prin unirea sau alăturarea a două sau mai multe cuvinte care au deja un sens, prin

75
compunere, cuvintele care intră în alcătuirea celui compus îşi pierd sensul în favoarea unui sens
nou, legat de noul cuvânt.
Exemplu de cuvânt compus: stea-de-mare. Acest cuvânt este compus din trei cuvinte care
au sensuri proprii, după cum urmează:
- stea : obiect cosmic;
- de : prepoziţie;
- mare : întindere vastă de apă.
Alăturate în stea-de-mare aceste cuvinte semnifică împreună o specie de animal marin.
Compunerea este de mai multe feluri:
- contopire
- prin alăturare (juxtapunere): câine-lup, de pe;
- subordonarea: gura-leului (gura-nominativ; leului-genitiv);
- abrevierea (prescurtarea): iniţiale (C.E.C);
iniţiale şi fragmente de cuvinte (Tarom);
fragmente de cuvinte (Asirom);
fragmente de cuvinte şi cuvinte (Romarta).
Compunerea prin contopire se realizează între cuvinte întregi (existente şi independente
în limbă), care se scriu împreună şi se comportă ca un singur cuvânt: botgros, dreptunghi,
scurtcircuit, Câmpulung, Delavrancea, dacoroman, binevoitor, oarecare, altcineva, altfel,
deodată, rareori, oriunde, despre, înspre, aşadar, deoarece, încât etc.
Substantivele compuse îşi schimbă forma în flexiune. De obicei, flexionează ultima parte
componentă:
N-Ac.: bunăvoinţă
G-D: bunăvoinţei
Fac excepţie de la acest mod de flexiune cuvinte compuse care au ca ultim element un
cuvânt invariabil:
N-Ac.: cineva; G-D: cuiva;
N-Ac.: cateva; G-D: catorva.
Compunerea prin alăturare se realizează tot între cuvinte întregi, existente şi
independente în limbă, dar acestea se scriu cu cratimă sau în cuvinte separate: inginer-şofer,
floare-de-colţ, dis-de-dimineaţă, gură-cască, pierde-vară, proces-verbal, Albă-ca-Zăpadă,

76
galben-auriu, tic-tac!, trosc-pleosc!, Băile Herculane, Delta Dunării, Gara de Nord, cincizeci şi
doi, de pe, ca să, ci şi etc.
La părţile de vorbire cu forme flexionare se articulează numai prima parte componentă şi
îşi schimbă forma numai primul termen sau ambii termeni: câine-lup – câinele-lup – câinelui-
lup; Delta Dunării – Deltei Dunării; Marea Neagră – Mării Negre etc.
Fac excepţie de la acest mod de flexiune, cuvintele compuse prin alăturare care au ca
prim element component un adverb: nou-născut – nou-născutul – nou-născutului.
Compunerea cu elemente de compunere se realizează între cuvinte întregi, independente
în limbă şi elemente de compunere care nu există independent în limbă: aero-; auto-; bi-; di-;
bio-; eco-; geo-; hemo-; hidro-; macro-; micro-; mono-; multi-; omo-; orto-; poli-; pseudo-;
tele-; etc.
Aceste cuvinte se scriu împreună şi îşi schimbă forma în flexiune numai cuvântul
independent: aeronava – aeronavei – aeronavele – aeronavelor.
Compunerea prin abreviere (prescurtarea unor cuvinte întregi) se realizează prin:
- reuniunea unor fragmente de cuvânt: Centrofarm; Centrocoop;
- alăturarea literelor iniţiale: O.N.U.; S.N.C.F.R.;
- reunirea unor fragmente de cuvânt şi a unor litere iniţiale: TAROM.
Cuvintele noi obţinute prin compunere denumesc o altă noţiune decât cele pe care le
denumesc elementele lui constituente luate izolat. Exemple: ochiul-boului, bloc-turn, cantina-
restaurant, economico-social, bunăvoie, cumsecade etc. După cum se observă, mecanismul
acestui procedeu de formare a cuvintelor seamănă, întrucâtva, cu modul de formare a unor
compuşi chimici, rezultaţi din îmbinarea a două sau mai multe elemente chimice cu proprietăţi
diferite. Termenul de „compunere” a şi fost, de altfel, împrumutat din domeniul chimiei, unde
este atât de mult folosit.
Ţinând seama de părţile de vorbire cărora le aparţin elementele alcătuitoare ale unui
compus, precum şi de rezultatul îmbinării acestora, cuvintele compuse din limba română se pot
clasifica în mai multe tipuri, si anume:94
Substantive rezultate din contopirea a două substantive (iarba-fiarelor, meşter-lăcătuş,
oţel-beton);

94
Mariana Badea şi Mariana Negru, 2003, p.29-31.

77
 Substantive rezultate din unirea unui adjectiv cu un substantiv (burtă-verde, vorbă-lugă,
gură-spartă, coate-goale etc.);
Substantive provenite dintr-un verb+un substantiv (târâie-brâu, zgârie-nori, papă-lapte,
pierde-vară, linge-blide);
Adjective rezultate din unirea a două adjective (social-politic, tematico-ideologic,
economico-organizatoric etc.);
Adjective rezultate din combinarea unui adverb cu un participiu sau un adjectiv
(binecunoscut, preacunoscut, răuvoitor);
Adverbe provenite dintr-o prepoziţie+un substantiv (după-amiază, devreme şi împrejur,
unde există, de fapt, două prepoziţii).
De menţionat, că mai există numerale compuse (douăzeci, treizeci), pronume compuse
(altceva, altcineva), sau conjuncţii şi prepoziţii compuse.
Multe compuse care există în limba română au fost împrumutate din alte limbi sau au fost
formate în româneşte după modele străine. Astfel, bleumarin, portţigaret, comis-voiajor şi altele
provin din franceză, iar bormaşină, glasvand, glaşpapir şi altele sunt împrumuturi din limba
germană. Multe compuse au fost formate în limba română, însă prin traducerea sau imitarea
structurii interne a unor compuse existente în diverse limbi: binecuvânta, după vechiul slav
blagoslovişi; anotimp după germanul Jahreszei;, locţiitor, după francezul lieutenant, italienescul
luogotenente; nou-născut, după francezul nouveau-né şi altele.
Tot ca un rezultat al influenţelor străine a luat şi la noi o mare amploare compunerea prin
abreviere. Procedeul este vechi întâlnit în unele limbi cum ar fi engleză, rusă şi franceză şi el are
dezavantajul de a crea cuvinte pe care nu le înteleg toţi vorbitorii. Dintre formaţiile româneşti
mai cunoscute, menţionam: TAROM („Transporturi aeriene române”), AGERPRES („Agenţia
română de presă”), PRONOSPORT („Pronostic la sport”) şi altele.
Şi mai numeroase sunt compusele formate din simpla alăturare a unor litere iniţiale.
Uneori, acestea sunt mai greu de înţeles ,chiar decât cele formate din reunirea unor fragmente de
cuvânt. Altele sunt familiare imensei majorităţi a vorbitorilor de limbă română: C.F.R, C.E.C,
M.Ap.N.,L.P.F. etc. Dacă acestea sunt creaţii specifice limbii române, altele se explica prin
imitarea unor modele străine uşor de identificat. Astfel, O.Z.N. (Obiect zburător neidentificat)
este o imitatie a englezului U.F.O. (Unidentified flying objects).

78
 Caracteristica formaţiilor din iniţiale este că, asemenea oricărui cuvânt unitar, ele se pot
articula, pot avea plural sau pot da nastere la derivate de felul: ceferist, ceferiadă, orelist etc.
Un statut aparte are compunerea parasintetică. Dintre cuvintele care sunt, în acelaşi timp,
compuse şi derivate cu sufix lexical, adjectivele provenite de la nume proprii sunt, probabil, cele
mai numeroase: antonpănnesc (folosit pentru prima dată de G.Călinescu), anatolfrancian,
camilpetrescian, newyorkez, eminescian etc. Tot în acest tip mixt de formare a cuvintelor se
încadrează şi o serie de verbe, dintre care: înlătura<în laturi+ suf [-a, întruchipa<întru chip+suf
[-a, îngenunchea< în genunghi + suf [-a şi mulţumi, explicabil prin urarea (la) mulţi ani, căreia i
s-a adăugat sufixul verbal [–i.
Modul de scriere a cuvintelor compuse este în funcţie de natura elementelor componente
(cuvinte, elemente de compunere sau abrevieri), de vechimea compuselor, de gradul de unitate
semantică şi de sudură formală, de apartenenţa elementelor componente la diferitele părţi de
vorbire, de raporturile sintactice care au stat la bază compusului, de părţile de vorbire cărora le
aparţin compusele şi, în cazul cuvintelor flexibile, de modul de flexiune, precum şi, uneori, de
tradiţie.95

3.4. SCHIMBAREA CATEGORIEI GRAMATICALE

Schimbarea categoriei gramaticale sau conversiunea este un mijloc intern de îmbogăţire a

vocabularului care constă în formarea unui cuvânt nou prin trecerea de la o parte de vorbire la
alta.
Spre deosebire de compunere sau derivare, acest procedeu de îmbogăţire a vocabularului
este prin excelenţă gramatical. În acest caz, formarea unui nou cuvânt se face prin simpla trecere
de la o parte de vorbire la alta, sau, altfel spus, prin schimbarea categoriei lexico-gramaticale.
Cel mai adesea un adjectiv devine substantiv prin articulare (albastrul cerului, frumosul din artă,
apă de un verde deschis etc.).
Prin acelaşi procedeu al articulării se mai pot transforma în substantive unele adverbe:
binele, aproapele, unele pronume: eul, sinea sau unele forme verbale nepersonale. Astfel,
substantivele abstracte: mâncatul, spălatul, plimbatul, cititul etc. provin din supinul verbelor

Ioana Vintilă – Rădulescu (coord.), DOOM, Ediţia a II – a revăzută şi adăugită, Editura Univers
95

Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p. LXIV.

