Finanțe publice

Finanțe publice

1
 Finanțe publice

Capitolul 1. Mecanismul financiar şi fiscal ..................................................................... 4

1.1. Rolul, funcţiile şi modul de acţiune ale mecanismului financiar şi fiscal ...................... 4
1.2. Mecanismul finanţelor publice şi al fiscalităţii ............................................................. 6
1.3. Instrumente de reglare ale mecanismului financiar ...................................................... 8
1.4. Pârghii financiare şi fiscale.......................................................................................... 9
1.5. Sistemul financiar ..................................................................................................... 11

Capitolul 2. Politica bugetară ........................................................................................ 16

2.1. Conţinutul şi caracteristicile bugetului de stat ............................................................ 16
2.2. Principii bugetare ...................................................................................................... 17
2.3. Procesul bugetar ........................................................................................................ 23
2.3.1. Elaborarea proiectului de buget...................................................................... 24
2.3.2. Aprobarea bugetului ...................................................................................... 24
2.3.3. Execuţia bugetului ......................................................................................... 25
2.3.4. Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară .................................... 26
2.3.5. Controlul bugetar ........................................................................................... 26
2.4. Procesul bugetar la nivelul autorităţilor centrale în România ..................................... 27
2.5. Bugetele locale .......................................................................................................... 29
2.5.1. Organizarea finanţelor locale ......................................................................... 29
2.5.2. Nivelul şi structura veniturilor şi cheltuielilor bugetelor locale....................... 31
2.5.3. Procesul bugetar la nivelul colectivităţilor locale din România....................... 32
2.6. Bugetul asigurărilor sociale de stat ............................................................................ 34
2.6.1. Conţinutul economic al bugetului asigurărilor sociale de stat ......................... 34
2.6.2. Elaborarea bugetului asigurărilor sociale de stat............................................. 35
2.6.3. Adoptarea bugetului asigurărilor sociale de stat ............................................. 35
2.6.4. Executarea bugetului asigurărilor sociale de stat ............................................ 36
2.6.5. Încheierea bugetului asigurărilor sociale de stat ............................................. 38

Capitolul 3. Politica fiscală ............................................................................................ 39

3.1. Politica finanţelor publice şi politica fiscală............................................................... 39
3.2. Conţinutul resurselor financiare publice şi alocarea acestora ..................................... 42
3.3. Structura resurselor financiare publice ....................................................................... 43
3.4. Principiile impunerii.................................................................................................. 47
3.5. Aşezarea impozitelor ................................................................................................. 50
3.6. Clasificarea impozitelor ............................................................................................ 52

Capitolul 4. Impozitele directe ...................................................................................... 55

4.1. Caracterizare generală ............................................................................................... 55
4.2. Impozitele reale......................................................................................................... 55
4.3. Impozitele personale ................................................................................................. 56
4.3.1. Impozitul pe venit .......................................................................................... 57
4.3.1.1. Impozitul pe veniturile persoanelor fizice .............................................. 57
4.3.1.2. Impozitul pe profitul persoanelor juridice.............................................. 59
4.3.2. Impozitele pe avere ........................................................................................ 63
4.3.2.1. Impozitele asupra averii propriu-zise..................................................... 64
4.3.2.2. Impozitele pe circulaţia averii ............................................................... 64
4.3.2.3. Impozitele pe sporul de avere sau pe creşterea valorii averii .................. 65
4.4. Dubla impunere juridică internaţională ...................................................................... 66

2
 Finanțe publice

Capitolul 5. Impozitele indirecte ................................................................................... 68

5.1. Caracterizare generală ............................................................................................... 68
5.2. Taxele de consumaţie ................................................................................................ 69
5.2.1. Taxele generale pe vânzări............................................................................. 69
5.2.2. Taxele speciale de consumaţie ....................................................................... 76
5.3. Monopolurile fiscale ................................................................................................. 78
5.4. Taxele vamale ........................................................................................................... 78
5.5. Taxele de timbru ....................................................................................................... 81
5.6. Taxele consulare ....................................................................................................... 83

3
 Finanțe publice

Capitolul 1. Mecanismul financiar şi fiscal

1.1. Rolul, funcţiile şi modul de acţiune ale mecanismului financiar şi fiscal

Rolul mecanismului financiar este determinat de locul pe care îl ocupă repartiţia în

mecanismul reproducţiei sociale; repartiţia poate să realizeze un echilibru permanent
consum şi producţie, între cerere şi ofertă. Repartiţia, realizată în bună măsură prin
Finanţele publice, recepţionează, în primul rând, solicitările consumului; consumul generat
de producţie şi dezvoltare, de acţiuni social - culturale, administrative, de apărare etc. este
măsurat de activitatea financiară prin informaţiile numite cheltuieli financiare. Înainte ca
aceste informaţii să ajungă la producţie, repartiţia utilizează o serie de metode şi
instrumente ale mecanismului financiar pentru a consemna eficienţa pe care o prezintă
consumul la nivelul cheltuielilor financiare solicitate. În urma analizei de eficienţă,
activitatea financiară elaborează o serie de decizii de conducere, influenţând direct
amploarea consumului, astfel: pe de o parte, în sensul creşterii, când solicitările financiare
iniţiale nu sunt suficiente pentru realizarea acţiunilor propuse spre finanţare, iar pe de altă
parte, în sensul diminuării, când activitatea financiară consideră că solicitările de fonduri
sunt exagerate în raport cu efectele viitoare sau cu posibilităţile prezente.
Informaţia privind cheltuielile financiare, corectată prin intervenţia activităţii
financiare de repartiţie asupra consumului, este dirijată către producţie prin instrumentele
de planificare financiară, respectiv bugetul public naţional, bugetelor de venituri şi
cheltuieli ale agenţilor economici, balanţa financiară de sinteză etc. Răspunsul producţiei,
primit de activitatea financiară de repartiţie, este supus acţiunii de analiză şi influenţare,
specifică conducerii activităţii economice prin finanţe. Se utilizează, în primul rând,
principiile şi instrumentele de măsurare a rezultatelor producţiei, obţinându-se indicatorii
financiari sub forma încasărilor sau veniturilor financiare. Aceste informaţii sunt utilizate
pentru comensurarea şi urmărirea eficienţei economice. Când indicatorii financiari ai
activităţii economice nu sunt corespunzători, activitatea de repartiţie financiară acţionează
prin intermediul mecanismului financiar pentru reglarea producţiei, astfel: în sensul
creşterii, când se impune sporirea cantitativ-calitativă a producţiei pentru a satisface un
volum şi o structură date consumului şi în sensul diminuării, când volumul şi structura
producţiei nu corespund consumului. Aceste acţiuni de conducere directă şi indirectă a
producţiei formează conţinutul activităţii financiare operative. Informaţiile referitoare la
rezultatele producţiei, corectate prin actele de conducere operativă întreprinsă de
activitatea financiară în fazele de elaborare şi execuţie a planurilor, sunt orientate spre
consum tot prin intermediul instrumentelor de planificare financiară.
Mecanismul financiar, ca element structural al mecanismului economic general,
îndeplineşte alături şi concomitent cu acesta, multiple funcţii, între care pe prim plan se
situează aceea de conducere şi reglare a fenomenelor economice şi sociale în concordanţă
cu interesele generale, naţionale, în sensul repartizării resurselor economice pe activităţi
care vizează interesele respective. Instrumentul conducerii şi reglării activităţii economice
diferă în funcţie de modul de gestiune macroeconomică. În economiile liberalizate,
descentralizate, accentul cade pe pârghiile economico-financiare, pe instrumentele
specifice economiei concurenţiale, fără a exclude însă necesitatea şi posibilitatea
intervenţiei statului în viaţa economico-socială cu ajutorul unor pârghii administrative.
Statul acţionează ca autoritate publică, dar şi ca producător şi consumator de
servicii publice, ca organizator şi finanţator al asigurărilor şi protecţiei sociale, ca bancher
şi contractant de împrumuturi, ca asigurator şi asigurat. Statul influenţează producţia
materială, consumul şi formarea brută de capital, schimburile comerciale cu străinătatea,

4
 Finanțe publice

repartiţia produsului intern brut şi net, a produsului naţional brut şi net, a valorii adăugate
brute şi nete. Statul foloseşte în acest scop numeroase pârghii şi instrumente de natură
financiară şi prelevă o parte importantă a produsului naţional la fondurile financiare
publice, pe seama cărora participă nemijlocit la activitatea economică în calitate de agent
economic, de achizitor de bunuri şi servicii pentru satisfacerea sociale, de acţionar unic sau
co-acţionar la bănci sau societăţi de dezvoltare, de organism cu atribuţii de orientare a
dezvoltării economico - sociale a ţării.
Statul influenţează selectiv activitatea economică prin finanţarea şi creditarea unor
activităţi sau acţiuni pe seama resurselor financiare publice, prin intermediul unor pârghii
sau instrumente economico - financiare, între care un rol deosebit îl au impozitele şi taxele,
transferurile şi subvenţiile, creditul, dobânda, preţurile, cursul de schimb etc. Statul creează
şi cadrul instituţional şi juridic necesar dezvoltării activităţii economico - sociale.
Principiile, metodele, pârghiile şi instrumentele mecanismului financiar şi fiscal se
utilizează, în totalitatea lor, în acţiunea de planificare financiară, care are un rol de prim
ordin în buna funcţionare a economiei naţionale. Planificarea financiară trebuie să se
realizeze însă concomitent cu planificarea economică, într-o corelaţie permanentă, pentru a
impune reciproc exigenţele eficienţei economice. Pentru ca planificarea financiară să
influenţeze cât mai activ deciziile tehnico - economice este necesară perfecţionarea şi
adaptarea permanentă a tehnicilor sale la situaţia reală din economie. Planificarea
financiară trebuie să realizeze în condiţii de eficienţă sporită corelaţia dintre nevoile de
fonduri băneşti şi posibilităţile economiei de a le asigura.
În acest scop, planificarea financiară trebuie orientată, după părerea noastră, în
următoarele direcţii: în primul rând, să transforme cheltuielile financiare, solicitate de
activităţile de consum productiv şi neproductiv, în norme financiare maxime, iar rezultatele
financiare posibile în norme financiare minime; în al doilea rând, să impună aceste norme
financiare drept criterii ferme peste care nu poate trece nici o decizie economică de
producţie sau de dezvoltare; în al treilea rând, să stimuleze, prin finanţare şi control
exigent, activităţile de cercetare, asimilare şi tehnico-organizatorice care au drept efect
îmbunătăţirea normelor financiare.
O influenţă semnificativă asupra modului de funcţionare a mecanismului
economico - financiar o are sistemul intereselor economice; acestea se manifestă la nivel
individual, de grup sau regional şi naţional şi pot fi interese imediate, de moment sau
conjuncturale şi interese pe termen lung. Între diversele categorii nu există o convergenţă
deplină; pot precumpăni interesele imediate faţă de cele pe termen lung sau invers, în
funcţie de generaţiile care le sunt purtătoare, interesele individuale şi de grup asupra celor
naţionale sau invers, în funcţie de distribuţia centrelor de putere în societate. Tendinţa de
satisfacere imediată şi în măsură cât mai mare a trebuinţelor sociale intră în conflict cu
caracterul limitat al resurselor de care dispune economia naţională la un moment dat. Toate
acestea îşi pun amprenta asupra constituirii şi modului de folosire a sistemului de pârghii,
metode şi instrumente de natură financiară prin intermediul cărora se exercită funcţiile şi se
îndeplineşte rolul finanţelor publice. În consecinţă, trebuie să se caute soluţii, să se adopte
legi, să se ia decizii de către agenţii economici şi de către organele administraţiei de stat
centrale şi locale.
Mecanismul economico - financiar trebuie adaptat continuu cerinţelor şi
posibilităţilor economiei naţionale, ale societăţii, pentru că acestea se află într-o continuă
mişcare dimensională şi structurală. Ca atare, mecanismul economico-financiar este
perfectibil. Aceasta nu înseamnă însă modificarea deosebit de frecventă a mecanismului
economico-financiar; dacă în ceea ce priveşte reglementările cu caracter normativ acest
lucru este posibil, nu la fel se poate pune problema în ceea ce priveşte structurile de ramură
şi organizatorice ale economiei. Principiile şi metodele de organizare şi conducere a

5
 Finanțe publice

activităţii economico-financiare trebuie să ţină seama de condiţiile concrete din fiecare

etapă istoriceşte determinată. Mecanismul economico-financiar trebuie să se caracterizeze,
după părerea noastră, printr-o stabilitate relativă, fără ca prin aceasta să se înţeleagă o
rigiditate exagerată.
Eficacitatea mecanismului economico-financiar depinde de măsura în care
corespunde nevoilor obiective de dezvoltare a societăţii şi membrilor săi, a economiei
naţionale şi de modul în care indivizii acţionează pentru punerea sa în aplicare potrivit
condiţiilor specifice din fiecare etapă. Agenţii economici care acţionează în cadrul
graniţelor naţionale ale unui stat, producători şi consumatori, vânzători şi cumpărători, sunt
legaţi prin relaţii de interdependenţă. Purtătorii ofertei şi cererii trebuie să se suplinească
reciproc, să promoveze raporturi de complementaritate, pentru atingerea concomitentă a
scopului propus. Producţia, respectiv oferta, trebuie adaptată la condiţiile pieţei, pentru că
însăşi cererea se modifică sub aspectul volumului şi structurii, iar tehnicile şi tehnologiile
de producţie evoluează continuu pe măsura progresului ştiinţei. Concordanţa dintre ofertă
şi cerere trebuie realizată la toate nivelurile organizatorice, la toate structurile. Restabilirea
şi menţinerea permanentă a echilibrului relativ dintre cerere şi ofertă este o necesitate.
Concordanţa ofertei cu cererea nu poate fi încă rezultatul exclusiv al automatismelor
mecanismului pieţei. Este necesară, în acest scop, construirea unui sistem de pârghii,
metode şi instrumente economice, inclusiv de natură financiară, cu ajutorul cărora cererea
şi oferta să poată fi influenţate în sensul dorit; acţiunea pârghiilor economico-financiare
este însoţită şi de intervenţia unor pârghii de natură administrativă, care, însă, în condiţiile
unei economii descentralizate au o pondere redusă.

1.2. Mecanismul finanţelor publice şi al fiscalităţii

Mecanismul finanţelor publice sau, pe scurt, mecanismul financiar, este parte

integrantă a mecanismului de funcţionare al economiei naţionale. Ca atare, considerăm noi,
definirea mecanismului financiar trebuie să aibă ca punct de plecare definirea
mecanismului economic în general, evidenţierea componentelor de natură financiară ale
acestuia, pentru că mecanismul financiar nu este decât o componentă structurală a sa, cu
interferenţe în toate subsistemele sale. Mecanismul economic şi mecanismul financiar nu
sunt, deci, două mecanisme paralele; între ele există raporturi de determinare ca de la
întreg la parte.
Fiecare economie naţională are un mecanism de funcţionare specific, capabil să
transforme resursele naţiunii din factori potenţiali ai producţiei în forşe motrice ale acesteia
şi să asigure desfăşurarea eficientă a reproducţiei sociale la toate nivelurile organizatorice.
Mecanismul de funcţionare al economiei naţionale este modalitatea de existenţă şi mişcare
a acesteia, exprimă modul de desfăşurare şi dezvoltare a relaţiilor economico - sociale şi de
realizare a cerinţelor legilor economice obiective, sub forma în care acestea au fost
transpuse în măsuri de politică economică şi în norme juridice. În accepţiunea sa cea mai
generală, mecanismul de funcţionare al oricărei economii reprezintă un sistem de structuri
şi forme de existenţă ale acesteia, de principii, metode şi pârghii de mişcare şi conducere
ale sale, inclusiv modalităţile de comensurare a efectelor şi eforturilor, precum şi criteriile
de determinare şi impulsionare a eficienţei cu care sunt utilizate resursele pentru
satisfacerea funcţiei - scop a sistemului economic respectiv.
Structura generală a mecanismului economic este deosebit de complexă, fiind
generată de următorii factori: relaţiile economico - sociale, întemeiate pe anumite tipuri şi
forme de proprietate, în interacţiune cu forţele productive concrete, sistemul legilor sau
principiilor economice obiective şi mecanismul acţiunii lor; elementele structurale sau cele
aflate la graniţa dintre baza economică şi suprastructura socială; elementele sistemului

6
 Finanțe publice

concret al conducerii economice.

Modul de valorificare a resurselor depinde de o serie de împrejurări dintre care cele
mai semnificative sunt, după părerea noastră, următoarele: structurile de ramură specifice;
formele specifice de organizare a activităţilor agenţilor economici, reglementările şi
instituţiile de supervizare, orientare şi control; principiile şi metodele de conducere
aplicate; modalităţile şi criteriile de cuantificare a eforturilor, de măsurare a efectelor şi de
apreciere a eficienţei; instrumentele de stimulare sau frânare a unor activităţi, de prevenire
şi combatere a unor fenomene cu caracter perturbator şi dezechilibrat, de orientare a
activităţii într-o anumită direcţie sau către un scop anume etc. Aceste elemente prezintă
atât similitudini cât şi deosebiri de la o economie naţională la alta.
Elementul cel mai evident şi dinamic al mecanismului de funcţionare al economiei
naţionale îl reprezintă conducerea economică. Conducerea este un atribut al activităţii
nemijlocit sociale. A conduce înseamnă a îndruma, a dirija, a lua hotărâri, a decide; orice
conducere înseamnă o opţiune, o alegere între căile şi posibilităţile existente pentru
satisfacerea anumitor nevoi sociale. O mare parte a modalităţilor de influenţare a activităţii
economice de către stat au caracter financiar sau produc efecte financiare. Amintim în
acest sens: constituirea şi repartizarea fondurilor financiare; participarea statului la
activităţi economico - financiare, în calitate de agent economic, asigurător sau bancher;
folosirea pârghiilor, normelor, normativelor şi planurilor financiare. Prin urmare,
mecanismul de funcţionare al economiei naţionale cuprinde o serie de componente de
natură financiară care alcătuiesc, împreună, mecanismul financiar.
Componentele cu caracter financiar ale mecanismului de funcţionare al economiei
naţionale se constituie, aşadar, într-un subsistem de bază care se comportă ca un mecanism
financiar; acesta cuprinde, după părerea noastră, totalitatea structurilor, formelor,
metodelor şi principiilor de organizare şi conducere a activităţilor şi fluxurilor financiare,
totalitatea pârghiilor financiare folosite pentru organizarea şi conducerea activităţilor
economico - sociale, înfăptuirea autofinanţării agenţilor economici, creşterea produsului
intern, a avuţiei naţionale, prin intermediul cărora se constituie, repartizează şi utilizează
fondurile băneşti cu caracter financiar pentru satisfacerea diferitelor categorii de nevoi ale
societăţii şi membrilor săi. Mecanismul financiar este acela care asigură constituirea şi
utilizarea eficientă a fondurilor financiare publice şi private în concordanţă cu obiectivele
dezvoltării la nivelul structurilor organizatorice şi în profil teritorial şi cuprinde toate
fluxurile financiar - monetare şi de credit din economie. Cu ajutorul mecanismului
financiar se exercită şi un control riguros asupra întregii activităţi economico - sociale. În
mod analog se poate spune că mecanismul fiscal este constituit din componentele fiscale
ale mecanismului fiscal. Raporturile dintre mecanismul fiscal şi mecanismul financiar sunt
de aceeaşi natură ca şi raporturile dintre sistemul fiscal şi finanţele publice.
Legătura dintre mecanismul economic şi mecanismul financiar, ca legătură între
întreg şi parte, trebuie să funcţioneze în ambele sensuri; aceasta este o condiţie absolut
necesară pentru realizarea unei activităţi economice de eficienţă maximă. Atunci când
metodele, principiile şi instrumentele mecanismului financiar sunt utilizate corect, iar
producţia şi consumul se încadrează în cerinţele eficienţei financiare, însăşi mecanismul
economic funcţionează în mod eficient. În caz contrar, când repartiţia prin finanţe se
realizează în afara eficienţei economice normale, prezentă sau viitoare, în economie apar
fenomene nefavorabile, disproporţii sau aspecte inflaţioniste.
Având în vedere interdependenţa dintre mecanismul economic şi cel financiar, în
teoria şi practica economică se utilizează în mod curent noţiunea de mecanism economico -
financiar. De fapt, nici nu este posibilă o demarcaţie riguroasă între mecanismul economic
şi cel economic, pentru că însăşi relaţiile financiare sunt, în esenţă, relaţii economice.
Mecanismul financiar poartă amprenta caracteristicilor fundamentale ale raporturilor

7
 Finanțe publice

economice a căror expresie este. El se schimbă odată cu raporturile economico - sociale şi

evoluează pe măsura dezvoltării acestora. Drept urmare, în România acesta are ca temelie
existenţa şi modul de realizare al proprietăţii, sub diversele sale forme, producţia de
schimb monetară sau de mărfuri, piaţa şi circulaţia banilor, repartiţia, autofinanţarea şi
mecanismele planificării orientative şi obligatorii. Aceste caracteristici esenţiale reprezintă
determinările obiective care dau substanţa necesară şi generală existenţei mecanismului
financiar al societăţii noastre. Mecanismul financiar exprimă, aşadar, exigenţele legilor
obiective care guvernează societatea actuală în intercondiţionarea şi conexiunea lor; privite
şi considerate în acest fel, legile sau principiile economice obiective reprezintă o calitate
integrată. Din acest motiv, unii economişti identifică mecanismul economic cu însuşi
mecanismul de acţiune al legilor economice. În orice societate, fenomenele şi procesele
economice sunt supuse acţiunii legilor obiective. Activitatea economică se desfăşoară
normal, fără zguduiri sau convulsii numai dacă exigenţele acestor legi sunt înţelese şi sunt
avute în vedere la luarea deciziilor. Mecanismul financiar are însă şi determinări
subiective, care derivă din modul de utilizare a suprastructurii societăţii; un rol de prim
ordin în structura fizionomiei şi modului de funcţionare ale mecanismului financiar îl au
ideologia politico - economică şi relaţiile juridice promovate de stat şi de partidele politice.
Prin politica economică şi prin consacrarea juridică a anumitor forme concrete de
funcţionare a economiei se trece de la mecanismul financiar considerat ca exigenţă sau
potenţial la mecanismul financiar concret sau efectiv din punct de vedere practic. Legătura
indisolubilă dintre mecanismul practic şi politica economică pune în evidenţă rolul
deosebit al factorului subiectiv în realizarea efectivă şi deplină a exigenţelor sale.

1.3. Instrumente de reglare ale mecanismului financiar

În România, în cursul evoluţiei sale economice, s-a construit un mecanism

economico - financiar propriu, corespunzător orânduirii sociale, gradului de dezvoltare a
forţelor productive, complexităţii proceselor economice, acţiunii legilor obiective,
caracterului puterii politice şi modului de exercitare a acesteia. Toate instituţiile, formele şi
metodele de organizare şi conducere, pârghiile economice şi instrumentele juridice folosite
pentru reglarea proceselor economice, inclusiv a celor de natură financiară, formează
mecanismul economic al societăţii româneşti, în care se integrează şi mecanismul
financiar. În prezent, mecanismul economico - financiar din ţara noastră cuprinde
următoarele componente financiare de bază: sistemul financiar; pârghiile financiare
utilizate de stat pentru influenţarea activităţii economice; metodele administrative de
conducere în domeniul finanţelor; cadrul instituţional, alcătuit din instituţii şi organe cu
atribuţii în domeniul finanţelor; cadrul juridic, format din legi, decrete, hotărâri şi alte
reglementări cu caracter normativ în domeniul finanţelor.
Prin urmare, mecanismul economico - financiar din România dispune de două
tipuri de instrumente de reglare, şi anume: instrumente de reglare directă, de conducere
macroeconomică cu ajutorul planului cu indicatori obligatorii pentru sectoarele de
importanţă economică şi socială, care formează, de regulă, sectorul public al economiei, şi
instrumente de reglare indirectă şi autoreglare cu ajutorul planului cu indicatori orientativi,
a planului incitativ şi prin funcţionarea mecanismelor pieţei - concurenţă, cerere şi ofertă,
preţuri, nivelul salariilor, rata dobânzii, cursurile valutare etc., caracteristice în special,
sectorului privat al economiei. Aceste tipuri de regulatoare ale mecanismului economic şi
instrumentele cu care este dotat implică elemente de natură financiară.

