Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

de C. Petrescu

Opera a aparut in 1930 si apartine scrierilor moderniste interbelice, prin intermediul sau
trecandu-se de la romanul rural la cel citadin, din necesitatea literaturii de a se sincroniza cu
,,spiritul veacului”, asa cum sustinea initiatorul modernismului, Eugen Lovinescu.
De asemenea, este roman psihologic prin tema (mai intai problematica intelectualului, a
omului superior sau de exceptie care se afla, la fel ca in poezia simbolista, intr-un conflict cu
societatea incapabila sa-l inteleaga, iar apoi dramele existentiale care marcheaza fiinta umana,
iubirea si razboiul), prin conflict (de factura interioara: situarea meditatiei filozofice a eroului
intr-un spatiu al inadecvarii, asa cum se intampla si in ,,Jocul ielelor” sau ,,Patul lui Procust”),
prin protagonist (o constiinta problematizanta, un inadaptat superior, dominat de setea de
certitudine, un personaj care nu poate depasi stadiul teoriilor si al iluziilor, crezand, in mod
aproape schopenhauerian, ca lumea se modeleaza dupa vointa si modalitatea sa de reprezentare),
dar si prin utilizarea unor tehnici ale analizei psihologice (procedeul memoriei involuntare,
autoanaliza, introspectia, memoria afectiva, perspectiva narativa relativizata, ,,faramitata”,
anticalofilismul sau stilul impotriva scrisului frumos, dar si autenticitatea, monologul interior si
fluxul constiintei; majoritatea acestor tehnici si procedee sunt preluate de la James Joyce, autorul
romanului „Ulise” si Marcel Proust, cunoscut mai ales pentru „In cautarea timpului pierdut”).
*Este roman subiectiv, naratiunea facandu-se la persoana I, naratorul-personaj avand o
perspectiva unica asupra evenimenteleor narate, naratiunea realizandu-se sub forma unei
confesiuni a personajului principal, iar viziunea fiind ,,impreuna cu”, homodiegetica, cu
focalizare interna sau actoriala.
*Opera este structurata in doua parti precizate inca din titlu: cu exceptia primului capitol,
prima parte este fictionala in intregime si reprezinta rememorarea iubirii matrimoniale esuate, ea
fiind corespunzatoare timpului narat si planului trairilor interioare ale personajului, iar partea
a II-a este construita sub forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, pe baza jurnalului real
de campanie al autorului, ea corespunzand timpului nararii si planului exterior, al
intamplarilor frontului. Cele doua parti sunt simetrice din punct de vedere compozitional, fiecare
avand cate 6 capitole cu titluri sugestive, cartea prezentand insa si un epilog sub titlul
,,Comunicat apocrif”.
Asadar, cele doua carti, ,,Cartea intaia” si ,,Cartea a doua” prezinta cele doua experiente
dramatice ale personajului, ele fiind sugerate si prin metafora ,,noptii”, care apare de doua ori in
titlu, antiteza „ultima”-„intaia” sugerand oscilarea personajului intre certitudine si incertitudine.
*Desi este marcat de acronie si multe analepse care fac referire la trecut, astfel conturand si
caracterul retrospectiv al discursului epic, in roman se intrepatrund, asa cum am aratat si
anterioar, cele doua tipuri de timp: timpul obiectiv (al realitatii, al razboiului) si timpul subiectiv
(al rememorarii, al iubirii), trairea evenimentelor reale, specifice frontului, estompandu-se in
favoarea trairii retrospective a iubirii, declansata prin memorie involuntara. Tocmai de aceea
scrierea poate fi considerata un „roman in roman”, asa cum spune Nicolae Manolescu, pentru
ca romanul iubirii este inserat in cel al razboiului, de aici artificiul compozitional al intreruperii
firului epic pentru a se relata ceva din trecut, intrerupere ce duce la senzatia inceperii romanului
chiar cu sfarsitul sau.
*Personajul, un „alter ego” al autorului, este un orgolios: iubirea lui, care devine un proces de
autosugestie, se nascuse atat din admiratie si duiosie, cat, mai ales, din orgoliu care, dupa propria
marturisire, ,,a constituit baza viitoarei mele iubiri”; tot din orgoliu, tanarul idealist incearca sa o
modeleze pe Ela dupa propriul tipar de idealitate, ceea ce favorizeaza esecul.