79
respective, tot asa cum: un rănit, un prăpădit, un nenorocit şi altele provin din formele de
participiu (întrebuinţate şi ca adjective) ale verbelor răni, prăpădi, nenoroci. În general vorbind,
ori de câte ori o parte de vorbire capătă articol hotărât, nehotărât sau adjectival, ea se
substantivizează.
Deosebit de interesantă este situaţia substantivelor care denumesc anotimpurile anului, ca
şi a lui zi, noapte, dimineaţă, seară. Când sunt folosite sub forma lor articulată, astfel de
substantive au valoare adverbială:
Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!
Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară.
( Vasile Alecsandri – Iarna)
Fenomenul de schimbare a valorii gramaticale are multe aspecte. Dintre acestea
substantivizarea adjectivelor prin articulare, substantivizarea infinitivelor lungi şi adjectivizarea
participiilor trecute sunt cele mai importante.
Un alt aspect al schimbării valorii gramaticale este adjectivizarea gerunziului. Dintre
gerunziile adjectivate care s-au impus în limba scrisă şi apar frecvent sunt: producţie crescândă
sau descrescândă, ritm crescând, rană sângerândă, mână tremurândă, persoană suferindă etc.În
a doua jumătate a secolului al XIX-lea, procedeul acesta se întâlnea mult mai frecvent la unii
dintre poeţii şi prozatorii români, cum ar fi: Ion Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu,
Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu şi alţii. Eminescu însuşi scria: lebăda murindă, sărutare
arzândă, lumină fumegândă şi chiar măşti râzânde, colibe dorminde, plângândele izvoare etc.
Concurate fiind de adjectivele participiale şi de cele derivate cu sufixul [-tor, majoritatea
gerunziilor adjectivate au dispărut, cu timpul, chiar din stilul beletristic, unde au apărut, apreciate
fiind pentru concizia lor şi pentru că aduceau o notă inedită în tehnica poetică a vremii.
Substantivul îşi poate schimba valoarea morfologică în:
d) adverb:
Toamna se coc fructele.
e) adjectiv:
„Zoe, fii bărbată!”
Adjectivul îşi poate schimba valoarea morfologică în:
a) substantiv:
Frumosul din natură este impresionant.

80
 b) adverb:
El scrie frumos.
Pronumele personal îşi poate schimba valoarea morfologică în:
a) substantiv:
Fiecare îşi are eul său.
b) pronume reflexive
Eu mă duc.
Unele pronume nehotărâte, negative sau reflexive pot deveni prin articulare:
a) substantive:
Este la mijloc un ceva.
El a ajuns un nimic.
Şi-a zis in sinea lui.
Pronumele posesive, demonstrative, nehotărâte, interogative, relative, negative şi de
întărire îşi schimbă valoarea morfologică în:
a) adjective pronominale:
Cărţile mele sunt acolo.
Poeziile acestea sunt interesante.
Fiecare copil învaţă zilnic.
Ce poezie reciţi?
Spune-mi ce poezie reciţi!
Niciun elev nu lipseşte astăzi.
El însuşi a scris această poezie.
Numeralul îşi poate schimba valoarea morfologică, prin articulare în:
a) substantiv:
Am luat un zece la istorie.
Treiul n-a fost trecut în catalog.
Verbul îşi poate schimba valoarea morfologică în:
a) substantiv:
Mersul pe jos este sănătos.
b) adjectiv:
Poezia recitată era foarte lungă.

81
 Se vedeau coşurile fumegânde.
c) adverb:
Vorbeşte răstit.
Adverbul poate deveni:
a) substantiv:
Binele făcut aduce alt bine.
b) prepoziţie cu regim de genitiv:
Am sosit la şcoală inaintea colegilor mei.
c) adjectiv:
Tata era un bărbat bine.
Unele interjecţii pot deveni:
a) substantive:
Are un of.
I-am ascultat oful.

3.4. PREFIXELE

Prefixul este grupul de sunete care se pune înaintea rădăcinii astfel încât cele două,
împreună formează un nou cuvânt.
Ca procedeu principal de îmbogăţire a vocabularului, prefixarea constituie obiectul de cercetare
aproape exhaustivă a unui întreg volum din tratatul: Formarea cuvintelor în limba română.96
Pe bază câtorva modele mai uzuale şi cu ajutorul unui număr relativ mic de prefixe, se
pot forma sute şi chiar mii de cuvinte, pe care le înţelegem uşor, tocmai fiindcă sunt construite
după tipare preexistente şi în conformitate cu anumite reguli. Din acest punct de vedere,
prefixarea se aseamănă cu morfologia, care are un caracter şi mai sistematic, reducându-se la un
număr foarte mic de reguli în comparaţie cu marele număr de cuvinte care există într-o limbă
oarecare.
Derivarea cu prefixe a mai fost apropiată şi de compunere sau chiar inclusă în aceasta de
către unii cercetători. Considerarea cuvintelor formate prin prefixare drept compuse se bazează
pe argumentul că prefixele păstrează mai bine legătura cu diverse instrumente gramaticale
96
Valeria Guţu Romalo, 2000, p. 176.

82
autonome şi în primul rând cu prepoziţiile. 97 Să se compare, spre exemplu, în- din îngropa cu
acelaşi în din “a băga în groapă” sau prepoziţia între cu prefixul între- din verbele întretăia,
întrevedea etc. Deşi aici asemănarea este vizibilă, în cele mai multe cazuri adevăratele prefixe nu
sunt şi cuvinte autonome. De aceea ele nu pot fi considerate elemente de compunere (aşa cum
sunt privite micro-, macro-, foto-, pseudo-, radio- şi altele de origine grecească şi, mai rar,
latinească). În foarte multe privinţe, prefixele seamănă, desigur, cu sufixele, de care nu pot fi
separate.
De foarte multe ori, cuvintele formate cu prefixe aparţin aceleiaşi categorii lexico-
gramaticale ca şi bază de la care a pornit derivarea. Astfel, a desprinde este format din prefixul
des- + prinde (care e tot verb), răzgândi este din răs- + gândi, adjectivul neciteţ provine din ne-
+ citeţ (el însuşi un adjectiv derivat), inadaptabil este o formaţie românească din in- + adj.
adaptabil (împrumutat) ş.a.m.d. Alteori, cuvintele formate cu ajutorul prefixelor pot aparţine
altei clase morfologice, dar în acest caz este nevoie şi de un sufix. De exemplu, verbele îndulci şi
înroşi provin de la adjectivele dulce şi roşu, tot aşa cum îndrăgosti şi împături sunt formate cu
acelaşi prefix foarte productiv în- şi cu sufixul -i, adăugate, de data aceasta, la substantivele
dragoste şi pătură. Cuvintele formate, în acelaşi timp, cu un prefix şi un sufix se numesc
derivate parasintetice..
Prefixele ar putea fi clasificate în patru categorii fundamentale, şi anume:
a) derivate moştenite din latină: închide, deschide, rămâne etc.; 
b) împrumuturi din alte limbi: deservi, nonsens, prefabricat etc.;
c) calcuri sau imitaţii după modele străine: demers, concetăţean, întrevedea, subestima şi
d) creaţii interne ale limbii române: dezrobi, înţărca, nefericit, zăuita şi multe altele.
Se scriu, de regulă, într-un cuvânt majoritatea derivatelor cu prefixe:
antimeridian, antipersonal, a circumscrie, a dezvinovăţi, interregional, a juxtapune, neeuclidian,
nonviolenţă, pecădere, a răsciti.
Derivatele cu prefixe se deosebesc astfel de locuţiunile cu o structură asemănătoare, care
se scriu în cuvinte separate (non troppo), precum şi de formaţiile noi sau / şi ocazionale, care se
scriu cu cratimă.

97
Theodor Hristea (coord), 1984, p. 70.

83
 Se scriu cu cratimă între prefix şi cuvântul de bază anumite derivate cu
prefixe (acest mod de scriere corespunzând unei rostiri mai insistente)98:
- derivatele cu prefixul ex- „fost": ex-prim-ministru, ex-preşedinte;
- derivatele cu prefixul ex- „in afară" se scriu într-un cuvânt: a exînscrie.
- unele derivate noi sau/şi ocazionale care au ca bază un pronume substantivizat (non-eu),
indicarea prescurtată a unui an calendaristic (ante- '89, post-'98), un nume propriu (anti-
Maiorescu; lonescu, ne-Ionescu; pro-Ionescu), o literă (non-a), o abreviere (pro-NATO);
- derivate cu prefixe superlative: ultra-progresist.