8
 Finanțe publice

1.4. Pârghii financiare şi fiscale

Mecanismul financiar şi fiscal se structurează pe o serie de elemente componente,

între care un loc distinct îl ocupă pârghiile financiare şi fiscale ca instrument de conducere
a activităţii economico - sociale; acestea reprezintă un subsistem al pârghiilor economice
specifice mecanismului de funcţionare al economiei naţionale. Categoriile valorice,
metodele multiple şi variate - fiscale, bugetare, monetare, valutare etc. de constituire şi
dirijare a fondurilor financiare publice pot constitui pârghii financiare numai în măsura în
care ele îndeplinesc realmente anumite funcţii economice, se angrenează organic în
mecanismul de funcţionare al economiei, contribuie la soluţionarea pe baze economice a
unor probleme în condiţii mai bune decât s-ar putea face prin metode administrative.
Pentru influenţarea anumitor procese economice se utilizează o diversitate de
pârghii, dintre care unele au un caracter exclusiv financiar - impozite, taxe, împrumuturi,
subvenţii, transferuri etc. şi sunt numite pârghii financiare, fiind legate nemijlocit de
funcţia de repartiţie a finanţelor, în timp ce altele - preţurile şi tarifele, cursul de schimb etc
nu sunt legate nemijlocit de aceasta, având un rol economic general şi sunt cunoscute sub
numele de pârghii economico - financiare. Între pârghiile economice şi cele financiare
există un raport ca de la întreg la parte; orice pârghie financiară este pârghie economică,
dar nu orice pârghie economică sau economico - financiară este strict financiară. Pârghia
economico - financiară este definită ca o categorie economică cu ajutorul căreia statul
acţionează asupra interesului economic al unei colectivităţi determinate sau al membrilor
acesteia luaţi individual pentru realizarea unui anumit obiectiv.
Pârghiile financiare şi fiscale sunt modalităţi concrete de folosire a conceptelor şi
instrumentelor economice de natură financiară, implicit a celor fiscale, în special a celor
implicate de acţiunea legii valorii şi exercitarea funcţiei de repartiţie a finanţelor, în scopul
realizării obiectivelor dezvoltării economico - sociale. Conceptele financiare sunt expresii
teoretice ale relaţiilor financiare. Cu ajutorul pârghiilor financiare, rezultate ca urmare a
acţiunii unor legi sau principii obiective, în special legii valorii, se îmbină cerinţele legilor
respective cu cele ale celorlalte legi sau principii economice obiective. Pârghiile financiare
şi fiscale exprimă necesitatea utilizării stimulentelor economice, de cointeresare materială,
pentru orientarea intereselor individuale şi de grup spre realizarea intereselor
fundamentale, care sunt prioritare. Stimulentele economice, împreună cu sistemul de
interese şi nevoi, constituie componente ale mecanismului general de acţiune a legilor
economice; ele au caracter obiectiv, reprezintă un impuls la acţiune şi sunt indispensabile
dezvoltării economico - sociale.
Coordonarea optimă a diferitelor categorii de interese, îmbinarea autonomiei
agenţilor economici cu conducerea macroeconomică nu se realizează de la sine.
Valorificarea deplină a avantajelor societăţii contemporane presupune utilizarea conştientă
a pârghiilor financiare, sesizarea apariţiei unor contradicţii, promovarea unei politici
corespunzătoare în raport cu condiţiile specifice ale fiecărei etape de dezvoltare a
societăţii. Totalitatea pârghiilor financiare şi fiscale formează un sistem unitar în cadrul
căruia fiecare are un rol bine definit; de aceea, pârghiile financiare trebuie astfel folosite
încât între ele să se realizeze o coordonare strânsă, în sensul că fiecare se bazează pe
acţiunea celorlalte şi trebuie să susţină, la rândul său, acţiunea acestora. Este de neconceput
ca efectele folosirii unei pârghii financiare să ducă la slăbirea sau chiar anularea efectelor
pozitive ale altora. Sistemul pârghiilor financiare este integrat, deci, organic sistemului mai
cuprinzător al conducerii activităţilor economico - sociale. Aceasta relevă faptul că nu pot
exista anumite principii cu privire la conducerea conştientă şi altele, contradictorii, cu
privire la folosirea pârghiilor financiare.
Pârghiile financiare şi fiscale nu sunt noţiuni abstracte; suportul lor teoretic,

9
 Finanțe publice

respectiv conceptele financiare, trebuie să capete anumite dimensiuni concrete, anumite

mărimi, în raport cu condiţiile existente în economie. Evoluţia continuă a condiţiilor
economico - sociale face necesară stabilirea continuă a concordanţei mărimilor respective
cu factorii lor determinanţi. Aceasta înseamnă că nivelul profitului, al diferitelor forme de
prelevare a venitului net la fondurile financiare publice, al creditului etc., să fie adus la
stadiul diferitelor etape pe care le parcurge societatea. Această cerinţă este satisfăcătoare
însă numai pentru conducerea curentă, operativă; pentru conducerea de perspectivă nu
oferă elementele necesare. În acest scop se impune cunoaşterea evoluţiei viitoare a
dimensiunilor conceptelor şi instrumentelor respective, în condiţiile care se vor crea la
orizontul de previziune. Prin urmare, pârghiile financiare sunt, pe de o parte, instrumente
utile, indispensabile ale conducerii eficiente a activităţilor economico - sociale, iar pe de
altă parte, direct al acesteia.
Pârghiile financiare şi fiscale sunt folosite pentru a stabili o dependenţă directă între
veniturile agenţilor economici şi personalului salariat, pe de o parte, şi contribuţia acestora
la dezvoltarea economico-socială, pe de altă parte, precum şi pentru a determina o legătură
tot mai strânsă între fondurile rămase la dispoziţia agenţilor economici şi populaţiei şi
aportul la dezvoltarea societăţii. Cu ajutorul pârghiilor financiare şi fiscale se apreciază
contribuţia diverşilor factori la progresul social şi se acţionează pentru satisfacerea
nevoilor economico - sociale generale.
Obiectivele planului economiei naţionale, pentru mobilizarea tuturor resurselor de
care dispune societatea, acţiunea lor, contribuie la accelerarea ritmurilor de dezvoltare
economico - socială, la optimizarea proporţiilor, la realizarea echilibrului material,
financiar, valutar, monetar şi al resurselor de muncă, la utilizarea cât mai raţională a tuturor
resurselor, la creşterea eficienţei economice, la introducerea progresului tehnic, la
asigurarea unei circulaţii normale a mărfurilor, la ridicarea bunăstării sociale; toate acestea
reprezintă trecerea la o calitate nouă a întregii activităţi economico - sociale, cerinţă majoră
a actualului mecanism economic din ţara noastră. Prima cerinţă a actualului mecanism
financiar şi fiscal din ţara noastră este funcţionarea tuturor componentelor vieţii economico
- sociale pe principiul autofinanţării, al autogestiunii în general. Folosirea pârghiilor
financiare este subordonată, deci, întăririi autofinanţării agenţilor economici, ca verigă de
bază în care se desfăşoară activitatea economico - socială. Produsul nou creat şi utilizat de
fiecare agent economic, respectiv valoarea adăugată netă trebuie să atingă asemenea
dimensiuni încât să permită satisfacerea unor cerinţe majore ca: alimentarea fondurilor
proprii de dezvoltare şi stimularea personalului salariat, a altor participanţi la constituirea
capitalului firmei, alimentarea fondurilor publice de resurse financiare. Pârghiile financiare
influenţează direct nivelul şi structura veniturilor şi cheltuielilor populaţiei, agenţilor
economici şi statului.
Pentru a răspunde acestor deziderate, pârghiile financiare, implicit cele de natură
fiscală, îndeplinesc o serie de funcţii, dintre care cele mai importante considerăm a fi
următoarele:
a) instrument de dimensionare şi normare, în sensul folosirii pârghiilor financiare,
pe de o parte, pentru caracterizarea unor fenomene şi procese complexe şi a laturilor
reproducţiei sociale care nu pot fi exprimate decât băneşte, iar pe de altă parte, pentru
determinarea cantităţilor de resurse ce urmează a fi cheltuite pentru satisfacerea anumitor
nevoi, respectiv pentru înfăptuirea anumitor obiective şi a efectelor ce vor rezulta de pe
urma acestora, prin care societatea impune fie o anumită cantitate de efort pentru obţinerea
unui anumit efect, fie efectul ce trebuie obţinut în raport cu un anumit efort. Dimensionarea
venitului net cuprins în preţuri cu ajutorul categoriilor financiare are o importanţă
hotărâtoare atât pentru crearea şi repartizarea acestuia cât şi pentru înfăptuirea proporţiilor
necesare. Indicatorii financiari asigură integrarea planificării financiare în sistemul naţional

10
 Finanțe publice

al planificării economico - sociale;

b) instrument de semnalizare, fapt favorizat de determinarea principalelor categorii
financiare la nivelul fiecărei verigi organizatorice până la produs. Nivelul prevăzut sau
normat reprezintă, de obicei, o medie pe ramură sau subramură care cuprinde toţi agenţii
economici din domeniul respectiv. Aplicarea nivelurilor medii determină accentuarea
preocupărilor pentru folosirea mai bună a factorilor de producţie şi reducerea costurilor şi
evidenţiază situaţiile în care agenţii economici nu folosesc corespunzător mijloacele ce le
au la dispoziţie şi în care dotarea tehnică trebuie modernizată;
c) instrument de stimulare, în sensul folosirii categoriilor financiare pentru
stimularea desfăşurării fenomenelor şi proceselor economico - sociale care corespund şi
conduc la înfăptuirea obiectivelor urmărite; este cazul folosirii preţurilor pentru a stimula
utilizarea raţională a resurselor, folosirea prioritară a resurselor excedentare, înlocuitorilor
şi deşeurilor, introducerea progresului tehnic, ridicarea calităţii produselor, producătorii şi
utilizatorii progresului tehnic etc. şi pentru a descuraja folosirea resurselor deficitare,
precum şi a sistemului de repartizare a profitului, mai ales pentru formarea fondurilor
băneşti proprii;
d) instrument de repartizare, de distribuire şi redistribuire a produsului intern brut,
în sensul că metodele şi instrumentele specifice finanţelor publice sunt folosite în foarte
mare măsură în procesul repartizării sale, al formării fondurilor băneşti din economie;
amintim, în acest sens, prelevările la fondurile bugetare pe seama profitului, taxa pe
valoarea adăugată, accizele şi alte impozite directe şi indirecte, alocaţiile şi subvenţiile
bugetare, finanţarea directă din fondurile bugetare a unor acţiuni sau obiective sociale,
economice şi de altă natură, transferurile de la fondurile bugetare în favoarea unor categorii
sociale.
Caracterul dinamic al formelor şi metodelor de organizare şi conducere a
activităţilor economico - sociale impune adaptarea şi perfecţionarea continuă a modului de
folosire a pârghiilor şi posibilităţilor economice naţionale, agenţilor economici, în continuă
transformare şi modernizare. Factorul determinant al perfecţionării utilizării pârghiilor
financiare este creşterea productivităţii muncii, care, pe de o parte, impune găsirea unor noi
soluţii privind acţiunea pârghiilor, iar pe de altă parte, creează condiţiile necesare în acest
scop. Gradul de cointeresare a agenţilor economici în folosirea eficientă a resurselor
depinde de posibilităţile societăţii de a lăsa la dispoziţia acestora o parte tot mai mare a
venitului pe care îl realizează. Aceste posibilităţi depind, la rândul lor, de volumul şi
structura producţiei, de nivelul costurilor de producţie şi de circulaţie. Legarea mai strânsă
a rezultatelor de mărimea fondurilor băneşti pe care le au la dispoziţie contribuie la
mobilizarea rezervelor agenţilor economici încă din faza de elaborare a programelor de
activitate. Considerăm util a sublinia în mod deosebit că utilizarea mai bună a pârghiilor
financiare presupune perfecţionarea utilizării nu numai a fiecărei pârghii în parte, ci şi
perfecţionarea corelării lor pentru a obţine un efect multiplicator.

1.5. Sistemul financiar

Definirea sistemului financiar

Existenţa finanţelor publice în societăţile contemporane are o natură obiectivă, în
sensul că se menţin toate condiţiile care au dus la autonomizarea lor în ansamblul relaţiilor
economice. Cu alte cuvinte, este absolut necesară şi posibilă construirea unor fonduri
băneşti la dispoziţia statului şi a instituţiilor şi organizaţiilor publice şi utilizarea acestora
pentru satisfacerea anumitor nevoi; fluxurile băneşti generate de procesele respective sunt
fluxuri financiare.

11
 Finanțe publice

Complexitatea nevoilor satisfăcute pe seama fondurilor financiare, adică prin

intermediul relaţiilor financiare, imprimă şi acestora un caracter complex, fapt care
necesită tratarea diferenţiată a diferitelor segmente ale lor. Totalitatea relaţiilor financiare
formează un sistem, pe care îl numim sistemul finanţelor publice sau sistem financiar
public, iar diferitele sale segmente, diferenţiate după diverse criterii, formează verigi,
subsisteme sau elemente structurale ale acestuia.
În România, în prezent, sistemul finanţelor publice are următoarele elemente
componente: relaţiile financiare generate de activitatea regiilor autonome şi a societăţilor
comerciale cu capital integral sau majoritar de stat; relaţiile financiare reflectate în bugetul
de stat şi bugetele locale; relaţii care se reflectă în bugetul asigurărilor sociale de stat şi în
bugetele altor acţiuni ce ţin de domeniul asigurărilor sociale; relaţii generate de constituirea
şi repartizarea fondurilor speciale extrabugetare; relaţiile financiare generate de înfăptuirea
asigurărilor de bunuri, de persoane şi de răspundere civilă prin organizaţii specializate cu
capital de stat; relaţiile de credit derulate prin băncile cu capital de stat şi împrumuturile
contractate de stat1.
După cum se observă, este vorba de relaţii financiare legate în mare parte de
sectorul public al economiei, pentru că prin intermediul acestuia statul influenţează direct
viaţa social-economică. Dimensiunile şi eficienţa intervenţiei statului depinde de ponderea
sectorului public, de dimensiunile pieţei de stat, care diferă de la ţară la ţară; astfel, de
exemplu, în state ca Elveţia, S.U.A., Japonia, Suedia şi Danemarca sectorul public ocupă
un loc modest în economie, în timp ce în state ca Franţa, Italia, Germania şi Marea Britanie
ponderea sectorului public este mai importantă. În România, ca urmare a desfăşurării
procesului de privatizare, ponderea sectorului public este în scădere. În proprietatea
statului vor rămâne însă întreprinderi din ramurile sau domeniile strategice după încheierea
procesului de privatizare.

Finanţele unităţilor economice cu capital de stat (public)

Finanţele întreprinderilor cu capital de stat, regii autonome sau societăţi comerciale,
pot fi definite ca relaţii economice în formă bănească apărute în procesul constituirii şi
utilizării fondurilor băneşti necesare desfăşurării activităţii lor.
În calitate de agenţi economici autonomi, aceste unităţi participă nemijlocit la
procesul decizional în legătură cu volumul şi structura producţiei, sursele de aprovizionare,
destinaţia produselor, personalul, investiţiile etc. şi hotărăsc asupra destinaţiei produsului
net, fondului de amortizare şi a celorlalte fonduri proprii şi împrumutate. Prin comenzile
sale, statul dispune de o pârghie puternică de influenţare a activităţii economice.
Agenţii economici cu capital de stat prezintă însă un interes deosebit sub aspect
financiar, pentru că, pe de o parte, îşi asigură cea mai mare parte a resurselor financiare de
care au nevoie pentru dezvoltarea proprie şi stimularea personalului, iar pe de altă parte, au
o contribuţie substanţială la formarea celorlalte fonduri financiare din economie. Astfel,
unităţile economice cu capital de stat participă cu impozite, taxe şi contribuţii la
alimentarea fondurilor băneşti constituite la nivelul celor trei componente ale bugetului
public naţional, cu prime de asigurare la constituirea fondului de asigurare de bunuri,
precum şi la constituirea capitalului social al altor întreprinderi. Trebuie adăugat însă şi
faptul că sumele de bani temporar disponibile ale acestora devin surse de creditare a
economiei pe perioada cât se păstrează în conturi la bancă.
Sectorul public reprezintă, încă, un important suport financiar pentru dezvoltarea
economică şi socială a ţării. Întreprinderile cu capital majoritar de stat constituie puncte de
plecare a unor fluxuri financiare către bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor
sociale de stat, bugetul asigurărilor de stat de bunuri, de persoane şi de răspundere civilă,

12
 Finanțe publice

bănci, alte întreprinderi etc. şi tot la nivelul lor se constituie fondurile pentru
autodezvoltarea şi cointeresarea materială a personalului.

Bugetul de stat
Relaţiile financiare derulate prin bugetul de stat sunt relaţii economice în formă
bănească apărute în procesul distribuirii şi redistribuirii produsului intern brut în legătură
cu formarea şi utilizarea principalului fond financiar public din economie. Este vorba de
fondul bănesc aflat la dispoziţia administraţiei centrale de stat care serveşte la satisfacerea
celor mai generale şi presante nevoi ale societăţii şi indivizilor. Bugetul de stat este prima
componentă a bugetului public naţional. Datorită raporturilor cu celelalte componente ale
sistemului finanţelor publice, se poate spune că acestea ocupă locul central în cadrul său.
Această componentă a sistemului financiar serveşte statului pentru a orienta
dezvoltarea economică prin programul de dezvoltare macroeconomică, care conţine
prevederi indicative şi obligatorii, precum şi pentru a influenţa procesele economice la
nivel microeconomic. Este vorba de sprijinul financiar-valutar pe care statul îl acordă
întreprinderilor şi instituţiilor, mai ales celor din sectorul public, sub forma alocaţiilor
pentru investiţii de valoare sau de importanţă naţională deosebită, când nu-şi pot procura
fondurile din rezerve proprii şi nici de pe piaţa capitalului de împrumut, dar şi membrilor
societăţii, de finanţarea infrastructurii, precum şi de finanţarea din fondul bugetului de stat
a unor lucrări de cercetare ştiinţifică, prospectare geologică, a cheltuielilor de învăţământ,
educaţiei, inclusiv a celor de formare a cadrelor, de reciclare şi reintegrare în muncă a
şomerilor, a cheltuielilor cu ocrotirea medicală, susţinerea aşezămintelor culturale şi
sprijinirea cultelor etc.
Toate aceste acţiuni şi obiective sunt de interes naţional şi intră în componenţa
administraţiei centrale de stat. Se poate afirma, deci, că bugetul statului reprezintă un
veritabil program de finanţare a dezvoltării economico-sociale a ţării, un puternic
instrument de conducere micro şi macroeconomică.
Prin bugetul de stat se derulează, aşadar, multiple fluxuri băneşti în ambele sensuri:
unele pornesc de la diverse categorii de plătitori către buget - impozite şi taxe de la regii
autonome şi societăţi comerciale cu capital de stat, privat şi mixt, organizaţii cooperatiste,
asociaţii familiale şi alte persoane juridice şi fizice, venituri din exploatarea şi închirierea
unor bunuri şi proprietăţi de stat şi de la instituţiile fără scop lucrativ, împrumuturi
contractate de stat, iar altele pornesc de la bugetul de stat spre diverşi beneficiari - pentru
finanţarea unor obiective de investiţii cu caracter economic, social, administrativ, de
apărare, alocaţii pentru finanţarea unor instituţii de învăţământ, sanitare şi de asistenţă
socială, transferuri către cei lipsiţi de surse de venit, fonduri puse la dispoziţia băncilor
pentru acordarea de credite unităţilor economice.

Bugetele locale
O a doua componentă esenţială a bugetului public naţional o constituie bugetele
locale, Relaţiile financiare derulate prin intermediul acestora se definesc, ca şi în cazul
celor derulate prin bugetul de stat, cu menţiunea că ele se referă la acţiunile şi obiectivele
care intră în componenţa organelor administraţiei locale de stat, respectiv la cele de interes
local.
Bugetele locale au o pondere mai mare în finanţarea acţiunilor sanitare, a asistenţei
şi protecţiei sociale, a infrastructurii de interes local, a învăţământului primar, preşcolar,
gimnazial, a artei şi culturii etc.
Rolul bugetelor locale este în creştere dacă avem în vedere descentralizarea
centrelor de decizie în domeniul administraţiei de stat, adică sporirea componenţelor
organelor administraţiei de locale.

13
 Finanțe publice

Bugetul asigurărilor sociale de stat

A treia componentă a bugetului public naţional este bugetul asigurărilor sociale de
stat., Prin intermediul său se derulează relaţii financiare generate de realizarea acţiunilor de
asistenţă şi protecţie socială.
Dezvoltarea sau evoluţia ciclică a economiei afectează gradul de ocupare a forţei de
muncă, în sensul că numărul şi structura persoanelor ocupate înregistrează oscilaţii mai
mari sau mai mici. Creşterea numărului şomerilor şi a ratei şomajului, mai ales în rândul
anumitor categorii ale populaţiei, ca de exemplu, tineri şi femei, ridică probleme grave de
ordin economico-social pe care organele îndrituite trebuie să le rezolve.
Ca atare, statul, prin organele sale, finanţează, pe seama unor fonduri financiare
publice, o serie de măsuri dintre care amintim: acordarea, pe o anumită perioadă, a
indemnizaţiei de şomaj persoanelor care şi-au pierdut locul de muncă; sprijinirea celor
rămaşi fără loc de muncă să se încadreze în alte unităţi pe posturi similare sau apropiate;
organizarea de cursuri de recalificare sau reciclare finanţate integral sau sprijinite de stat;
crearea de noi locuri de muncă pe seama fondurilor financiare publice sau stimularea
întreprinderilor private, prin acordarea unor avantaje materiale - facilităţi fiscale, credite cu
dobânzi preferenţiale etc.
Efortul financiar reclamat de realizarea acţiunilor de protecţie socială a diferitelor
categorii sociale este susţinut de bugetul asigurărilor sociale de stat, iar cel de formare a
cadrelor, de investiţii, credite etc. de celelalte componente ale bugetului public naţional şi
de bănci.
Prin urmare, considerarea bugetului public naţional ca o componentă centrală a
sistemului financiar public al României este justificată de dimensiunile importante ale
transferurilor de putere de cumpărare de la persoanele fizice şi juridice la fondurile băneşti
constituite la nivelul celor trei componente ale sale şi de la acestea către diverşi beneficiari,
precum şi de efectele deosebite pe care le provoacă redistribuirile de fonduri prin
intermediul relaţiilor financiare derulate prin bugetul naţionale public.

Fondurile speciale
Pe lângă nevoile sociale finanţate din bugetul de stat, bugetele locale şi bugetele
care vizează asigurările sociale, mai există şi altele de interes economic şi social care se
finanţează din fonduri speciale. Exemple de fonduri speciale ce s-au constituit prin lege
pentru: sănătate risc şi accident; dezvoltarea şi modernizarea punctelor de control pentru
trecerea frontierei, precum şi a celorlalte unităţi vamale; dezvoltarea sistemului energetic;
drumurile publice; protejarea turismului etc. Fondurile respective se alimentează din: taxe,
contribuţii şi alte vărsăminte stabilite în sarcina persoanelor juridice şi / sau fizice şi se pot
utiliza exclusiv pentru finanţarea obiectivelor aprobate prin legea de instituire a acestora.
Toate bugetele amintite, inclusiv cele ale fondurilor speciale sunt obligatorii, execuţia lor
urmărindu-se prin Trezoreria Statului.

Creditul
O altă componentă importantă a sistemului financiar din ţara noastră este creditul.
În prezent, în România, creditul apare sub două forme principale şi anume: creditul bancar
şi creditul public. În perspectiva privatizării, s-a extins şi creditul comercial. Pentru
sistemul financiar public, un interes deosebit prezintă creditul public, dar implicaţii majore
au şi creditul bancar şi creditul comercial.
Creditul bancar apare în situaţia când agenţii economici nu dispun de factori de
producţie suficienţi sau au nevoie de factori de producţie suplimentari pentru desfăşurarea,
lărgirea şi modernizarea activităţilor specifice. Când capitalul social propriu este
insuficient, agenţii economici sunt nevoiţi să apeleze la credite bancare sau la emisiuni de

14
 Finanțe publice

acţiuni ori obligaţiuni etc. Pentru acoperirea cererilor de credite, băncile folosesc atât
fondurile proprii (capital şi rezerve), cât şi disponibilităţile temporare ale agenţilor
economico-sociali, persoane juridice şi fizice, atrase de pe piaţă, sumele primite de la
fondurile de resurse financiare publice (încasări din vânzarea locuinţelor din fondul locativ
de stat), precum şi eventualele credite contractate la organisme financiare internaţionale şi
la bănci din străinătate. În prezent, o parte a capitalului bancar, a depozitelor şi a creditelor
acordate, o denţin băncile cu capital de stat. Alături de acestea funcţionează bănci cu
capital privat, mixt, cooperatist şi străin. Băncile satisfac cu prioritate cererile de credit ale
agenţilor economici care desfăşoară o activitate socialmente utilă, eficientă din punct de
vedere economic şi care prezintă garanţia că restituie la termen sumele împrumutate şi că
plătesc dobânzile aferente.
Pe piaţa capitalului de împrumut, alături de creditul bancar se derulează şi relaţii de
credit public, prin intermediul cărora statul, prin organele administraţiei sale centrale şi
locale, îşi procură, în completarea resurselor bugetare ordinare, resursele financiare de care
are nevoie. Creditul public se concretizează în împrumuturile contractate de stat pe plan
intern sau extern, pe seama cărora finanţează obiective cu caracter de investiţie sau acoperă
deficite bugetare.

Prin urmare, componentele structurale ale sistemului financiar public din ţara
noastră se individualizează în funcţie de participanţii la procesul de repartizare a resurselor
băneşti şi de formare a fondurilor financiare publice, de metodele folosite la crearea şi
repartizarea fondurilor respective, de locul de constituire şi destinaţia fondurilor, alcătuind,
astfel, categorii distincte de relaţii financiare, dar, în acelaşi timp se leagă între ele, se
intercondiţionează, formând un sistem unitar de relaţii financiare. Sistemul relaţiilor
financiare publice se caracterizează, aşadar, prin unitate în diversitate.
Fiecare componentă a sistemului financiar public constituie expresia generalizată a
unor fenomene şi procese economice al căror conţinut îl formează relaţiile economice care
apar în mod necesar. Fiecare componentă are un anumit conţinut economic şi o sferă de
manifestare precis determinată, dar cu toate acestea, privite în ansamblu, formează un
sistem unitar, coerent, bine închegat.

15
 Finanțe publice

Capitolul 2. Politica bugetară

2.1. Conţinutul şi caracteristicile bugetului de stat

Bugetul de stat este o categorie fundamentală a finanţelor la definirea căreia

concură o abordare juridică şi alta economică.
Sub aspect juridic bugetul de stat1:
 reprezintă un act prin care se prevăd şi se aprobă, prin lege, veniturile şi cheltuielile
anuale ale statului;
 este un act de autorizare prin care puterea executivă este împuternicită de puterea
legislativă să cheltuiască şi să perceapă venituri în acorduri cu prevederile legale;
 este un act de previziune a resurselor publice şi a modului de utilizare a acestor resurse;
 este un act anual, anul bugetar ca perioadă de exerciţiu financiar este cel mai potrivit
interval pentru care se poate efectua programarea şi se poate urmări execuţia veniturilor
şi cheltuielilor.
Sub aspect economic, bugetul de stat:
 exprima relaţiile economice, în formă bănească, care apar în procesul repartiţiei
produsului intern brut (P.I.B.), în concordanţă cu obiectivele de politică economică,
socială şi financiară ale fiecărei perioade; aceste relaţii se manifestă în dublu sens:
 pe de o parte, ca relaţii prin intermediul cărora se mobilizează resursele
băneşti la dispoziţia statului;
 pe de altă parte, ca relaţii prin care se repartizează aceste resurse (figura 2).
 este un plan financiar la nivel macroeconomic;
 este conceput ca un ansamblu de conturi ale naţiunii, care reflectă pentru anul în curs
şi pentru anul următor previziunile asupra tuturor unităţilor economice din ţara noastră.
Din punct de vedere al organizării bugetare publice, se remarcă anumite
particularităţi şi deosebiri, în special în statele federale faţă de cele cu structură unitară,
astfel:
1. în statele naţionale unitare, cum sunt Franţa, Italia, Suedia, România etc.
organizarea bugetară de interes public cuprindea, iniţial, numai bugetul de stat şi bugetele
locale. Ulterior, acestora li s-au adăugat:
 bugetele anexe celui de stat;
 bugetele extraordinare sau fondurile băneşti speciale;
 alte fonduri băneşti alăturate bugetului de stat.
2. în statele federative, cum sunt S.U.A., Brazilia, Germania, Elveţia s.a.,
organizarea bugetară este influenţată de structura federativă (care cuprinde, după caz,
statele, landurile, cantoanele etc.); organizarea bugetară federativă este mai complexă şi
cuprinde:
 bugetul federal;
 bugetele statelor, landurilor etc. componente;
 bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale din fiecare dintre statele,
landurile, cantoanele etc. componente.
De asemenea, în statele federative, deşi au o organizare federativă asemănătoare,
cuprinsul de cheltuieli şi venituri, relaţiile dintre bugetul federal şi celelalte bugete
componente, procedura elaborării şi aprobării bugetelor anuale sunt reglementate diferit.
În România, Legea finanţelor publice a instituit o variantă originală de organizare
bugetară, care este aplicată prin „bugetul public naţional" statuat şi de Constituţia ţării din
1991.

1
Văcărel Iulian şi colectivul, Finanţe Publice, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A. Bucureşti, 2006

16
 Finanțe publice

Conform art. 137 din Constituţia României, bugetul public naţional este alcătuit
din:
1. bugetul de stat;
2. bugetele locale;
3. bugetul asigurărilor sociale de stat.
Originalitatea acestei variante de organizare bugetară rezidă din faptul că bugetul
public naţional cuprinde, pe lângă bugetul de stat şi bugetele locale şi bugetul asigurărilor
sociale de stat, care la fel ca bugetele locale este autonom faţă de bugetul statului.
Totodată, potrivit legii, gestionarea resurselor financiare publice se realizează
printr-un sistem unitar de bugete care cuprinde:
 bugetul de stat;
 bugetul asigurărilor sociale de stat;
 bugetele locale;
 bugetele fondurilor speciale;
 bugetul trezoreriei statului;
 bugetele altor instituţii cu caracter autonom.
Acest sistem unitar şi corelat de fonduri formează bugetul general consolidat care
evidenţiază fluxurile financiare publice de formare a veniturilor fiscale şi nefiscale şi de
repartizare a acestora pe destinaţii, în conformitate cu nevoia socială şi cu obiectivele de
politică financiară specifice anului la care se referă.

2.2. Principii bugetare

Stabilirea drepturilor în ce priveşte instituirea impozitelor şi a taxelor, a

destinaţiilor veniturilor publice au constituit preocupările de prim ordin ale burgheziei în
ascensiune în Anglia, Franţa şi Germania începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-
lea.
Astfel s-a trecut la organizarea „gospodăriei financiare" a statului după anumite
reguli şi la supunerea acesteia controlului parlamentar. Având în vedere şi formulările
teoretice ale lui Adam Smith, aceste reguli au fost incluse în legile cu aplicabilitate în
domeniul finanţelor publice, dobândind valoare de principii ale dreptului bugetar şi au
fost puse la baza elaborării şi execuţiei bugetului public.2
Aceste principii se referă la:
 sfera de cuprindere a veniturilor bugetului public şi a destinaţiilor acestora;
 intervalul de timp pentru care Guvernul este autorizat de Parlament să încaseze
veniturile bugetare şi să le aloce pe destinaţiile prestabilite;
 echilibrarea utilizărilor bugetare prestabilite cu veniturile ce urmează să se realizeze;
 informarea opiniei publice asupra împuternicirii date Guvernului de către Parlament de
a realiza venituri şi a efectua cheltuieli.
Prin urmare, în teoria şi practica finanţelor publice sunt recunoscute şi aplicate
următoarele principii bugetare:
1. universalitatea bugetului;
2. unitatea bugetului;
3. neafectarea veniturilor bugetare;
4. anualitatea bugetului;
5. echilibrul bugetar;
6. specializarea bugetară;
7. realitatea bugetului;
8. publicitatea bugetului.
2
Jezé E., Cours de finances publiques, Paris, 1992

17
 Finanțe publice

1. Universalitatea bugetului este principiul potrivit căruia veniturile şi cheltuielile

publice trebuie să fie înscrise în bugetul naţional public în sume globale sau totale. Astfel,
Parlamentul are posibilitatea să cunoască veniturile totale ce se vor încasa în perioada
considerată, precum şi a destinaţiei acestora.
În practica bugetară, cerinţele universalităţii bugetului se respectă doar parţial,
deoarece în locul bugetelor brute (care include pe total veniturile şi cheltuielile) s-a trecut
la elaborarea unor bugete mixte, în care veniturile şi cheltuielile unor instituţii publice
figurează cu sumele lor totale în buget, iar altele numai cu soldurile.
În bugetul statului se înscriu numai cu soldul:
 veniturile de la întreprinderile publice sau subvenţiile către acestea;
 vărsămintele către bugetul de stat sau subvenţiile primite de la acesta, în relaţiile dintre
bugetele locale şi bugetul statului;
 subvenţiile primite în completarea resurselor financiare proprii a unor instituţii publice
(universităţi, unităţi de cercetare ştiinţifică, scoli, spitale etc.).
În legislaţia românească în vigoare, principiul universalităţii bugetului a fost înscris
în Legea privind finanţele publice, permiţând Parlamentului să exercite controlul sau
asupra cuantumului total al veniturilor bugetului public şi asupra destinaţiilor acestora.
Astfel, potrivit art. 28 din Legea nr. 72/1996 privind finanţele publice, în stabilirea
realizărilor veniturilor bugetare se vor respecta următoarele norme:
 impozitele, taxele şi orice alte venituri se înscriu în bugetul de stat numai dacă au fost
stabilite prin lege;
 legea bugetară anuală aprobă pentru fiecare an lista impozitelor, taxelor precum şi a
celorlalte venituri ale statului care urmează să se perceapă;
 este interzisă perceperea, sub orice titlu şi sub orice denumire, de contribuţii directe sau
indirecte, în afara celor stabilite prin lege.