*Protagonistul si personajul-narator al romanului, Stefan Gheorghidiu, este intelectualul angrenat
in puternice drame existentiale si de constiinta. El se incadreaza perfect intr-o societate ,,in care
problemele de constiinta sunt posibile”, asa cum insusi autorul afirma. Trecerea de la romanul
rural la cel citadin a fost facuta, asadar, printr-un personaj reflexiv, lucid, autoanalitic si
hipersensibil, „printr-o fire excesiv de sovaitoare”, asa cum el insusi se prezinta.

Intreaga actiune a romanului se concentreaza pe evolutia personajului de tip filosof,

idealist si insetat de absolut, care parcurge doua experiente ,,definitive” pentru formarea sa
ca om, experiente anuntate inca din titlu: iubirea si razboiul. De fapt, acestea sunt temele in
jurul carora graviteaza cele doua parti ale romanului, legatura dintre ele fiind facuta prin prezenta
aceleiasi constiinte narative, a aceluiasi erou, existenta sa fiind parcursa in paralel atat in timp
obiectiv, in timpul nararii (prezentul frontului), cat si in timp subiectiv, adica in timpul narat
(istoria relatiei dintre Stefan si Ela).
Personajul este astfel construit incat sa traiasca doua etape existentiale crunte: criza
matrimoniala care duce la destramarea cuplului si cea a razboiului care-l situeaza intr-o stare de
,,lunga deznadejde”. Prin autenticitatea trairilor si verosimilitatea faptelor, similar lui N.
Manolescu, putem afirma ca ,,naratorul poate fi un personaj in carne si oase, cu biografie si
psihologie proprie”.

In primul capitol al romanului, ,,La Piatra Craiului, in munte”, ne este prezentat

protagonistul, potrivit jurnalului de front, ca proaspat sublocotenent rezervist in primavara lui
1916, contribund la ridicarea fortificatiilor de pe Valea Prahovei si din zona Dambovicioarei.
In aceste conditii, dupa o prezentare ironica a armatei romane din punct vedere al
pregatirii pentru razboi, ne este prezentata scena de la popota, unde 14 ofiteri discutau asupra
unui eveniment mult mediatizat in presa, si anume achitarea de catre tribunal a unui barbat din
inalta societate care-si ucisese sotia surprinsa in flagrant delict de adulter. Reprezentand si
intriga romanului, aceasta scena aduce in atentia cititorului una dintre modalitatile specifice
romanului modern, si anume relativismul. Dezbaterea aprinsa duce la aparitia unor polemici,
ofiterii avand puncte de vedere diferite care sunt corelate cu trasaturile lor fizice si morale. Prin
acest episod sunt evidentiate cateva opinii (ex:cea a capitanului Dimiu, Corabu, Floroiu), foarte
importanta pentru actiunea ulterioara a romanului fiind cea a lui Gheorghidiu.
Astfel, spre deosebire de camarazii sai, care discuta cu obiectivitate, fara implicare
afectiva, eroul nostru diseca situatia conform propriilor sale trairi, de aici rabufnirea sa
sufleteasca, al carei rezultat este afirmatia ,,Cei care se iubesc au drept de viata si de moarte
unul asupra celuilalt”, pentru ca iubirea pentru Gheorghidiu este ,,mai curand un proces de
autosugestie”. Aceasta afirmatie releva nivelul superior la care este conceputa dragostea in
conceptia tanarului ofiter.
La sfarsitul acestui capitol aflam despre dorinta sa de a obtine o permisie pentru a pleca la
Campulung s-o vada pe Ela, permisie neingaduita de superiorii sai, drept care se gandeste sa
dezerteze, desi, in cele din urma, n-o face.