3.4.1. PREFIXE VECHI DE ORIGINE LATINĂ ŞI SLAVĂ

În ceea ce priveşte vechimea şi originea prefixelor din limba română, unele sunt foarte
vechi, pentru că au fost moştenite din latină (de ex.: în-, des- sau stră-, pe care îl întâlnim în
străbun, strămoş, străbate, străluci etc.). Alte prefixe au fost împrumutate din slavă (spre
exemplu ne- sau răs-).
Mai puţin frecvente sunt în limba actuală creaţiile noi cu prefixe; se poate menţiona, de
exemplu, a încifra, format ca antonim al verbului a descifra, destul de vechi şi de răspândit.
Un derivat recent cu prefixul des- reprezintă dezinsecţie, al cărui model evident îl
constituie dezinfectie (dacă însă alături de dezinfecţie exista opusul infecţie, bază insecţie cerută
de dezinsecţie e necunoscuta limbii române).
Prefixul des-, în varianta de-, apare şi în formaţia greşită depilat din dulceaţă de prune
depilate. 99 În această combinaţie, depilat (adjectiv participial de la verbul de origine franceză a
depila, care înseamnă „curăţat de păr", este întrebuinţat, în locul unui derivat prezumtiv depielat
„curăţat de piele".
Prefixul ne-, foarte activ în formarea antonimelor unor adjective (aşteptat/ neaşteptat,
dorit/ nedorit, firesc/ nefiresc, poetic/ nepoetic etc), se dovedeşte în continuare productiv, o
formaţie neobişnuită, foarte probabil recentă, reprezintă nemeritoriu.

98
Ioana Vintilă – Rădulescu (coord.), DOOM, Ediţia a II – a revăzută şi adăugita, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p. LXII.
99
Idem, p. 192.

84
 Mult mai rar apare acest prefix în structura unor substantive. O creaţie recentă de acest fel
pare a fi necruţare, bază derivativă o reprezintă neîndoielnic adjectivul necruţător.

3.4.2. PREFIXE NOI LATINO-ROMANICE

Cele mai multe prefixe provin din limbile apusene şi în special din franceză, care, după
cum ştim, ne-a furnizat un mare număr de neologisme.
Exemple: a- (apoetic), ante- (antebelic), anti- (antiinfecţios), con- (consfătui), contra-,
extra-, hiper-, inter-, super-, trans- şi altele, care la originea lor mai îndepărtată (latină sau
greacă), sunt, de fapt, cuvinte propriu-zise.

3.4.3. PREFIXOIDELE

Prefixoidele sunt elemente formative asemănătoare cu prefixele, dar care la origine sunt
cuvinte din limba greacă, latină, purtătoare de sens propriu cu valoare denotative şi fiind
frecvente în limbajul ştiinţific şi tehnic. Le întâlnim în sfera neologismelor. Exemple: aero-,
micro-, filo-, mega-, mono-, poli-, pseudo-, tri-, zoo- etc.
Abundă astăzi, în presă, în limba vorbită, în terminologia tehnică, formaţiile cu
prefixoide. De cele mai multe ori ,acestea reprezintă rezultatul unei mode manifestate în
preferinţa pentru un prefixoid sau altul şi sunt formaţii de moment, dintre care foarte puţine au
şanse să se impună, fie şi pentru o perioadă relativ scurtă.
Limbajul actual al publicisticii este puternic marcat de diversitate ca reflectare a varietăţii
indiscutabile a realităţii extralingvistice. Ideile, informaţiile captează modalităţi de expresie
dintre cele mai diferite şi impun o nuanţare a mijloacelor lingvistice utilizate. Existenţa unui
număr considerabil de publicaţii postdecembriste, pluralitatea de direcţii şi intenţii urmărite
reprezintă premisele diversificării expresiei şi ale inovaţiei la toate nivelurile limbii. Excesul de
xenisme, avansarea în direcţia derivării lexicale sau a glisărilor semantice sunt tendinţe
confirmate de presa ultimilor ani, cu potenţial productiv deschis. Ele reprezintă, cu toate acestea,
zone ale limbii susceptibile de a se modifica în funcţie de contextul extralingvistic sau de a
dispărea o dată cu realitatea care le-a impus. Caracterul efemer al multora dintre formaţiile

85
interne recent apărute nu înseamnă însă că sunt fenomene periferice sau puţin semnificative, ci
pun în evidenţă dinamica sistemului lingvistic.
Excerptarea lexico-semantică a presei din ultimii ani permite identificarea unei tendinţe a
limbii române actuale, aceea a compunerii unor substantive cu prefixoide de tipul: SUPER-,
SUPRA-, MEGA-, ULTRA-, MACRO-, MICRO-, MINI-. Limba română a manifestat întotdeauna
sensibilitate faţă de derivare. Producţiile interne (derivate cu prefixe sau sufixe) sunt multiple şi
par a avea în continuare la bază un tipar foarte productiv. Sentimentul derivării este întărit în
limba actuală şi de aceste structuri care includ prefixoide sau sufixoide, deşi, din punct de vedere
lingvistic, avem de-a face cu un procedeu diferit: compunerea. Aceste elemente formative au
valori lexicale concrete şi, în plus, sunt încărcate cu seme superlative pe care le transferă
cuvântului-suport. Structura rezultată este o unitate cu individualitate semantică şi morfologică.
În cazul adjectivelor, fenomenul este normal, pentru că adjectivul compus se află în variaţie
liberă cu adjectivul marcat prin categoria comparaţiei: copil superdotat = copil foarte dotat.
Tendinţa actuală a limbii este, de a transfera semnele superlative şi substantivelor la care se
ataşează prefixoidele. Transferul semantic are loc, dar structurii create nu i se mai poate
substitui, în nici un context, structura echivalentă cu morfemul de comparaţie. Astfel, megashow
păstrează ideea de superlativ, dar nu poate fi substituit prin foarte show.
Există, totuşi, în limba română, o categorie restrânsă de substantive care suportă gradarea
prin comparaţia canonică. Este vorba, în primul rând, de clasa substantivelor care denumesc stări
fizice (frig, somn, greaţă, foame, sete, lene, frică etc.) sau atmosferice (întuneric, lumină, ceaţă,
vânt, ger etc.).
Mi-e foarte sete.
E mai întuneric decât ieri.
În al doilea rând, substantivele considerate reprezentante-tip ale unei însuşiri pot fi gradate:
Din cauza lipsei, poetul cel mai poet din Valahia este ameninţat a-şi închide ochii la spital.
(Alecsandri)
Interesant este că şi pentru aceste substantive apare tendinţa de a marca gradarea cu ajutorul
prefixoidelor: superlene, superfoame, superîntuneric, superfemeie etc.
Modalităţii gramaticale de gradare prin morfemele categoriei comparaţiei i se adaugă însă
variante lexicale noi, realizate prin compunere, mai ales în stilul publicistic. Pentru marcarea
superlativului absolut a fost semnalat un procedeu foarte productiv în limba actuală: utilizarea

86
unor structuri cu substantive desemantizate, care au căpătat valoarea de mărci ale gradului
respectiv: fulger, cheie, etalon, limită, model, record etc. Specifică acestei categorii de compuse
este repetabilitatea celui de-al doilea termen care poartă sensul de superlativ: element-cheie,
martor-cheie, caz-limită, termen-limită etc.
Categoria comparaţiei, o categorie gramaticală specifică de altfel adjectivului şi adverbului,
se impune, aşa cum am arătat, şi unui număr restrâns de substantive prin formele obişnuite
(comparaţia canonică), dar nu face obiectul cercetării noastre. Ne interesează în ce măsură
construcţiile cu prefixoide reprezintă realizări ale comparaţiei necanonice.
SUPER-, MEGA-, SUPRA-, MACRO-, pe de o parte, şi MINI-, MICRO-, pe de altă parte,
sunt particule care, fără a schimba semnificaţia obişnuită a numelui la care se adaugă, o
completează prin adjoncţie semică: [foarte mare]/, [bun], [foarte mic]. Prefixoidele superlative
marchează intensitatea acţiunii sau a calităţii exprimate. Limba latină şi vechea slavă, ca şi
limbile romanice şi limbile slave moderne, au folosit aceste mijloace de intensificare. În limba
română, prefixoidele vechi (ARHI-, PREA-) sunt concurate de cele noi (EXTRA-, HIPER-,
ULTRA- etc.), în scopul exprimării aceloraşi valenţe superlative.
După criteriul ocurenţei şi al dispersiei, formaţiile cu SUPER- sunt cele mai frecvente în
limba actuală. Structurile astfel compuse sunt prezente în contexte foarte variate. În primul rând,
sunt foarte frecvente în presă, pentru că ea reflectă cel mai bine realitatea lingvistică actuală şi,
mai mult decât atât, influenţează, la rândul ei, comportamentul lingvistic al vorbitorilor. Dacă,
iniţial, prefixoidele aveau caracter cult, ştiinţific şi circulau în limbajul specializat, mass-media le
preferă datorită impactului pe care substantivele gradate îl au asupra vorbitorului. Nu excesul
interesează, ci forţa indusă de particula care emfatizează. Termenul astfel desemnat atrage atenţia
asupra sa şi traduce într-o manieră lingvistic economică o calitate superlativă.
Predilecţia pentru prefixoidul SUPER- o demonstrează utilizarea lui în combinaţii foarte
diferite:
Toţi candidaţii la preşedinţie se întrec în a-şi exprima dragostea faţă de super-finanţistul
american.
După cum spun ziarele americane, a fost o căsătorie demnă de o superproducţie
hollywoodiană.
Superproducţie în stilul clasic al filmului american de epocă, „Gladiator” reînvie
producţiile istorice ale anilor ’50.