2. Principiul unităţii bugetare contribuie la întregirea imaginii globale a bugetului

de stat, conturând dimensiunea spaţială a acestuia.
Unitatea bugetară presupune ca veniturile şi cheltuielile publice, exprimate în
sume totale, să fie înscrise într-un singur document. Reunirea într-un singur document, a
tuturor veniturilor şi cheltuielilor publice prezintă următoarele avantaje principale:
 permite prezentarea clară a resurselor statului şi a destinaţiilor acestora;
 permite cunoaşterea exactă a surselor de provenienţă a veniturilor şi a direcţiilor de
utilizare a acestora;
 oferă posibilitatea determinării raportului dintre veniturile şi cheltuielile bugetare
respectiv a măsurii în care acesta a fost întocmit echilibrat, excedentar sau deficitar;
 permite membrilor Parlamentului să emită judecaţi de valoare privind structura şi
volumul cheltuielilor propuse de Guvern, pe baza cărora pot adopta decizii de amânare
sau respingere a anumitor cheltuieli considerate inoportune;
 asigură cadrul favorabil exercitării unui control, mai riguros, asupra execuţiei
veniturilor şi cheltuielilor publice.
În practică, principiul unităţii bugetare nu este respectat riguros, deoarece, pe
lângă bugetul ordinar al statului, se întocmesc şi alte bugete cum sunt:
a. bugetele autonome;
b. bugetele extraordinare;
c. bugetele anexe;
d. conturile speciale de trezorerie;
e. taxele parafiscale.

18
 Finanțe publice

a) Bugetele autonome se elaborează, în general, de trei categorii de persoane sau

organisme politice, şi anume de:
 colectivităţile locale cu personalitate juridică distinctă de aceea a statului;
 instituţiile publice din sfera administraţiei;
 unităţile economice publice cu caracter industrial, comercial etc.
b) Bugetele extraordinare sunt bugete distincte de cele ordinare, în care se înscriu
cheltuielile considerate excepţionale, datorate unor situaţii deosebite, cum sunt:
 calamităţile naturale;
 crizele economice;
 măsurile de intensificare a înarmărilor;
 desfăşurarea unor conflicte armate etc.
Veniturile înscrise în aceste bugete pot să provină din:
 impozite;
 împrumuturi publice;
 emisiune monetara.
c) Bugetele anexe sunt bugetele proprii întocmite de unele servicii sau instituţii
publice şi care nu au personalitate juridică. Aceste bugete se anexează la bugetul ordinar al
statului şi se votează separat de Parlament.
d) Conturile speciale de trezorerie evidenţiază încasările ce nu reprezintă un venit
propriu-zis pentru bugetul de stat şi plăţi care nu au un caracter definitiv. De aceea aceste
încasări şi plăţi nu pot fi înscrise în conturile definitive ale bugetului de stat.
Se pot deschide conturi speciale de trezorerie pentru:
 evidenţierea sumelor de bani depuse drept garanţie de funcţionarii publici care
gestionează bani şi alte valori publice;
 reflectarea în contabilitate a avansurilor acordate de stat unor firme particulare şi care
se vor deconta pe măsura livrării bunurilor comandate de stat, în special pentru armată;
 achiziţionarea la preţuri avantajoase a unor bunuri necesare statului, în cantităţi ce
depăşesc nevoile anuale de consum şi care urmează a fi decontate, ulterior, din
resursele bugetare ale anilor următori etc.
În practică, aceste conturi se prezintă sub o diversitate de forme, care diferă de la o
ţară la alta. În esenţă este vorba de următoarele tipuri de conturi:
 conturile cu afectaţie specială (evidenţiază unele cheltuieli ce sunt acoperite pe seama
unor resurse special mobilizate);
 conturile de comerţ (evidenţiază veniturile şi cheltuielile aferente unor operaţii, cu
caracter industrial sau comercial efectuate în mod ocazional de unele instituţii ale
statului, cum ar fi de pildă, încasările din vânzarea bunurilor produse de deţinuţi în
penitenciar);
 conturile de reglementare cu guvernele altor ţări (evidenţiază contribuţia guvernelor
din alte ţări la finanţarea unor cheltuieli publice din ţara care le deschide, având la bază
o serie de acorduri internaţionale; se referă îndeosebi la o seama de cheltuieli militare
sau pentru consolidarea datoriei publice externe);
 conturile de operaţiuni monetare (evidenţiază veniturile şi cheltuielile rezultate din
emisiunea de monedă metalică, din operaţiunile ţării cu Fondul Monetar Internaţional,
precum şi eventualele pierderi înregistrate din schimbul valutar realizat pentru
finanţarea unor obiective publice);
 conturile de avans evidenţiază avansurile acordate de Ministerul Finanţelor unor
colectivităţi locale în limita creditelor bugetare aprobate, până la încasarea impozitelor
locale prevăzute în bugetele respective);

19
 Finanțe publice

 conturile de împrumuturi şi de consolidare (evidenţiază împrumuturile de trezorerie

care au o durată mai mare de 4 ani, cum ar fi, de pildă, împrumuturile acordate altor
state în vederea promovării relaţiilor comerciale).
Elaborarea bugetelor anexe şi a conturilor speciale de trezorerie nu reprezintă o
încălcare a principiului unităţii bugetare, dacă aceste documente însoţesc bugetul ordinar al
statului şi sunt supuse procedurii bugetare şi controlului parlamentar.
3. Principiul neafectării veniturilor bugetare se referă la faptul că veniturile
prelevate la buget se depersonalizează, servind la acoperirea cheltuielilor publice privite
în ansamblul lor. Prin urmare, veniturile, privite în totalitatea lor, se utilizează pentru
acoperirea tuturor cheltuielilor. Nu se admite ca un venit bugetar să fie folosit pentru
acoperirea unei anumite cheltuieli bugetare, deoarece nu se poate realiza o concordanţă
deplină între mărimea unui venit şi nivelul cheltuielilor ce urmează a fi efectuate pe seama
venitului special afectat.
Totuşi, ca şi în cazul altor principii bugetare, în practica financiară actuală sunt
admise o serie de abateri, cu referire la:
 scoaterea în afara bugetului ordinar a unor venituri, provenite din anumite surse, în
vederea finanţării anumitor servicii publice;
 lăsarea la dispoziţia ministerelor a unor cote-părţi din unele venituri proprii, sau a
sumei totale aferente unor încasări directe, pentru acoperirea cheltuielilor aferente unor
acţiuni specifice;
 întocmirea bugetelor extraordinare, autonome, anexe şi a conturilor speciale de
trezorerie;
 garantarea unor împrumuturi publice cu anumite venituri bugetare sigure, precum şi
folosirea anumitor surse de venit pentru amortizarea unei părţi din datoria publică (cum
sunt, de pildă, monopolurile fiscale);
 stabilirea prin lege a unor impozite, taxe sau altor venituri care capătă o destinaţie
precisă şi nu pot fi folosite decât în acest scop;
 posibilitatea utilizării sumelor vărsate benevol la buget, de către persoane fizice sau
juridice, pentru acoperirea unor cheltuieli de interes public, precizate expres.
4. Principiul anualităţii bugetului, reprezintă, din punct de vedere istoric, primul
principiu aplicat în practica bugetară.
La baza acestui principiu au stat considerente atât de natură politică, cât şi de natură
tehnică.
Iniţial, regula anualităţii s-a impus din raţiuni politice, deoarece s-a considerat că
eficienţa controlului parlamentar asupra gestiunii financiare a Guvernului este reală doar în
condiţiile autorizării efectuării de cheltuieli publice pentru perioade de timp scurte.
Principiul anualităţii se practică şi din raţiuni de ordin tehnic, în vederea asigurării
condiţiilor necesare pentru evaluarea veniturilor şi alocaţiilor bugetare cât mai aproape de
realitate, concomitent cu evitarea fraudelor şi delapidărilor.
Anualitatea bugetului are două semnificaţii distincte:
 prima se referă la perioada de timp pentru care se întocmeşte şi aprobă bugetul;
 cea de-a doua se referă la perioada de timp în care se execută bugetul public.
Bugetul este elaborat şi aprobat pentru o perioadă de 12 luni. La expirarea acestei
perioade este necesară o nouă autorizare a Parlamentului pentru o altă perioadă de timp,
pentru un nou an bugetar.
Anul bugetar poate sau nu să coincidă cu anul calendaristic.
De exemplu, anul bugetar coincide cu anul calendaristic în ţări cum sunt: Austria,
Belgia, Brazilia, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Norvegia, Olanda, Portugalia, România
s.a.

20
 Finanțe publice

În alte ţări momentul începerii anului bugetar nu corespunde cu anul calendaristic;

astfel, exerciţiul bugetar este cuprins în intervalul:
 1 aprilie – 31 martie în: India, Indonezia, Israel, Japonia, Marea Britanie, Noua
Zeelandă şi alte ţări;
 1 iulie – 30 iunie în: Australia, Camerun, Egipt, Pakistan, Suedia, Sudan, Uganda ş.a.;
 1 octombrie – 30 septembrie în: S.U.A., Thailanda.
Data începerii anului bugetar este influenţată de o serie de factori cum sunt:
caracterul economiei, nivelul de dezvoltare a acestuia, programul de lucru al
Parlamentului, tradiţia ş.a.
În practica bugetară internaţională în unele state există venituri care se încasează
sau cheltuieli care se efectuează după expirarea anului bugetar sau cheltuieli care se
efectuează sub forma avansurilor.
În funcţie de soluţia adoptată pentru rezolvarea problemei veniturilor neîncasate şi
a cheltuielilor neefectuate la sfârşitul anului bugetar, unele state practică sistemul de
gestiune bugetară, iar altele sistemul de exerciţiu bugetar.3
Potrivit sistemul de gestiune bugetară la finele anului bugetar bugetul se închide
automat, iar în contul de încheiere a exerciţiului bugetar respectiv sunt înscrise numai
veniturile încasate şi cheltuielile efectuate. Veniturile neîncasate şi cheltuielile angajate dar
neefectuate se evidenţiază în bugetul anului în care se vor realiza. Acest sistem nu oferă
informaţii exacte cu privire la veniturile şi cheltuielile anului bugetar încheiat.
De asemenea, sistemul de gestiune interzice reportul veniturilor şi cheltuielilor de
la un an la altul, veniturile neîncasate şi cheltuielile neefectuate se discută cu prilejul
întocmirii bugetului pe anul următor celui în curs.
Sistemul de exerciţiu bugetar presupune existenţa unei perioade de 3-6 luni din
momentul expirării anului bugetar până la încheierea contului de exerciţiu bugetar,
perioadă în care se continuă încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor. De asemenea,
în cadrul acestui sistem toate operaţiunile privind încasarea veniturilor şi efectuarea
cheltuielilor sunt reflectate în contul de încheiere a execuţiei bugetului anului în care au
fost prevăzute şi autorizate prin lege.
Prin urmare, sistemul de exerciţiu bugetar presupune ca veniturile şi cheltuielile
unui an bugetar să fie reflectate integral în bugetul respectiv, chiar dacă acestea nu se
realizează integral în cadrul anului bugetar la care se referă.
În România „exerciţiul bugetar este anual şi coincide cu anul calendaristic”, iar
„toate operaţiunile efectuate în cursul unui an aparţin exerciţiului corespunzător de
execuţie a bugetului”. Prin urmare, anul bugetar, în România, coincide cu anul
calendaristic, iar execuţia bugetară se încheie la 31 decembrie. Orice venit neîncasat şi
orice cheltuială neefectuată până la 31 decembrie se va încasa sau se va plăti în contul
bugetului anului următor. Creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt
anulate de drept, iar cele aprobate din fondurile speciale neutilizate la finele anului
bugetar se raportează în anul viitor, cu păstrarea destinaţiei iniţiale. De asemenea, execuţia
bugetului se realizează conform sistemului de gestiune.
5. Principiul echilibrului bugetar se referă la faptul că bugetul public trebuie să
fie echilibrat (balansat), adică veniturile publice să acopere integral cheltuielile publice.
În teoria clasică a finanţelor, echilibrul anual al bugetului era considerat drept
„principiul de aur al gestiunii bugetare” şi se referea nu numai la întocmirea unor
bugete balansate, ci şi la păstrarea echilibrului în perioada de execuţie bugetară.
Deşi, iniţial, au existat ţări (de exemplu Germania) în care legislaţia financiară nu
permitea întocmirea unor bugete dezechilibrate, ulterior, principiul echilibrului bugetar
strict a fost, progresiv, abandonat, atât sub impulsul teoreticienilor finanţelor funcţionale
3
Moşteanu T. şi colectiv, Finanţe publice, Ed. Universitară, Bucureşti, 2005

21
 Finanțe publice

(care promova teoria bugetelor ciclice şi cu caracter regulator), cât, mai ales, sub impactul
economiei reale care nu asigură cu randament fiscal suficient pentru acoperirea
cheltuielilor publice anuale. În prezent, multe state au renunţat la aplicarea acestui
principiu, elaborând şi prezentând Parlamentului spre aprobare bugete deficitare.
Când apar goluri de casă, temporare, acestea pot fi acoperite, până la încasarea
veniturilor, pe baza resurselor aflate în conturile de trezorerie ale statului stabilite de
Ministerul Finanţelor.
De asemenea, prin Legea bugetului, Ministerul Finanţelor poate fi autorizat ca, pe
parcursul execuţiei bugetare, să emită bonuri de tezaur, purtătoare de dobândă, cu
scadenţă de rambursare până la sfârşitul anului financiar, pentru a face faţă cheltuielilor
statului până la încasarea veniturilor.
Specializarea bugetară presupune înscrierea în bugetele anuale de stat a
veniturilor bugetare pe categorii stabilite în raport cu specificul surselor şi a cheltuielilor pe
categorii care exprimă concludent destinaţia lor reală.
Prin urmare, conform acestui principiu, veniturile bugetare trebuie înscrise în buget
şi aprobate de Parlament pe surse de provenienţă, iar creditele bugetare pe categorii de
cheltuieli. Gruparea veniturilor şi cheltuielilor, într-o anumită ordine şi pe baza unor criterii
precis determinate, poartă denumirea de clasificaţie bugetară. Aceasta trebuie să
îndeplinească următoarele cerinţe:
 să grupeze veniturile după provenienţă şi cheltuielile pe destinaţia lor efectivă şi în
funcţie de conţinutul economic;
 să fie simplă, concisă şi clară, pentru a fi înţeleasă cu uşurinţă de către persoanele fără
o pregătire specifică.
În România, prin legea bugetară anuală, se stabilesc impozitele, taxele şi cotele
acestora, precum şi celelalte venituri ale statului, care urmează să se perceapă. Este
interzisă perceperea sub orice titlu şi sub orice denumire de contribuţii directe sau
indirecte, în afara celor stabilite prin lege.
În ceea ce priveşte creditele bugetare pentru cheltuielile fiecărui exerciţiu financiar,
acestea se aprobă prin legea bugetară anuală, în structura stabilită prin această lege.
Clasificaţia bugetară tip este elaborată de Ministerul Finanţelor şi cuprinde ca
subdiviziuni: părţi, titluri, capitole, subcapitole, paragrafe şi articole (dacă este necesar şi
alineate).
7. Realitatea bugetului reprezintă principiul potrivit căruia veniturile şi cheltuielile
înscrise în bugetul public trebuie să fie stabilite pe baze reale, adică să corespundă
situaţiei economico-financiare previzibilă pentru anul bugetar, astfel ca statul să nu aibă
dificultăţi financiare în cursul execuţiei bugetare.
Pentru stabilirea cuantumului veniturilor şi alocaţiilor bugetare în practica bugetară
se utilizează două categorii de metode şi anume:
 metode clasice;
 metode moderne.
Dintre metodele clasice de cuantificare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare,
menţionăm:
 metoda automată (sau a penultimei), care constă în întocmirea proiectului de buget
luând ca bază execuţia bugetară a penultimului an bugetar; această metodă are
avantajul simplităţii, dar prezintă dezavantajul că datele oferite drept bază sunt
perimate, în condiţiile unei economii în plin proces de transformare;
 metoda majorării (sau diminuării), care presupune stabilirea unui ritm mediu de
variaţie a indicatorilor bugetari pe o perioadă de 5-10 ani;
 metoda evaluării directe se bazează pe analiza evoluţiei veniturilor şi cheltuielilor din
diverse domenii economico-sociale, coroborată cu posibilul impact al modificării

22
 Finanțe publice

legislaţiei (fie introducerea unui nou impozit, fie alocarea unor fonduri pentru
realizarea unui anumit obiectiv economic sau social).
Metodele moderne sunt bazate pe analiza cost-avantaje şi pe studii de eficienţă şi
se utilizează atunci când există mai multe variante şi când se vizează optimizarea
rezultatelor în raport cu anumite criterii (rezultate maxime, costuri minime etc.). dintre
metodele moderne menţionăm:
 metoda de planificare, programare şi bugetizare, care constă în identificarea şi
cuantificarea obiectivelor ce urmează a se finanţa din fondurile bugetare pe termen
lung, estimarea costurilor şi avantajelor variantelor propuse, precum şi determinarea
mărimii creditelor bugetare necesare. Aplicată, iniţial în domeniul militar în S.U.A.,
metoda a fost extinsă la nivelul bugetului în ansamblul sau şi presupune efectuarea
unor judecăţi de valoare în vederea adoptării soluţiei care să maximizeze rezultatele sau
să minimizeze costurile;
 metoda denumită „baza bugetară zero", constă în examinarea critică a fiecărui tip de
cheltuială bugetară şi aprecierea utilităţii şi eficientele sale. Pentru aceasta este
necesară existenţa unei multitudini de programe alternative urmând a se opta pentru
unul din ele în funcţie de efectele posibil de obţinut la un anumit nivel al cheltuielii;
 metoda raţionalizării opţiunilor bugetare, este concepută ca un sistem cibernetic
închis, între componentele căruia sunt relaţii de interdependenţă, astfel că nerealizările
dintr-o fază se repercutează asupra celorlalte. Prin această metodă se urmăresc
obiective pe termen mediu şi are avantajul ca oferă posibilitatea reexaminării periodice
a opţiunilor, în funcţie de eventualele modificări apărute.
8. Publicitatea bugetului este principiul potrivit căruia după ce este supus
dezbaterii şi aprobării Parlamentului, bugetul trebuie adus la cunoştinţa opiniei publice prin
mass-media. De fapt, bugetul este cunoscut, prin mass-media, încă din faza de proiect şi
din timpul dezbaterilor parlamentare.
După adoptarea de către Parlament a legii bugetului şi promulgarea ei, această lege
se publică în Monitorul Oficial sau în alte publicaţii cu caracter oficial, specifice fiecărei
ţări.

2.3. Procesul bugetar

În România, procesul bugetar este reglementat prin Constituţia ţării şi Legea

finanţelor publice, care reglementează modul de întocmire, aprobare, executare şi încheiere
a bugetului naţional public.4
Procesul bugetar cuprinde activităţile privind:
 elaborarea proiectului de buget;
 aprobarea proiectului de buget;
 execuţia bugetului;
 încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară;
 controlul bugetar.
Aceste activităţi se desfăşoară într-un cadru constituţional (legal) şi administrativ
instituţional, care prezintă particularităţile de la ţară la ţară, determinate de evoluţia istorică
a fiecăreia dintre ele.
Indiferent de aceste particularităţi, procesul bugetar prezintă următoarele trăsături
comune, şi anume:
 este un proces de decizie, întrucât esenţa sa constă în alocarea resurselor bugetare
limitate pentru bunuri publice (cum sunt învăţământul, sănătatea, apărarea ţării etc.);
4
Legea nr. 500/11 iulie 2002, M.Of. nr. 597 din 13.08.2002 privind finanţele publice, cu modificările şi
completările ulterioare

23
 Finanțe publice

 este un proces predominant politic, deoarece deciziile de alocare a resurselor bugetare

sunt determinate de grupuri politice prin mecanismul reprezentării şi al votului;
 este un proces complex, cu mulţi participanţi (Şcoli, spitale, ministere etc.);
 este un proces ciclic, deoarece se desfăşoară după un calendar bine precizat, consecinţă
a cerinţelor principiilor anualităţii şi publicităţii bugetare.

2.3.1. Elaborarea proiectului de buget

Proiectul de buget este elaborat de puterea executivă. În cadrul guvernului,

responsabilitatea pentru elaborarea proiectului de buget o are ministrul finanţelor sau
ministrul bugetului.5
Elaborarea proiectului de buget se fundamentează:
 pe obiectivele programului de guvernământ al partidului (sau coaliţiei de partide) care
deţin majoritatea parlamentară;
 pe analizele efectuate de Ministerul Finanţelor cu privire, în special, la:
 evoluţia economiei;
 modul de realizare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare în perioada trecută;
 factorii care au determinat sau pot genera schimbări în mărimea veniturilor
şi a cheltuielilor.
Rezultatul activităţii de elaborare a proiectului de buget îl constituie documentele
pe care guvernul le prezintă Parlamentului spre examinare şi aprobare, care, de regulă,
conţin:
1. expunerea de motive şi proiectul de lege pentru aprobarea bugetului, care
cuprind:
 prevederi privind mărimea veniturilor şi cheltuielilor bugetare;
 propuneri de modificare a legislaţiei referitoare la venituri şi cheltuieli necesare pentru
realizarea bugetului care se aprobă (de pildă, schimbarea gradului de fiscalitate, prin
majorarea sau diminuarea unor cote de impozite etc.).
2. anexele la proiectul de lege în care este redată structura veniturilor şi cheltuielilor
bugetare;
3. materialele documentare necesare Parlamentului pentru analiza proiectului de
buget.

2.3.2. Aprobarea bugetului

Proiectul de buget se prezintă Parlamentului, iar fiecare membru al guvernului are

obligaţia de a-l susţine în dezbaterile parlamentare, în măsura în care este solicitat să
participe la acestea.
Proiectul de buget se aprobă de către Parlament, deoarece:
 deciziile de alocare a resurselor bugetare au un caracter predominant politic;
 numai Parlamentul are dreptul de a institui sau modifica impozitele care constituie
sursa de bază a veniturilor bugetare;
 prevederile de buget au un impact direct asupra redistribuirii veniturilor şi a dezvoltării
economice a ţării.
Dezbaterea şi aprobarea proiectului de buget în Parlament presupun, de regulă,
parcurgerea următoarelor etape:
1. prezentarea de către şeful executivului, sau de către ministrul finanţelor, a
proiectului de buget în Parlament;
2. analiza proiectului de buget în comisiile parlamentare de specialitate;
5
Morar Ioan D., Introducere în studiul finanţelor publice, Ed. Universităţii din Oradea, 2002

24
 Finanțe publice

3. concilierea amendamentelor (modificărilor) propuse la proiectul de buget;

4. aprobarea proiectului de buget în Parlament;
5. ratificarea bugetului aprobat de către preşedintele republicii.

2.3.3. Execuţia bugetului

După aprobarea bugetului de către Parlament, procesul bugetar intră în cea de a

treia fază a sa – execuţia bugetului – care se întinde pe durata anului bugetar.
Execuţia bugetului înseamnă realizarea veniturilor prevăzute şi efectuarea
cheltuielilor aprobate.
Responsabilitatea pentru execuţia bugetului, în condiţiile aprobate de către
Parlament, revine Guvernului, iar rezultatele în acest domeniu depind de procedurile
financiare folosite.
Prevederile de venituri din buget sunt considerate sarcini minime (cu excepţia
acelora privind veniturile din împrumuturi care sunt maxime), iar cheltuielile aprobate sunt
limite maxime. De asemenea, cheltuielile se pot efectua numai pe destinaţiile aprobate.
Încasarea veniturilor şi efectuarea de plăţi de la buget se realizează prin organe
specializate ale Ministerului Finanţelor şi/sau prin bănci.
Având în vedere rigorile execuţiei cheltuielilor aprobate prin buget, în ţările cu
economie de piaţa exista, în general, reguli precise pentru fiecare din etapele pe care le
parcurge o cheltuială publică şi anume:
1. angajarea;
2. lichidarea;
3. ordonanţarea;
4. plata.
1. Angajarea:
 reprezintă actul care generează obligaţia unei instituţii publice de a plăţi o sumă de bani
unui terţ (contract, decizie ministerială, hotărâre judecătorească etc.);
 este, prin urmare, consecinţă deciziei luate în mod deliberat de un organ al
administraţiei de stat; există însă şi cazuri în care angajarea cheltuielilor se produce
datorita unor decizii ale Parlamentului (majorarea salariilor funcţionarilor publici, a
pensiilor etc.) sau unor cauze fortuite;
 competenţa în angajarea cheltuielilor revine, de regulă, conducătorilor instituţiilor
publice;
 este etapa cea mai importantă în efectuarea unei cheltuieli, de care depinde încadrarea
în limitele aprobate prin buget.
2. Lichidarea:
 reprezintă operaţia prin care se constată serviciul făcut în favoarea instituţiei publice şi
se determină suma de plată;
 se bazează pe acte justificative şi efectuarea reală a livrărilor de mărfuri şi a serviciilor
pentru instituţiile publice.

3. Ordonanţarea:
 înseamnă emiterea unei dispoziţii (ordin) de plată a unei sume de bani de la buget în
favoarea unei terţe persoane.
4. Plata:
 reprezintă operaţia de achitare propriu-zisă a sumei de bani datorată de instituţia
publică.
Execuţia veniturilor presupune parcurgerea mai multor etape. În cazul impozitelor
directe acestea sunt:

25
 Finanțe publice

1. aşezarea impozitului:
 reprezintă identificarea materiei impozabile de care dispune o persoană fizică sau
juridică şi determinarea mărimii acesteia.
2. lichidarea impozitului:
 reprezintă stabilirea cuantumului impozitului aferent materiei impozabile, pe baza
cotelor de impozit şi a celorlalte elemente prevăzute de lege;
 pe această bază, se deschide rolul pentru persoana fizică sau juridică, respectiv se
înscrie suma datorată ca impozit în debitul persoanei în cauză.
3. emiterea titlului de percepere a impozitului:
 constă în înscrierea cuantumului impozitului într-un act, în baza căruia se autorizează
perceperea unui anumit venit în contul bugetului;
 un asemenea act poate fi:
 un titlu de încasare – când contribuabilul se achită spontan de datoria sa;
 un ordin de încasare – se foloseşte pentru executarea silită a debitorilor ce
nu-şi achită obligaţiile ce le revin faţă de stat.
4. perceperea impozitului:
 constă în încasarea efectivă a sumei datorate;
 în cadrul acestei etape se include şi urmărirea contribuabililor care nu-şi achită
datoriile faţă de stat la termenele stabilite.

