Religie și violență în Vechiul Testament

Masterand: Tipu Roxana-Andreea

Programul de masterat: Securitate Comunitară și Controlul Violenței, anul II

Disciplină: Ordine socială și violență religioasă

Coordonator: Prof. Univ. dr. Anton Adămuț

Iași, 2021
CUPRINS
Introducere

1. Religia și violența în Vechiul Testament

2. Concluzie

Bibliografie

Introducere

2
Religia și violența în Vechiul Testament

Vechiul Testament, sau Biblia ebraică, este colecția cărților sacre ale evreilor: acestea
sunt lucrări de un gen foarte diferit, scrise pe o perioadă vastă de timp, care expun istoria
poporului Israel din antichitate, legile și ideile sale religioase. Interpretarea religioasă a
Bibliei este folosită pentru a înțelege ceea ce vrea Dumnezeu să spună cititorului , în orice
moment din istorie, în timp ce interpretarea științifică dorește să afle ce sens a avut textul
biblic pentru omul care a scris-o , la un moment istoric dat și în cadrul unei culturi date. Acest
interes pentru semnificația originală a Bibliei a existat deja în antichitate și în Evul Mediu,
dar s-a dezvoltat mai ales în epoca modernă odată cu umanismul .

Vechiul Testament este prima din cele două părți ale Sfintei Scripturi (Biblia).
Vechiul Testament cuprinde revelația făcută de Dumnezeu prin patriarhii vechi și prin
prooroci, timp de aproximativ 1000 de ani (sec. XV - sec. V î.Hr.), fiind „călăuză spre
Hristos” (Galateni 3,24), pregătind venirea Lui. Vechiul Testament începe cu Pentateuhul
(primele cinci cărți - Facerea, Ieșirea, Leviticul, Numeri și Deuteronomul) în care este
relatată crearea lumii și a neamului omenesc și sunt evocate istoria, legile, religia, instituțiile,
obiceiurile poporului evreu până la așezarea în Canaan, pământul făgăduinței. De asemenea,
acesta prezintă o bogăţie de scrieri, povestiri şi idei ce nu poate fi egalată. Pe de-o parte,
reprezintă cartea de referinţă atât a religiei iudaice, cât şi a religiei creştine, iar pe de altă
parte, istoria pe care o prezintă (chiar şi propria istorie) a fascinat cercetătorii de-a lungul
timpului. 1

Astfel, mijloacele prin care Dumnezeu a asigurat păstrarea Cuvântului Său au fost:
respectul profund al evreilor față de Sfintele Scripturi. Evreul tremura pur și simplu când se
afla în fața Cuvântului scris. Din ceea ce spun Filo și Iosefus, evreii ar fi fost gata în orice
clipă să îndure orice chin și chiar moartea decât să schimbe ceva în Sfintele Scripturi.
Dumnezeu a folosit această reverență față de text pentru a împiedica falsificarea sau alterarea
lui. În al doilea rând, este vorba de poruncile solemne din Scripturi, cum este cea din
Deuteronomul 4:2: „Să n-adăugați nimic la cele ce vă poruncesc eu și să nu scădeți nimic din
ele”. Aceste porunci, rostite cu o autoritate divină, au insuflat o teamă reală în inimile
oamenilor. În al treilea rând, aceste suluri au fost așezate în Sfânta Sfintelor. Întrucât nu
exista pe întregul pământ un loc mai sacru decât acesta, ele erau inaccesibile oricui ar fi dorit
să le modifice în vreun fel. În al patrulea rând, profesionalismul absolut al scribilor și al

1
https://www.history.com/topics/religion/judaism

3
masoreților a asigurat păstrarea unui text curat. Aceștia erau cărturari aleși, foarte buni
cunoscători ai legii divine și respectați interpreți ai Sfintelor Scripturi. În al cincilea rând,
trebuie să amintim supravegherea din partea profeților. În perioada Vechiului Testament,
profeții au îndeplinit o lucrare specială și au fost perfect capabili să supravegheze activitatea
de copiere. Orice eroare de transcriere ar fi fost depistată imediat de către aceștia. În al
șaselea rând, evreii parcurgeau în mod repetat și constant Scripturile, după cum reiese foarte
clar din Deuteronomul 6:7: „Să le întipărești în mintea copiilor tăi și să vorbești de ele când
vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca și când te vei scula.” Această
repetare asigura o cunoaștere atât de bună a textului încât dacă un singur cuvânt ar fi fost
schimbat, evreii ar fi observat imediat și, fără îndoială, ar fi protestat cu vehemență. În al
șaptelea rând, Cristos și apostolii Săi au confirmat Scripturile în forma pe care o aveau la
acea vreme.2