87
 Bravo-Supershow 2000, eveniment sponsorizat de Ericsson a fost un adevărat
superspectacol muzical.
Raymond James Stadium din Tampa Bey, Florida găzduieşte azi Superbowl.
Anunţurile de la mica publicitate „speculează” astfel de tipare lingvistice pentru a deveni
mai atractive:
Superofertă: De închiriat spaţiu comercial: 400 mp.
Pe lângă exemplele din presa scrisă, trebuie să semnalăm existenţa compuselor cu
prefixoide şi în domeniul audio-vizualului. Se difuzează emisiuni ca Superweek-end, reclame,
spoturi publicitare: Prinde superoferta! sau chiar filme cu astfel de titulaturi: Superman,
Superwoman, Jesus Christ Superstar. Casetele audio au menţiuni că: Supercompilaţie pentru
superchefuri.
Construcţiile de acest tip sunt probe suplimentare pentru interpretarea ataşării prefixoidelor
direct la o bază substantivală prin fenomenul clasic de elipsă. Ştergerea adjectivului calificativ se
poate efectua pentru că însuşirea exprimată de acesta se transferă semnificaţiei substantivului-
centru, fapt care permite gradarea: superseminţe, superpateuri etc.
Structurile cu prefixoidul SUPER- s-au transformat în veritabile denumiri generice:
Supermarket, Supermagazin. Fenomenul este interesant pentru sintagmele Supernova şi
Supersonic. Sintagmele iniţiale erau Super Dacia Nova sau Super Avion Sonic. Prin
contiguitatea numelor s-a efectuat un transfer semantic şi substantivul a fost anulat. Aşa se
explică faptul că, din punct de vedere formal, prefixoidul se ataşează unor adjective care preiau
semnificaţia substantivelor din construcţia iniţială, se comportă ca nişte substantive şi sunt tratate
ca atare: o supernovă înseamnă o maşină cu marca respectivă.
Nuanţa superlativă a prefixoidului SUPER- nu poate fi ignorată, chiar dacă aceeaşi unitate
lexicală actualizează informaţii semantice diferite şi chiar contradictorii, în funcţie de contextul
reprezentat de substantivul-bază; astfel, în cazul lui supermagazin, prefixoidul completează
sensul cuvântului la care se ataşează cu semul [foarte mare]. Acelaşi prefixoid, ataşat unui alt
substantiv, permite o construcţie diferită: superpreţuri, actualizând semul. Dacă, în primul
exemplu, SUPER- este simţit ca o modalitate de a exprima concis ideea abundenţei şi a
dimensiunilor mari ale unui magazin, în cazul celui de-al doilea, acelaşi element aduce în prim
plan un sem nou, acela de avantajos, scăzut necesar unei reclame percutante pentru potenţialii
cumpărători. Disponibilitatea semantică a prefixoidelor este, aşadar, extrem de largă şi permite

88
înregistrarea unor structuri contrare, valide. Ceea ce rămâne constant nu este informaţia
semantică proprie formantului, ci aceea de superlativ.
Permanenta concurenţă în care se află cu o construcţie echivalentă în care SUPER-
funcţionează ca adjectiv invariabil, demonstrează productivitatea lui în limba actuală.
Construcţia cu prefixoid este mai familiară decât cea cu adjectivul corespondent în condiţiile în
care ambele formaţii sunt colocviale, deci imposibil de întâlnit în limba literară standard, scrisă
(care rămâne fidelă mijloacelor canonice de exprimare a superlativului): o supermaşină, o
maşină super; o superpetrecere, o petrecere super.
Alături de compusele cu SUPER-, apar formaţii cu prefixoidul SUPRA-, dar construcţiile
nu sunt sinonime sau, mai bine spus, există o serie de contexte comune, dar şi contexte în care
semnificaţiile elementelor de compunere sunt esenţial diferite, dezvoltând construcţii paralele,
nesubstituibile una prin cealaltă. SUPER- este definit ca element prim de compunere savantă cu
semnificaţia:
1. adăugare, adunare, suprapoziţie ,exces;
2. care stă deasupra, superior, care trece dincolo, ,întrece; condiţie, poziţie superioară;
3. extraordinar, superlativ ;
Sensul al III - lea este cel mai frecvent în limba actuală şi, deci formaţiile substantivale
recent compuse cu prefixoidul SUPER- au, în primul rând, sensul acesta de superlativ. La rândul
lui, SUPRA- este înregistrat în dicţionar ca element prim de compunere savantă cu semnificaţia:
1. deasupra, peste, care se adaugă..
2. supliment ,adăugare.
3. care trece peste o limită, exces.
4. transcedent, de dincolo de lumea sensibilă, supranatural.
5. superlativ, foarte, extraordinar.
Suprapunerea unora dintre sensurile celor două elemente se verifică prin posibilitatea
substituirii lor în combinaţiile în care apar, deci, la nivel sintagmatic: superarbitru/
supraarbitru, superdoză/ supradoză, în care apare identitate referenţială şi, prin urmare, variaţie
liberă. În alte contexte adăugarea prefixoidelor la aceeşi bază impune şi o modificare de ordin
semantic, termenii rezultaţi trimiţând la realităţi diferite. Astfel, superofertă semnifică oferta de
calitate superioară, în timp ce supraoferta este oferta mai avantajoasă, făcută eventual în
contextul unei licitaţii. De asemenea, superproducţie este o producţie superioară, din punct de

89
vedere calitativ, în timp ce supraproducţia presupune o parte a producţiei care depăşeşte
posibilităţile desfacerii. În general, substantivele din sfera producţiei economice permit adjoncţia
celor două elemente de compunere cu modificarea semantică aferentă: superprodus/
supraprodus, superprofit/ supraprofit, superpreţ/ suprapreţ etc. Ambele formaţii propun o
semnificaţie de superlativ, incluzând semul [peste măsură], dar această superioritate este de
ordin calitativ pentru SUPER- şi de ordin cantitativ pentru SUPRA-. Atunci când apare, ideea de
cantitate, de dimensiune, de proporţie se referă la noţiuni mai concrete. În schimb, ideea de
calitate, de valoare, de importanţă se referă la noţiuni abstracte.
În unele contexte, superioritatea este relativă, neputându-se distinge între cele două grade
de intensitate: comparativ de superioritate sau superlativ.
După ce primele tranzacţii pe aprilie s-au realizat la un preţ de 28600 lei, supraoferta de
dolari din piaţă a obligat operatorii să îşi reaşeze poziţiile.
Dintre prefixoidele cele mai active din limba actuală face parte mini-. Începând cam de
prin 1967, mini- se extinde în locul sinonimului său micro-, care fusese foarte productiv până
atunci (microfotografie, microfilm, micrqfoilcton, micromonografie, niicrojumat, microaparal şi

continuă să fie utilizat şi azi.

Formaţii ca: miniprogram, minirecital, miniproblemă, minitemă, minitehnician,
minizâmbet etc. se întâlnesc foarte des.
MINI- este prefixoidul cu cea mai frecventă ocurenţă în limbajul actual pentru marcarea
unor termeni din planul opus lui SUPER-, SUPRA- şi anume acela al miniaturalului. De origine
latină, el a pătruns în română prin filieră franceză. Indiferent de substantivul căruia i se ataşează,
MINI- completează semnificaţia cu semul.
Trebuie precizat însă că MINI- funcţionează şi ca adjectiv invariabil (ca şi SUPER-),
postpus. Exemplul cel mai relevant este acela al controversatului minijupe, din limba franceză,
tradus minijupă sau calchiat minifustă. Construcţia cu adjectiv invariabil fustă mini a stat,
probabil, la bază construcţiei minifustă. În limba franceză, mini are la origine lat.minus şi poate
fi pus în relaţie cu minim, minuscul, miniatură, cu atât mai mult cu cât sensul elementului de
compunere pledează pentru această apropiere. (SMFC, V).
În lipsa unui cuvânt suport, autonomia sintactică şi semantică a termenului nu mai poate fi
pusă la îndoială:
Economia americană s-ar afla într-o adevărată recesiune fără niciun fel de mini.