2.3.4. Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară

Contul de execuţie bugetară evidenţiază totalitatea operaţiilor de executare a

veniturilor şi a cheltuielilor şi permite stabilirea rezultatului execuţiei bugetului la finele
anului bugetar (deficitul sau excedentul bugetar).
Întocmirea acestui cont prezintă particularităţi în funcţie de opţiunea statului pentru
durata execuţiei bugetului, respectiv sistem de exerciţiu sau sistem de gestiune.
În sistemul de exerciţiu:
 contul de execuţie bugetară pe un anumit an cuprinde toate operaţiunile aferente
bugetului respectiv, chiar dacă efectuarea operaţiunilor este ulterioară datei care
marchează încheierea anului bugetar;
 prin urmare, pentru o perioadă de timp, funcţionează conturi duble:
 unul referitor la anul bugetar precedent;
 altul privind anul în curs.
În sistemul de gestiune:
 operaţiunile prevăzute în bugetul unui anumit an, care au rămas neefectuate până la
sfârşitul anului bugetar, se reflectă în contul de încheiere a bugetului pe anul următor;
 prin urmare, contul de încheiere a execuţiei bugetare pentru un an anume cuprinde
operaţiunile efectuate în anul bugetar respectiv, aferente atât anului considerat cât şi
celui anterior.
Contul de execuţie bugetară, întocmit cu respectarea clasificaţiei bugetare, este
prezentat de Guvern Parlamentului spre dezbatere şi aprobare.
Parlamentul dezbate acest cont, de regulă, la sfârşitul anului următor (respectiv
celui pentru care se prezintă contul), odată cu examinarea proiectului de buget prezentat de
Guvern pentru anul viitor (celui aflat în curs de execuţie).

2.3.5. Controlul bugetar

Execuţia bugetului se realizează sub controlul unor organe împuternicite. În funcţie

de natura acestor organe, controlul poate fi:

26
 Finanțe publice

1. politic – exercitat de către Parlament;

2. jurisdicţional – exercitat de Curtea de Conturi sau o altă instituţie publică
însărcinată cu un astfel de control;
3. administrativ – exercitat de organe specializate ale Ministerului Finanţelor, ale
celorlalte ministere.
1. Controlul politic:
 se exercită de către Parlament:
 cu ocazia examinării şi aprobării proiectului de buget şi a contului de
execuţie bugetară;
 pe parcursul execuţiei bugetului aprobat, de către comisiile sale permanente
(de specialitate) sau prin comisii de anchetă, special constituite.
2. Controlul jurisdicţional:
 constă în verificarea, piesă cu piesă, a actelor justificative prezentate de către contabilii
unui organ de control anume împuternicit;
 acesta se pronunţă asupra legalităţii actelor justificative şi dă anual descărcarea de
gestiune pentru conturile care sunt găsite în ordine; neajunsurile constatate se prezintă,
prin rapoarte, Parlamentului.
3. Controlul administrativ:
 se exercită de organe din interiorul instituţiei publice sub forma controlului intern,
ierarhic, asupra folosirii creditelor bugetare, precum şi de organe din afara instituţiei
publice, respectiv ale Ministerului Finanţelor.
Controlul bugetar se poate exercita:

a) înainte (preventiv)
efectuarea operaţiilor de execuţie
b) în timpul (concomitent)
a veniturilor şi cheltuielilor
c) după (posterior)

a) Controlul preventiv
 este cea mai eficientă formă a controlului bugetar, deoarece poate opri derularea
operaţiilor nelegale, neoportune sau neeficiente.
b) Controlul concomitent
 se efectuează în momentul plăţii unei mărfi sau al unui serviciu prestat şi are o valoare
limitată, deoarece se concentrează, în special, asupra legalităţii plăţii.
c) Controlul posterior (postoperativ)
 are ca obiectiv principal identificarea încălcărilor legii, a neregulilor în execuţia
bugetului, stabilirea persoanelor vinovate şi sancţionarea acestora, urmărirea
recuperării prejudiciilor aduse statului.

2.4. Procesul bugetar la nivelul autorităţilor centrale în România

În România, procesul bugetar este reglementat prin Constituţia ţării şi Legea

finanţelor publice. Astfel, Legea finanţelor publice reglementează modul de întocmire,
aprobare, executare şi încheiere a bugetului naţional public.
Bugetul naţional public cuprinde:
 bugetul administraţiei centrale de stat;
 bugetele locale;
 bugetul asigurărilor sociale de stat.

27
 Finanțe publice

Bugetul administraţiei centrale de stat deţine locul cel mai important în cadrul
sistemului bugetar românesc. De asemenea, în raport cu celelalte bugete are un rol major
deoarece la dispoziţia sa se concentrează cea mai mare parte a veniturilor publice şi tot de
aici se asigură finanţarea:
 celor mai importante activităţi social-culturale;
 serviciilor şi obiectivelor economice de importanţă strategică naţională;
 apărării naţionale şi a ordinii publice;
 funcţionării Parlamentului, Preşedinţiei şi Guvernului, Autorităţii Judecătoreşti, Curţii
de Conturi, Curţii Constituţionale, Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare ş.a.
Lucrările privind proiectul bugetului administraţiei centrale de stat se elaborează de
Ministerul Finanţelor şi cuprinde proiectele de bugete ale instituţiilor publice centrale
(ministere), propunerile de transferuri de fonduri bugetare pentru echilibrarea unor bugete
locale şi a bugetului asigurărilor sociale de stat.
Bugetele Preşedinţiei, Guvernului şi ale altor instituţii publice, care nu au organe
ierarhic superioare, se prevăd distinct în bugetul de stat şi se aprobă de către Parlament. De
asemenea, Camera Deputaţilor şi Senatul, cu consultarea Guvernului, îşi aprobă bugetele
proprii înaintea dezbaterii bugetului de stat şi le înaintează Guvernului în vederea
includerii lor în bugetul de stat.
Conform Legii finanţelor publice, veniturile şi cheltuielile care se înscriu în bugetul
administraţiei centrale de stat se grupează în:
 cheltuieli curente şi de capital, cu specificarea naturii veniturilor şi cheltuielilor şi
desfăşurarea acestora pe baza clasificaţiei bugetare elaborată de Ministerul Finanţelor;
 venituri ordinare şi extraordinare.
La stabilirea cheltuielilor bugetului administraţiei centrale de stat se au în vedere
următoarele:
 în domeniul social, utilizarea resurselor financiare publice pentru învăţământ, sănătate,
ocrotiri şi asigurări sociale, cultură, artă, protecţie ecologică;
 în domeniul economic, acordarea de subvenţii, realizarea unor investiţii şi a altor
acţiuni economice de interes public, în limita alocaţiilor bugetare stabilite prin bugetele
anuale;
 susţinerea unor programe prioritare de cercetare ştiinţifică fundamentală;
 asigurarea cerinţelor de apărare ale ţării, ordinii publice şi siguranţei naţionale;
 finanţarea administraţiei publice centrale şi locale şi a altor cheltuieli prevăzute de lege;
 dobânzile aferente datoriei publice şi cheltuielile determinate de emisiunea şi plasarea
valorilor mobiliare necesare finanţării acestei datorii, precum şi de riscul garanţiilor
acordate de stat în condiţiile legii.
Sumele aprobate prin bugetul administraţiei centrale de stat, în limitele cărora se
pot efectua cheltuieli cu caracter public, reprezintă credite bugetare care nu pot fi depăşite.
În execuţia bugetului se interzice acoperirea cheltuielilor bugetului de stat prin
recurgerea la emisiune monetară sau prin finanţarea directă de către bănci.
Dacă în execuţia bugetului administraţiei publice centrale apar goluri temporare de
casa, acestea pot fi acoperite, până la încasarea veniturilor corespunzătoare, pe seama:
 resurselor aflate în conturile de trezorerie ale statului;
 bonurilor de tezaur sau altor instrumente specifice, purtătoare de dobândă şi a căror
scadenţă nu poate depăşi sfârşitul anului bugetar (totalul bonurilor de tezaur şi al altor
instrumente specifice aflate în circulaţie nu va putea depăşi 8% din volumul total al
cheltuielilor bugetului de stat aprobat);
 împrumutului fără dobândă acordat de Banca Naţională a României, care nu poate
depăşi într-un an financiar 10% din totalul cheltuielilor bugetului aprobat, precum şi
dublul capitalului acestuia şi cel al fondului de rezervă; acest împrumut trebuie

28
 Finanțe publice

rambursat până la sfârşitul anului financiar respectiv, pe seama veniturilor bugetare sau
a unui împrumut de stat efectuat în condiţiile legii.
În bugetul de stat se înscriu Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului şi
Fondul de intervenţii la dispoziţia Guvernului, care se utilizează pe bază de hotărâri ale
acestuia, în vederea finanţării, potrivit dispoziţiilor legale, a acţiunilor sau sarcinilor nou-
intervenite în cursul anului în bugetul de stat şi în bugetele locale, respectiv pentru
înlăturarea efectelor unor calamităţi naturale.
Excedentul sau deficitul bugetului de stat se stabileşte ca diferenţa între veniturile
încasate până la încheierea exerciţiului bugetar şi plăţile efectuate până la aceeaşi dată.
În cazul unui deficit al bugetului de stat, acoperit prin bonuri de tezaur sau
împrumut, fără dobândă, acordat de Banca Naţională a României, nerambursate până la
finele exerciţiului bugetar, Parlamentul hotărăşte, la propunerea Guvernului, cum se va
acoperi deficitul precum şi măsurile ce trebuie luate pentru a preveni repetarea unor astfel
de situaţii nefavorabile.
Din excedentul bugetului de stat, rămas după lichidarea integrală a datoriei publice,
se rezervă anual o cotă de 50% pentru crearea unui fond de tezaur al statului. Acest fond se
păstrează în contul trezoreriei statului, deschis la Banca Naţională a României şi se
utilizează numai cu aprobarea Parlamentului.
După încheierea exerciţiului bugetar, Guvernul prezintă Parlamentului, spre
dezbatere şi aprobare, contul anual de execuţie a bugetului administraţiei centrale de stat,
precum şi contul anual de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat.
Parlamentul dezbate şi aprobă aceste conturi anuale de execuţie o dată cu
examinarea proiectului de buget prezentat de Guvern pentru anul bugetar viitor.

2.5. Bugetele locale

2.5.1. Organizarea finanţelor locale6

Finanţele publice locale îşi au originea în autonomizarea autorităţilor teritoriale în

administrarea comunităţilor respective.
Comunităţile locale reprezintă colectivităţi umane, delimitate teritorial din punct de
vedere politic şi administrativ, care au autorităţi publice diferite de cele ale statului.
Aceasta este o condiţie a autonomiei financiare, deoarece autonomia administrativă nu ar fi
posibilă fără autonomia financiară, care-i asigură suportul financiar al funcţionarii.
Organizarea distinctă a finanţelor locale pe baza autonomiei lor financiare este
necesară deoarece:
 comunităţile locale cunosc, cel mai bine, posibilităţile proprii privind resursele băneşti
de provenienţă publică şi în special nevoile privind cheltuielile ce trebuie acoperite;
 permite degrevarea finanţelor centrale de o seamă de cheltuieli;
 reduce numărul şi amploarea fluxurilor băneşti între cele două niveluri structurale ale
finanţelor publice;
 permite o urmărire mai bună a modului cum sunt folosite fondurile financiare publice
constituite;
 finanţele locale satisfac mai bine cerinţele de utilităţi publice în teritoriu, cum ar fi:
construirea de drumuri, poliţia, iluminatul public, gospodăria comunală, ş.a.
Problema care trebuie studiată şi rezolvată este până unde se poate întinde
autonomia financiară, respectiv cât trebuie să reprezinte centralizarea şi cât
descentralizarea în domeniul finanţelor publice.
În fiecare ţară, raportul dintre finanţele publice centrale şi cele locale este diferit.
6
Mircea Stefan Minea, Regimul juridic al finanţelor publice în România, Ed. „Argonaut”, Cluj-Napoca, 2000

29
 Finanțe publice

Gradul de centralizare financiară diferă în funcţie de concentrarea administraţiei

ţării, de gradul în care organele locale sunt subordonate conducerii centrale. Problemele
majore, de interes naţional, strategic, aparţin finanţării centrale, o altă modalitate nefiind
posibilă (apărarea, ordinea publică statală, administraţia de stat, relaţiile externe, sănătatea,
învăţământul, ştiinţa etc.).
Descentralizarea financiară începe să funcţioneze dincolo de limita de la care aria
utilizării bunurilor şi serviciilor publice de interes naţional începe să se restrângă, iar costul
comparativ al luării deciziilor la nivel central devine prea ridicat (este cazul anumitor
utilităţi cum sunt: construirea de drumuri, poliţia, iluminatul public, gospodăria comunală,
transporturile locale, şcolile s.a.).
Indiferent de gradul de autonomie a comunităţilor locale, se apreciază că la
descentralizarea financiară trebuie avute în vedere următoarele principii:
 principiul diversităţii, explicat pe seama varietăţii de forme şi a măsurii diferite a
solicitărilor de bunuri şi servicii publice;
 principiul echivalentei în finanţarea serviciilor publice, explicat pe baza beneficiilor
geografice pe care acestea le aduc cetăţenilor;
 principiul acceptării costului descentralizării, determinat de diferentele fiscale
regionale, care se interferează cu răspândirea în spaţiu a activităţilor economice;
 principiul redistribuirii şi stabilizării centralizate, impus de realitatea conform
căreia comunităţile locale nu dispun de instrumentele macroeconomice pentru
înfăptuirea unor obiective de importanţă naţională;
 principiul compensării fluxurilor financiare dintre colectivităţi, cauzate de
transferurile involuntare de venituri, pe seama deosebirilor economice şi care
prejudiciază înfăptuirea programelor de cheltuieli pentru unele din acestea;
 principiul asigurării serviciilor sociale vitale, conform căruia această sarcină cade în
seama autorităţilor centrale; Guvernul trebuie să ofere minimum de servicii publice
esenţiale (sănătate, siguranţă socială, educaţie) tuturor cetăţenilor ţării;
 principiul accesului echitabil la resursele financiare publice, determinat de situaţia
unor colectivităţi locale a căror balanţă de nevoi şi capacitate fiscală este deficitară,
necesitând compensarea minusului de resurse prin transferuri guvernamentale, pe
seama unei scheme prestabilite;
 principiul echilibrului financiar, conform căruia repartizarea între nivelurile de
autoritate publică ale finanţelor publice trebuie să asigure exercitarea conducerii în
limita atribuţiilor şi competentelor ce revin fiecăreia (adică, resursele financiare publice
trebuie redistribuite, deopotrivă, pentru acoperirea cheltuielilor cu funcţionarea
sectorului public în administrarea statului şi în aceea a colectivităţii locale).
În România, organizarea teritorială a finanţelor publice este aşezată pe împărţirea
ţării în unităţi administrativ-teritoriale, fiind structurată pe niveluri ierarhice în limitele
fiecărei unităţi administrative: judeţe, municipii, oraşe, comune.7
Din punct de vedere juridic, organele financiare teritoriale sunt instituţii ale
administraţiei publice, cu administraţie şi gestiune proprie de instituţie. Sfera lor de acţiune
diferă, după nivelul organizatoric, astfel:
 Direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat, la nivel de
judeţ şi municipiul Bucureşti;
 Administraţiile financiare, la nivelul municipiilor şi sectoarelor municipiului
Bucureşti;
 Circumscripţiile financiare, la oraşe;

7
Ordinul nr. 1792/24 decembrie 2002, M.Of. nr. 37 din 23.01.2003 pentru aprobarea Normelor metodologice
privind angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor instituţiilor publice, precum şi organizarea,
evidenţa şi raportarea angajamentelor bugetare şi legale

30
 Finanțe publice

 Percepţiile rurale şi agenţii fiscali, la nivelul comunelor.

Toate aceste organe sunt îndrumate şi controlate de către Direcţia Generală a
Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat, a cărei structură organizatorică
cuprinde:
 Direcţia de trezorerie, cu serviciile: contabilitatea trezoreriei; metodologie, verificare
şi control; buget;
 Direcţia impozite şi taxe, cu serviciile: constatare şi impunere persoane fizice;
constatare şi impunere persoane juridice; urmărire persoane juridice; urmărirea şi
încasarea impozitelor, taxelor şi altor venituri; biroul pentru evidenţa şi valorificarea
bunurilor; serviciul TVA;
 Direcţia controlului financiar de stat, cu serviciile: controlul financiar la regii şi
societăţi comerciale; control financiar la instituţii publice şi agenţi economici privaţi;
controlul financiar la societăţi comerciale de turism şi prestări servicii;
 Garda financiară, structurată pe trei divizii.

2.5.2. Nivelul şi structura veniturilor şi cheltuielilor bugetelor locale

Bugetul local reprezintă actul în care se înscriu veniturile şi cheltuielile

colectivităţilor locale, pe o perioadă de un an.
Bugetele locale sunt instrumente de planificare şi conducere a activităţii financiare
a unităţilor administrativ-teritoriale care au personalitate juridică (comună, oraş, municipiu,
sector al municipiului Bucureşti, judeţ, municipiul Bucureşti).
Structura bugetelor locale evidenţiază:
 gradul de autonomie a administraţiei locale faţă de puterea centrala şi legăturile
existente între diferitele administraţii teritoriale;
 fluxurile formarii veniturilor şi efectuării cheltuielilor administraţiilor locale;
 modalitatea de finanţare a cheltuielilor pe destinaţii şi de acoperire a deficitelor.
Conform clasificaţiilor economice şi funcţionale ONU, folosite în raportările
statistice internaţionale, structura veniturilor şi a cheltuielilor bugetelor locale este
comună cu cea a bugetului de stat (central) şi se prezintă astfel:
Venituri:
1. Veniturile proprii ale bugetelor locale:
 sunt reglementate prin Legea privind finanţele publice şi Legea privind finanţele
publice locale;
 cuprind:
 impozitele, taxele şi vărsămintele de venituri cuvenite de la agenţi
economici şi instituţii publice de importanţă locală;
 impozitele şi taxele locale (de la populaţie sau de la persoanele juridice).
2. Venituri atribuite, în care intră sumele defalcate din anumite venituri cuvenite,
potrivit legii, bugetului de stat.
3. Transferuri acordate de la bugetul de stat pentru finanţarea unor obiective de
interes naţional, dar care sunt organizate şi controlate eficient de către organele locale (cum
sunt acţiunile de protecţie socială, unele investiţii etc.);
4. Împrumuturile contractate pe piaţa financiară internă sau externă, fie direct, în
numele organelor administraţiei publice locale, fie garantate de către Guvern.
II. Cheltuieli:
1. Autorităţile executive (Serviciile publice generale);
2. Învăţământ, sănătate, cultură şi religie, asistenţă socială, ajutoare şi indemnizaţii
(Acţiuni social-culturale);
3. Servicii, dezvoltare publică şi locuinţe;

31
 Finanțe publice

4. Transporturi, agricultură, alte acţiuni economice (Acţiuni economice);

5. Alte acţiuni;
6. Fondul pentru garantarea împrumuturilor externe, plata dobânzilor şi a
comisioanelor aferente;
7. Plăţi de dobânzi şi comisioane (Datoria publică şi altele);
8. Rambursări de împrumuturi (Rambursări de împrumuturi şi pentru echilibrare
bugetară);
9. Fonduri de rezervă;
10. Cheltuieli cu destinaţie specială (Finanţate din fonduri speciale).
În România, sursele de formare a veniturilor bugetelor locale sunt următoarele:
1. Impozite, taxe şi alte venituri, precum şi cotele adiţionale la unele venituri ale
bugetului de stat şi bugetelor locale.
Consiliile locale, consiliile judeţene şi Consiliul general al municipiului Bucureşti
stabilesc impozitele şi taxele locale.
2. Vânzarea sau valorificarea materialelor obţinute ca urmare a casării activelor
fixe sau din vânzarea unor bunuri materiale. Aceste sume constituie venituri ale bugetelor
locale sau ale instituţiilor (care nu sunt finanţate integral de la bugetul local) şi servesc la
finanţarea investiţiilor.
3. Sumele încasate din vânzarea bunurilor aparţinând domeniului privat al
unităţilor administrativ-teritoriale sunt venituri cu destinaţii specială şi servesc la
finanţarea investiţiilor.
4. Sumele încasate din valorificarea bunurilor confiscate, în funcţie de
subordonarea instituţiilor care au dispus confiscarea.
5. Transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat, aprobate anual prin legea
bugetului de stat, pe ansamblul fiecărui judeţ şi municipiul Bucureşti.
6. Împrumuturile contractate pe piaţa financiară internă sau externă pentru:
 finanţarea de investiţii publice de interes local;
 refinanţarea datoriei publice locale.

2.5.3. Procesul bugetar la nivelul colectivităţilor locale din România

Procedura elaborării, aprobării şi executării bugetelor locale are la bază principiul

autonomiei locale prevăzut atât de Legea finanţelor publice, cât şi de Legea administraţiei
publice locale nr. 69/1991.
Metodologia elaborării şi execuţiei bugetelor locale este stabilită de Ministerul
Finanţelor, ca şi în cazul bugetului de stat.
Elaborarea proiectelor bugetelor locale este de competenţa primarilor în cazul
bugetelor comunale şi orăşeneşti şi a preşedinţilor consiliilor judeţene în ceea ce priveşte
bugetele judeţelor.
Proiectele bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale se elaborează pe baza
proiectelor de bugete ale administraţiei proprii din subordine, în etapele prevăzute pentru
bugetul de stat.8
Proiectele bugetelor locale, concentrate pe judeţe şi municipiul Bucureşti, se
prezintă Ministerului Finanţelor în scopul corelării acestora cu proiectele de bugete ale
ministerelor şi altor organe centrale de stat.
Conform dispoziţiilor legale, aprobarea bugetelor locale este de competenţa
consiliilor comunale, orăşeneşti şi judeţene. Din punct de vedere procedural, proiectele
bugetelor anuale ale comunelor şi oraşelor (implicit al municipiilor) sunt supuse aprobării

8
Bălan Emil, Administrarea finanţelor publice locale, Ed. Lumina Lex, 1999

32
 Finanțe publice

consiliilor locale de către primari, iar proiectele bugetelor judeţene sunt supuse aprobării
consiliilor judeţene de către preşedinţii acestora.
Pentru aprobarea bugetelor locale, conform dispoziţiilor Legii administraţiei
publice locale privind procedura bugetară locală, sunt necesare următoarele acte
procedurale:
 publicarea proiectelor de buget anuale, astfel încât locuitorii să aibă posibilitatea de a
cunoaşte prevederile de venituri şi cheltuieli publice locale, de a le contesta (dacă este
cazul) în termen de 15 zile de la data publicării lor;
 supunerea proiectelor de bugete spre deliberare consiliilor competente, în prima
şedinţă a acestor consilii după expirarea termenului de 15 zile de la data publicării,
însoţite de raportul primarului sau al preşedintelui consiliului judeţean, precum şi de
contestaţiile depuse împotriva datelor cuprinse în respectivele proiecte de bugete;
 deliberarea prevederilor de venituri şi cheltuieli bugetare de către membrii comisiilor
locale şi, respectiv, judeţene cu obligaţia de pronunţare asupra contestaţiilor depuse,
urmată de votarea pe articole şi adoptarea bugetului local.
Potrivit Legii administraţiei publice locale nr. 69/1991 şedinţele consiliilor locale
convocate în scopul aprobării bugetelor locale, ca şi şedinţele în care se discută probleme
ale bugetelor locale trebuie să fie publice.
În cadrul deliberării în scopul aprobării bugetelor locale se dezbat şi se stabilesc
impozitele, taxele şi celelalte venituri publice locale, categoriile de cheltuieli, precum şi,
dacă este cazul, împrumuturile şi transferurile necesare pentru echilibrarea bugetelor
respective.
Bugetele locale se adoptă (aprobă) prin hotărâri ale consiliilor comunale, orăşeneşti
şi judeţene, pe baza votului a cel puţin doua treimi din numărul membrilor consiliului.
După aprobarea de către organele locale, Direcţiile generale ale finanţelor publice
ale judeţelor şi municipiului Bucureşti întocmesc şi transmit Ministerului Finanţelor
bugetele pe ansamblul fiecărui judeţ şi pe celelalte subdiviziuni, împreună cu repartizarea
pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor, pe structura clasificaţiei bugetare.
Execuţia bugetelor locale cuprinde actele şi operaţiunile de realizare a veniturilor
şi de efectuare a cheltuielilor prevăzute şi autorizate prin actele decizionale de aprobare a
acestor bugete.
Execuţia părţii de venituri a bugetelor locale este urmărită de către perceptorii şi
casierii din comune, de către funcţionarii serviciilor de impozite, taxe şi alte venituri din
organele financiare ale celorlalte unităţi administrativ-teritoriale.
Execuţia de casă a bugetelor locale se efectuează prin trezoreriile locale sau prin
unităţile bancare stabilite să încaseze veniturile bugetare locale prevăzute de normele
juridice în vigoare, să finanţeze cheltuielile acestor bugete în limita creditelor bugetare
aprobate.
Execuţia părţii de cheltuieli a bugetelor locale se bazează, la fel ca şi execuţia
părţii de cheltuieli a bugetului statului, pe procedeul „creditelor bugetare" întrebuinţate cu
aprobarea unor ordonatori de credite.
Ordonatorii principali de credite pentru bugetele locale sunt preşedinţii consiliilor
judeţene şi primării celorlalte unităţi administrativ-teritoriale.
Ordonatorii secundari sau terţiari de credite bugetare sunt conducătorii instituţiilor
sau serviciilor publice cu personalitate juridică din subordinea fiecărui consiliu local,
judeţean şi Consiliu General al Municipiului Bucureşti.
Procesul de repartizare se derulează astfel:
 repartizarea efectuată de către ordonatorii principali între bugetul propriu şi bugetele
ordonatorilor subordonaţi;

33
 Finanțe publice

 repartizarea efectuată de către ordonatorii secundari ai creditelor bugetare aprobate pe

unităţile subordonate şi a celor cuprinse în bugetul propriu;
 ordonatorii terţiari utilizează creditele ce le-au fost repartizate.
Competentele privind finanţarea cheltuielilor revin ordonatorilor principali de
credite bugetare. Finanţarea cheltuielilor se realizează prin deschideri de credite bugetare
în limitele cheltuielilor aprobate, conform destinaţiei şi în raport de gradul de folosire a
sumelor puse anterior la dispoziţie.
Efectuarea cheltuielilor din bugetele locale şi ale instituţiilor publice finanţate din
aceste bugete este supusă condiţiilor specifice procedurii de angajare, constatare a
lichidităţii, ordonanţare şi plată a tuturor cheltuielilor din bugetul statului.
Transferurile de la bugetul de stat către bugetele locale se efectuează, în limitele
prevăzute, de către Ministerul Finanţelor, prin Direcţiile generale ale finanţelor publice, la
cererea ordonatorilor principali, în funcţie de necesităţile execuţiei bugetare.
În situaţiile în care în execuţia bugetelor locale apar goluri temporare de casă,
acestea pot fi acoperite, până la încasarea veniturilor bugetare, pe seama resurselor aflate în
conturile de trezorerie ale statului.
Trimestrial, ordonatorii principali de credite întocmesc dări de seamă contabile
asupra execuţiei bugetare pe care le transmit Ministerului Finanţelor, prin Direcţiile
generale ale finanţelor publice.
Pentru stabilirea rezultatelor finale ale execuţiei bugetelor locale, ordonatorii
principali de credite întocmesc conturile anuale de execuţie a bugetelor locale pe care le
transmit spre aprobare consiliilor judeţene, Consiliului General al Municipiului Bucureşti
şi consiliilor locale. În cadrul contului anual al execuţiei bugetului local se înscriu:
1. la venituri:
 prevederile aprobate iniţial;
 prevederile bugetare definitive;
 încasările realizate.
2. la cheltuieli:
 creditele aprobate iniţial;
 creditele definitive;
 plăţile efectuate.
Pe baza acestor date se stabileşte rezultatul execuţiei.