Textul standard folosit de ei este și cel pe care îl folosim noi astăzi. Faptul că ei au citat
din el fără ezitare ca din Cuvântul lui Dumnezeu este o dovadă incontestabilă a autenticității
și credibilității sale. Cel puțin aceste lucruri oferă convingerea că Dumnezeu a lucrat într-un
mod minunat la păstrarea textului Vechiului Testament. Prin aceasta nu trebuie să înțelegem
că pe parcursul istoriei, El a înfăptuit minuni în mod repetat sau că i-a „inspirat” pe rabinii și
pe scribii care au lucrat asupra textului. Recunoaștem faptul că autografele au dispărut cu
mult timp în urmă și că în exemplarele care au supraviețuit până în zilele noastre s-au
strecurat anumite erori. Tocmai de aceea este necesară critica textuală. Doctrina „păstrării
providențiale” necesită o definire foarte atentă. Ce anume înțelegem prin ea? În acest sens aș
dori să citez cuvintele profesorului John H. Skilton: „Dumnezeu care a dat Scripturile și care
lucrează toate lucrurile după sfatul voii Sale, a manifestat o grijă deosebită față de Cuvântul
Său, l-a păstrat în toate etapele istoriei într-o stare de puritate fundamentală și i-a permis să
împlinească scopul pentru care l-a dat”. Ortodoxia ne impune să ne afirmăm cu îndrăzneală
credința în Vechiul Testament așa cum îl avem tradus din textul masoretic ebraic.

Astfel, putem spune faptul că religia, în Vechiul Testament, a exercitat o

influență puternică asupra omenirii.
În Vechiul Testament, violența este atribuită lui Dumnezeu pentru a-și afirma
sfințenia. Se manifestă mai presus de toate în două cazuri: ca pedeapsă pentru anumite
încălcări ale Legii și în cazul anatemului aplicat popoarelor învinse. În primul caz, persoana

2
MacDonald, William, Comentariul biblic al credinciosului, Ed. Christlichc Literatur – Verbreitung, Germania, 2002

4
vinovată de idolatrie este ucisă cu pietre. Oricine profanează Sabatul este condamnat la
moarte. Același lucru este valabil și pentru străinul care intră în sanctuarul Templului. Cartea
Numerilor spune că pământul s-a deschis și i-a înghițit pe cei care s-au întors împotriva lui
Moise (cf. Numeri 16,30). În Cartea întâi a Regilor, profetul Ilie, pe muntele Carmel, are
preoții lui Baal masacrați în numele lui Dumnezeu. Cu referire la cel de-al doilea caz, în
timpul cuceririi Ierihonului, și a altor orașe, legea anatemului este pronunțată în numele lui
Dumnezeu. Toți cei care nu credeau în Dumnezeu trebuiau să fie uciși. „Apoi au votat spre
exterminare, trecând la sabie, fiecare ființă care era în oraș, de la bărbat la femeie, de la tânăr
la bătrân și chiar boul, berbecul și măgarul”. În așa-numiții psalmi „blestemați”, îl observăm
pe Dumnezeu „luptând” cu oamenii și sprijinindu-i în lupta împotriva altor popoare. De
asemenea, rugăciunea devenise uneori o nepăsare și o cerere de răzbunare: „Fie ca zilele lui
să fie puține și locul său să fie ocupat de altul. Copiii săi vor fi orfani, iar soția va fi văduvă ”.
„Cei care urăsc Sionul să fie încurcați și să se întoarcă cu spatele” (Ps 129.5). „Rupeți brațul
celor răi și ai celor răi” (Ps 10.35).3
Conform mentalității vremii în care au scris hagiografii, recursul la violență este legat,
în primul rând, de concepția sfințeniei lui Dumnezeu și, în al doilea rând, de concepția
dreptății și de modul de menținere a acesteia în rândul oamenilor. Orice încălcare a sfințeniei
lui Dumnezeu sau a unei porunci a Legii sale era supusă pedepsei fizice care putea merge
până la moarte. Aceasta explică exemplele menționate mai sus. În cazul orașelor cucerite,
legea anatemei manifesta obligația de a eradica idolatria și de a afirma sfințenia și unicitatea
lui Dumnezeu.4

În acest context, găsim folosirea răzbunării ca prim pas pentru a face dreptatea să
domnească între oameni și între popoare. A constat în a răspunde la rău cu un rău mai mare.
În cartea Geneza, despre Cain, citim: „Oricine îl ucide pe Cain va avea răzbunare de șapte
ori”. Și în versetul 24: „De șapte ori Cain va fi răzbunat, dar Lameh șaptezeci și șapte”. Într-
un al doilea moment, legea represaliilor, în ciuda durității sale, constituie un progres în
comparație cu prima sa etapă și anume legea răzbunării la reciprocitate și anume, legea
talionului. Legea talionului, (ochi pentru ochi, dinte pentru dinte), este una dintre cele mai
cunoscute și dure legi vechi, ea fiind practicată și de poporul evreu, mai ales în prima parte a
Vechiului Testament, până la apariția judecătorilor. În urma acestei legi, victimele nu aveau
voie să-l pedepsească pe răufăcător cu un rău mai mare decât cel înfăpuit de acela. Cea mai
veche mărturie despre această lege apare în Codul lui Hammurabi (sec. XVIII î. Hr.). În
3
https://oxfordre.com/religion/view/10.1093/acrefore/9780199340378.001.0001/acrefore-9780199340378-e-154
4
Rene Girard, Violența și sacrul, Editura Nemira, 1995, p. 65