90
 Nu se înverşunează prea rău împotriva mini-ului decana modei franceze.
MEGA- este definit ca element prim de compunere savantă, având sensul de „foarte mare”;
(în sistemul metric) „ de un milion de ori” şi are în limba română etimon francez. Dacă
prefixoidul apare mai ales în terminologia ştiinţifică, în presa ultimului deceniu se remarcă o
creştere spectaculoasă a productivităţii şi a circulaţiei sale în contextul tendinţelor de
internaţionalizare şi intelectualizare a lexicului limbii române actuale. Termenii compuşi cu
MEGA- impun marcarea la superlativ a termenului căruia i se ataşează, transferând semnificaţia
din sistemul metric în sintagme din limbajul obişnuit.
Ziarul „The Sun” mai dezvăluie ceva care ne lasă cu gura căscată: megastarul Michael
Jackson doarme cu păpuşile.
O simplă farsă îţi poate aduce megacâştiguri în valoare de 66 de milioane de lei sau
superhaine de la magazinul X-treme.
Formaţii ca megaconcert, megaafacerist sau megaescroc ţin de o utilizare excesivă, de o
stereotipie a unor expresii care atrag atenţia.
Formaţia Phoenix, cel mai mare grup rock din România, cu o carieră de 40 de ani, va
susţine un megaconcert.
Utilizarea lui MEGA- are motivaţii obiective: economie lingvistică, originalitatea expresiei,
dar şi unele subiective, care ţin de pretenţia publicistului de a epata sau de tendinţa de exagerare
a relatării. Compusele gazetăreşti cu MEGA- pot fi denotative, neutre, din punct de vedere
stilistic, în discursul jurnalistic informativ şi stilistice, expresive, atunci când apar ca asocieri
insolite între baza, eventual argotică, şi prefixoidul de origine savantă: megafiţă, megaşuşă.
Nu în ultimul rând, vom analiza semnificaţia superlativă pe care o au alte două prefixoide:
MICRO- şi MACRO-. Motivaţia analizei împreună a celor două elemente de compunere este
faptul că ele dau naştere unor construcţii perechi: macro-/microeconomie,
macro-/microcentrală, macro-/microcosmos, macro-/microelement etc. Termenii din limbajul
ştiinţific interesează mai puţin decât utilizarea prefixoidului în limbajul uzual: microstadion,
microclub, microroman, microfiţă. De origine grecească, MICRO- este un element prim de
compunere savantă care are semnificaţia „microscopic, a miliona parte, mic” şi se opune lui
MACRO- care este definit ca având semnificaţia „mare".
Pierderea semelor superlative poate interveni, atunci când accentul nu mai cade pe ideea de
foarte mare sau foarte mic; Aurel Rău îşi intitulează volumul din 1975 „Micropoeme şi alte

91
poezii”. De asemenea, MICRO- şi MACRO- apar în denumirile unor instituţii sau firme: Micro
Top Trading, Microenterprise Credit România, Micronet, Microsistem, Microsoft.
Semnificaţia lui MICRO- nu mai este aceeaşi, nu se mai leagă de ideea de mic (nu putem spune
că Microsoft este o firmă mică sau puţin semnificativă).
De fapt, utilizarea prefixoidelor ca elemente de compunere a numelor unor firme este o
tendinţă mai largă, devenită chiar clişeizantă: Supercasa Invest, Superfood Company, Super
Record, Minihotel Colibri, Minipensiune pentru copii etc.
Exagerând semnificaţia superlativă a unui eveniment sau fenomen, apare destul de des în
presa actuală marcarea redundantă prin cumul de prefixoide cu aceeaşi valoare (supraprefixare
sau pluriprefixare). Înţelesul compusului supraprefixat nu se stabileşte prin concurenţa dintre
cele două sau mai multe prefixe, ci, ca şi în cazul prefixării unice, prin raportarea prefixului la
sensul global al temei anterior prefixate.
Din acest mega-super-extraordinar show şi concert n-au lipsit mulţi.
La fel de redundantă este utilizarea lui super- alături de termeni marcaţi deja prin alte
mijloace cu seme superlative şi atunci contiguitatea este superfluă: superVIP.
Alteori, în limitele aceluiaşi enunţ şi chiar ale aceleiaşi sintagme sunt utilizate prefixoide
diferite nu numai formal, ci şi la nivel semantic:
Oarecum întâmplătoare, menţionarea uneia dintre cărţile lui Stephen Koch pare să-i
confere acestuia un ministatut de superstar intelectual în România.
Presa mizează, aşadar, tocmai pe valorile prefixoidelor; în sintagma înregistrată, MINI- are
rolul de a atenua dimensiunea pe care o propune SUPER-, convertindu-se, în acelaşi timp, în
sursa unei subtile ironii în contextul unor sensuri conotate negativ. În alte situaţii, prefixoidele îşi
pot menţine valorile: supermini-jupe, ultra-mini-car.
Aşa cum o dovedesc exemplele utilizate mai sus, structurile cu prefixoide reprezintă un
tipar lexical productiv nu numai în limba română. Formaţii din engleză, adaptate sau preluate ca
atare sunt numeroase (supershow, megastar, superbowl). În franceză, de asemenea, SUPER-,
MINI- sunt utilizate inclusiv cu valoarea de adjectiv invariabil pe care am semnalat-o. Termeni
din italiană, predispuşi la includerea printre cuvintele internaţionale, apar destul de des în presa
românească: supercalcio, supermercato etc.
Perechea Simona şi Roberto deţine recordul la Superbacio.

92
 Sub influenţa limbii franceze şi engleze şi, în special, sub influenţa limbajului presei şi a
reclamelor, limba italiană a adoptat şi ea pe SUPER- în locul mai vechiului SUPRA-. Nuanţa
superlativă este mai evidentă şi mai puternică în SUPER- şi poate de aceea a fost adoptat pentru
limbajul reclamelor.
Prefixoidul inter- intră frecvent în componenţa unor formaţii adjectivale de tipul
interraional (concurs interraional), intercontinental, interoceanic, interstatal etc, în care inter
este asociat cu o bază substantivală şi cu un sufix adjectival (-al).
Mai puţin frecvente sunt formaţiile substantivale ca interregn, interspaţiu, în care inter-
se combină cu un substantiv la singular.100
O structură diferită o au combinaţiile de tipul: interţări, în care inter este asociat cu un
substantiv la plural. Spre deosebire de formaţiile, în care substantivul are formă de singular
(interregn) şi care se comportă sintactic (şi morfologic) ca nişte substantive de sine stătătoare,
formaţiile de acest ultim tip apar numai ca determinante destul de apropiate semantic şi sintactic
de combinaţiile libere formate din substantive la plural şi prepoziţia între sau dintre (prima
întâlnire între ţări).
În limba română, majoritatea construcţiilor sunt calchiate. Tiparul a răspuns, în acelaşi
timp, unei tendinţe a limbii, care a permis apoi crearea unor structuri autohtone, expresive.
Grafia construcţiilor, cu sau fără cratimă, este expresia statutului controversat al
constituentului, după cum prevalează valoarea de prefixoid (şi atunci se simte necesitatea unei
noi ocurenţe, aceea a cuvântului suport) sau de adjectiv invariabil (lexem autonom). Pe de altă
parte, se pune problema gramaticalizării insuficiente, cratima fiind un indiciu al unui fenomen de
compunere nefinit sau a unui calc. 101

3.5. SUFIXELE

Sufixul este grupul de sunete care se adaugă după rădăcină, astfel încât cele două,
împreună, formează un nou cuvânt.
Derivarea cu sufixe este mult mai răspândită decât cea realizată cu ajutorul prefixelor.
Există în limba română peste 600 de sufixe102. Existenţa unui număr atât de mare de sufixe,
100
Valeria Guţu Romalo, 2000, p. 193.
101
Idem, p. 195.
102
Corneliu Dimitriu, 1999-2002, p. 198.

93
precum şi productivitatea incontestabilă a unora dintre ele ne îndreptăţesc să afirmăm că româna
este o limbă de tip derivativ, asemenea latinei, care îi stă la bază şi a cărei structură o continuă, în
linii mari, şi din acest punct de vedere. De cele mai multe ori, sufixele conferă cuvintelor nou-
create o anumită valoare semantică şi morfologică, ceea ce ne permite să clasăm derivatele
realizate cu ajutorul lor în câteva categorii importante.
Sufixele gramaticale sunt sufixele care ajută la formarea unor forme flexionare (ind-
gerunziu; se – mai mult ca perfectul), iar sufixele lexico-gramaticale sunt sufixele care ajută atât
la formarea de cuvinte noi, cât şi la exprimarea categoriei gramaticale (i – a slăbi).
Derivarea cu sufixe este principalul procedeu de formare a cuvintelor în limba română.
Sufixele sunt afixe care se deosebesc de prefixe prin poziţia pe care o au în formaţiile
create : în urma rădăcinii sau a temei cuvântului de bază. Faţă de prefixe, sufixele se deosebesc
funcţional prin faptul că ele pot antrena schimbarea valorii gramaticale, trecerea la o altă parte de
vorbire a derivatului faţă de cuvântul-bază.
Pentru procedeul derivării prin substituţie de sufixe, în majoritatea cazurilor, aceasta este
regula : un derivat realizat cu substituţia sufixului aparţine, automat altei părţi de vorbire, iar
acest fapt îşi găseşte explicaţia în aceea că vorbitorii limbii române, din tendinţa de a se exprima
cât mai nuanţat, simt nevoia să completeze spaţiile goale lăsate de absenţa unui substantiv,
adjectiv sau verb în paradigma semantică a unei familii lexicale şi, ca urmare, apelând la temele
cuvintelor din limbă şi la sufixe productive substantivale, adjectivale şi verbale, formează noi
cuvinte cu ajutorul lor, iar noile unităţi lexicale sunt imediat asimilate, deoarece nu au elemente
necunoscute, ele sunt create din teme comune cu ale altor cuvinte româneşti şi sufixe şi ele
cunoscute.

3.5.1. CLASIFICAREA SUFIXELOR

3.5.1.1. Origine
După origine, sufixele se clasifică în:
1. Sufixe latineşti: -ter, -ar, -inta;
2. Sufixe slave: -nic, iţa;
3. Sufixe maghiare: -şag, -şug;

94
 4. Sufixe turceşti: -giu, -lâc;
5. Sufixe greceşti: -isi;
6. Sufixe latino-romanice: -ism, -ist, -iza, -al.