2.6. Bugetul asigurărilor sociale de stat

2.6.1. Conţinutul economic al bugetului asigurărilor sociale de stat

Bugetul asigurărilor sociale de stat este planul financiar anual care evidenţiază
constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti necesare ocrotirii pensionarilor,
salariaţilor şi membrilor de familie. Este format din:
1. bugetul asigurărilor sociale, elaborat de organul de specialitate din Ministerul
Muncii şi Protecţiei Sociale şi care include veniturile şi cheltuielile cu caracter centralizat.
2. bugetele pentru realizarea asigurărilor sociale de la nivelul Direcţiilor judeţene
de muncă şi protecţie socială şi a municipiului Bucureşti rezultate din concentrarea
bugetelor pentru realizarea asigurărilor sociale întocmite de către unităţi economice şi
instituţii publice.
Componentă principală a bugetului public naţional, bugetul asigurărilor sociale de
stat cuprinde:
1. la partea de venituri:
 contribuţia pentru asigurările sociale de stat;

34
 Finanțe publice

 contribuţia parţială a personalului salariat pentru obţinerea biletelor de tratament

balnear;
 contribuţia parţială a pensionarilor pentru trimiterile la tratament balnear;
 contribuţiile pentru fondul de ajutor de şomaj, a alocaţiei de sprijin şi a ajutorului de
integrare profesională;
 dobânzi pentru disponibilităţi de conturi;
 alte venituri.
2. la partea de cheltuieli:
 pensiile plătite prin oficiile poştale;
 pensiile plătite prin unităţi economice;
 indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă;
 indemnizaţiile pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi întărirea capacităţii de
muncă;
 indemnizaţiile în caz de maternitate şi pentru îngrijirea copilului bolnav;
 indemnizaţiile pentru creşterea şi îngrijirea copilului până la împlinirea vârstei de doi
ani;
 ajutoarele sociale;
 acordarea biletelor de tratament balnear şi odihnă;
 cheltuielile cu plată ajutorului de şomaj, a alocaţiei de sprijin, a ajutorului de integrare
profesională;
 ajutoarele în caz de deces etc.
Cu avizul Ministerului Finanţelor Publice, Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi
Familiei stabileşte metodologie elaborării, executării şi încheierii bugetului asigurărilor
sociale de stat.

2.6.2. Elaborarea bugetului asigurărilor sociale de stat

Bugetul asigurărilor sociale de stat se elaborează şi administrează de către

Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale prin Direcţia generală a asigurărilor sociale şi
pensiilor.9
Lucrările privind elaborarea acestui buget încep din luna iulie a anului în curs.
Folosindu-se de datele primite din judeţe, de datele proprii, precum şi de execuţia
preliminară a veniturilor şi cheltuielilor, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale elaborează
proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat pentru anul următor. Acesta însoţit de un
memoriu explicativ (în care se precizează orientările şi principiile pe baza cărora a fost
întocmit şi care justifică calculele pe care s-au fundamentat veniturile şi cheltuielile) se
înaintează Ministerului Finanţelor pentru verificare şi avizare.
După avizare, proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat se depune la Guvern.
Acesta îl examinează şi cu eventualele amendamente aduse la venituri şi la cheltuieli îl
înaintează Parlamentului, până la 30 noiembrie, pentru dezbatere şi adoptare.

2.6.3. Adoptarea bugetului asigurărilor sociale de stat

Ajuns la Parlament, proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat este analizat, de

comisiile de specialitate ale acestuia, sub aspect politic şi economic. La lucrările comisiilor
de buget-finanţe-bănci sunt invitaţi, de regulă, ministrul finanţelor şi ministrul muncii şi al
protecţiei sociale, precum şi alte persoane din conducerea celor două ministere, care
prezintă explicaţiile cerute în legătură cu proiectul acestui buget.
9
Lege privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale nr. 19/2000, M.Of. nr. 140/1
aprilie 2000

35
 Finanțe publice

După încheierea lucrărilor comisiilor de specialitate, acestea întocmesc un coraport

asupra proiectului de buget, care cuprinde constatări şi propuneri, iar proiectul bugetului
asigurărilor sociale de stat se supune dezbaterilor în plenul Parlamentului. După adoptarea
sa de către Parlament, bugetul asigurărilor sociale de stat se publică în Monitorul Oficial şi
se remite la Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale.
În cazul în care bugetul asigurărilor sociale de stat nu este adoptat cu cel puţin trei
zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, se aplică în continuare bugetul asigurărilor
sociale de stat al anului precedent, până la adoptarea noului buget.
În viitor, reforma asigurărilor sociale de stat prevede ca proiectul acestui buget să
se elaboreze de Guvern pe baza propunerilor Casei Naţionale a Asigurărilor Sociale.

2.6.4. Executarea bugetului asigurărilor sociale de stat

După votarea bugetului asigurărilor sociale de stat de către Parlament, urmează faza
executării care cuprinde procesul de încasare integrală şi la termenele legale a tuturor
veniturilor bugetului în vederea efectuării cheltuielilor potrivit cuantumului şi destinaţiilor
stabilite.
Executarea bugetului asigurărilor sociale de stat este în competenţa Ministerului
Muncii şi Protecţiei Sociale şi a organelor sale locale, a organelor financiar-contabile din
cadrul unităţilor economice şi instituţiilor publice. De asemenea, la executarea bugetului
asigurărilor sociale de stat participă şi Ministerul Finanţelor, Trezoreria Statului, Banca
Comercială Româna, Casa de Economii şi Consemnaţiuni, oficiile poştale etc.
Veniturile şi cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat se repartizează pe
trimestre în scopul echilibrării.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetului asigurărilor sociale
de stat este de competenţa Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale şi se efectuează după
adoptarea bugetului de către Parlament. De asemenea, executarea corespunzătoare a
bugetului asigurărilor de stat presupune stabilirea unor limite minime pentru venituri şi a
unor limite maxime pentru cheltuieli.
Executarea de casă a bugetului asigurărilor sociale de stat este un proces bugetar
complex care constă în încasarea, păstrarea şi eliberarea resurselor în vederea efectuării
cheltuielilor. La baza organizării ei stau următoarele principii:
 principiul delimitării atribuţiilor organelor care dispun de mijloacele bugetare de
atribuţiile organelor care se ocupă efectiv cu încasarea, păstrarea şi eliberarea
resurselor bugetare;
 principiul unităţii de casă, conform căruia veniturile fiecărui buget pentru asigurările
sociale sunt concentrate integral la organul de casa respectiv, într-un singur cont, din
care se eliberează resursele necesare acoperirii cheltuielilor, ceea ce conduce la
efectuarea cheltuielilor potrivit prevederilor bugetare în cuantumul şi la termenele
stabilite.
Executarea veniturilor bugetului asigurărilor sociale de stat se desfăşoară pe
subcapitole, conform clasificaţiei bugetare, în conturile deschise la unităţile Trezoreriei
Statului sau la sucursalele Băncii Comerciale Române.
Cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat se efectuează pe baza creditelor
bugetare ce se repartizează direcţiilor judeţene de muncă şi protecţie socială şi a
municipiului Bucureşti prin conturi speciale deschise la Trezoreria Statului şi la sucursalele
Băncii Comerciale Române.
Creditele bugetare de asigurări sociale sunt administrate de către ordonatorii de
credite bugetare. În funcţie de drepturile ce le sunt acordate, ordonatorii de credite sunt de
trei feluri:

36
 Finanțe publice

 ordonatori principali (sau de gradul I);

 ordonatori secundari (sau de gradul ÎI);
 ordonatori terţiari (sau de gradul III).
În cadrul bugetului asigurărilor sociale de stat calitatea de ordonator principal o
are ministrul muncii şi protecţiei sociale, iar secretarii de stat, din acelaşi minister, au
calitatea de ordonatori principali delegaţi.
Ordonator secundar de credite bugetare (de gradul ÎI) este considerat Oficiul
central de plăţi pensii, subordonat Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, căruia
ordonatorii principali îi repartizează credite bugetare atât pentru cheltuielile proprii, cât şi
pentru distribuirea lor între ordonatorii de gradul III aflaţi în subordine.
Ordonatorii terţiari de credite bugetare (de gradul III) sunt şefii oficiilor de
asigurări sociale, pensii şi asistenţă socială din cadrul direcţiilor judeţene de muncă şi
protecţie socială şi a municipiului Bucureşti, care primesc credite de la ordonatorii
principali sau secundari.
În funcţie de locul şi de procedura efectuării lor, în procesul executării bugetului
asigurărilor sociale de stat se întâlnesc două categorii de cheltuieli, şi anume:
1. cheltuieli care se efectuează la locul de muncă, de către casieriile unităţilor
economice şi ale instituţiilor publice;
2. cheltuieli care se efectuează în mod centralizat.
Pentru executarea cheltuielilor de asigurări sociale care se efectuează la locul de
muncă (acordarea de proteze dentare, auditive, oculare ş.a., cheltuielile reprezentând
ajutoarele în caz de pierdere temporară a capacităţii de muncă etc.) nu este necesară
deschiderea de credite bugetare, deoarece unităţile economice şi instituţiile publice primesc
sumele reprezentând contribuţiile de asigurări sociale datorate de ele însele. Diferenţa de
contribuţie la luna respectivă se prelevă în contul direcţiilor judeţene de muncă şi protecţie
socială, iar de aici în contul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, deschis la Banca
Comerciala Română sau la Trezoreria Statului.
Cheltuielile centralizate de asigurări sociale se efectuează pentru plata pensiilor,
pentru tratamentul balnear, odihnă, investiţii etc.
Executarea cheltuielilor centralizate de asigurări sociale presupune în prealabil
deschiderea creditelor bugetare.
Pentru deschiderea creditelor bugetare coordonatorii de credite bugetare de gradele
III şi II înaintează lunar Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale cereri de deschideri de
credite pentru plata pensiilor.
Ministerul Munci şi Protecţiei Sociale adresează, pe baza acestor cereri,
Ministerului Finanţelor o cerere de deschidere de credite, în baza căreia acesta din urmă
aprobă deschiderea de credite dispunând autorizarea organelor de casă (unităţile
Trezoreriei şi unităţile bancare) să acorde resurse bugetare ordonatorilor de credite
subordonaţi Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, în anumite limite, în conformitate cu
prevederile bugetare. Deschiderea creditelor bugetare se efectuează lunar, în limitele unei
treimi din alocaţia bugetară trimestrială.
Procedura deschiderii de credite bugetare asigură un echilibru permanent între
veniturile şi cheltuielile bugetare de asigurări bugetare şi, totodată, un control sistematic
din partea organelor financiare.
Pe baza dispoziţiilor primite de la organele financiare, unităţile bancare şi cele ale
Trezoreriei Statului virează sumele la oficiile poştale care plătesc efectiv pensiile, prin
factorii poştali, pensionarilor, la domiciliul acestora.

37
 Finanțe publice

2.6.5. Încheierea bugetului asigurărilor sociale de stat

Având la baza principiul anualităţii, la 31 decembrie bugetul asigurărilor sociale de

stat încetează de a mai avea aplicabilitate.
Veniturile bugetare încasate după 31 decembrie se înregistrează în contul anului
următor, iar creditele bugetare de asigurări sociale ramase necheltuite până la sfârşitul
anului se închid, urmând ca la 1 ianuarie a anului următor toate cheltuielile să se efectueze
din noul buget.
Încheierea lucrărilor privind executarea bugetului asigurărilor sociale de stat are la
bază datele evidentei contabile pe care organele participante la executarea bugetului sunt
obligate s-o ţină.
Direcţiile judeţene de muncă şi protecţie socială întocmesc periodic (lunar,
trimestrial şi anual) conturi de execuţie şi dări de seamă asupra modului cum s-a desfăşurat
executarea veniturilor şi cheltuielilor de asigurări sociale, pe care, ulterior le înaintează la
Direcţia Generală a Asigurărilor Sociale şi Pensiilor din Ministerul Muncii şi Protecţiei
Sociale.
Pe baza conturilor de execuţie şi a dărilor de seamă lunare, trimestriale şi anuale
primite de la unităţile locale subordonate, precum şi pe baza propriilor date referitoare la
executarea veniturilor şi cheltuielilor centralizate, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale
întocmeşte, pentru fiecare lună, trimestru şi an, contul de execuţie şi dările de seama, pe
care le înaintează Ministerului Finanţelor spre examinare şi avizare.
Contul anual de execuţie se prezintă Guvernului până cel mai târziu la
1 mai a anului următor care, după examinare, îl înaintează Parlamentului până la 1 iulie a
anului următor, pentru dezbatere şi aprobare.
Comisiile de buget-finanţe-bănci examinează contul de execuţie şi îl supune
dezbaterii şi aprobării de către Parlament.
După verificarea lui de către Curtea de Conturi, contul general de execuţie a
bugetului asigurărilor sociale de stat se aprobă prin lege.
După aprobare, contul de execuţie se publică în Monitorul Oficial al României şi în
presă, pentru a fi adus la cunoştinţa opiniei publice.
Separat de bugetul asigurărilor sociale de stat, Ministerul Muncii şi Protecţiei
Sociale elaborează şi execută bugetul anual privind constituirea şi utilizarea fondului
pentru pensia suplimentară.10
Pensiile suplimentare au fost concepute şi instituite, în statul nostru, ca drepturi
băneşti ale pensionarilor şi urmaşilor acestora, condiţionate de plata de către salariaţi a unei
contribuţii băneşti în acest scop. De aceea, separat de bugetul asigurărilor sociale de stat se
constituite fonduri băneşti speciale pentru aceste pensii.
Fondurile speciale pentru pensiile suplimentare se constituite pe baza unor bugete
care se elaborează de către Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale pentru pensionarii civili
şi agricultori, precum şi de către Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne,
Serviciul Român de Informaţii şi celelalte servicii speciale, pentru pensionarii militari.
Bugetul fondului special pentru pensia suplimentară a pensionarilor militari este
aprobat concomitent cu celelalte bugete anexe ale bugetului de stat, având ca venit
principal contribuţiile pentru pensia suplimentara prevăzute cu titlu de „impozite directe" şi
ca principală cheltuială „pensia suplimentară", care se plăteşte împreună cu pensia de bază
a fiecăruia dintre pensionarii militari.

10
Lege privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale nr. 19/2000, M.Of. nr. 140/1
aprilie 2000

38
 Finanțe publice

Capitolul 3. Politica fiscală

3.1. Politica finanţelor publice şi politica fiscală

Politica finanţelor publice sau politica financiară este parte integrantă a politicii
economice generale, cu rol deosebit de important în dezvoltarea şi perfecţionarea întregii
activităţi economico - sociale. Fiecare partid, mişcare sau formaţiune politică îşi elaborează
un program care stabileşte liniile directoare ale activităţii sale pentru ajungerea la putere şi
consolidarea acesteia. Programul politic defineşte obiectivele urmărite, mijloacele şi
metodele folosite pentru realizarea acestora, categoriile sociale sau socio-profesionale
cărora se adresează. Programul partidului ajuns la putere devine program de guvernământ
şi, ca atare, trebuie supus dezbaterii Parlamentului. Programul adoptat de Parlament devine
program guvernamental care defineşte politica statului pe plan intern şi extern; în cadrul
politicii interne, un loc deosebit ocupă problemele economico - sociale care se constituie în
politica economică a Guvernului, componentă esenţială a politicii generale. În cadrul
politicii economice se detaşează politica financiară, ca parte integrantă a sa; aceasta,
datorită locului şi rolului pe care îl ocupă şi îl îndeplinesc relaţiile financiare în cadrul
relaţiilor economice.
Politica fiscală este o componentă a politicii financiare aşa după cum sistemul fiscal
este o componentă a finanţelor publice. Literatura economică din ţara noastră defineşte
politica fiscală ca reprezentând ansamblul de măsuri, de acţiuni practice - bazate pe o
anumită concepţie economică - cu privire la categoriile de impozite folosite, la locul lor în
ansamblul veniturilor bugetare, la relaţiile dinamice dintre diferitele lor categorii, ca şi la
modul de folosire a acestora ca pârghie de stimulare a dezvoltării economice, de
soluţionare a unor probleme sociale şi politice din ţară. Orice politică fiscală reprezintă, în
fond, un compromis între necesitatea randamentului ei, concretizat în mobilizarea a cât mai
mulţi bani la fondurile publice, pe de o parte, şi grija pentru asigurarea unei anumite
echităţi, respectiv proporţionarea repartiţiei fiscale în raport cu capacitatea economică a
fiecărui contribuabil, pe de altă parte.
Prin urmare, conceptul de politică financiară, obiectivele şi trăsăturile sale decurg
nemijlocit din acelea ale politicii economice generale, cu particularităţile corespunzătoare
derulării relaţiilor financiare. Prin politica financiară se influenţează nemijlocit creşterea şi
modernizarea potenţialului productiv al ţării, repartizarea acestuia pe teritoriul naţional,
dezvoltarea activităţilor social - culturale, ridicarea eficienţei întregii activităţi economico -
sociale, păstrarea integrităţii avutului public, consolidarea celor mai viabile raporturi
economico - sociale, evoluţia nivelului de trai al populaţiei. Aceasta, datorită faptului că
realizarea obiectivelor prevăzute în programul guvernamental presupune atât asigurarea
resurselor financiare publice cât şi intervenţia statului în economie cu ajutorul pârghiilor
economice şi al metodelor, instrumentelor, instituţiilor, organismelor şi reglementărilor
financiare.
În literatura economică din ţara noastră nu există încă un consens general în ceea ce
priveşte definirea şi delimitarea sferei de cuprindere a politicii financiare. Astfel, potrivit
unor păreri, sfera politicii financiare este redusă la definirea obiectivelor pe termen lung şi
scurt stabilită de stat în domeniul financiar. După alte păreri, politica financiară cuprinde
ansamblul metodelor şi mijloacelor concrete privind relaţiile, instituţiile, organele şi
reglementările financiare folosite în scopul îndeplinirii obiectivelor fiecărei etape de
dezvoltare. Într-o accepţiune mai largă, politica financiară cuprinde ansamblul principiilor,
metodelor şi mijloacelor concrete privind relaţiile, instituţiile, organele financiare folosite
de stat pentru ca finanţele să-şi poată îndeplini menirea lor socială. Există şi opinia după
care prin politica financiară se înţelege totalitatea obiectivelor şi tactica îndeplinirii lor,

39
 Finanțe publice

precum şi sistemul de organizare şi conducere, respectiv ansamblul principiilor, metodelor

şi mijloacelor concrete privind relaţiile, instituţiile şi organele financiare cu ajutorul cărora
se asigură funcţiile şi rolul ce revine finanţelor publice în viaţa economică şi socială. În
ultimul timp, s-a exprimat şi părerea după care principalele componente ale politicii
financiare sunt: metodele şi mijloacele concrete privind procurarea şi dirijarea resurselor
financiare, instrumentele, instituţiile şi reglementările financiare utilizate de stat pentru
influenţarea proceselor economice şi a relaţiilor sociale într-o etapă determinată.
După părerea noastră se poate concluziona că politica financiară cuprinde
totalitatea principiilor, metodelor, măsurilor şi instrumentelor concrete referitoare la
derularea relaţiilor financiare, la activitatea aparatului financiar, precum şi legislaţia
financiară folosită pentru înfăptuirea obiectivelor planului sau programului de dezvoltare a
economiei naţionale în fiecare etapă, pentru întărirea capacităţii de apărare şi asigurarea
respectării independenţei şi suveranităţii naţionale. Componentele de natură fiscală ale
acesteia constituie politica fiscală. Cu alte cuvinte, politica financiară cuprinde totalitatea
normelor financiare fundamentate pe constatări obiective furnizate de ştiinţa finanţelor,
folosite pentru constituirea, repartizarea şi utilizarea optimă a fondurilor financiare
centralizate şi necentralizate necesare realizării obiectivelor economice şi politico - sociale
ale etapei date. Prin politica financiară şi fiscală se stabilesc raporturile financiare şi
utilizarea pârghiilor financiare pentru influenţarea activităţilor economice sociale şi
realizarea obiectivelor social - economice şi de apărare propuse.
Politica financiară şi fiscală evoluează şi se perfecţionează ca urmare a dezvoltării
economiei, dar, la rândul său, o influenţează pe aceasta în toate componentele sale. Politica
financiară nu este imuabilă, dată odată pentru totdeauna, ci se modifică şi se perfecţionează
atât în ceea ce priveşte obiectivele sale cât şi în ceea ce priveşte reglementarea juridică şi
folosirea pârghiilor financiare. Faptul că politica financiară este parte integrantă a politicii
generale a statului şi îndeplineşte un rol important în realizarea obiectivelor formulate prin
programele de dezvoltare este susţinut de reputaţi specialişti străini.
Astfel, economistul francez Alain Barrere, referindu-se la legătura strânsă dintre
politica financiară şi politica generală a statului spune că “dacă finanţele publice nu pot să
refuze sprijinul lor politicii statului îndreptată spre realizarea binelui comun, nici nu trebuie
să se opună acestuia”. Aici este vorba de principiu care putea fi refuzat în practică atunci
când sarcinile publice reprezentau o mică parte din veniturile comunităţii, nu poate fi evitat
însă când ele antrenează prelevarea unei însemnate părţi a acestuia. Politica financiară
trebuie să fie legată, deci, indisolubil de politica economică pentru realizarea bunăstării
maxime. Se poate spune chiar mai mult: că participă la politica de ansamblu a statului care
vizează crearea condiţiilor generale pentru obţinerea maximei bunăstări la un cost social
minim. Aşadar, economia fiscală nu pare să fie pe deplin autonomă; gestiunea sa depinde
într-o anumită măsură de activitatea economiei private.
Economistul italian Adone Fantini scrie că politica financiară priveşte procurarea şi
utilizarea resurselor necesare satisfacerii nevoilor publice şi utilizarea resurselor necesare
satisfacerii nevoilor publice şi producerii de servicii publice. O atare acţiune dă loc la un
proces de redistribuire în măsura în care resursele prelevate de stat sunt dirijate către noi
beneficiari, care le vor utiliza după dorinţa lor, care este diferită de aceea a primilor
posesori. Politica financiară poate să fie îndreptată către atingerea unor scopuri diferite, nu
numai pur fiscale, ci şi de ordin politic, militar, igienic, social, cultural etc. Din această
cauză, ea apare ca parte integrantă a unei ample acţiuni economice generale a ţării, anume
acţiunea de intervenţie a statului în economie cu ajutorul instrumentelor financiare. Între
politica economică şi cea financiară există relaţii strânse de interdependenţă, în sensul că
politica financiară nu poate să ignore sau să neglijeze cerinţele economiei.
Politica financiară are o anumită independenţă faţă de politica statului în celelalte

40
 Finanțe publice

domenii de activitate, în sensul că are obiectivele sale proprii şi foloseşte metode şi

instrumente specifice pentru atingerea acestora. În acelaşi timp, politica financiară nu este
un scop în sine, ci este chemată ca, împreună cu celelalte componente ale politicii generale,
să contribuie la realizarea unor obiective de mare importanţă şi utilitate socială şi
economică, de interes naţional sau cu profunde implicaţii internaţionale, cu efecte imediate
sau mai îndepărtate. Necesitatea convergenţei dintre politica financiară şi politica generală
a statului poate fi ilustrată cu diverse exemple. Astfel, dacă prin politica economică se
urmăreşte dezvoltarea cu precădere a unor sectoare sau domenii de vârf, introducerea
programului tehnico - ştiinţific, participarea mai largă la diviziunea internaţională a muncii
şi politica financiară trebuie să acţioneze în acest sens.
Sintetizând obiectivele urmărite de stat în domeniul economic şi financiar,
economistul francez Allain Barrere consideră că acestea sunt următoarele: realizarea
bunăstării, securităţii sociale şi justiţiei sociale. În acest context, el defineşte obiectivele
politicii financiare astfel încât să favorizeze progresul economic prin intermediul finanţelor
publice şi să realizeze justiţia fiscală prin luarea în considerare a facultăţilor contributare.
Politica financiară şi fiscală acţionează în mod nemijlocit în sfera repartiţiei asupra
relaţiilor care iau naştere în procesele de constituire şi distribuire a fondurilor financiare
publice necesare satisfacerii diverselor categorii de nevoi: Politica financiară influenţează
însă şi celelalte sfere ale reproducţiei sociale, respectiv producţia, schimbul şi consumul,
prin însăşi modul în care mijloceşte repartiţia, prin dimensiunile şi destinaţiile fondurilor
băneşti şi prin obiectivele pe care le urmăreşte în mod sistematic. Politica financiară
trebuie să exprime interesele tuturor categoriilor sociale sau socioprofesionale, contribuind
la realizarea celor mai presante obiective legate de satisfacerea nevoilor obşteşti şi a altor
nevoi, de asigurarea a protecţiei sociale pentru grupuri defavorizate ale societăţii, ale
populaţiei.
Politica financiară şi fiscală a statului este definită prin strategie şi tactica sa.
Cadrul strategiei financiare şi fiscale îl formează reglementările cu caracter financiar care
stabilesc coordonatele politicii financiare pe termen lung. Actele administrative de
planificare operativă, ca şi măsurile prevăzute a se lua pentru executarea lor, constituie
tactica financiară şi fiscală. Strategia şi tactica în politica financiară şi fiscală sunt astfel
stabilite încât să permită mobilizarea resurselor băneşti necesare satisfacerii nevoilor care
cad în sarcina autorităţilor publice, realizarea echilibrului economic general dinamic, a
echilibrului financiar, monetar şi valutar la nivel macro şi microeconomic, să asigure
realizarea unei înalte eficienţe a activităţilor economice şi sociale.
Prin problematica bogată pe care o abordează, politica financiară şi fiscală are un
caracter sistemic global şi de stabilitate; ea nu se poate limita deci doar la unele măsuri de
natură financiară determinate de necesitatea adaptării la situaţii strict conjuncturale. În
funcţie de obiectivele prioritare ale fiecărei etape se definesc şi anumite politici sectoriale,
cum ar fi: politica veniturilor de stat, politica de impozite şi taxe, politica cheltuielilor
publice, politica de credite etc. Condiţia ca acestea să fie realizate cu succes este tocmai
integrarea lor organică într-o politică financiară coerentă de ansamblu. Experienţa din
ultimul timp a unor ţări demonstrează că tratarea izolată a unor domenii de activităţi
financiare, definirea unor politici sectoriale independente unele de altele, uneori chiar
contradictorii, au dus la rezultate nedorite, la dezechilibru financiar.
Garanţia viabilităţii şi eficienţei politicii financiare şi fiscale, a obţinerii rezultatelor
dorite este tocmai caracterul de ansamblu şi de stabilitate al acesteia. Gestiunea
macroeconomică tocmai acest rol îl are. Stabilitatea nu înseamnă şi nu poate însemna însă
imobilism; procesul dezvoltării ţării generează posibilităţi şi cerinţe noi; iar evoluţia
activităţii economice introduce elemente noi elemente inedite în realizarea obiectivelor
strategice stabilite. Pe măsura îndeplinirii sau apropierii de realizare a acestor obiective, se

41
 Finanțe publice

impune proiectarea de obiective noi, superioare. Totodată, trebuie luate în considerare

influenţele care se manifestă pe plan mondial. Apare, deci, evident faptul că politica
financiară trebuie să aibă un caracter mobil, să fie în măsură să asimileze în mod armonios
elementele noi generate de procesul dezvoltării, aducând pe parcurs corecturile necesare
pentru a nu afecta îndeplinirea obiectivelor fixate.
Obiectivele strategice şi tactice definite prin politica financiară şi fiscală trebuie să
fie în deplină concordanţă cu strategia şi tactica dezvoltării economico-sociale. Elaborarea
strategiei şi tacticii dezvoltării economico - sociale presupune examinarea aprofundată a
nevoilor sociale şi a resurselor materiale, umane, financiare şi valutare de care dispune
societatea în perioada de referinţă. Nu este vorba de o simplă inventariere a nevoilor
sociale, de la cele imediate şi resimţite în mod acut şi până la cele marginale, mai puţin
presante şi care vizează o perspectivă mai mult sau mai puţin îndepărtată. Este necesară
trierea, selecţionarea acestora pe baza unor criterii precise, riguros ştiinţifice, pentru
alegerea acelora care au o motivaţie social - economică şi a stabili ordinea de prioritate în
care urmează a fi satisfăcute. Trierea este necesară şi pentru faptul că nevoile sociale sunt
în continuă evoluţie, iar mijloacele de satisfacere a lor, deşi sporesc de la o perioadă la alta,
cresc mai lent decât trebuinţele sociale. Opţiunile se stabilesc pornind de la cerinţele legilor
obiective ale progresului economico-social, de la condiţiile concrete ale fiecărei etape de
dezvoltare; aceste opţiuni se concretizează în obiective economice şi sociale, ce se înscriu
în planul de dezvoltare a economiei naţionale sub forma nivelurilor, ritmurilor şi
proporţiilor de dezvoltare a producţiei şi consumului, a indicatorilor cantitativi şi calitativi,
orientative şi obligatorii, pe ramuri şi domenii de activitate, pe departamente şi unităţi
administrativ - teritoriale; resursele financiare, ca şi celelalte resurse, sunt limitate, din care
cauză se repartizează pe destinaţii în funcţie de priorităţile economice şi sociale stabilite.
Opţiunile financiare se stabilesc, deci, pornind de la obiectivele înscrise în planurile de
dezvoltare a economiei. Opţiunile financiare nu înseamnă însă transpunerea automată în
expresie bănească a obiectivelor planului economic. Între obiectivele planului şi opţiunile
financiare există relaţii de interdependenţă, în sensul că indicatorii economico-sociali
reprezintă punctul de pornire pentru determinarea indicatorilor financiari, dar numai după
examinarea critică a fiecăruia prin prisma eficienţei economico-sociale. Criteriul eficienţei
este aşezat la baza strategiei dezvoltării în virtutea legilor obiective ale progresului. Luarea
unei decizii economice trebuie să fie însoţită de examinarea implicaţiilor financiare ale
acesteia, respectiv eforturile reclamate, efectele scontate, costurile individuale etc. Datorită
incidenţelor financiare pe care le comportă este necesar ca obiectivele economico-sociale
să fie definite cât mai precis, să fie exprimate cantitativ. Motivaţia opţiunilor financiare o
reprezintă, deci, însăşi coordonatele dezvoltării economico-sociale.