Incepand cu capitolul al doilea, ,,Diagonalele unui testament”, care reprezinta si
intriga vietii familiale a lui Gheorghidiu, si pana in ultimul capitol al primei parti, capitolul al
saselea, intitulat ,,Ultima noapte de dragoste”, prin intermediul procedeului proustian denumit
memorie involuntara, eroul este prezentat in timp subiectiv, adica in timpul narat, el fiind actant
al unei experiente de cunoastere, iubirea. Concepția aceasta vine din credința autorului care
susține ca arta are scop gnoseologic, ea sta la baza cunoasterii, credinta fiind imprumutata si
eroului sau care are o viziune idealista asupra iubirii, vazuta drept arta a erosului. De aceea prima
parte a romanului poate fi considerata un fel de radiografiere a unui sentiment pornit din
iubire, respectiv gelozia. Incertitudinea in iubire face ca eroul sa fie acaparat de o drama a
constiintei.
Aflam astfel despre evolutia relatiei dintre Stefan si Ela, mai bine zis o involutie, pentru
ca aceasta se va degrada in timp. Era insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate,
de care banuia ca este inselat. Dragostea celor doi se baza pe doua principii diferite: orgoliul lui
Stefan, studentul la filozofie, care era iubit patimas de una dintre ele mai frumoase studente de la
litere, si dragostea pasionala a Elei, care tindea sa-i anihileze tanarului personalitatea, de aceea il
insotea peste tot, inclusiv la cursurile de filozofie, chiar daca n-avea nicio inclinatie pentru acesta
disciplina.
Existenta lor modesta, relatia lor matrimoniala aramonioasa si viata linistita pe care o
duceau sunt zdruncinate si supuse unei schimbari vizibile odata cu primirea de catre Stefan a
unei mosteniri venite din partea unuia dintre cei doi frati ai tatalui sau, respectiv Tache
Gheorghidiu, care murise. Acest eveniment neasteptat poate fi considerat momentul declansator
al dramei sale sentimentale, un fel de intriga a evolutiei negative a cuplului, motivul
mostenirii avand specific balzacian.
Stefan Gheorghidiu, un intelectual care traia, datorita formatiei sale filozofice, in lumea
ideilor, a cartilor, care incerca sa se izoleze de realitatea materiala imediata, descopera cu
surprindere ca Ela nu este femeia ,,mereu feminina, deasupra discutiilor acestea vulgare,
plapanda si avand nevoie sa fie protejata” (este vorba despre discutiile referitoare la averi si la
bani), ci femeia interesata de bani, cea care ,,se instraina, in preocuparile si admiratiile ei, de
mine”, asa cum insusi eroul afirma.
Desi incompatibili (Stefan-omul ideilor absolute, al unei vieti spirituale superioare ≠ Ela-
persoana interesata mai mult de lumea materiala) si fara sansa ca Gheorghidiu sa se poata adapta
unei astfel de vieti (el este un inadaptat superior), eroul nu renunta la Ela pentru ca este constient
ca nu poate trai fara ea. De aceea viata sa se transforma curand intr-o „tortura continua”.
El va intra intr-o criza de identitate declansata de conflictul evident aparut intre esenta sa
de natura psihologica si morala si aparenta sociala, impusa prin conventie. Lucid si analitic,
tanarul erou diseca si observa cu atentie noul comportament al Elei, framantarea interioara
declansata de atitudinea Elei provocandu-i o suferinta chinuitoare.
Odata cu primirea averii lui Tache, Stefan descopera cum Ela este atrasa de viata
mondena, fiind preocupata de moda, de distractii nocturne si diverse escapade. Datorita acestor
preocuari, devine o foarte buna prietena a Anisoarei, verisoara lui Stefan, cea in casa careia
aveau sa-l cunosca si pe Gregoriade, un snob caruia ii placea sa atraga privirile femeilor.
Pentru Stefan devine evidenta atractia Elei pentru acest asa-zis om de lume, domnul G.
avand faima unui bun dansator (invata partenerele dansul la moda al vremii, tangoul), desi in rest
nu era decat ,,un vag avocat”, adus de razboi de prin cabaretele Parisului. Vizibila apropiere
dintre cei doi il face pe eroul lui C. Petrescu sa banuiasca faptul ca este inselat. Pentru ca drama
sa nu este a geloziei, afirmand ,,Nu, n-am fost nicio secunda gelos, desi am suferit atata din
cauza iubirii”, ci a iubirii inselate, a setei de certitudine, el devine un acut observator al fiecarei
vorbe si sufera atat din orgoliu, cat si din deziluzie si neputinta.