3.5.1.2. Forma
După formă, sufixele se clasifică în:
1) Sufixe simple, când nu pot fi analizate în unităţi mai mici;
2) Sufixe complexe, când structura lor permite identificarea unor unităţi mai mici, dar
întregul complex funcţionează ca un element unic de derivare.
Sufixele complexe se clasifică la rândul lor în:
- Sufixe compuse, când rezultă din combinaţia a două sufixe simple;
- Sufixe dezvoltate, când rezultă din combinarea unui sufix (simplu) cu un element
precedent nesufixal (desinenţă, articol, segment de temă lipsit de sens).
Jumătate din numărul de sufixe existente în limba română sunt sufixe simple şi jumătate
complexe. Dintre cele aproximativ 400 de sufixe simple, pentru procedeul derivării prin
substituţie de sufixe, ne sunt de folos mult mai puţine, şi anume, -ist, -ism, -ic, -iza, -iona, -itate,
-ie, -iune. Aceste sufixe au exclusiv rol în formarea de noi cuvinte, nu au existenţă independentă.

3.5.1.3. Categorii morfologice ( substantivale, adjectivale, verbale, adverbiale )

După criteriul semantic, din numărul mare de categorii de sufixe, mai frecvente sunt: 103
1. Sufixele diminutivale, care formează cuvinte ce denumesc obiecte sau însuşiri
considerate de vorbitor mai mici decat cele obişnuite: -aş: copilaş, -cioară:
mescioară, -el: băieţel; -ică: rămurică; -ioară: bolnăvioară; -uleţ: ursuleţ ; -uş
bebeluş; -uţă: căsuţă etc.
2. Sufixe augmentative, care formează cuvinte ce denumesc obiecte sau însuşiri
considerate de vorbitor mai mari decât cele obişnuite: -an: băieţan; -andru:
copilandru; -oaie: căsoaie; -oi: măturoi; aproape toate cu valoare peiorativă.

P. Gh. Bârlea, Limba română contemporană, Editura ,,Grai şi suflet-Cultura Naţională”, Bucureşti,
103

2009, pp.229-231.

95
 3. Sufixe pentru denumirea unei colectivităţi, ajută la formarea unor substantive
colective: -ărie: rufărie; -ăraie: fumăraie; -et: brădet; -ime: tinerime; -iş: tufiş;
-işte: porumbişte etc.
4. Sufixe pentru denumirea agentului (autor al acţiunii sau cel care îndeplineşte o
funcţie, exercită o meserie): -agiu: camionagiu; -ar :fierar; -aş: cosaş; -er: oier;
-ist: fochist; -tor :judecător etc.
5. Sufixe pentru denumirea însuşirilor: -al: săptămânal; -ar: inelar; -aş: mărginaş;
-at: pistruiat; -bil: locuibil; -iu: auriu; -cios: mâncăcios; -os: lemnos; nic:
darnic; tor: ascultător;- uş: jucăuş.
6. Sufixe pentru nume de instrument: -ar: brăzdar;(n)iţă: râşniţă;-tor: întrerupător;
-uş: arcuş..
7. Sufixe pentru denumirea unor noţiuni abstracte, prin care sunt denumite însuşiri,
caracteristici, acţiuni etc: -antă: cutezantă; -ărie: copilărie; -ătate: singurătate;
-eală: greşeală; -ie: sclăvie; -ime: isteţime; -inţă: folosinţă; -ism: huliganism;
-ură: arsură.
8. Sufixe pentru denumirea modalităţii: -eşte: bărbăteşte; -iş: făţiş ; -îş: târâş etc.
9. Sufixe pentru denumirea originii ( sufixe care arată locul de unde provine cineva
sau ceva): -ac: austriac; an:american, muntean, clujean; aş: mărginaş; -ez:
olandez, albanez, francez; -esc: românesc, franţuzesc, englezesc etc.
Dintre sufixele de mai sus, sufixul -ism, poate fi socotit neologic, fiindcă apare în foarte
multe alte limbi. La noi se întâlneşte atât în cuvinte împrumutate (ca realism, socialism etc.), cât
şi în unele formaţii specific româneşti, cum sunt: junimism, sămănătorism, paşoptism, ţărănism
etc. Tot sufixe neologice mai sunt: -ist (din bonjurist, paşoptist, şahist, şantajist), -ian (din
eminescian, arghezian, sadovenian), itate (din sticlozitate, spectaculozitate, directitate,
postumitate), -iza (din nominaliza, pauperiza, inofensiviza) şi multe altele.
O situaţie aparte o au sufixele denumite moţionale, pentru că se realizează cu ajutorul lor
moţiunea, prin care înţelegem procedeul de formare a unor cuvinte masculine de la feminine şi
invers.104 Dintre sufixele moţionale menţionăm în primul rând pe -ă (din prietenă, format de la
prieten), apoi pe -că (din româncă, italiancă etc.), -easă (din croitoreasă, maioreasă) şi -oaică
(din lupoaică, zmeoaică etc.). Mai rare sunt sufixele moţionale cu ajutorul cărora se formează

104
Theodor Hristea (coord.), 1984, p. 72.
96
substantive masculine de la feminine (de exemplu răţoi, derivat de la raţă + -oi sau curcan
format de la curcă + suf. -an).
Printre sufixele care se bucură de o deosebită răspândire în limba actuală se numără, fără
îndoială, -itate, cu ajutorul căruia se formează, ataşându-l la diverse baze adjectivale, substantive
abstracte exprimând calitatea (fidel: fidelitate; leal: lealitate; timid, timiditate etc).
Teoretic, pornind de la orice adjectiv se pot forma cu acest sufix, substantive şi, într-
adevăr, numărul derivatelor de acest fel este foarte mare (de exemplu: amabilitate,
conştiinciozitate, combativitate, excentricitate, fatalitate, opacitate, paliditate, serviabilitate etc).
Cele mai frecvente sunt derivatele de la adjective terminate în -al: originalitate, oralitate,
colegialitate, vitalitate etc, -bil: probabilitate, aplicabilitate, (im)posibilitate, (inadaptabilitate,
imponderabilitate etc, -iv: atraclivitale, naivitate, suavitate etc, -os: generozitate, impetuozitate,
nebulozitate, nervozitate etc.
Unele, ca cele enumerate mai sus (şi foarte multe altele), sunt frecvente. Numeroase sunt
însă şi formaţiile în –itate, care reprezintă creaţii de moment, formaţii oarecum accidentale sau
puţin obişnuite. Dintre acestea, unele capătă în limba actuală o răspândire destul de mare. Aşa
sunt: periculozitate, spectaculozităţi, operaţionalitate.
După clasa morfologică rezultată din combinarea sufixului cu baza, există:105
1. Sufixe substantivale (de exemplu: -tor, -an, -ime, -eală,-ar,-iţă, etc.);
2. Sufixe adjectivale (de exemplu: -iu, -esc, -al sau -bil din citibil, mâncabil);
3. Verbale (de ex.: -ui din prăfui, sfătui; -iza din abstractiza sau -ona din concluziona,
atenţiona, excepţiona, presiona şi altele, pe care nu le recomandăm);
4. Adverbiale (de ex.: -eşte din hoţeşte, -iş din locuţiunea pe furiş sau mente din
actualmente, realmente, literalmente şi altele, care sunt, de obicei, împrumutate sau
calchiate).

3.5.1.4. SUFIXOIDELE

Mariana Badea şi Mariana Negru, Limba română. Gramatica, Editura Badea&Professional Consulting,
105

Ediţia a II-a, Bucureşti, 2003, pp. 26-28.

97
 Sufixoidele sunt împrumuturi lexicale care au la origine sens de sine stătător. Ele
reprezintă elemente de formare a unor cuvinte noi prin utilizarea unor grupuri de sunete adăugate
după rădăcină.
Sufixoidele au ca drept caracteristici:
- Provenienţa din limba greacă sau latină, unde sunt cuvinte cu sens deplin ;
- Circulaţie internaţională;
Exemple de sufixoide: -fug (care îndepărtează: ignifug – care împiedica propagarea
focului), -fob (care nu suportă/care urăşte: fotofob – care nu suportă lumina.)
Sufixoidele sunt segmente formative ,provenind din cuvinte independente (substantive,
verbe, adjective), care functionează ca sufixe, ocupând locul al doilea în alcătuirea unui nou
cuvânt.
Sufixoidele ,ca şi prefixoidele au caracter internaţional şi apar mai ales în cuvinte care
provin din domeniul tehnicii şi al ştiinţei.
Strânsa legătură dintre sufixoide si prefixoide este atestată şi de faptul că ,o serie de
elemente formative care funcţionează ca prefixoide devin sufixoide prin schimbarea poziţiei lor
în cuvintele nou create. Este cazul prefixoidelor filo-, fono-, lito-, logo-, dinamo-, etno-, psiho-
sau termo- etc. În aceste situaţii, considerăm că ne aflăm în prezenţa unor prefixoide mobile
având la bază cuvinte independente, ele au posibilitatea de a ocupa un loc sau altul în raport cu
segmentul principal la care se alipesc.
Această situaţie îndreptăţeşte opinia potrivit căreia pseudoprefixarea ar fi o variantă a
compunerii. În acest caz, se pune întrebarea dacă pseudosufixarea este variantă a sufixării sau a
compunerii. Este de preferat a doua soluţie, în principal pentru motivul arătat mai sus şi anume
caracterul independent al acestor elemente de formare, spre deosebire de sufixe, care, precum se
ştie, trebuie să fie indisolubil legate de radicalul lor. Acestei interpretări i se opune, totuşi,
capacitatea pseudosufixelor de a modifica, în unele cazuri – în general puţin numeroase –
asemenea sufixelor propriu-zise, categoria gramaticală a cuvintelor-rădăcină.
În româna literară actuală, sufixoidele cele mai răspândite ar putea fi clasate în două
categorii:106
a) sufixoide care pot funcţiona şi ca prefixoide, deci segmente formative mobile bipoziţionale, ca
de exemplu: (-)fon(o)(-), (-)fil(ie)(-), (-)graf(o)(-),
E. Mincu, Afixoidele în procesul de neologizare a limbii române, Buletinul Institutului de Lingvistică,
106

Anul III, nr. 3, Chişinău, 2005, pp. 58-64.