3.2. Conţinutul resurselor financiare publice şi alocarea acestora

Într-o economie modernă, de regulă, necesarul de resurse depăşeşte posibilităţile de

procurare a acestora. De asemenea, în timp ce resursele au un caracter limitat, cererea de
resurse înregistrează o tendinţă de creştere continuă.
Resursele, ca elemente ale bogatei unei naţiuni, include în structura lor, alături de
resursele materiale, umane, informaţionale, valutare, şi resursele financiare
Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării
obiectivelor economico-sociale într-o anumită perioadă de timp.
La nivel naţional, resursele financiare includ:
 resursele financiare ale autorităţilor şi instituţiilor publice;
 resursele financiare ale unităţilor publice şi private;
 resursele financiare ale organizaţiilor fără scop lucrativ;

42
 Finanțe publice

 resursele financiare ale populaţiei.

Între resursele financiare ale societăţii şi resursele financiare publice există un
raport ca de la întreg la parte, deoarece resursele financiare ale societăţii au o sferă de
cuprindere mult mai largă.
Alături de resursele financiare publice, resursele financiare ale societăţii include şi
resursele financiare private.
Datorită caracterului limitat al resurselor financiare, o problemă foarte importantă a
societăţii o constituie alocarea resurselor necesare producerii tuturor categoriilor de
bunuri (publice, mixte şi private).
Deciziile privind alocarea resurselor între sectorul public şi cel privat influenţează
decisiv, atât producţia de bunuri publice cât şi raportul dintre acestea şi bunurile private.
În teoria finanţelor publice, se apreciază că alocarea resurselor este optimă atunci
când cerinţele consumatorilor sunt satisfăcute la un nivel maxim, prin intermediul
sectorului privat şi a celui public.

3.3. Structura resurselor financiare publice

În toate ţările se manifestă o cerere sporită de resurse financiare generată de

creşterea nevoilor sociale într-un ritm mai rapid decât cel al evoluţiei produsului intern
brut.
Însă satisfacerea cererii de resurse financiare publice este influenţată de un
ansamblu de factori, cum sunt11:
 factori economici, care imprimă o anumită evoluţie produsului intern brut, ceea ce
poate determina creşterea veniturilor impozabile;
 factori sociali, care presupun redistribuirea resurselor în scopul asigurării nevoilor de
educaţie, sănătate, protecţie şi asigurări sociale etc.;
 factori demografici, care pot influenţa, în anumite condiţii, atât numărul populaţiei
active, cât şi creşterea numărului contribuabililor;
 factori monetari (masa monetară, creditul, dobânda), care îşi transmit influenţa prin
preţ, respectiv creşterea preturilor accentuează fenomenele inflaţioniste, care la rândul
lor generează sporirea resurselor din impozite şi taxe;
 factori politici şi militari, care prin măsurile de politică economică, socială şi financiară
pe care le implică, pot avea ca efect creşterea producţiei şi a veniturilor, a contribuţiilor
pentru asigurările sociale, a fiscalităţii, presiuni asupra bugetului general consolidat,
influenţând, în acelaşi timp, nivelul resurselor financiare publice;
 factori de natură financiară, care sintetizează influenţa factorilor prezentaţi anterior,
prin dimensiunea cheltuielilor publice.
Structura resurselor financiare publice diferă de la o ţară la alta, iar în evoluţia
istorică a acestora s-au înregistrat numeroase modificări.
În continuare vom prezenta această structură pe baza următoarelor criterii:
1. din punct de vedere al conţinutului economic;
2. din punct de vedere al structurii organizatorice a statelor;
3. prin prisma bugetului general consolidat;
4. în funcţie de ritmicitatea încasărilor la buget;
5. în funcţie de provenienţă.
Resursele financiare publice, din punct de vedere al conţinutului lor economic,
se concretizează în:
1. prelevările cu caracter obligatoriu (impozite, taxe, contribuţii);

11
Nicolae Grigore Lacrita, Probleme şi soluţii privind impozitele si taxele locale, Tribuna Economică,
Bucureşti, 1999

43
 Finanțe publice

2. resursele de trezorerie;
3. resursele provenind din împrumuturi publice;
4. resursele provenind din emisiune monetara fără acoperire.

1) Prelevările cu caracter obligatoriu se prezintă sub forma veniturilor fiscale şi

nefiscale. Veniturile fiscale se instituie de către stat, în virtutea suveranităţii sale
financiare, în calitatea sa de subiect de drept public. Veniturile cu caracter fiscal reprezintă
prelevări legale din veniturile create de unităţile economice şi populaţie, inclusiv în
legătură cu deţinerea de către aceştia a unor averi sau proprietăţi impozabile şi se
concretizează în:
 impozite, taxe şi contribuţii directe, în cazul cărora suportatorul real este considerat a fi
însuşi subiectul lor;
 impozite şi taxe indirecte, în cazul cărora suportatorul real nu coincide cu subiectul
plătitor, datorită fenomenului financiar de repercusiune.

Veniturile nefiscale sunt acele venituri care revin statului:

 în calitatea sa de proprietar de capitaluri avansate în procesul reproducţiei economice
(de pildă, dividendele);
 de la regiile publice sau societăţile naţionale autonome (apar sub forma întregului profit
net al acestora sau a vărsămintelor unei fracţiuni din profitul net rămas după
alimentarea fondurilor proprii);
 de la instituţiile publice (apar sub forma taxelor de metrologie, pentru eliberarea
autorizaţiilor de transport cu autovehicule în traficul internaţional de mărfuri, pentru
analizele efectuate de laboratoarele organizate în sistemul protecţiei consumatorilor şi
de altele asemănătoare, taxele consulare, taxe şi alte venituri din protecţia mediului ş.a.,
a veniturilor încasate de diverse unităţi sau pentru diverse activităţi, care se varsă la
buget, cum sunt veniturile unităţilor publice veterinare, ale unităţilor de reproducţie şi
selecţie a animalelor, din chiriile aferente imobilelor proprietate de stat şi administrate
de instituţii publice, sumele încasate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare s.a.,
din vărsămintele efectuate din veniturile unor instituţii publice şi ale unor activităţi
autofinanţate);
 din diverse alte surse (sunt denumite venituri nefiscale diverse) cum sunt de pilda cele
provenite din:
 amenzile şi penalităţile aplicate;
 valorificarea bunurilor confiscate;
 concesiunile realizate de instituţiile publice;
 expertizele în domeniul navigaţiei etc.
2. Resursele de trezorerie intervin pentru acoperirea temporară a deficientelor
curente ale bugetului naţional public. Ele prezintă următoarele caracteristici principale:
 sunt împrumuturi pe termen scurt, contractate pe piaţa de capital, prin emisiunea şi
plasarea unor titluri de stat sub forma bunurilor de tezaur, a certificatelor de depozit;
 au caracter temporar şi rambursabil;
 presupun un cost determinat de dobânda aferentă titlurilor de stat, precum şi de
cheltuielile ocazionate de punerea şi retragerea din circulaţie a titlurilor respective.
3. Resursele financiare provenind din împrumuturi publice se gestionează, de
asemenea, prin sistemul trezoreriei publice, şi constituie un mijloc frecvent de procurare a
resurselor financiare şi de acoperire a deficitului bugetar.
4. Emisiunea monetară fără acoperire, deşi constituie o modalitate de finanţare a
deficitului bugetar, produce şi efecte negative, pe plan economic şi social, generate de
inflaţii.

44
 Finanțe publice

Un alt criteriu de grupare a resurselor publice îl constituie structura

organizatorică a statelor şi distingem:
1. în statele de tip unitar:
 resurse publice ale bugetului central;
 resurse publice ale bugetelor locale;
 resurse mobilizate pe linia asigurărilor sociale, reprezentate în bugetul central
consolidat.
2. în statele de tip federal:
 resurse publice ale bugetului federal;
 resurse publice ale bugetelor statelor, regiunilor sau provinciilor membre ale federaţiei;
 resurse publice ale bugetelor locale.
În statele de tip federal, resursele asigurărilor sociale se regăsesc ca venit atât în
bugetul central consolidat, cât şi în bugetele statelor, regiunilor sau provinciilor membre
ale federaţiei.
Structura resurselor financiare privite prin prisma bugetului general (central)
consolidat, include:
1. resursele financiare ale bugetului de stat, din care fac parte:
a) veniturile curente:
 deţin ponderea cea mai mare în formarea bugetului public;
 se încasează pe baza unor prevederi legale care au o valabilitate mare în timp;
 în funcţie de natura lor, acestea se divid în venituri fiscale şi venituri nefiscale.
b) venituri din capital:
 deţin o pondere scăzută în structura veniturilor bugetare;
 au o provenienţa obiectivă, rezultată din valorificarea prin vânzare a unei părţi din
avuţia naţională aflată în patrimoniul public;
 se concretizează în:
 veniturile obţinute prin valorificarea unor bunuri ale statului (cum ar fi cele
obţinute din vânzarea locuinţelor);
 veniturile obţinute din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice
(echipamente de birotică, mobilier, materiale de construcţii rezultate din
modelari, mijloace de transport etc.);
 veniturile obţinute din valorificarea unei părţi a stocurilor aflate în rezerva
de stat şi de mobilizare.
2. resursele financiare ale asigurărilor sociale de stat, care provin din contribuţiile pentru
asigurările sociale şi din alte surse ce alimentează asigurările sociale de stat.
3. resursele financiare cu destinaţie specială, care constau, în general, din contribuţiile ce
alimentează fondurile speciale constituite la nivel central.
4. resursele financiare ale bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale cum sunt:
 impozitele, taxele şi veniturile nefiscale cu caracter local;
 cotele şi sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat;
 transferurile cu destinaţie specială de la bugetul de stat;
 alte venituri proprii ale bugetelor locale, inclusiv veniturile din capital.

În funcţie de ritmicitatea încasării lor la buget, resursele financiare publice se

grupează în:12
1. resurse ordinare (curente):
 sunt cele considerate normale, fireşti pentru constituirea bugetului public;
 se încasează la buget cu o anumită regularitate, în cadrul fiecărui exerciţiu bugetar;
 în aceasta categorie se includ:

12
Moşteanu T., Buget şi trezorerie publică, E.D:P. Bucureşti, 1997

45
 Finanțe publice

 veniturile fiscale;
 contribuţiile pentru asigurările sociale de stat;
 contribuţiile ce alimentează fondurile speciale;
 veniturile nefiscale.
2. resurse extraordinare (întâmplătoare sau incidentale):
 sunt cele la care statul recurge în situaţii excepţionale, respectiv când resursele curente
nu acoperă cheltuielile publice;
 în această categorie se includ:
 împrumuturile de stat interne şi externe;
 transferurile, ajutoarele şi donaţiile primite din străinătate;
 unele rezultate din lichidarea participaţiilor de capital în străinătate;
 sumele rezultate din valorificarea peste graniţă a bunurilor statului;
 emisiunea monetara fără acoperire în economia reală.

În funcţie de provenienţa lor, resursele financiare publice se grupează în:

1. resurse de provenienţa internă:
 în funcţie de calitatea subiectului părţilor acestea se divid în:
 venituri de la unităţile economice cu capital de stat, privat, mixt şi
cooperatist;
 venituri de la instituţiile publice şi private;
 venituri de la populaţie (menaje).
 se încasează la bugetele corespunzătoare sub forma de impozite, taxe, contribuţii,
venituri nefiscale, împrumuturi publice interne.
2. resurse de provenienţă externă:
 apar, în principal, sub formă de:
 împrumuturi de stat contractate la instituţii financiare internaţionale;
 împrumuturi de stat contractate la guvernele altor ţări;
 împrumuturi de stat contractate la bănci cu sediul în alte ţări;
 împrumuturi de stat contractate de la deţinători străini (particulari) de capitaluri
băneşti;
 dobânzi percepute pentru creditele externe acordate, precum şi a ratelor scadente la
aceste credite ce se încasează de buget în anul curent;
 ajutoare financiare şi donaţii primite din străinătate;
 impozite şi taxe percepute de la reprezentantele în România ale firmelor străine;
 impozitul asupra dividendelor cuvenite investitorilor străini, ce se transferă în
străinătate;
 lichidări ale participaţiilor de capital ale statului în străinătate.
În România, conform prevederilor legale, resursele financiare publice se
mobilizează şi se gestionează printr-un sistem unitar de bugete şi anume:
 bugetul de stat;
 bugetul asigurărilor sociale de stat;
 bugetele locale;
 bugetele fondurilor speciale;
 bugetele trezoreriei statului;
 bugetele altor instituţii cu caracter autonom.
Principalele categorii de resurse publice sunt:
I. Resursele bugetului de stat:
1. Venituri curente:
 venituri fiscale:
 impozite directe

46
 Finanțe publice

 impozite indirecte
 venituri nefiscale
2. Venituri din capital
ÎI. Resursele bugetului de stat
1. Venituri fiscale:
 contribuţia pentru asigurările sociale
 alte contribuţii
2. Venituri nefiscale
III. Resursele bugetelor locale
1. Venituri proprii:
 venituri fiscale
 venituri nefiscale
2. Cote şi sume defalcate din venituri ale bugetului de stat
3. Cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale
4. Transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat
IV. Resursele fondurilor speciale

3.4. Principiile impunerii13

Obiectivele social-economice urmărite prin politică fiscală, dimensionarea,

aşezarea şi perceperea impozitelor constituie elemente esenţiale ale sistemului fiscal şi se
întemeiază pe anumite cerinţe ce dau raţionalitate sistemului fiscal respectiv. Aceste
cerinţe sunt cunoscute sub denumirea de principii ale impunerii şi au fost formulate
iniţial, de Adam Smith, ca maxime sau principii fundamentale ale impunerii. Potrivit lui
Adam Smith, la baza politicii fiscale a statului trebuie să stea următoarele principii sau
maxime:
 principiul justeţii impunerii (echităţii fiscale), potrivit căruia cetăţenii fiecărui stat
trebuie să contribuie cu impozite la acoperirea cheltuielilor publice în funcţie de
veniturile pe care le obţin sub protecţia statului;
 principiul certitudinii impunerii, vizează legalitatea impunerii şi presupune ca
mărimea impozitelor datorate de fiecare persoană să fie certă şi nu arbitrară, iar
termenele, modalităţile de percepere a impozitelor, sumele de plată trebuie să fie clare
şi cunoscute de fiecare plătitor;
 principiul comodităţii perceperii impozitelor, potrivit căruia impozitele trebuie să fie
percepute la termenele şi în modalităţile cele mai convenabile pentru contribuabili;
 principiul randamentului impozitelor presupune încasarea impozitelor cu un minim
de cheltuieli şi totodată acestea să fie cât mai puţin apăsătoare pentru plătitori.
Maurice Allais, laureat al premiului Nobel pentru economie în 1988, apreciază că
principiile generale ale fiscalităţii într-o societate libera sunt următoarele:
 individualitatea, potrivit căreia fiscalitatea trebuie să constituie un mijloc de asigurare
deplina a dezvoltării personalităţii fiecărui cetăţean, conform propriilor sale aspiraţii;
 nediscriminarea, potrivit căreia este necesară promovarea unor reguli precise, unitare,
valabile pentru toţi, astfel ca impozitele sa fie stabilite şi percepute fără discriminări,
indiferent de subiecţii acestora;
 impersonalitatea, potrivit căreia sunt preferate impozitele analitice, aşezate asupra
fiecărui bun sau asupra fiecărei operaţiuni în parte, faţă de cele sintetice, care sunt
aşezate asupra unor aspecte de ansamblu ale activităţii contribuabililor (cifră de afaceri,
capital, venit s.a.);
13
Morar Ioan D., Introducere în studiul finanţelor publice, Ed. Universităţii din Oradea, 2002

47
 Finanțe publice

 neutralitatea impozitelor, potrivit căreia impozitele trebuie să fie favorabile realizării

unei economii cât mai eficiente şi să nu frâneze gestionarea optimă a acesteia;
 legitimitatea impozitelor se referă la adoptarea fiscalităţii în funcţie de natura
veniturilor (legitime sau nelegitme);
 lipsa arbitrariului presupune perceperea impozitelor aşezate pe baza unor principii
precise, simple şi clare, care să nu ocazioneze apariţia arbitrariului.
Maximele lui Adam Smith şi principiile lui Maurice Allais14 le regăsim cristalizate
în ştiinţa finanţelor publice ca:
1. principii de echitate fiscală;
2. principii de politică financiară;
3. principii de politică economică;
4. principii social-politice.
1. Principiile de echitate fiscală presupun impunerea diferenţiată a veniturilor şi a
averii în funcţie de puterea contributivă a subiectului impozitului.
Echitatea fiscală reprezintă dreptate socială în materie de impozite, iar respectarea
ei presupune îndeplinirea simultană a următoarelor condiţii:
 stabilirea unui minim neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui venit
minim şi a unei averi care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare
(această condiţie este valabilă numai în cazul impozitelor directe);
 sarcina fiscală să fie stabilită în funcţie de puterea contributiva a fiecărui
contribuabil, adică în funcţie de mărimea veniturilor şi averilor impozabile, de situaţia
personală a subiectului impozitului (singur, căsătorit, numărul persoanelor aflate în
întreţinerea sa etc.);
 la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie
stabilită în comparaţie cu sarcina fiscală a altei categorii sociale, respectiv sarcina
fiscală a unei persoane să fie stabilită în comparaţie cu sarcina altei persoane din
aceeaşi categorie socială;
 impunerea să fie generală, adică să cuprindă toţi subiecţii care realizează venituri
dintr-o anumită sursă sau care posedă un anumit gen de avere, excepţie făcând doar
persoanele care se situează sub un anumit nivel (minimul neimpozabil).
Măsura respectării acestor principii rezultă din felul în care se realizează impunerea
care, aşa cum am precizat anterior, se poate efectua în cote fixe şi cote procentuale.
Dintre sistemele de impunere utilizate în practica fiscală internaţională, cel care
permite respectarea, în mare măsură, a cerinţelor echităţii fiscale este sistemul bazat pe
utilizarea cotelor progresive compuse.
2. Principiile de politică financiară cuprind cerinţele de ordin financiar ce
trebuiesc îndeplinite de orice impozit nou introdus în practică. Astfel, acesta trebuie să aibă
un randament fiscal ridicat, să fie stabil şi elastic.
Pentru ca un impozit nou introdus în practică să aibă un randament fiscal ridicat
se cer a fi îndeplinite mai multe condiţii, şi anume:
 impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele fizice şi
juridice care obţin venituri din aceeaşi sursă sau deţin acelaşi gen de avere sau îşi
apropie, prin cumpărare, aceeaşi categorie de bunuri; universalitatea impozitului
presupune, totodată, ca întreaga materie impozabilă să fie supusă impunerii;
 să nu existe posibilităţi, legale sau nelegale, de sustragere de la impunere a unei părţi
din materia impozabilă;
 cheltuielile aferente asietei impozitului să fie cât mai reduse.
Un impozit este considerat stabil atunci când randamentul sau nu se modifica de-a
lungul întregului ciclu economic. Altfel spus, randamentul unui impozit nu trebuie să
14
Jezé E., Cours de finances publiques, Paris, 1992

48
 Finanțe publice

crească pe măsura sporirii volumului producţiei şi a veniturilor în perioadele favorabile ale

ciclului economic şi nici să se micşoreze în perioadele nefavorabile ale acesteia.
Elasticitatea impozitului presupune ca acesta să poată fi adaptat permanent
necesităţilor de venituri ale statului, respectiv dacă se înregistrează o creştere a cheltuielilor
bugetare acesta să poată fi majorat şi invers. Din practica fiscală internaţionala rezultă că,
de cele mai multe ori, elasticitatea impozitului acţionează în sensul majorării acestuia.
O problemă de politică financiară în materie de impozite o reprezintă tipul şi
numărul de impozite care să fie utilizate pentru procurarea veniturilor necesare statului.
În timp s-au conturat două concepţii, prima susţinând că un singur impozit reprezentativ
este suficient (aceasta a fost promovată de fiziocraţi), iar a doua susţinând necesitatea
instituirii perceperii mai multor impozite. Concepţia promovării unui sistem pluralist de
impozite este aplicată în practica fiscală a majorităţii ţărilor lumii, însă alegerea numărului
şi tipului de impozite utilizate diferă de la o ţară la alta în funcţie de gradul de dezvoltare
economică, de tradiţii, de rezistenţa anumitor categorii sociale la introducerea unor
impozite noi şi de alte criterii luate în considerare de către guvernele şi organele legiuitoare
aflate în exerciţiu.
3. Principiile de politică economică vizează utilizarea de către stat a impozitelor
nu numai pentru procurarea veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor publice, ci şi pentru
încurajarea sau restrângerea activităţii din unele domenii, ramuri sau regiuni economice,
pentru reducerea sau creşterea consumului unei anumite mărfi, pentru extinderea
exportului sau restrângerea importului anumitor bunuri, pentru limitarea inflaţiei.
Astfel, pentru stimularea activităţii unor ramuri sau subramuri economice, se pot
adopta anumite măsuri de ordin fiscal, cum sunt: reducerea sau scutirea de plata
impozitelor indirecte a mărfurilor autohtone, stabilirea unor taxe vamale ridicate la import,
reducerea impozitelor directe stabilite în sarcina întreprinzătorilor care îşi plasează
capitalurile în ramura sau subramura respectivă, admiterea amortizării accelerate a
capitalului fix din aceste domenii etc.
Consumul anumitor bunuri sau servicii poate fi stimulat prin diminuarea sau
eliminarea impozitelor indirecte care le grevează sau poate fi restrâns prin majorarea
cotelor utilizate pentru calculul impozitelor indirecte aferente.
Extinderea relaţiilor comerciale cu străinătatea poate fi stimulat şi prin promovarea
unor măsuri fiscale cum sunt:
 acordarea unor prime pentru export;
 restituirea integrală sau parţială a impozitelor indirecte aferente mărfurilor exportate;
 reducerea taxelor vamale la importul anumitor mărfuri şi servicii utilizate pentru
fabricarea de produse destinate exportului;
 scutirea de taxe vamale a importului unor mărfuri sau pentru mărfurile provenite din
anumite ţări.
Restrângerea comerţului exterior se poate realiza fie prin utilizarea unor taxe
vamale la import cu caracter protecţionist, fie prin limitarea accesului în ţară a unor
mărfuri prin intermediul unor contingente cantitative. De asemenea, contingentele
cantitative se pot stabili şi în cazul exportului unor materii prime, încurajându-se exportul
de produse finite.
4. Principiile social-politice ale impunerii se referă la faptul că, prin politica
fiscală promovată, statele urmăresc şi îndeplinirea unor obiective de natură social-politică.
Prin realizarea acestor obiective, guvernele urmăresc să-şi menţină încrederea populaţiei în
politică pe care o promovează, precum şi influenta asupra unor categorii sociale. În acest
scop sunt promovate:
 anumite facilităţi fiscale în favoarea contribuabililor cu venituri reduse sau care au în
întreţinere mai multe persoane fără venituri proprii (copii, bătrâni);

49
 Finanțe publice

 impozite speciale în sarcina persoanelor căsătorite care nu au copii şi celibatarilor,

pentru a stimula natalitatea;
 impozitele indirecte care prin mărimea lor limitează influenţele negative asupra
sănătăţii oamenilor, a consumului de tutun şi băuturi alcoolice etc.

3.5. Aşezarea impozitelor

Aşezarea impozitelor constă în a determina şi evalua materia impozabilă, în

vederea stabilirii bazei de impozitare asupra căreia se va aplica cota impozitului. Pentru
aşezarea impozitelor este necesară derularea succesivă a următoarelor operaţiuni:
1. stabilirea mărimii obiectului impozabil;
2. determinarea cuantumului impozitului;
3. perceperea (încasarea) impozitului.
1. Stabilirea mărimii obiectului impozabil are ca scop principal constatarea şi
evaluarea materiei impozabile.
Pentru ca veniturile sau averea să poată fi supuse impunerii este necesară
constatarea existenţei acestora de către organele fiscale şi apoi evaluarea lor.
Evaluarea materiei impozabile, care vizează determinarea mărimii acesteia, se
poate realiza apelând fie la metoda evaluării indirecte (bazată pe prezumţie), fie la metoda
evaluării directe (bazată pe probe).
Evaluarea pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil se utilizează, în
special, în cazul impozitelor reale şi constă în stabilirea cu aproximaţie a valorii obiectului
impozabil de natura terenurilor, clădirilor, activităţilor industriale etc., fără să se ia în
consideraţie situaţia persoanei care deţine obiectul respectiv.
De exemplu, în cazul impozitului funciar, erau folosite pentru stabilirea mărimii
obiectului impozabil criterii cum sunt:
 suprafaţa de teren, cu sau fără luarea în considerare a destinaţiei acestuia;
 preţul pământului;
 cantitatea de sămânţă folosită;
 numărul animalelor din gospodărie;
 arenda s.a.
În cazul impozitului pe clădiri erau utilizate criterii cum sunt:
 numărul şi destinaţia camerelor;
 numărul de ferestre şi uşi;
 aspectul exterior;
 numărul coşurilor de fum;
 chiria prezumată s.a.
Această evaluare prezintă avantajul că este simplă şi puţin costisitoare, dar conduce
la o impunere aproximativă, ceea ce se răsfrânge negativ asupra echităţii fiscale.
Evaluarea forfetară presupune atribuirea unei valori obiectului impozabil de către
organele fiscale, cu acordul subiectului impozabil, fără a se avea pretenţia de exactitate.
Evaluarea administrativă se realizează pe baza datelor pe care organele fiscale le
au la dispoziţie. Valoarea materiei impozabile stabilită de către fisc este comunicată
subiectului impozitului, iar dacă acesta nu este de acord cu evaluarea făcută, are dreptul să
o conteste prezentând argumentele necesare.
Evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane se efectuează atunci când
mărimea obiectului impozabil este cunoscută de o altă persoană decât subiectul
impozitului, iar această persoană este obligată prin lege să depună la organele fiscale o
declaraţie în acest scop.

50
 Finanțe publice

Deşi aplicabilitatea sa este limitată, ea prezintă avantajul eliminării, într-o anumită

măsură, a posibilităţii sustragerii de la impunere a unei părţi din materia impozabilă,
deoarece terţa persoană care declară venitul impozabil nu este interesată să-l subevalueze.
Evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului (plătitorului) se realizează cu
participarea directă a subiectului impozitului, care este obligat să ţină evidenţa veniturilor
şi cheltuielilor ocazionate de activitatea pe care o desfăşoară, să întocmească un bilanţ
fiscal şi să prezinte, organelor fiscale, o declaraţie specifică, din care să rezulte veniturile
sau averea aflate sub incidenţa fiscalităţii.
Pe baza declaraţiei primite, organele fiscale determină mărimea materiei
impozabile, uzând de prezumţia sincerităţii contribuabililor.
Deşi are cea mai largă aplicabilitate, această modalitate de realizare a evaluării
mărimii materiei impozabile prezintă dezavantajul că face posibilă sustragerea de la
impunere a unei părţi din materia impozabilă datorită întocmirii unor declaraţii nesincere.
2. Determinarea cuantumului impozitului15 presupune stabilirea:
 persoanei care efectuează calculul (contribuabilul de drept sau organul fiscal);
 cota de impunere;
 reducerile şi majorările acordate;
 procedeul de calcul.
Pentru a determina cuantumul prelevării fiscale este necesară opţiunea între
recurgerea la cote cu tarife specifice (fixe) sau la cote procentuale. Cu câteva excepţii,
cotele de impunere, actuale, sunt sub forma procentuală şi reprezintă o formă de
manifestare a personalizării impozitului.
Fiecărui impozit îi sunt specifice nivelul şi numărul cotelor de impunere. În
practica fiscală se poate utiliza fie o cotă de impunere generală, fie o cotă standard şi un
anumit număr de cote inferioare sau superioare acesteia, fie o cotă adiţională faţă de cota
standard, în funcţie de anumite obiective ale politicii fiscale.
De asemenea, este necesară precizarea procedeului de calcul, alegându-se între
procedeul impunerii proporţionale, a progresivităţii simple sau a progresivităţii compuse.
Conform procedeului de calcul ales, în urma aplicării cotei asupra bazei de
impozitare se obţine cuantumul prelevării fiscale. În cazul anumitor impozite directe se pot
opera fie reduceri, fie majorări. După aplicarea acestor reduceri sau majorări legale, se
determină cuantumul final al prelevării fiscale datorate.
3. Perceperea impozitelor reprezintă ultima operaţiune din cadrul aşezării
impozitelor.
După determinarea mărimii impozitului, organele fiscale trebuie să aducă la
cunoştinţa contribuabililor atât cuantumul impozitului datorat statului, cât şi termenele de
plata a acestuia şi ulterior se trece la încasarea lui.
În timp, s-au utilizat mai multe metode de percepere a impozitelor, cum sunt:
 strângerea acestora de către unul din contribuabilii fiecărei localităţi;
 încasarea impozitelor prin intermediul unor concesiuni;
 perceperea impozitelor printr-un aparat specializat al statului cunoscut sub denumirea
de fisc sau de aparat fiscal.
În prezent, s-a generalizat metoda încasării impozitelor printr-un aparat fiscal
propriu, folosindu-se următoarele modalităţi:
 direct de către organele fiscale de la plătitori;
 prin stopajul la sursă;
 prin aplicarea de timbre fiscale.