5
acest vechi cod de legi, legea talionului apare astfel: Dinte pentru dinte, vânătaie pentru
vânătaie, picior pentru picior, mână pentru mână, os pentru os, ochi pentru ochi. Codul lui
Hammurabi, săpat într-un bloc de piatră înalt de peste doi metri, a fost descoperit de
arheologii francezi, în anul 1901, el fiind astăzi păstrat în muzeul Luvru.

Bursa recentă a Vechiului Testament arată un interes marcat pentru violență, care este
adesea înțeleasă în general ca o referință la orice act distructiv de către Dumnezeu sau de
către oameni. Astfel, „violența din Vechiul Testament” se poate referi la orice descriere a lui
Dumnezeu sau a ființelor umane care ucid, distrug și făceau rău fizic. Ca parte a activității lui
Dumnezeu și a poporului ales al lui Dumnezeu, prin urmare, violența are consecințe teologice
care sunt adesea în centrul discuției subiectului.5

În ciuda interesului intens pentru asocierea lui Dumnezeu cu violența, cuvântul

ebraic hamas, pe care majoritatea traducerilor o redau drept „violență”, se referă aproape
exclusiv la acțiunea umană și, prin urmare, pune violența în afara activității lui
Dumnezeu. Cuvântul conotează, de asemenea, acțiune motivată de aroganță, egoism sau
răzbunare. Astfel, „violența” nu identifică toate acțiunile distructive ale omului. De exemplu,
Gen. 49: 5 include cuvântul în descrierea lui Simeon și Levi, spunând că „armele violenței
sunt săbiile lor” (Versiunea King James, „armele cruzimii”). Versetul 6 spune mai departe:
„în mânia lor au omorât oameni și, după capriciul lor, au înghesuit boi”. „Violența” din acest
pasaj conotează distrugerea lipsită de sens. Pasajul sugerează că unele arme și utilizarea
armelor ar putea fi legitime, poate pentru a apăra inocenții sau pentru a îndrepta un
greșit. Simeon și Levi, însă, acționează doar pentru a satisface setea de mânie (Gen. 49: 7).
Unele apariții ale lui ḥāmas sugerează în plus că „violența” este cea care sfidează sau ignoră
suveranitatea lui Dumnezeu și intențiile lui Dumnezeu pentru lume. O astfel de înțelegere
apare în pasaje precum Psalmul 73, care îi identifică pe cei răi drept violenți („mândria este
colierul lor; violența îi acoperă ca o haină”; v. 6). Aceștia sunt oameni care neagă cererea și
atenția lui Dumnezeu pentru dreptate spunând: „Cum poate Dumnezeu să știe? Există
cunoaștere în Cel Preaînalt? ” (v. 11).6
În concordanță cu identificarea lui ḥāmas ca acțiune împotriva ordinii juste a lui Dumnezeu,
termenul apare uneori ca un strigăt către Dumnezeu în fața nedreptății (Ier. 6: 7). 2Exodul 23:
1 și Deut. 19:16 caracterizează un martor fals ca ʿēd ḥāmas (un „martor violent”). Noțiunea

5
https://www.academia.edu/17041219/Ren%C3%A9_Girard_note_de_lectura
6
https://oxfordre.com/religion/view/10.1093/acrefore/9780199340378.001.0001/acrefore-9780199340378-e-
154