Momentul care atinge punctul de maxima suferinta pentru eroul petrescian este cel in
care incearca sa-si ascunda framantarile, dedublandu-se: ,,Ma chinuiam, launtric, ca sa par
vesel(…) Si eu ma simteam imbecil si ridicul, fara simtul realitatii si naiv ca un predestinat
<<coarnelor>>.” Acest moment coincide cu perioada sederii la Odobesti, in timpul unei
excursii facute din initiativa Anisoarei, acesta fiind anticipat de gesturile familiare ale celor doi
din masina, gesturi care declansasera, in ceea ce-l privea pe Stefan, incertitudinea asupra
fidelitatii sotiei.
Personaj hipersensibil si reflexiv, Gheorghidiu amplifica in constiinta sa orice gest fara
importanta, astfel ajungand sa-si exagereze suferinta pe care-o ridica la proportii cosmice. De
fapt, personajul este creat de autor in conformitate cu urmatoarea deviza: ,,Cata luciditate atata
constiinta, cata constiinta atata pasiune si deci atata drama”.
Dupa ce o umileste pe Ela curtand o alta femeie, scena prezentata in secventa narativa ce
cuprinde o alta petrecere mondena, iar ea raspunde acestei provocari aruncandu-se in bratele
domnului G., Stefan, fiind refuzat de sotia sa in privinta propunerii de a pleca acasa, incearca sa
se razbune, desi era constient ca va suferi enorm: el paraseste locul petrecerii, gasindu-si si o
insotitoare, o anume ,,cocota destul de frumusica, voinica si nespus de vulgara” cu care Ela il va
gasi la intoarcerea sa acasa in patul lor conjugal.
Dupa o scurta despartire in timpul careia cei doi trec prin clipe insuportabile de suferinta,
,,o suferinta peste puterile ei” se observa in ochii Elei, in timp ce suferinta tanarului era generata
de gandul ca ,,femeia aceasta era a mea in exemplar unic… si aveam sa pierim la fel
amandoi”, ei se vor impaca si vor petrece o luna de vis in casele de la Constanta.
Drama se va amplifica din nou cand, la doua saptamani de la concentrarea sa pe frontul
de la Azuga, Stefan se intoarce pe neasteptate acasa si n-o gaseste pe Ela, care avea sa vina abia
in dimineata urmatoare. Nedorind sa-i asculte explicatiile, el o goneste si-i propune sa divorteze
pentru a doua oara (prima data s-a intamplat dupa scenele cu Gregoriade de la Odobesti), fiindca
in el se facu ,,un pustiu imens, un nucleu de dureri”.
El actioneaza astfel, desi stie ca ,,toata suferinta asta monstroasa imi venea din nimic.
Mici incidente care se hipertrofiau luau proportii de catastrofe”, crez aparut ca urmare a naturii
sale lucide, hipersensibile. La doua saptamani de la aceasta despartire, timp in care a avut
senzatia unui ,,cutit infipt si ramas in piept”, Gheorghidiu este concentrat pe frontul de la
Dombovicioara si, dorind sa-i acorde Elei inca o sansa, aranjeaza ca aceasta sa petreaca vara la
Campulung pentru a fi mai aproape de el.
Starea de incertitudine se instaleaza din nou in mintea eroului odata cu actul prin care da
curs chemarii urgente a Elei la Campulung. Obtinand o permisie, el vine sa o vada si este
dezamagit si descumpanit inca o data, din cauza ca scopul chemarii sale era de natura materiala,
iar in C-lung il vede si pe domnul G., care ,,venise pentru ea aici, ii era deci sigur amant”. Simte
cum ,,din tot corpul s-a scurs sangele” si hotareste sa-i omoare pe amandoi, plan nedus totusi la
indeplinire pentru ca este nevoit sa se intoarca la regiment.
In urmatoarea zi, Romania avea sa intre in primul razboi mondial, Gheorghidiu fiind
numit ,,varful avangardei” ce urma sa intre in lupta.