15
Legea nr. 500/11 iulie 2002, M.Of. nr. 597 din 13.08.2002 privind finanţele publice, cu modificările şi
completările ulterioare

51
 Finanțe publice

a) Încasarea impozitelor de către organele fiscale direct de la plătitori se

realizează prin:
 prezentarea contribuabilului la sediul organelor fiscale şi achitarea impozitului datorat
din proprie iniţiativă (aceste impozite se numesc portabile);
 deplasarea încasatorilor la domiciliul plătitorilor şi încasarea impozitelor datorate
(aceste impozite se numesc cherabile).

b) Stopajul la sursă constă în reţinerea şi vărsarea impozitului datorat statului de

către o terţă persoană.

c) Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale se practică în cazul taxelor datorate

statului pentru acţiunile în justiţie şi, de asemenea, pentru taxele privind actele, certificatele
şi diferitele documente elaborate de notariatele şi de organele administraţiei de stat.

3.6. Clasificarea impozitelor16

În practica fiscală internaţională întâlnim o diversitate de impozite, care se

deosebesc ca formă şi conţinut. De aceea, pentru a identifica uşor efectele diferitelor
categorii de impozite în plan economic, financiar, social şi politic este necesară gruparea
acestora pe baza următoarelor criterii:
 trăsăturile de fond şi de formă ale impozitelor;
 obiectul asupra cărora se aşează;
 scopul urmărit de stat prin instituirea lor;
 frecvenţa perceperii lor;
 instituţia care le administrează.

A. În funcţie de trăsăturile de fond şi de formă, impozitele se grupează în:

1. impozite directe;
2. impozite indirecte
1. Impozitele directe se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau/şi
juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor legale de impunere şi
se percep direct de la subiectul impozitului la anumite termene precis stabilite. De regulă,
în cazul acestor impozite, subiectul şi suportatorul impozitului sunt una şi aceeaşi
persoană.
Pe baza criteriilor care stau la baza aşezării impozitelor directe, acestea se grupează
în:
a) impozite reale (obiective, pe produs), care:
 se stabilesc în legătură cu deţinerea unor obiecte materiale (cum sunt pământul,
clădirile, magazinele etc.), făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului
impozitului;
 au cunoscut o largă aplicabilitate în perioada capitalismului premonopolist, dar ele se
practică şi în prezent în cazul clădirilor, terenurilor ocupate de clădiri, exploatărilor
agricole;
 în această categorie se includ:
 impozitul funciar;
 impozitul pe clădiri;
 impozitul pe activităţi industriale, comerciale şi profesii libere;
 impozitul pe capitalul mobiliar sau bănesc.
16
Văcărel Iulian şi colectivul, Finanţe Publice, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A. Bucureşti, 2006

52
 Finanțe publice

b) impozite personale (subiective), care:

 se aşează asupra veniturilor sau averii avându-se în vedere şi situaţia personală a
subiectului impozitului;
 în această categorie se includ:
 impozitele pe veniturile persoanelor fizice;
 impozitele pe veniturile societăţilor de capital;
 impozitele pe averea propriu-zisă;
 impozitele pe circulaţia averii;
 impozitele pe sporul de avere.
2. Impozitele indirecte17 se percep cu ocazia vânzării unor bunuri şi al prestării
unor servicii, fiind vărsate la bugetul public de către producători, comercianţi sau prestatori
de servicii şi suportate de către consumatorii bunurilor şi serviciilor impozabile.
În cazul acestor impozite, prin lege, se atribuie calitatea de subiect al impozitului
altei persoane fizice sau juridice decât suportatorului acestora.
În funcţie de forma lor de manifestare, impozitele indirecte se grupează în:
 taxe de consumaţie;
 venituri care provin de la monopolurile fiscale;
 taxe vamale;
 taxe de timbru şi de înregistrare.

B. Avându-se în vedere obiectul asupra cărora se aşează, impozitele se clasifică

în:
1. impozite pe venit;
2. impozite pe avere;
3. impozite pe consum (sau pe cheltuieli).

C. În funcţie de scopul urmărit de stat prin introducerea lor, impozitele se

grupează în:
1. Impozite financiare, instituite de stat în scopul realizării de venituri necesare
acoperirii cheltuielilor statului (cum sunt, de exemplu, impozitele pe venit, taxele de
consumaţie etc.).
2. Impozite de ordine, introduse de stat în scopul limitării unei activităţi anume sau
în vederea realizării unor obiective nefiscale cum sunt, de exemplu, introducerea unor
accize ridicate asupra consumului de alcool şi tutun sau utilizarea unor taxe vamale
antidumping în scopul limitării importului anumitor mărfuri ce au preţ de dumping.

D. După frecvenţa cu care se realizează (respectiv, se percep la buget), distingem:

1. Impozite permanente (ordinare), care se percep cu regularitate (de regulă,
anual), fiind înscrise în cadrul fiecărui buget public.
2. Impozite incidentale (extraordinare), care se instituie în situaţii excepţionale
(cum ar fi, de pildă, în situaţii de criză şi război) şi se percep o singură dată, motiv pentru
care ele nu sunt înscrise în bugetul public.
E. După instituţia care le administrează, impozitele se grupează în funcţie de
tipul statelor în care se instituie şi percep, astfel:
– în statele de tip federal distingem:
1. impozite federale;
2. impozite ale statelor, landurilor, cantoanelor, regiunilor sau provinciilor
membre ale federaţiilor;
17
Ionescu Luminiţa, Controlul şi implicaţiile economice, financiare si fiscale ale impozitelor indirecte, Ed.
Economică, Bucureşti, 2001

53
 Finanțe publice

3. impozite locale, ale departamentelor, provinciilor sau judeţelor, ale

municipiilor, oraşelor şi comunelor.
– în statele de tip unitar distingem:
1. impozite ale administraţiei centrale de stat;
2. impozite locale, ale organelor administrativ-teritoriale.

54
 Finanțe publice

Capitolul 4. Impozitele directe

4.1. Caracterizare generală

În decursul timpului, impozitele directe au evoluat o dată cu dezvoltarea economiei,

ele stabilindu-se pe diferite obiecte materiale, genuri de activităţi, pe venituri sau pe averi.
Fiind individualizate, impozitele directe constituie cea mai veche formă de
impunere. Deşi s-au practicat şi în orânduirile precapitaliste, o diversificare şi extindere
mai mari au cunoscut abia în capitalism.
În primele decenii ale secolului al XX-lea, impozitele aşezate pe obiecte, materiale
şi genuri de activităţi (adică impozitele de tip real) au fost înlocuite treptat cu impozitele
stabilite pe diferite venituri (salarii, profit, rentă) sau pe avere (mobiliară sau imobiliară),
adică cu impozite de tip personal.
Începând cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, datorita creşterii continue a
cheltuielilor publice, sporul de venituri realizat de stat prin introducerea impozitelor
personale nu a fost suficient pentru acoperirea acestora, astfel încât s-a recurs şi la
impunerea indirectă.
Deoarece impozitele directe sunt nominative, reglementate în funcţie de mărirea
venitului sau a averii şi au termene de plată stabilite şi cunoscute în anticipaţie, ele sunt
preferabile faţă de impozitele indirecte.
Impozitele directe prezintă următoarele avantaje18:
 constituie venituri sigure pentru stat, cunoscute din timp şi pe care se poate baza la
anumite intervale de timp;
 îndeplinesc obiective de justiţiei fiscală, deoarece sunt exonerate veniturile necesare
minimului de existenţă;
 se calculează şi se percep relativ uşor.
Impozitele directe prezintă şi următoarele dezavantaje:
 nu sunt agreabile plătitorilor;
 se apreciază că nu sunt productive, deoarece conducerile statelor nu ar avea interes să
devină nepopulare, prin creşterea acestor impozite;
 pot genera abuzuri în ce priveşte aşezarea şi încasarea impozitelor.
Impozitele directe pot fi reale şi personale.

4.2. Impozitele reale

Impozitele reale au fost larg utilizate în perioada capitalismului ascendent.

În primele stadii de dezvoltare a capitalismului, când pământul reprezenta
principalul mijloc de producţie, în anumite ţări europene a fost introdus impozitul funciar
(pe pământ). Mărimea acestui impozit se stabilea pe baza unor criterii ca, de exemplu:
 numărul plugurilor utilizate în vederea lucrării pământului;
 suprafaţa terenurilor cultivate;
 calitatea terenurilor cultivate;
 mărimea arenzii;
 preţul pământului etc.
Utilizarea acestor criterii, în stabilirea impozitului funciar, nu permitea stabilirea
reală şi corectă a capacităţii de plată a proprietarului funciar, deoarece se aveau în vedere
numai unii dintre factorii care influenţau nivelul producţiei agricole. De aceea, un pas

18
Moşteanu T., Buget şi trezorerie publică, E.D:P. Bucureşti, 1997

55
 Finanțe publice

important în stabilirea mai aproape de realitate a impozitului funciar l-a reprezentat

introducerea cadastrului.
Cadastrul reprezintă atât acţiunea de descriere a bunurilor funciare din fiecare
localitate, cu precizarea veniturilor pe care le produc, cât şi registrele în care figurează
înscrişi contribuabilii cu bunurile lor, pe baza cărora se stabileau impozitele directe.
Cadastrul este, de fapt, starea civilă a terenurilor şi a fost folosit nu numai pentru impozitul
funciar, ci şi pentru alte impozite denumite cadastrale.
În afară de pământ, impozitul real s-a calculat şi pentru clădiri în funcţie de
destinaţia lor (locuinţe, magazine, birouri etc.).
Stabilirea impozitului pe clădiri avea la bază, de asemenea, anumite criterii, cum
sunt:
 numărul şi destinaţia camerelor;
 suprafaţa construită;
 numărul uşilor, ferestrelor şi al coşurilor;
 suprafaţa curţii;
 mărimea chiriei etc.
Utilizarea acestor criterii nu asigură o imagine clara asupra mărimii obiectului
impozabil, iar impunerea devenea inechitabilă.
Datorită dezvoltării manufacturilor, a fabricilor, a comerţului şi a altor activităţi
libere, numărul meşteşugarilor , fabricanţilor, comercianţilor şi liber-profesioniştilor a
crescut.
Pentru impunerea acestora, a fost instituit impozitul pe activităţile industriale,
comerciale şi profesiile libere, care avea la baza stabilirii lui, de asemenea, anumite criterii
de ordin exterior, ca de exemplu:
 mărimea localităţii în care se desfăşurau aceste activităţi;
 natura întreprinderii (atelier, fabrica, comerţ cu ridicata, comerţ cu amănuntul etc.);
 mărimea capitalului;
 numărul lucrătorilor;
 capacitatea de producţie;
 forţa motrice folosită etc.
Nici acest impozit nu era aşezat în funcţie de capacitatea contributiva a plătitorului
şi nu asigură echitate fiscală.
Dezvoltarea industriei şi comerţului a generat extinderea relaţiilor de credit, a
activităţii bancare şi a comerţului cu hârtii de valoare. În aceste condiţii a apărut o
categorie de persoane care s-a ocupat cu plasarea propriilor capitaluri băneşti în operaţii
speculative, iar pentru impunerea acestora s-a introdus impozitul pe capitaluri băneşti.
Acest impozit se stabilea fie pe baza sumei dobânzilor pe care debitorul le plătea pentru
capitalul luat cu împrumut, fie în funcţie de volumul dobânzilor pe care creditorul le încasa
pentru capitalul acordat cu împrumut.
Şi acest impozit a avut un randament fiscal scăzut, deoarece atât debitorul cât şi
creditorul nu erau interesaţi să informeze corect organele fiscale despre relaţiile de credit
existente între ei, pentru a se sustrage de la obligaţiile de plată.
Unele impozite de tip real se practică şi în prezent într-o serie se ţări în curs de
dezvoltare (în special exploataţiile agricole sunt supuse unor impozite de tip real).

4.3. Impozitele personale

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-

lea, în diverse ţări s-a trecut de la impozitul de tip real la cel de tip personal.

56
 Finanțe publice

Spre deosebire de cele reale, impozitele personale privesc în mod direct persoana
contribuabilului.
Înlocuirea impunerii reale cu impunerea personală se datorează mai multor cauze,
astfel:
 în primul rând, muncitorii din perioada capitalismului ascendent fiind lipsiţi de
proprietăţi funciare, clădiri sau capitaluri mobiliare nu puteau fi supuşi la plata
impozitelor reale; în schimb ei suportau greul impozitelor indirecte;
 în al doilea rând, trecerea la impozitele personale a devenit o necesitate, deoarece
impozitele indirecte erau tot mai greu de suportat de cei cu venituri mici.

Drept urmare, s-a recurs la o anumită diferenţiere a sarcinii fiscale, în funcţie de

mărimea veniturilor sau a averii şi de situaţia personală a fiecărui plătitor, ceea ce a marcat,
de fapt, trecerea la sistemul impozitelor personale.
Impozitele personale se întâlnesc sub forma:
 impozitelor pe venit;
 impozitelor pe avere.

4.3.1. Impozitul pe venit

Forma de bază a impozitelor personale, impozitele pe venit19, au fost introduse în

perioada când s-a înregistrat o diferenţiere suficientă a veniturilor realizate de diferite
categorii sociale. Practic, introducerea acestor impozite a fost posibilă când muncitorii şi
funcţionarii realizau venituri sub forma salariilor, când industriaşii, comercianţii şi
bancherii realizau venituri sub forma profitului, iar proprietarii funciari sub forma rentei.

În calitate de subiecte ale impozitului pe venit apar atât persoanele fizice, cât şi cele
juridice care realizează venituri din diferite surse.

4.3.1.1. Impozitul pe veniturile persoanelor fizice

La plata acestui impozit sunt supuse persoanele fizice care au domiciliul sau
rezidenţă într-un anumit stat, precum şi persoanele nerezidente care realizează venituri din
surse aflate pe teritoriul acelui stat, cu unele excepţii prevăzute de lege.
De la plata impozitului pe venit sunt scutiţi, frecvent, suveranii şi familiile regale,
diplomaţii străini acreditaţi în ţara respectivă (cu condiţia reciprocităţii), uneori militarii,
instituţiile publice şi persoanele fizice care realizează venituri sub nivelul minimului
neimpozabil.
Obiectul impozabil20 îl reprezintă veniturile obţinute din industrie, agricultură,
comerţ, bănci, asigurări, profesii libere etc. de către proprietari, întreprinzători, mici
meşteşugari, muncitori, funcţionari, liber-profesionişti.
Venitul impozabil reprezintă suma care rămâne după ce se efectuează anumite
scăzăminte din venitul brut, cum sunt:
 cheltuielile de producţie;
 sumele prelevate la fondul de amortizare şi la cel de rezervă;
 primele de asigurare plătite;
 dobânzile plătite pentru creditele primite;
 cotizaţiile la asigurările de boală, de accidente şi şomaj, precum şi la casele de pensii;
 pierderile provocate de calamităţi naturale etc.

19
Boulescu Mircea, Administrarea impozitelor şi taxelor, Ed. Economică, Bucureşti, 2003
20
Moşteanu T. şi colectiv, Finanţe publice, Ed. Universitară, Bucureşti, 2005

57
 Finanțe publice

De regulă, impozitul pe venit este o impunere individuală, fiind aşezat pe

fiecare persoană care a realizat venituri. Există şi situaţii când veniturile se obţin în
comun de mai multe persoane şi nu pot fi individualizate (cum ar fi de pildă impozitul
agricol).
În aceste situaţii, impozitul de plată se stabileşte fie cu luarea în considerare a unor
factori sociali (starea civilă a plătitorului de impozit, vârsta, numărul persoanelor aflate în
întreţinerea sa etc.) fie fără să se ţină cont de aceştia.
În practica fiscală se întâlnesc două sisteme de aşezare a impozitelor pe veniturile
persoanelor fizice, şi anume:
1. sistemul impunerii separate care presupune fie o impunere diferenţiată pentru
fiecare categorie de venit în funcţie de natura acestuia, fie instituirea mai multor
impozite, care vizează fiecare în parte venitul obţinut dintr-o anumită sursă;
2. sistemul impunerii globale care presupune cumularea tuturor veniturilor
realizate de o persoana fizică, indiferent de sursa de provenienţă şi supunerea
venitului cumulat unui singur impozit.
Impunerea globală a veniturilor realizate de persoanele fizice este cea mai des
întâlnită, ea utilizându-se în ţări ca: SUA, Germania, Franţa, Italia, Belgia, Marea Britanie,
Ungaria, România s.a.
Pentru stabilirea impozitului pe veniturile persoanelor fizice se utilizează cote
proporţionale sau progresive. Cea mai frecvent utilizată este impunerea în cote
progresive pe tranşe de venit. De regulă, impozitul pe veniturile persoanelor fizice se
stabileşte anual, pe baza declaraţiei de impunere întocmite de subiectul impozitului. După
stabilirea impozitului datorat statului, acesta se înregistrează în debitul contribuabilului în
registrul de rol. De regulă, încasarea impozitului stabilit asupra veniturilor din salarii,
dobânzi, rente s.a. se realizează prin stopaj la sursă, iar impozitul asupra celorlalte venituri
se încasează direct de la contribuabili.
Se supun impozitului pe venit următoarele categorii de venituri:
 veniturile din salarii;
 veniturile din activităţi independente;
 veniturile din cedarea folosinţei bunurilor;
 veniturile din dividende şi dobânzi;
 alte venituri.
Nu sunt impozabile şi nu se impozitează următoarele:
 ajutoarele, indemnizaţiile şi alte forme de sprijin cu destinaţie specială, acordate din
bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetelor fondurilor speciale,
bugetele locale şi din alte fonduri publice, precum şi cele de aceeaşi natura primite de
la terţe persoane, cu excepţia indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă,
de maternitate şi pentru concediul plătit pentru îngrijirea copilului în vârsta de până la 2
ani, care sunt venituri de natură salarială;
 sumele încasate din asigurări de bunuri, de accidente, de risc profesional şi din altele
similare, primite drept compensaţie pentru paguba suportată;
 sumele primite drept despăgubiri pentru pagubele suportate ca urmare a calamităţilor
naturale, precum şi pentru cazurile de invaliditate sau de deces, produse ca urmare a
unor acţiuni militare, conform legii;
 sumele fixe de îngrijire pentru pensionarii care au fost încadraţi în gradul I de
invaliditate, precum şi pensiile de orice fel;
 contravaloarea cupoanelor ce reprezintă bonuri de valoare care se acordă cu titlu gratuit
persoanelor fizice conform dispoziţiilor legale în materie;

58
 Finanțe publice

 contravaloarea echipamentelor tehnice, echipamentului individual de protecţie şi de

lucru, alimentaţiei de protecţie, medicamentelor şi materiilor igienico-sanitare, ce se
acordă potrivit legislaţiei în vigoare;
 sumele sau bunurile primite sub forma de sponsorizări sau mecenat;
 alocaţia individuală de hrană acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral
de angajator şi hrana acordată potrivit dispoziţiilor legale;
 veniturile obţinute ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor
imobile şi mobile corporale din patrimoniul personal, exclusiv cele obţinute din
transferul dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare şi părţilor sociale;
 sumele primite pentru acoperirea cheltuielilor de natura celor de transport, cazare,
indemnizaţiei sau diurnelor acordate pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate
(în ţară şi în străinătate), precum şi cazul deplasării (în cadrul localităţii), în interesul
serviciului, inclusiv sumele primite pentru acoperirea cheltuielilor de mutare în
interesul serviciului;
 drepturile în bani şi în natura primite de militarii în termen, militarii cu termen redus,
studenţii şi elevii militari ai instituţiilor de învăţământ militare şi civile;
 bursele primite de persoanele care urmează orice formă de şcolarizare sau perfecţionare
profesională în cadru instituţionalizat;
 sumele sau bunurile primite cu titlu de moştenire sau donaţie;
 veniturile din agricultură şi silvicultură.
Impozitul anual se calculează prin aplicarea asupra venitului anual global
impozabil a unui barem anual de impunere, care se actualizează semestrial prin hotărârea
Guvernului, în funcţie de indicele de inflaţie realizat pe 6 luni, comunicat de Comisia
Naţională pentru Statistică.

4.3.1.2. Impozitul pe profitul persoanelor juridice

Impunerea profitului realizat de persoanele juridice este determinată de organizarea

acestora ca societăţi de persoane sau ca societăţi de capital.
În cazul societăţilor de persoane, impunerea veniturilor acestora se face frecvent ca
în cazul impunerii veniturilor persoanelor fizice, deoarece este greu de realizat o
demarcaţie precisă între averea fiecăreia din persoanele asociate şi patrimoniul societăţii
respective.
În cazul societăţilor de capital se poate efectua o demarcaţie precisă între averea
personală a acţionarilor şi patrimoniul societăţii, iar acţionarii răspund pentru actele şi
faptele societăţii numai în limitele părţii de capital pe care o deţin.
Deoarece profitul obţinut de o societate de capital se repartizează atât acţionarilor
(sub forma de dividende) cât şi la dispoziţia societăţii (pentru constituirea unor fonduri),
putem vorbi de:
 profitul societăţii înainte de repartizare;
 profitul repartizat acţionarilor sub forma de dividende;
 profitul rămas la dispoziţia societăţii.
Această repartizare a profitului permite luarea în considerare a mai multor
modalităţi de impunere a veniturilor realizate de societăţile de capital, şi anume:
 o primă modalitate constă în impunerea iniţială a profitului total obţinut şi apoi,
separat, profitul repartizat acţionarilor sub formă de dividende (acest sistem, considerat
clasic, se practica în: SUA, Olanda, Belgia, Luxemburg, Elveţia, Suedia);
 o a doua modalitate constă în aceea ca se impun numai dividendele, în timp ce partea
de profit lăsată la dispoziţia societăţii de capital este scutită de impozit;

59
 Finanțe publice

 a treia modalitate presupune numai impunerea părţii din profit care rămâne la dispoziţia
societăţii de capital, dividendele repartizate acţionarilor nefiind impozitate;
 a patra modalitate presupune impunerea separată mai întâi a dividendelor repartizate
acţionarilor şi apoi a părţii din profit ramase la dispoziţia societăţii de capital.
Pentru stabilirea venitului impozabil din venitul brut se scad:
 cheltuielile de producţie;
 dobânzile plătite;
 prelevările la fondul de rezerva şi la alte fonduri speciale permise de lege etc.
În ceea ce priveşte impozitarea propriu-zisă a profitului net obţinut de societăţile
de capital, practica fiscală internaţională permite evidenţierea următoarelor situaţii:
 diferenţierea cotelor de impunere în funcţie de proprietarul capitalului social
(întreprinderi de stat de interes naţional sau local, societăţi private, societăţi cu capital
străin);
 diferenţierea cotelor de impunere în funcţie de natura activităţilor din care se obţine
profitul (această situaţie se întâlneşte în Franţa, Germania, Ucraina, Bulgaria şi
România);
 stabilirea nivelului cotelor de impunere în funcţie de cifra de afaceri a societăţilor
comerciale (în Marea Britanie);
 utilizarea unor cote de impozit diferite, după cum impozitul este un venit al bugetului
de stat (federal) sau al bugetelor locale (aceasta situaţie se întâlneşte în Rusia,
Norvegia, Portugalia, Finlanda etc.);
 utilizarea unei singure cote de impunere (de exemplu în Polonia şi Ungaria – 40%,
Australia şi Belgia – 39%, Danemarca – 38%, Italia – 36%, Spania şi Olanda – 35%,
etc.).
În România, după decembrie 1989, sistemul de impozitare a persoanelor juridice
care realizează profit a cunoscut o evoluţie continuă, în strânsa legătură cu schimbările
intervenite în derularea reformei economice şi sociale.
În categoria plătitorilor impozitului de profit, potrivit legislaţiei în vigoare, se
include următoarele persoane juridice şi fizice (contribuabili):
 persoanele juridice române pentru profitul impozabil obţinut din orice sursă, atât în
România, cât şi din străinătate; în aceasta categorie de contribuabili se cuprind:
 regiile autonome, indiferent de subordonare;
 societăţile comerciale, indiferent de forma de proprietate şi de forma
juridică de organizare, inclusiv cele cu participare de capital străin sau cu
capital integral străin;
 societăţile agricole;
 organizaţiile cooperatiste;
 instituţiile financiare şi de credit;
 alte persoane juridice române.
 persoanele juridice străine care desfăşoară activităţi printr-un sediu permanent în
România, pentru profitul impozabil aferent acelui sediu permanent, cum ar fi:
companiile, organizaţiile, fundaţiile, trusturile sau alte entităţi similare.
 persoanele juridice şi fizice străine, atunci când participă, în baza unui contract de
asociere, la realizarea de activităţi în scopul obţinerii de profit;
 persoanele juridice şi fizice române, partenere într-un contract de asociere care nu dă
naştere unei persoane juridice, pentru profitul realizat, caz în care impozitul datorat de
persoana fizică se calculează, se retine şi se varsă de către persoana juridică;
 instituţiile publice, pentru veniturile extrabugetare obţinute din activităţi economice în
condiţiile legii.

60
 Finanțe publice

De la plata impozitului pe profit sunt exceptate21:

 trezoreria statului, pentru operaţiunile din fondurile publice derulate prin contul general
al trezoreriei;
 instituţiile publice, pentru fondurile publice constituite potrivit legii finanţelor publice;
 unităţile economice, fără personalitate juridică, ale organizaţiilor de nevăzători, de
invalizi şi ale asociaţiilor persoanelor cu handicap;
 persoanele juridice fără scop lucrativ (asociaţiile, fundaţiile, cultele religioase,
organizaţiile sindicale, partidele politice ş.a.), care obţin venituri din cotizaţii,
contribuţii băneşti, donaţii, sponsorizări, dobânzile şi dividendele obţinute din plasarea
disponibilităţilor rezultate din asemenea venituri şi din alte venituri de aceeaşi natură;
 fundaţiile testamentare;
 cooperativele care funcţionează ca unităţi protejate, special organizate, potrivit legii;
 instituţiile de învăţământ particular acreditate, precum şi cele autorizate provizoriu,
potrivit legii, pentru veniturile realizate în activitatea de învăţământ, cu condiţia
utilizării acestora pentru baza tehnico-materială;
 asociaţiile de proprietari, constituite ca persoane juridice, pentru veniturile obţinute din
activităţi economice, care sunt utilizate pentru îmbunătăţirea confortului şi a eficientei
clădirilor, pentru întreţinerea şi repararea proprietăţii comune.
Impozitul pe profit se calculează prin aplicarea unei cote procentuale
proporţionale de 16%, cu unele excepţii prevăzute de lege.
Profitul impozabil se determină ca diferenţă între veniturile contribuabilului şi
cheltuielile aferente acestor venituri realizate cu excepţia cheltuielilor nedeductibile.
Veniturile contribuabilului reprezintă sumele sau valorile încasate ori de încasat şi
include:
 veniturile din exploatare, respectiv veniturile din vânzarea produselor, lucrărilor
executate şi serviciilor prestate, din producţia stocată, din producţia de imobilizări, din
subvenţii de exploatare, precum şi alte venituri din exploatarea curentă;
 veniturile financiare, respectiv veniturile din participaţii, din alte imobilizări
financiare, din creanţe imobilizate, din titluri de plasament, din diferenţe de curs
valutar, din dobânzi, din sconturi obţinute, creanţe imobilizate şi alte venituri
financiare;
 veniturile extraordinare, încasate din operaţiuni de gestiune cu caracter întâmplător.
La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul numai cheltuielile care contribuie
direct la realizarea veniturilor şi care se regăsesc în costul produselor şi serviciilor.
Cheltuielile efectuate pentru realizarea veniturilor reprezintă sumele sau valorile
plătite ori de plătit, şi includ:
 cheltuielile de exploatare, respectiv cheltuielile cu materiile prime, cu materialele şi
mărfurile, cheltuielile cu lucrările şi serviciile executate de terţi, cheltuielile cu
personalul, cheltuielile cu impozitele, taxele şi vărsămintele asimilate, alte cheltuieli de
exploatare;
 cheltuielile financiare, respectiv cheltuielile privind titlurile de plasament cedate,
cheltuielile din diferenţele de curs valutar, cheltuielile cu dobânzile, pierderile din
creanţele legate de participaţii, alte cheltuieli financiare;
 cheltuielile extraordinare.
Pentru determinarea profitului impozabil, cheltuielile sunt considerate deductibile
dacă sunt aferente realizării profitului şi în limitele prevederilor legale. Dacă o cheltuială
este aferentă mai multor activităţi, ea se repartizează pe fiecare activitate în parte
proporţional cu veniturile realizate de fiecare din aceste activităţi.