6
că un martor fals amenință viața și bunăstarea apare într-o formă mai completă în multe dintre
rugăciunile Psaltirii. Psalmii 27:12 și 35:11 includ în mod specific ḥāmas pentru a descrie
acuzații false despre care psalmistul îl roagă pe Dumnezeu să acționeze ca judecător pentru a
corecta situația.
Hamas se poate referi și la opresiunea puterilor străine. Această utilizare a cuvântului
este în concordanță cu alte utilizări prin faptul că națiunile apar ca puteri arogante și auto-
aclamate, care acționează contrar scopurilor lui Dumnezeu. Habacuc îi înfățișează pe
babilonieni care mărșăluiesc la luptă cu totală ignorare pentru lucrarea lui Dumnezeu în
lume. Ei vin „pentru violență” cu atitudinea că „dreptatea și demnitatea lor provin de la ei
înșiși” Adică, babilonienii acționează ca și când ar fi creați de sine, responsabili față de
nimeni în afară de ei înșiși.
Această înțelegere a termenului ebraic hamas indică o perspectivă distinctă a
Vechiului Testament asupra imaginii lui Dumnezeu care acționează distructiv, ceea ce poate
oferi comunităților religioase o opțiune pentru citirea textului ca fiind autoritar: Vechiul
Testament arată o conștientizare profundă a violenței ca o problemă în societatea umană. și
între națiuni în timp ce acționează crunt unul cu celălalt; ca atare, violența este împotriva
intențiilor lui Dumnezeu pentru lume. În loc să-l îndepărteze pe Dumnezeu de acea violență,
totuși, Vechiul Testament îl arată pe Dumnezeu reacționând la violența oamenilor cu măsuri
corective. Asta înseamnă că uneori Dumnezeu ucide sau distruge sau folosește instrumente
umane pentru a face acest lucru ca un mod de a contracara violența. Actele de distrugere
divină, totuși, nu sunt asociate cu cruzimea sau distrugerea lipsită de voință. Scopul suprem al
lui Dumnezeu este îndreptarea și răscumpărarea .7

Făcând o corelație între violență și religie, se spune că în numele religiei s-au

desfășurat unele dintre cele mai mari atrocităţi din istorie. Este dificil de explicat cum este
posibil ca în numele lui Dumnezeu să fie mobilizate atâtea energii negative. „Războaiele
sfinte" nu au constituit doar o emblemă a Evului Mediu. Ele continuă să își selecteze
victimele și în zilele noastre. În centrul atenţiei comunităţii internaţionale, din acest punct de
vedere, stă de multe ori islamismul. Astfel, perceperea Bibliei ca izvor de violenţă i-a
determinat pe Anatolii Doljenko, un om de știinţă din Stavropol, să ceară Procuraturii ca
Vechiul Testament sa fie declarat ca text extremist și să fie interzis pe teritoriul Rusiei, iar cei
7
https://www.schooloffaith.com/blog/old-testament-violence

7
care răspândesc această carte să răspundă penal. El acuză faptul că Vechiul Testament incită
la ură interetnică, violenţă și genocid.8

O primă încercare de a explica acţiunile uneori extrem de violente din Vechiul

Testament i-a aparţinut lui Marcion, care în secolul al II-lea al erei creștine a susţinut că
Dumnezeu din perioada vechi-testamentară este total diferit de cel din perioada lui Iisus
Hristos. Această disociere a fost, însă, considerată o erezie de către biserica creștină și, până
la această dată, teologii creștini nu au reușit să ajungă la un consens în ceea ce privește
explicaţiile oferite.

Teologul John Hemer, susţine că „Biblia este, de fapt, povestea de trecere lentă,
minuţioasă și, uneori, șovăitoare (a omului, n.r.) de la ideea unui Dumnezeu care este violent
la un Dumnezeu care este iubire și nu are absolut nimic de-a face cu violenţa".

Insistenţa doar pe Vechiul Testament ca sursă a violenţei religioase este considerată

de unii specialiști ca fiind incorectă. Teologii Gibson și Matthews susţin că există multe studii
cu privire la violenţa în Vechiul Testament, în timp ce se ignoră sau se dă puţină atenţie
Noului Testament. Ei consideră chiar „îngrijorătoare acele studii care abordează Noul
Testament ca un fel de antidot pentru violenţa din Vechiul Testament".

Disputa cu privire la violenţa din perspectivă religioasă și maniera în care ea își poate
găsi justificare în cărţile Sfinte, fie că este Biblia sau Coranul, continuă să suscite interes și
opinii în contradictoriu din partea specialiștilor. Între timp, unele dintre percepţiile cu privire
la această problemă alimentează pe plan global acţiuni agresive, în numele divinităţii, faţă de
cei care au convingeri și modalităţi diferite de a înţelege lumea în care trăiesc

Bibliografie:
1. MacDonald, William, Comentariul biblic al credinciosului, Ed. Christlichc Literatur – Verbreitu
Germania, 2002
2. Rene Girard, Violența și sacrul, Editura Nemira, 1995, p. 65

8
https://semneletimpului.ro/religie/violenta-in-numele-lui-dumnezeu-mai-mult-decat-o-eroare.html

8
 Surse web:

https://www.history.com/topics/religion/judaism

https://oxfordre.com/religion/view/10.1093/acrefore/9780199340378.001.0001/acrefore-
9780199340378-e-154

https://www.schooloffaith.com/blog/old-testament-violence

https://www.academia.edu/17041219/Ren%C3%A9_Girard_note_de_lectura

https://semneletimpului.ro/religie/violenta-in-numele-lui-dumnezeu-mai-mult-decat-o-
eroare.html