In partea a doua a romanului, Gheorghidiu este agrenat intr-o realitate dramatica: el simte
imineta permanenta a mortii si traieste aceasta experienta in direct datorita orgolilului sau. Desi
putea sa evite participarea la razboi, profitand de avere, asa cum facea si unchiul sau, Nae
Gheorghidiu, Stefan nu actioneaza ca un las pentru ca: ,,N-as vrea sa existe pe lume o
experienta definitiva… de la care sa lipsesc, mai exact sa lipseasca ea din intregul meu
sufletesc”.
Trecand peste o experienta dura din punct de vedere sentimental, Gherghidiu isi
demonstreaza ca poate indura o rana sufleteasca profunda, astfel drama razboiului vindecand-o
pe cea a iubirii. Intrebarea pe care si-o pune acum este daca va putea indura si o rana fizica , o
rana ,,care imi va sfasia trupul”. Se observa astfel cum drama razboiului umbreste drama sa
sentimentala, razboiul ocupand definitiv planul constiintei eroului. De aceea timpul obiectiv, cel
exterior, al realitatii, si cel subiectiv, cel interior, al trairilor, coincid acum, iar eroul se
detaseaza de sine si de tot ce fusese intre el si Ela: ,,Acum totul e, parca, din alt taram, iar
intre noi abia daca e firul de ata al gandului intamplator”.
Dupa ce indeplineste diverse ordine date anapoda (ordinul de retragere-cand retragerea se
facea catre directia inamicului sau ancheta asupra surorilor Maria si Ana Manciulea, considerate
spioane si care erau, de fapt, ghizii ostasilor romani in zona Olteniei), tanarul sublocotenent
participa la batalia crancena descrisa in capitolul de maxima tensiune dramatica, intitulat ,,Ne-a
acoperit pamantul lui Dumnezeu”.
Ranit si spitalizat, Stefan se intoarce la Bucuresti, acolo unde va primi o atentie deosebita
din partea Elei, care se arata extrem de grijulie. Atitudinea sa este una indiferenta, nimic nu-l mai
supara, pentru ca o privea ,,cu indiferenta cu care privesti un tablou”. Scrisoarea anonima
primita acasa, in care era instiintat ca Ela il insala cu Gregoriade, nu-i mai produce framantari
interioare, el fiind constient ca oricand ar fi putut ,,gasi alta la fel”.
Desi candva era capabil sa devina criminal pentru ,,femeia asta”, sub influenta crunta a
razboiului, Stefan devine extrem de indolent, semn ca relatia lor trebuia sfarsita. De aceea ii scrie
Elei un mesaj de despartire, anuntand-o ca-i va lasa si ,,tot trecutul”, adica amintirile, casele,
banii, cartile, obiectele de pret, lucrurile personale, tot ce e in casa.
Gheorghidiu este conturat ca personaj modern prin luciditatea, reflexivitatea, firea sa
analitica, introspectiva, el fiind intelectualul compatibil lumii superioare, celei a ideilor absolute,
nu lumii materiale, bazate pe fiziologia banului. El nu se poate adapta acestei lumi pentru ca
astfel ar trebui sa se transforme intr-un om cu ,,un obraz mai gros si un stomac in stare sa digere
si oua clocite”, un om care s-ar uni cu o femeie sluta doar pentru avere. El nu se poate
dezumaniza, nu se poate depersonaliza asa cum fac personajele din jurul sau, de aceea traieste
intr-o lume straina de care incearca sa se detaseze.
Personajul creat de C. Petrescu este unul dintre intelectualii ratati ai epocii interbelice,
incapabili sa-si realizeze propriile iluzii, traind in fantasmele propriului „turn de fildes”. Desi
indragostit de ideal, iubirea sa o arata unei femei ca toate celelalte, de aici esecul in dragoste si
cel in depasirea limitelor existentiale pentru care putea apela la avere. Referitor la propria iluzie
asupra iubirii, criticul contemporan Nicolae Manolescu spune ca: „Nu Ela se schimba, ci felul in
care o vede Stefan”.