98
(-)log(ie)(-);
b) sufixoide monopoziţionale care apar în exclusivitate în partea finală a cuvântului, de exemplu:
-cultură, -drom, -duct, -gramă, -gen, -geneză, -genic, -gonic, -man, -manie, -metru, -metrie,
-naut, -plast, -scop, -scaf, -tecă7.
Marea majoritate a radicalelor cu funcţie de sufixoide sunt de origine grecească: fon(o) <
gr. phoné "sunet, voce”, -fil(o) < gr. phileo "iubesc”, -log(ie) < gr. logos "vorbă, cuvânt, ştiinţă”,
-crat < gr. kratos "forţă”, -drom8 < gr. dromos "cale”, -gramă < gr. grámma "unitate de
măsură”, -graf < gr. Grapho "scriu”, -gen(ic) < gr. gennáo "aduc pe lume”, -geneză < gr. génesis
"naştere”, -gonic < gr. goné "naştere”, -man(ie) < gr. mania "furie”, -plast < gr. Plastikos "care
se referă la modelaj”, -scop < gr. skopéo "examinez”, -scaf < gr.
skáphos "barcă”, -tecă < gr. theke "depozit”, sau, în mai mică proporţie, de origine latină:
-cultura < lat. cultura "cultură”, -duct < lat. ductus (part. lui duco, ducere) "condus”, -metru <
lat. metrum "metru”, -naut < lat. nauta "navigator”.
Aceste pseudosufixe apar în termeni recenţi precum: bâtocrat, stuficultură, radiodrom,
aeroduct, radiofon, taxofon, videofon, cinefilie, fotogramă, proteinogramă, psihoprofesiogramă,
mildiograf, radiogenic, cancerogeneză, cancerigen, halucinogen, isterigen, sociogonic, reologie,
aerolog, claustroman, procesoman, bazomanie, spectrometru, cronaximetru, curentometru,
penetrometru, respirometru, brazdometru, econometric, astronaut, cronoplast, sticloplast,
lignoplast, bronchoscop, ecoscop, gastroscop, laparoscop, magnetoscop, rectoscop,
esofagoscop, fibroscop, demoscopie, mezoscaf, miniscaf, teatrotecă, vinotecă, cinematecă.
Trebuie observat, că în numeroase cazuri noul cuvânt este format dintr-un prefixoid plus
un sufixoid, ca de exemplu: radiodrom, radiofon, videofon, cinefil(ie), fotogramă, sociogonic,
aerolog, aeroduct, miniscaf, radiogenic; sudarea directă a celor două rădăcini este una dintre
caracteristicile noilor formaţii lexicale în limbile de cultură actuale.
Desigur, nu întotdeauna este posibil să se precizeze care dintre formaţiile citate sunt
realizate pe teren românesc şi care sunt neologisme împrumutate. Dar, aşa cum am arătat deja,
am considerat că pentru a determina direcţiile de evoluţie a limbii – în cazul nostru, prezenţa
cuvintelor formate cu pseudosufixe –, ne putem adresa tuturor cuvintelor limbii, indiferent că e
vorba de împrumuturi sau de creaţii recente ale limbii române.
În orice caz, trebuie observat că multe dintre aceste sufixoide au devenit într-o anumită
măsură indigene, ceea ce face posibilă crearea cu ajutorul lor a unor cuvinte cu o oarecare

99
frecvenţă, unele chiar cu caracter popular (cu nuanţă ironică), de tipul bâtocrat, brazdometru,
procesoman etc.
În română, procesul de „formare” a pseudosufixelor poate fi surprins într-o serie de
substantive care, frecvent folosite, îşi pierd încet- încet semnificaţia iniţială, devenind astfel
simple morfeme107. Sunt termeni precum: cheie, limită, fulger care apar de exemplu în
convorbire-fulger, întrevedere- fulger, interviu-fulger, caz-limită, situaţie-limită, întrebare-
cheie, răspuns-cheie, situaţie-cheie, poziţie-cheie, replică-cheie etc. (în franceză şi în italiană
există de asemenea nenumărate formaţii cu cuvintele clef, limite, respectiv, chiave, limita,
lampo). În aceste cazuri, nu se poate vorbi de compuse propriu-zise, căci „compunerile adevărate
sunt oarecum unice” (pe când cele trei cuvinte sunt repetabile în mai multe formaţii, ca al doilea
element), dar nici de sufixare, deoarece termenii citaţi sunt încă prea „vii”. Ne aflăm în faţa unui
caz de tranziţie a unor segmente de la statutul de elemente de compunere la cel de afixe. Procesul
în sine poate dura foarte mult, dar acestea sunt „fazele” lui. Nu trebuie neglijată nici etapa
următoare, pentru că, desigur, unele sufixoide pot să devină treptat, prin frecventa utilizare şi
printr-un lent proces de gramaticalizare, sufixe propriu-zise. Este cazul vechiului radical de
compunere mente (ablativul substantivului mens "minte”), care, de exemplu în franceză, s-a
gramaticalizat în secolul XII, devenind „morfem sintactic”. Privită astfel, pseudosufixarea apare,
din punct de vedere diacronic, ca un stadiu intermediar între compunere, prin juxtapunerea
segmentelor, şi amalgamarea lor într-un singur element.

I. Coteanu, Angela Bidu -Vrănceanu, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică,
107

Bucureşti, 1985, p. 185.

100
 CONCLUZII

Construirea unui vocabular solid este, probabil, cea mai importantă parte din întregul
proces de învăţare a unei limbi. Dacă există o bază de la care să porneşti, nu poţi studia
gramatica, nu are rost să te apuci de exerciţii de pronunţie şi scris şi aşa mai departe. De aceea e
extrem de important ca vocabularul să fie lucrat intens, dar el trebuie îmbogăţit constant.
Din lucrarea de faţă, reiese că problema semnificaţiei expresiilor lingvistice este
decorcertantă şi că o teorie semantică a limbilor naturale presupune, alături de o teorie a sensului
lingvistic, o teorie a referinţei. Nu trebuie, în consecinţă, nicidecum să surprindă concluzia cu
privire la acest fenomen, a lui Bowers şi Reinchenbach formulată în urma unei pertinente analize
a relaţiei referenţiale:

101
 "Niciodată nu vom reuşi să epuizăm semnificaţia expresiilor din limbile naturale. De
aceea, o teorie semantică adecvată [...] trebuie să fie independentă de o teorie a adevărului, dar
totodată îndeaproape integrată cu aceasta"108.
Aşadar, chiar dacă semnificaţia nu este epuizată de referent sau de valoarea de adevăr,
chiar dacă legătura dintre expresiile lingvistice şi obiecte nu se stabileşte direct, ci este mediată
de către, fără riscul de a defini imprecis, unilateral sau mult prea îngust noţiunea de semnificaţie,
care presupune coprezenţa şi interdependenţa laturilor reprezentaţională şi referenţială.
În ceea ce priveşte cuvintele, complexitatea problemelor semantice justifică delimitarea
unor submulţimi variate, cu sfere de cuprindere diferite. Cea mai cuprinzătoare clasificare
delimitează cuvintele pline, denominative, care denumesc obiecte fizice, fenomene, activităţi,
însuşiri etc. şi cuvintele goale, care nu indică ceva anume, nu au valoare denotativă, ci asigură
(cu excepţia interjecţiilor) combinarea celor din prima categorie în propoziţii, fraze, enunţuri.
Această clasificare implică şi delimitarea unor categorii care nu sunt semantice – părţile de
vorbire – şi semnalează importanţa combinării cuvintelor pentru a realiza comunicarea.
Concluzia pe care o formulăm se referă la faptul că analiza şi gruparea în submulţimi priveşte
numai cuvintele pline.
Observăm din Capitolul al II – lea că sinonimia este, pe de o parte, un fapt de sistem şi
această situaţie corespunde cazurilor în care termenii sunt identici semantic şi substituibili în
toate contextele; pe de altă parte, sinonimia este un fapt de actualizare în măsura în care poate fi
interpretată ca efect al neutralizării, în condiţii determinate, a unei opoziţii (semantice sau de
registru) între două unităţi lexicale.
Antonimia, ca fenomen lingvistic, acoperă atât cuvintele care denumesc noţiuni contrare
(în baza unei obiectivităţi extralingvistice), cât şi pe acelea puse de vorbitori în opoziţie
antonimică prin comparare şi diferenţiere sub un anumit aspect.
Sensurile unui cuvânt polisemantic sunt unităţi funcţionale distincte, astfel încât pentru
unul şi acelaşi cuvânt putem menţiona mai multe antonime, care nu sunt echivalente.
Concluzie: relaţia de antonimie nu trebuie înţeleasă ca o opoziţie între două cuvinte
considerate în totalitatea sferelor lor semantice. Antonimia se stabileşte la nivelul unui singur
sens, nu la cel al unităţii lexicale înţelese global.