ȘTEFAN GHEORGHIDIU-caracterizare

Pers. modern, total opus celui de tip traditionalist, tipul intelectualului lucid, inadaptat
de tip superior (era absolvent de filosofie), profund interiorizat, Gheorghidiu traieste drama
insetarii dupa absolut in iubire. Este dominat de pasiune si reflectie și sufera la modul sublim
drama iubirii, afirmand: ,,toata suferinta asta monstruoasa imi venea din nimic”.
Caracterizarea se realizeaza prin autocaracterizare si ,,caracterizare indirecta” in
cadrul autocaracterizarii, impusa de firul epic subiectiv; astfel, el se autodefinește prin
confesiunea obținuta pe baza memoriei involuntare: ,,Eram insurat de doi ani si jumatate cu o
colega de la Universitate si banuiam ca ma insala”, replica ce evidentiaza drama in iubire,
nevoia de a cauta certitudini.
 Isi autodefineste idealismul prin replica data in scena de la popota: ,,Cei care se iubesc
au dreptul de viata si de moarte unul asupra celuilalt”, aceasta accentuand faptul ca pentru pers.
iubirea este o experienta totala. Autoanalitic si tentat sa disece fiecare reactie a Elei, tanarul
afirma: ,,Nu, n-am fost niciodata gelos, desi am suferit atata din cauza iubirii”, el stand mereu
sub incidenta fluxului constiintei, astfel exprimandu-si ironic conceptia asupra iubirii ideale:
,,As fi vrut-o mereu feminina, deasupra acestor discutii vulgare”.
Fiindu-i specifica lumea cartilor, Stefan traieste si drama neresepectarii propriului eu:
viata lui devine o ,,tortura” pentru ca nu mai putea citi nicio carte. Pe de alta parte, singur si
inflexibil d.p.d.v. moral, nu poate face compromisuri pt. a deveni afacerist, asemeni lui Tănase
Lumânăraru, ajuns milionar, desi era analfabet.
Eroul are revelatia iubirii, fapt demonstrat si de afirmatia: ,,Simteam ca femeia aceasta
era a mea, in exemplar unic, asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne intalnisem de la inceputul
lumii” (intalnirea cu Ela era inceputul lumii), de aici rezultand nevoia de iubire. În acelasi timp,
aspira la absolut, aspirație justificata prin conceptia potrivit careia ,,o iubire mare e mai curand
un proces de autosugestie”, tocmai de aceea traieste intr-un joc al ideilor, fiind prins, ca si Gelu
Ruscanu, intr-un ,,joc al ielelor”, al ideilor absolute;
De asemenea, obosit sa mai caute certitudini ale infidelitatii, eroul petrescian devine un
instrainat definitiv, un indolent total in privinta iubirii: ,,sunt obosit, mi-e indiferent daca e
nevinovata”, de aici rezultand finalul, unde ii daruieste ,,tot trecutul”, fiind capabil oricand sa
gaseasca ,,alta la fel”.
Desi ,,iubirea e ca un monoideism, voluntar la inceput, patologic la urma”, casa
parandu-i-se fara Ela ,,goala ca un mormant”, ajunge in final s-o priveasca pe aceasta cu
indiferenta ,,cu care privesti un tablou”, el conformandu-se ideii obsesive a lui C. Petrescu,
aparuta si in ,,Jocul ielelor”: ,,Cata luciditate atata constiinta, cata constiinta atata pasiune si
deci atata drama”.
Principala sa trăsătură este orgoliul, semnificativă în acest sens fiind mărturisirea sa cu
privire la modul în care a luat naștere iubirea lui pentru Ela: „Iubești întâi din milă, din
îndatorire, din duioșie, iubești pentru că știi că asta o face fericită”. Acestei concepții i se
adaugă autoanaliza lucidă prin care naratorul-personaj recunoaște că este orgolios: „Începusem
totuși să fiu măgulit de admirația pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât
de pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase studente, și cred că acest orgoliu a constituit
baza viitoarei mele iubiri.” Orgoliul său se manifestă nu numai în iubire, ci și cu privire la
război, participarea sa la conflagrația mondială bazându-se pe următorul principiu: ,,N-as vrea
sa existe pe lume o experienta definitiva, ca aceea pe care o voi face, de la care sa lipsesc, mai
exact sa lipseasca ea din intregul meu sufletesc” si de aceea s-a inrolat in armata.