108
Ştefan Oltean, Lumile posibile în structurile limbajului, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 2003, p. 31.

102
 În ceea ce priveşte pleonasmul, în afară de cazurile în care vorbitorul simte nevoia să
accentueze, să sublinieze o idee, construcţiile pleonastice dovedesc fie necunoaşterea sensului
sau a valorii gramaticale a cuvintelor, fie neglijenţa în exprimare şi, ca atare, sunt
nerecomandabile.
Este de la sine înţeles că, prin frecvenţa ei net superioară, derivarea cu sufixe, de
exemplu, este mult mai importantă decât cea regresivă. Aceasta din urma însă poate prezenta un
interes special tocmai prin mecanismul ei care este, de obicei, mult mai complicat decât al
celorlalte procedee interne de îmbogăţire a vocabularului. Am demonstrat pe larg în această
lucrare că formaţiile regresive prezintă interes şi din punct de vedere stilistic, iar derivarea
inversă, în ansamblul ei, constituie nu numai un procedeu de îmbogăţire, ci şi de sistematizare a
lexicului şi a limbii, în general.
Despre sufixare, prefixare, compunere şi chiar conversiune există o întreagă literatură de
specialitate, deci şi posibilităţi de informare mai mari.
Cele spuse despre derivarea regresivă sunt, în mare parte, valabile şi pentru calcul
lingvistic, amintit succint în Capitolul 1, care prezintă o importanţă remarcabilă ca procedeu de
îmbogăţire a lexicului şi a frazeologiei.
Terminologia de specialitate, din primul capitol, a fost redusă la strictul necesar pentru a
nu îngreuna expunerea lucrării şi a nu fi nevoie să se recurgă prea des la dicţionar.
În învăţămantul nostru, studiul lexicului merită o atenţie mult mai mare decât i se acordă
în momentul de faţă din câteva motive considerate fundamentale. Primul este, că bogăţia unei
limbi este dată de varietatea vocabularului ei, iar al doilea că schimbările de zi cu zi din societate
se reflectă în primul rând în vocabular, considerat pe bună dreptate cel mai labil compartiment al
limbii.
Un alt motiv pentru care este necesar să acordăm mai multă atenţie studierii vocablarului
este de natură stilistică. Lexicul este aspectul cel mai specific al fiecărui stil funcţional.
Trebuie adăugat, că îmbogăţirea şi perfecţionarea vocabularului reprezintă un lucru mult
mai greu de realizat decât însuşirea regulilor gramaticale ale limbii materne. Încă de la o vârstă
mică, un copil stăpâneşte, în mare, gramatica limbii pe care o vorbeşte, dar asimilarea noilor
cuvinte şi folosirea lor corectă rămâne un deziderat permanent de-a lungul întregii existenţe a
unui om.

103
 Nici o optimizare a comunicării nu poate fi realizată fără un vocabular bogat şi corect
folosit. Având în vedere, că greşelile de ordin lexical sunt mai numeroase, şi, în general mai
grave decât cele de natură gramaticală, este imperativ ca şi din acest punct de vedere studiul
vocabularului să fie extins şi aprofundat.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Avram, Mioara, Cuvânt înainte la Formarea cuvintelor în limba română, vol. I, Editura
Academiei, Bucureşti, 1970.
2. Avram, Mioara, Mijloace morfologice de diferenţiere lexicală în limba română, Editura
Academiei, Bucureşti, 1985.
3. Baldinger, K. , Vers une sémantique moderne, Editura Klincksieck, Paris, 1984.
4. Bănică, Gheorghe P.; Mocanu, Marin Z., Limba română contemporană. Vocabularul,
Editura Paradigme, Piteşti, 2005.
5. Bârlea, P. G., Limba română contemporană, Editura “Grai şi Suflet-Cultura Naţională”,
Bucureşti, 2009.

104
6. Bidu-Vrănceanu, Angela; Forăscu, Narcisa, Limba română contemporană. Lexicul, col.
«Repere», Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2006.
7. Bidu-Vrănceanu, Angela (coord.), Lexic comun. Lexic specializat, Editura Universităţii din
Bucureşti, 2000.
8. Bidu-Vrănceanu, Angela; Forăscu, Narcisa, Modele de structurare semantică, Editura
Facla, Timişoara,1984.
9. Bidu-Vrănceanu, Angela; Forăscu, Narcisa, Cuvinte şi sensuri, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
10. Coteanu, Ion ; Bidu-Vrănceanu, Angela, Limba română contemporană, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1985.
11. Crystal, David, Cambridge Encyclopedia of the English Language, Cambridge University
Press, 2003.
12. Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia & Sintaxa, vol. I-II,
Editura Institutul European, Iaşi, 1999-2002.
13. Dumitru, Irimia, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iaşi, 2008.
14. Felecan, Nicolae, Paronimia în limba română, Editura VOX, Bucureşti, 1993.
15. Graur, Alexandru, Introducere în lingvistică, ediţia a II a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1972.
16. Groza, Liviu, Elemente de lexicologie, col. «Repere», Editura Humanitas Educaţional,
Bucureşti, 2004.

17. Guţu Romalo, Valeria, Elemente de gramatică, Ed. Humanitas Educaţional, Bucureşti,
2003.
18. Guţu Romalo, Valeria (coord.), Gramatica limbii române, vol. I (Cuvântul), vol. II
(Enunţul), Editura Academiei, Bucureşti, 2000.
19. Guţu Romalo, Valeria, Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi, Editura
Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2000.
20. Guţu Romalo, Valeria, Gramatica limbii române, I Cuvântul, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2005.
21. Hristea, Teodor, Derivarea regresivă morfologică în raport cu cea lexicală, vol. Sistemele
limbii, coord. I.Coteanu şi L. Wald, Bucureşti,1967.

105
22. Hristea, Theodor, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1968.
23. Hristea, Theodor, “Gramatica: propuneri pentru stabilirea unui program tematic”, în
Limbile moderne în scoală, 1980.
24. http://www.lingv.ro/
25. Löbner, Sebastian: Semantik: Eine Einführung. Berlin, 2003.
26. Matoré, Georges, La méthode en lexicologie, Paris, 1953.
27. Mincu, Eugenia, Afixoidele in limba română, Centrul Editorial-Poligrafic Medicină al
USMF N.Testemiţanu, Chişinău, 2007.
28. Mincu, Eugenia, Afixoidele în procesul de neologizare a limbii române, Buletinul
Institutului de Lingvistică, Anul III, nr. 3, Chişinău, 2005.
29. Negru, Mariana şi Badea, Mariana, Limba română Gramatică, Editura Badea&Professional
Consulting, Ediţia a II-a, Bucureşti, 2003.
30. Pană-Dindelegan, Gabriela, Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi
interpretări, col. «Repere», Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2003.
31. Popa, Ion; Popa, Marinela, Gramatica limbii române, Editura Niculescu, 1996.
32. Popescu, Ştefania, Gramatica practică a limbii române, Editura FZH, Bucureşti, 2007.
33. Rădulescu, Marina, Formarea cuvintelor în limba română, Vol. V. Sufixele. Partea a II-a,
Academia Română, Institutul de lingvistică “Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Bucureşti, 2005-
2008.
34. Rosetti, Alexandru, Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, Editura
Pentru literatură, Bucureşti, 1968.
35. Sala, M., Vocabularul reprezentativ al limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică ,
Bucureşti, 1988.
36. Saussure, Ferdinand, Cours de linguistique générale.
37. Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influenţe,
creativitate, Editura ALL Educaţional, Bucureşti, 2001.
38. Tohaneanu, G. I., Dincolo de cuvânt, Editura Ştiinţifica şi Enciclopedica, Bucureşti, 1976.
39. Toma, Ion, Limba română contemporană, Editura Fundaţiei „România de Mâine”,
Bucureşti, 2000.

106
40. Ţiclean, Maria; Ţiclean, Dumitru, Gramatica limbii române în scheme, Editura Alutus,
Slatina, 2007.
41. Zafiu, Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Academiei, Bucureşti,
2001.

DICŢIONARE
1. ACADEMIA ROMÂNĂ, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, 1998, Dicţionarul
explicativ al limbii române(DEX), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti
2. Bidu-Vrânceanu, Angela; Călăraşu, Cristina, Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana; Mancaş,
Mihaela; Pană Dindelegan, Gabriela, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira,
Bucureşti, 2001.
3. Bulgăr, Gheorghe, Dicţionar de sinonime, Editura Lucman, Bucureşti, 2006.
4. Felecan, Nicolae, Dicţionar de omonime, Editura VOX, Bucureşti, 2001.
5. Oprea, Ioan ; Pamfil, Carmen-Gabriela; Radu, Rodica ; Zăstroiu, Victoria, Noul dicţionar
universal al limbii române, Editura Litera Internaţional, Bucureşti - Chişinău, 2007.

107