Două scene semnificative în acest sens sunt cea a vizitei și a servirii mesei la
unchiul avar Tache, scenă realizată în manieră balzaciană, și cea în care „Gheorghidiu
începe să fie apreciat în funcție de un cod existențial care nu i se potrivește”, așa cum afirmă
Dumitru Micu. În privința celei dintâi, Ștefan și Ela, împreună cu mama, surorile lui și unchiul
Nae Gheorghidiu, merg de Sfântul Dumitru la masă la unchiul Tache, acolo unde, vorbindu-se
despre căsătorie, unchiul Nae îi reproșează despre această alianță nepotrivită a sa cu o fată săracă
și orfană, crescută de o mătușă, fată fără vreun potențial material, adăugându-se și reproșul cu
privire la dezinteresul tatălui său, Corneliu, fost profesor universitar și publicist apreciat care nu-i
lăsase nicio moștenire. Încercând să-i ia apărarea tatălui său, Ștefan îi expune și motivul pentru
care nu s-a însurat pentru avere, așa cum făcuse Nae, el afirmând că părintele care lasă moștenire
copiilor o avere însemnată le transmite acestora și calitățile prin care au dobândit averea,
respectiv „un obraz mai gros, un stomac în stare să digereze și ouă clocite, ceva din sluțenia
nevestei luate pentru averea ei, neapărat o șiră a spinării flexibilă ca nuiaua...Orice moștenire e
s-ar putea zice, un bloc.”
Impresionat de atitudinea sa verticală, de puterea de a nu-și ascunde gândurile
intime față de ceilalți, unchiul Tache îi va lăsa toată moștenirea, Ștefan fiind atacat în instanță de
Nae, mamă și surori, aceștia având și ei pretenții asupra moștenirii. Personaj superior, care, așa
cum spune Nae, „nu va face nicio brânză în afaceri cu Kant și Schopenhauer”, Ștefan cedează
familiei o mare parte din avere, fiind dezamăgit de ipocrizia și nimicnicia lumii în care trăiește,
el luptând cu îndârjire și sarcasm să-și apere ideile.
A doua scenă narativă, ulterioară primirii moștenirii, cea care anunță
destrămarea relației celor doi, este cea în care cei doi soți sunt prezentați într-o perfectă antiteză,
care surprinde în subsidiar opoziția dintre realitate și utopie. În timp ce Ela intră în cercul vicios
al tentațiilor mondene, aspirând către noi prieteni, o nouă vestimentație și situarea în prezența
unor dansatori superficiali, Ștefan renunță să intre în competiție cu ceilalți, nu-și dorește un
comportament ipocrit, rămânând indiferent față de tot ceea ce se întâmplă în jurul său. Acesta
este momentul care duce la apariția crizei sale de identitate, criză dictată de conflictul dintre
aparența socială, convențională, și esența de factură morală și psihologică.

Relația între două personaje:

Ștefan și Ela trăiesc inițial izolați de societate, acceptând ca un dat firesc starea precară
din punct de vedere material, existența lor modestă fiind compensată de trăirea iubirii la modul
idealist. Singurele plăceri pe care le aveau dincolo de împlinirea totală prin iubire sunt excursia
de Moși și micile capricii copilărești pe care și le satisfăceau, respectiv datul în călușei, savurarea
unei halbe de bere sau a unui cornet de floricele. Toate acestea apar pe fondul asumării prin
ereditate a unei situații modeste: ea, orfană fiind, fusese crescută de o matușă, iar el, alături de
cele două surori, trăia din pensia obținută de mamă după moartea tatălui. De aceea au și amânat
nunta până după licență, cheltuielile copleșindu-i.
Odată cu primirea moștenirii de la unchiul Tache, cei doi se afundă progresiv într-o criză
matrimonială pe care, cu superioritatea ce îi e caracteristică, Ștefan o analizează, o disecă și
meditează asupra ei.
Primul semn al degradării relației celor doi, scenă relevantă pentru relația între
personaje, este reacția Elei vizavi de renunțarea la moștenire, ea cerându-i să nu cedeze niciun
procent din aceasta, reacție urmată de preocupările ulterioare ale personajului, care este atras de
lux și cumpărături. De aici afirmația lui Ștefan care constată că „am devenit și mondeni”, odată
cu trecerea în lumea oamenilor cu un adevărat gabarit al cheltuielilor viața devenindu-i „o
tortură continuă”. Ela se dovedește din ce în ce mai frivolă și superficială, iar el refuză să-i facă
pe plac, de aici rezultând accentuarea tensiunilor familiale, care se bazau pe faptul că „femeia
mea se înstrăina, în preocupările și admirațiile ei, de mine”. Criza matrimonială devine o
certitudine după excursia organizată de verișoara lui Ștefan, Anișoara, la Odobești, cu ocazia
sărbătorii de Sfinții Constantin și Elena. Se prezintă și această scenă.
Prin prezența lui Gregoriade, adică a domnului G, dansator și avocat obscur, dar
monden, se declanșează criza de gelozie a personajului, care începe să se îndoiască de fidelitatea
soției. Urmează două despărțiri, una consemnată în capitolul „Asta-i rochia albastră”, iar
cealaltă după întoarcerea pe neașteptate într-o noapte de februarie de la Azuga, acolo unde era
inițial concentrat, ocazie cu care Ela nu este găsită acasă, ea întorcându-se abia dimineața. Deși
Ștefan îi propune într-o scrisoare divorțul, totuși, convins că nu poate să trăiască fără ea, ei se
împacă și de data aceasta, imediat după ce el descoperă biletul care-i oferea convingerea că Ela
fusese la verișoara sa Anișoara, care rămăsese singură acasă și îi era teamă să petreacă noaptea
fără Iorgu, soțul său. Această scenă narativă este cuprinsă în capitolul „Între oglinzi paralele”.
O altă scenă semnificativă este cea prezentată după concentrarea lui
Gheorghidiu pe Valea Prahovei, la Dâmbovicioara, când, în urma mutării Elei la Câmpulung,
pentru a fi mai aproape de front, astfel putând fi vizitată mai des de soț, ea îl cheamă urgent
printr-o scrisoare la Câmpulung. Scopul chemării lui Ștefan nu este de factură sentimentală, ci
materială, femeia vrând să-l convingă să treacă „o parte din lirele englezești de la Banca
Generală” pe numele ei, pentru a fi asigurată financiar în cazul morții lui pe front. Totul se
întunecă pentru eroul nostru când îl vede în oraș și pe Gregoriade, acel dandy cu reputație
ușuratică, cum îl descrie locotenent-colonelul cu care Ștefan pleacă spre Dâmbovicioara. În
mintea sa apare o avalanșă de întrebări contradictorii privitoare la minciunile Elei, la atitudinea
sa amabilă și primitoare, la perfidia acestei femei care, probabil, plănuiește divorțul pentru a
rămâne cu Gregoriade, nu înainte însă de a se asigura că obține și foarte mulți bani.
Pentru că a doua zi izbucnea primul război mondial,
Ștefan nu are ocazia să se convingă de fidelitatea soției, despărțirea ulterioară fiind iminentă: în
urma imaginilor de apocalipsă care ating apogeul în capitolul „Ne-a acoperit pământul lui
Dumnezeu”, Ștefan, căruia războiul îi ocupă definitiv planul conștiinței, este rănit și spitalizat,
însă atenția excesivă a Elei nu îl impresionează, ci este detașat de această relație care nu a avut
nimic de-a face cu absolutul, așa cum credea el. De aceea se comportă extrem de impasibil,
fiindu-i „indiferent chiar dacă e nevinovată”, rezultatul fiind reprezentat de renunțarea la tot: la
casele de la Constanța, la bani, la „absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți, de la
lucruri personale, la amintiri”. El este capabil să-i cedeze Elei „tot trecutul”, fiind convins că
oricând ar putea „găsi alta la fel”.

În opinia mea, ... (aici se poate vorbi si despre faptul ca poate fi considerat un roman al
experientei, asemanator scrierilor lui Anton Holban sau Mircea Eliade)