21
Morar Ioan D., Introducere în studiul finanţelor publice, Ed. Universităţii din Oradea, 2002

61
 Finanțe publice

Există, însă, anumite cheltuieli, expres prevăzute de lege, care nu sunt deductibile,
cum sunt:
 cheltuielile cu impozitul pe profit, inclusiv cele reprezentând diferenţe din anii
precedenţi, precum şi impozitele plătite în străinătate;
 impozitele cu reţinere la sursă, plătite în numele persoanelor fizice şi juridice
nerezidente, pentru veniturile realizate în România;
 amenzile, confiscările, majorările de întârziere şi penalităţile datorate către autorităţile
române, altele decât cele prevăzute în contractele economice;
 amenzile, penalităţile sau majorările datorate către autorităţi străine sau în cadrul
contractelor economice încheiate cu persoane nerezidente în România;
 cheltuielile de protocol care depăşesc limita de 1% aplicată asupra diferenţei rezultate
dintre totalul veniturilor şi cheltuielilor aferente, inclusiv accizele, mai puţin
cheltuielile cu impozitul pe profit şi cheltuielile de protocol înregistrate în cursul
anului;
 cheltuielile cu diurna care depăşesc limitele legale stabilite pentru instituţiile publice;
 sumele pentru constituirea provizioanelor peste limitele legale;
 sumele care depăşesc limitele cheltuielilor considerate deductibile, potrivit legii
bugetare anuale;
 cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor constatate lipsă din gestiune sau
degradate şi neimputabile, precum şi pentru activele corporale pentru care nu au fost
încheiate contracte de asigurare, taxa pe valoarea adăugată aferentă acestor cheltuieli,
taxa pe valoarea adăugată aferentă bunurilor, altele decât cele din producţia proprie,
acordate salariaţilor sub forma unor avantaje în natură, precum şi taxa pe valoarea
adăugată nedeductibilă, aferentă cheltuielilor care depăşesc limitele prevăzute de lege;
 cheltuielile de asigurare care nu privesc activele corporale şi necorporale ale
contribuabilului, inclusiv asigurările de viaţă ale personalului angajat;
 orice cheltuieli făcute în favoarea acţionarilor sau asociaţilor, inclusiv dobânzile plătite
în cazul contractelor civile, în situaţia în care nu sunt impozitate la persoana fizică;
 sumele angajate la nivelul contractului de asociere în participaţiune în favoarea
partenerului contractual, sub forma unor sume fixe sau cote procentuale raportate la
venit, altele decât cele rezultate pe baza decontului întocmit;
 cheltuielile de conducere şi cheltuielile de administrare, înregistrate de un sediu
permanent care aparţine unei persoane fizice sau juridice străine, indiferent dacă s-au
efectuat în statul în care se află sediul permanent sau în altă parte, care depăşesc 10%
din salariile impozabile ale sediului permanent din România;
 cheltuielile înregistrate în contabilitate pe baza unor documente care nu îndeplinesc,
potrivit Legii contabilităţii nr. 82/1991, cu modificările ulterioare, condiţiile de
document justificativ;
 cheltuielile de sponsorizare peste limitele prevăzute de normele legale în vigoare;
 cheltuielile cu dobânzile aferente împrumuturilor altele decât cele acordate de bănci şi
de alte persoane juridice autorizate potrivit legii, care depăşesc dobânzile active medii
ale băncilor, comunicate de Banca Naţională a României;
 cheltuielile cu serviciile, inclusiv de management sau consultanţă, în situaţia în care nu
sunt justificate de un contract scris şi pentru care nu pot fi verificate prestatorii în
legătură cu natura acestora;
 cheltuielile determinate de diferenţele nefavorabile de valoare ale titlurilor de
participare înregistrate la societatea la care se deţin participaţiile, cu excepţia celor
determinate de vânzarea-cumpărarea acestora.
Impozitul pe profit se calculează lunar şi cumulat de la începutul anului
calendaristic prin aplicarea cotelor de impozit, legal stabilite, asupra profitului impozabil.

62
 Finanțe publice

Dacă, în cursul anului, în anumite luni se înregistrează pierderi şi, ulterior, profit,
pierderea se recuperează din profitul realizat în următoarele luni. Dacă se înregistrează o
pierdere anuală, aceasta se recuperează din profitul obţinut în următorii 5 ani, iar pierderea
fiscală, datorată divizării sau fuziunii contribuabililor (persoane juridice), nu se
recuperează.
Impozitul pe profit se plăteşte trimestrial, până la data de 25 inclusiv a primei luni
din trimestrul următor, cu excepţia Băncii Naţionale a României şi a societăţilor bancare
care efectuează plăţi lunar, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care
se calculează impozitul.
Contribuabilii, cu excepţia Băncii Naţionale a României şi societăţilor bancare, au
obligaţia să plătească în contul impozitului pe profit pentru trimestrul IV, până la data de
25 ianuarie inclusiv a anului următor, o sumă egală cu impozitul calculat şi evidenţiat pe
lunile octombrie şi noiembrie, iar pentru luna decembrie adaugă o sumă echivalentă cu
impozitul calculat pentru luna noiembrie. Ulterior, se efectuează regularizarea pe baza
datelor din bilanţul contabil, până la termenul prevăzut pentru depunerea bilanţului
contabil.
În cursul anului fiscal, contribuabilii sunt obligaţi să depună declaraţia de impunere
până la termenul de plata al impozitului inclusiv, urmând ca după definitivarea impozitului
pe profit, pe baza datelor din bilanţul contabil anual, să depună declaraţia de impunere
pentru anul fiscal expirat până la termenul prevăzut pentru depunerea bilanţului contabil.
Dacă organul fiscal apreciază că impozitul pe profit nu a fost corect determinat, îl
recalculează şi îl comunică, în scris, contribuabilului. Contribuabilul este obligat să
plătească impozitul pe profit comunicat de către organul fiscal, prin înştiinţare de plată.
Dacă impozitul pe profit, recalculat, este considerat prea mare, sarcina probării acestui fapt
revine, exclusiv, contribuabilului. De asemenea, organul fiscal determină impozitul pe
profit şi în cazul contribuabililor care fie nu au completat declaraţia de impunere, fie nu au
furnizat informaţiile necesare pentru a determina obligaţia fiscală.
Plata impozitului pe profit se face în lei. În situaţiile în care încasarea veniturilor de
către beneficiarii de venit se face în valută, plata impozitului, a eventualelor majorări de
întârziere şi a amenzilor se efectuează în lei proveniţi din schimbul valutar la cursul în
vigoare la data plăţii.
Pentru neplata la termen a impozitului pe profit, contribuabilul este obligat la plata
majorărilor de întârziere, pentru suma respectivă, pe perioada cuprinsă între termenul de
plată şi data la care obligaţia fiscală este efectuată. De asemenea, majorări, de acest fel,
sunt plătite şi de organul fiscal pentru sumele plătite în plus, ca impozite, de către
contribuabili şi nerestituite în termenul legal.
Constatarea, controlul, urmărirea şi încasarea impozitelor, precum şi a majorărilor
de întârziere aferente se efectuează de organele fiscale din subordinea Direcţiilor generale
ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat. În afară de majorări se pot aplica şi
amenzi contravenţionale, executarea silită, iar în cazuri de abateri grave se aplică pedepse
penale.

4.3.2. Impozitele pe avere

În practica fiscală internaţională, impozitele pe avere se prezintă sub următoarele

forme22:
1. impozite asupra averii propriu-zise;
2. impozite pe circulaţia averii;
22
Legea nr. 500/11 iulie 2002, M.Of. nr. 597 din 13.08.2002 privind finanţele publice, cu modificările şi
completările ulterioare

63
 Finanțe publice

3. impozite pe sporul de avere sau pe creşterea valorii averii.

4.3.2.1. Impozitele asupra averii propriu-zise

Impozitele asupra averii propriu-zise pot fi întâlnite atât ca impozite stabilite asupra
averii, dar plăţile din veniturile obţinute de pe urma averii respective, cât şi ca impozite
instituite pe substanţa averii.
Cele mai frecvent utilizate impozite asupra averii propriu-zise sunt23:
a) impozitele pe proprietăţi imobiliare:
 se întâlnesc cel mai adesea sub forma impozitelor asupra terenurilor şi clădirilor;
 au ca bază de impunere, fie valoarea de înlocuire sau valoarea declarată de proprietar,
fie veniturile capitalizate privind bunurile respective;
 cotele de impunere sunt în general scăzute.
b) impozitul asupra activului net:
 are ca obiect întreaga avere mobilă şi imobilă pe care o deţine un contribuabil;
 se aplică diferit, astfel:
 în unele ţări (de exemplu Suedia, Austria, Germania etc.) la plata
acestui impozit sunt supuse atât persoanele fizice, cât şi cele juridice;
 în alte ţări (Danemarca, Olanda) acest impozit este plătit numai de
persoanele fizice;
 exista anumite ţări (de exemplu Canada) unde impozitul este plătit
numai de societăţile de capital.
 pentru calcularea lui se folosesc fie cotele progresive (în Suedia, Danemarca, Elveţia
etc.), fie cotele proporţionale (în Germania, Austria, Olanda etc.).

4.3.2.2. Impozitele pe circulaţia averii

Impozitele pe circulaţia averii se instituie în legătură cu trecerea dreptului de

proprietate asupra unor bunuri mobile şi imobile de la o persoană la alta.
În această categorie se includ24:
 impozitul pe succesiuni;
 impozitul pe donaţii;
 impozitul pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobile;
 impozitul pe hârtiile de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.);
 impozitul pe circulaţia capitalurilor şi a efectelor comerciale s.a.
Dintre impozitele pe circulaţia averii, cel mai des întâlnite sunt:
a) impozitul pe succesiuni:
 obiectul impunerii îl constituie averea primită drept moştenire de o persoană fizică;
 se stabileşte, fie global pentru întreaga avere lăsată moştenire (ca de exemplu în SUA,
Australia, Marea Britanie etc.), fie separat pentru partea de avere ce revine fiecărui
moştenitor (ca de exemplu Germania, Belgia, Franţa, Suedia etc.);
 se calculează pe baza unor cote progresive, iar nivelul acestora se diferenţiază atât în
funcţie de valoarea averii care face obiectul succesiunii cât şi în funcţie de gradul de
rudenie dintre decujus (persoana decedată) şi moştenitorul acesteia (la aceeaşi valoare a
averii lăsate moştenire, impozitul este cu atât mai mare, cu cât succesorul este ruda mai
îndepărtată cu persoana decedată);
 vizează numai circulaţia bunurilor între persoanele fizice.
b) impozitul pe donaţii:
23
Boulescu Mircea, Administrarea impozitelor şi taxelor, Ed. Economică, Bucureşti, 2003
24
Moşteanu T. şi colectiv, Finanţe publice, Ed. Universitară, Bucureşti, 2005

64
 Finanțe publice

 a fost introdus pentru a preveni ocolirea plăţii impozitului pe succesiuni, când are loc
efectuarea de donaţii de avere în timpul vieţii;
 obiectul impozitului îl constituie averea primită drept donaţie de către o persoană;
 cade în sarcina persoanei care primeşte donaţia (care se numeşte donatar) şi se
calculează pe baza unor cote progresive al căror nivel este influenţat de:
 valoarea averii donate;
 gradul de rudenie între donator şi donatar;
 momentul şi scopul donaţiei (uneori).
c) impozitul pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri mobile şi imobile:
 se utilizează frecvent;
 cade în sarcina cumpărătorilor;
 se calculează fie pe baza unor cote proporţionale, fie pe baza unor cote progresive.

4.3.2.3. Impozitele pe sporul de avere sau pe creşterea valorii averii

Impozitele pe sporul de avere sau pe creşterea valorii averii au ca obiect sporul de

valoare pe care l-au înregistrat unele bunuri în cursul unei perioade de timp;
În această categorie se includ:
 impozitul pe plusul de valoare imobiliară;
 impozitul pe sporul de avere dobândit în timp de război
a) impozitul pe plusul de valoare imobiliara:
 a fost introdus pentru impunerea sporului de valoare înregistrat de anumite bunuri
imobiliare (clădiri, terenuri) în perioada de la cumpărare şi până la vânzare, fără ca
proprietarul să fi efectuat o cheltuială în acest scop;
 subiectul impozitului este vânzătorul bunurilor imobiliare, iar obiectul supus impunerii
este diferenţa între preţul de vânzare şi preţul de cumpărare al bunului respectiv.
b) impozitul pe sporul de avere dobândit în timp de război:
 obiectul impozitului îl constituie averea dobândită în timpul sau ca urmare nemijlocită
a războiului;
 deşi se calcula în cote progresive, el n-a avut un randament ridicat, deoarece existau
multiple modalităţi de sustragere de la impunere şi se plătea în moneda depreciată de
inflaţie.
În ceea ce priveşte impozitele pe avere în România, ele se întâlnesc atât sub forma
unor impozite pe averea propriu-zisă, cât şi a impozitelor pe circulaţia averii.
Dintre impozitele pe averea propriu-zisă mai importante sunt impozitele pe clădiri
şi terenuri.
Impozitul pe clădiri se plăteşte atât de persoanele fizice, cât şi juridice deţinătoare
de clădiri. De la plata acestui impozit se acorda anumite înlesniri. Astfel, sunt scutite de
plata impozitului:
 clădirile care sunt considerate monumente istorice, de arhitectura şi arheologie;
 muzeele şi casele memoriale (excepţie fac spaţiile acestora care sunt folosite în alte
scopuri);
 clădirile care prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult şi aparţinând cultelor
recunoscute de lege;
 clădirile invalizilor şi veteranilor de război.
Pentru persoanele fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei
anumite cote procentuale (0,2% în mediul urban şi 0,1% în mediul rural) asupra valorii
clădirilor.

65
 Finanțe publice

Pentru persoanele juridice, impozitul se calculează prin aplicarea unei anumite

cote (stabilită de consiliul local şi cuprinsa între 0,5% şi 1%) asupra valorii de inventar a
clădirilor, actualizate conform prevederilor legale.
Valoarea clădirilor aflate în proprietatea persoanelor fizice se stabileşte pe baza
criteriilor şi a valorilor impozabile prevăzute de lege.
Conform legii, valoarea impozabilă pe m2 este diferenţiată în funcţie de felul şi
destinaţia clădirilor, precum şi în funcţie de dotările acestora (cu sau fără instalaţii de apă,
canalizare, electrică, încălzire).
Impozitul pe teren se percepe de la persoanele fizice care deţin în proprietate
anumite suprafeţe de tern. Se stabileşte în sumă fixă pe m2 de tern, însă nivelul sau este
diferenţiat pe categorii de localităţi (municipii, oraşe şi comune), iar în cadrul acestora pe
zone.

4.4. Dubla impunere juridică internaţională25

În condiţiile economiei contemporane, circulaţia liberă a capitalurilor este o

realitate, iar numeroase persoane fizice şi juridice desfăşoară activităţi diverse, din care
obţin venituri sau deţin averii în mai multe ţări.
Datorită acestei realităţi, a devenit o necesitate, pentru amplificarea cooperării
economice şi financiare internaţionale, stabilirea autorităţii publice competente sa
procedeze la impunerea veniturilor realizate şi a averilor deţinute de persoane fizice şi
juridice în alte ţări, decât cea căreia îi aparţin, astfel încât să se evite dubla impunere
fiscală.
Dubla impunere fiscală internaţională reprezintă supunerea la impozit a
aceleiaşi materii impozabile şi pentru aceeaşi perioada de timp de către două
autorităţi fiscale din ţări diferite. Ea se manifestă sub două forme, şi anume:
 ca dublă impunere economică, respectiv supunerea, în cadrul unei ţări, a aceluiaşi venit
sau a aceleiaşi averi, la mai multe impozite;
 ca dublă impunere juridică, respectiv impunerea aceleiaşi materii impozabile, de două
ori, în ţări diferite.
Dubla impunere fiscală internaţională poate apărea numai în cazul
impozitelor directe, respectiv al impozitelor pe venit şi al celor pe avere deoarece pentru
mărfurile şi serviciile cumpărate de cetăţenii unei ţări din alta ţara ei nu mai plătesc în ţara
lor impozite indirecte similare cu cele incluse în preţul de cumpărare al mărfurilor sau
serviciilor respective.
Apariţia dublei impuneri se datorează modului în care sunt aplicate criterii care stau
la baza impunerii veniturilor sau averii. În practica fiscală internaţională criteriile care stau
la baza impunerii veniturilor sau averii sunt:
 criteriul rezidentei (sau al domiciliului fiscal), potrivit căruia impunerea veniturilor
sau averii se realizează de autoritatea fiscală din ţara căreia aparţine rezidentul,
indiferent dacă veniturile sau averea, care fac obiectul impunerii, sunt obţinute sau se
află pe teritoriul acelei ţări sau în afara acesteia;
 criteriul naţionalităţii, potrivit căruia o ţară impune rezidenţii săi, care realizează
venituri sau posedă avere din (în) ţara respectivă, indiferent dacă aceştia locuiesc sau
nu în ţara lor;
 criteriul originii veniturilor (teritorialităţii), potrivit căruia impunerea se efectuează
de către organele fiscale din ţara pe al cărei teritoriu s-au realizat veniturile sau se afla
averea, indiferent de rezidenţa sau naţionalitatea beneficiarilor de venituri.

25
Moşteanu Roxana, Dubla impunere internaţională, EDP, Bucureşti, 2003

66
 Finanțe publice

Modul în care sunt aplicate criteriile prezentate anterior, poate conduce la apariţia
dublei impuneri. De exemplu, dacă în ţara A impunerea se bazează pe criteriul rezidentei,
iar în ţara B pe criteriul originii veniturilor, atunci o persoană din prima ţară dacă
realizează venituri în ţara a doua va trebui să plătească impozite pe veniturile sale atât în
ţara de rezidenţă, cât şi în ţara de origine a veniturilor.
Efectele negative pe care dubla impunere le are asupra dezvoltării relaţiilor
economice şi financiare dintre diferite ţări au determinat găsirea unor soluţii pentru
înlăturarea ei.
Dubla impunere poate fi evitată, fie pe baza unor măsuri legislative unilaterale, fie
prin încheierea unor acorduri bilaterale sau multilaterale între diferite ţări.
Evitarea dublei impuneri prin măsuri legislative unilaterale este mai dificil de
realizat, deoarece fiecare ţară este interesată să realizeze venituri fiscale cât mai mari.
Soluţia optimă pentru evitarea dublei impuneri o reprezintă încheierea unor
convenţii bilaterale sau multilaterale între ţări, având la bază modelele date publicităţii în
anii 1963, 1977 şi 1994 de către Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică
(O.C.D.E.) şi convenţia-model O.N.U. din 1981.26
Pentru evitarea propriu-zisă a dublei impuneri, în practica fiscală internaţională se
aplică mai multe metode sau procedee tehnice, cum sunt:
 metoda scutirii (exonerării) totale;
 metoda scutirii (exonerării) progresive;
 metoda „creditării" (imputării) obişnuite;
 metoda „creditării" integrale.

26
Marian Alexandru, Convenţiile fiscale încheiate de România, Ed, Economică, Bucureşti, 2003

67
 Finanțe publice

Capitolul 5. Impozitele indirecte

5.1. Caracterizare generală

În scopul procurării resurselor financiare necesare acoperirii cheltuielilor publice s-

au instituit şi impozitele indirecte, alături de cele directe.27
Impozitele indirecte, cu toate inconvenientele concepţionale, au fost introduse în
statele contemporane, inclusiv în România, începând cu deceniul al treilea al secolului XX.
Dintre datele şi aspectele ulterioare de evoluţie modernă a impozitelor indirecte, un
moment important l-a constituit introducerea în 1948, în Franţa, a „plaţilor fracţionate",
respectiv a taxei pe valoarea adăugată. Potrivit acestui procedeu, fiecare producător plătea
impozitul asupra vânzării sau livrării mărfurilor sale diminuat cu impozitul pe care l-a
suportat prin preţul bunurilor cumpărate în scopul producţiei mărfurilor sale.
Datorită efectelor pozitive obţinute prin introducerea TVA-ului în Franţa, conceptul
şi procedeul acestei taxe au fost adoptate, în 1960, de către Comunitatea Economică
Europeană şi au fost aplicate în statele membre ale acestei comunităţi.
Impozitele indirecte prezintă următoarele trăsături caracteristice28:
1. se percep la vânzarea mărfurilor şi serviciilor prin adăugarea unor cote de
impunere la preţurile şi tarifele acestora;
2. se încasează de la toate persoanele care cumpăra mărfurile şi serviciile, supuse
impunerii indirecte, indiferent de veniturile, averea sau situaţia personală a
acestora;
3. se stabilesc în cote proporţionale asupra preţului mărfurilor supuse vânzării şi
serviciilor sau în sumă fixă pe unitatea de măsură a acestora;
4. au un pronunţat caracter regresiv, datorită discrepanţei dintre mărimea
veniturilor diferitelor categorii sociale;
5. au un caracter inechitabil, deoarece nu prevăd venit minim neimpozabil, nu
cuprind anumite facilităţi în cazul celor care au copii sau persoane în întreţinere
şi, totodată, avantajează persoanele cu venituri mari;
6. se virează la bugetul public de către producători, comercianţi, însă sunt
suportate de către consumatori, fiind incluse în preţurile mărfurilor sau tarifele
serviciilor; în acest sens există o neconcordanţă între plătitorul acestora la buget
şi suportatorul lor real;
7. utilizarea lor, ca şi în cazul impozitelor directe, conduce la scăderea nivelului de
trai al populaţiei, deoarece, prin reducerea veniturilor reale, se diminuează
puterea de cumpărare a populaţiei;
8. mărimea acestora este necunoscută de consumatori, fiind „camuflată" în preţuri
sau tarife;
9. manifestă o sensibilitate sporită faţă de conjunctura economică (de pildă, când o
economie are o evoluţie ascendentă, impozitele indirecte pot avea un randament
fiscal ridicat şi invers în situaţia de recesiune economică);
10. perceperea lor este comodă şi reclamă un cost relativ redus.
Aportul impozitelor la formarea veniturilor fiscale ale statului diferă, de regulă, în
funcţie de nivelul de dezvoltare economică astfel:
 în ţările dezvoltate, aportul impozitelor indirecte este mai mic decât cel al impozitelor
directe, iar ponderea impozitelor indirecte în totalul încasărilor fiscale cunoaşte
diferenţieri de la o ţară la alta;
27
Ionescu Luminiţa, Controlul şi implicaţiile economice, financiare si fiscale ale impozitelor indirecte, Ed.
Economică, Bucureşti, 2001
28
Ionescu Luminiţa, op. cit.

68
 Finanțe publice

 în ţările în curs de dezvoltare, de regulă, ponderea impozitelor indirecte o devansează

pe cea a impozitelor directe, datorită nivelului mediu scăzut al veniturilor şi averii
realizate şi deţinute de majoritatea populaţiei acestor ţări.
Impozitele indirecte se manifestă sub următoarele forme:
1. taxe de consumaţie;
2. monopoluri fiscale;
3. taxe vamale;
4. alte taxe.

5.2. Taxele de consumaţie

Taxele de consumaţie reprezintă, în cazul ţărilor dezvoltate, cel mai important

impozit indirect, iar în ţările în curs de dezvoltare deţin o pondere însemnată în totalul
încasărilor provenite din impozitele indirecte.
Dar ce sunt taxele de consumaţie?
Taxele de consumaţie sunt impozite indirecte care se include în preţul de
vânzare al mărfurilor fabricate şi realizate în interiorul ţării care percepe impozitul.
Se percep taxe de consumaţie, de regulă, asupra mărfurilor de larg consum, care pot
diferi ca structură de la ţară la alta. Printre aceste mărfuri se regăsesc; zahărul, orezul,
uleiul, sarea, vinul, berea, ceaiul, cafeaua, carburanţi etc.
Taxele de consumaţie pot fi:29
 taxe generale pe vânzări, când se percep la vânzarea tuturor mărfurilor, indiferent
dacă acestea sunt bunuri de consum sau mijloace de producţie;
 taxe speciale de consumaţie, care se aplică numai asupra unor categorii de mărfuri sau
servicii.

5.2.1. Taxele generale pe vânzări

Taxele generale pe vânzări apar sub forma impozitului pe cifra de afaceri. Acesta
a fost introdus după primul război mondial, fiind aşezat asupra cifrei de afaceri (valorii
desfacerilor) a unităţilor industriale, comerciale şi prestatoare de servicii.
În funcţie de unitatea economică la care se încasează (unitatea producătoare,
unitatea comerţului cu ridicata sau cu amănuntul), impozitul pe cifra de afaceri apare sub
forma de:
 impozit cumulativ;
 impozit pe cifra de afaceri.
Impozitul cumulativ s-a utilizat o anumită perioadă în Olanda, Germania etc. şi s-a
aplicat mărfurilor la toate verigile pe la care au trecut din momentul ieşirii lor din producţie
şi până ajungeau la consumator. Practic, în cazul acestui impozit, cu cât o marfă trecea prin
mai multe verigi, cu atât se plătea statului un impozit mai mare.
Impozitul pe cifra de afaceri unic (sau impozitul unic) se încasează o singură dată
(indiferent de numărul verigilor prin care trece o marfă până ajunge la consumator) fie în
momentul vânzării mărfii către producător (şi se numeşte taxă de producţie), fie în stadiul
comerţului cu ridicata sau cu amănuntul (şi se numeşte impozit pe circulaţie sau impozit pe
vânzare).
În funcţie de baza de calcul, impozitul pe cifra de afaceri apare sub formă de:
 impozit pe cifra de afaceri brută;

29
Moşteanu T., Buget şi trezorerie publică, E.D:P. Bucureşti, 1997

69
 Finanțe publice

 impozit pe cifra de afaceri netă.

Impozitul pe cifra de afaceri brută se determină prin aplicarea cotei de impunere
asupra întregii valori a mărfurilor vândute, care include şi impozitul plătit la verigile
precedente.
Deşi are un randament fiscal ridicat, acest impozit prezintă şi unele neajunsuri, cum
sunt:
 utilizarea lui conduce la o stratificare de impozit, la o aplicare cumulată a acestuia,
adică la perceperea de impozit la impozit;
 are ca efect concentrarea producţiei, unităţile economice integrate evitând plata
impozitului la verigile intermediare;
 este lipsit de transparenţă, adică nu se cunoaşte precis cât s-a plătit la buget de la
producător la consumatorul final, pentru a se solicita restituirea sumelor aferente
exporturilor.
Impozitul pe cifra de afaceri netă, se aplică numai asupra diferenţei dintre preţul de
vânzare şi preţul de cumpărare, adică numai asupra valorii adăugate de către fiecare
participant la procesul de producţie şi circulaţie al mărfii respective. Acest impozit este
cunoscut şi sub denumirea de taxă pe valoarea adăugată (T.V.A.).
Spre deosebire de impozitul pe cifra de afaceri brută, acest impozit prezintă
următoarele avantaje principale:
 prin modul de aşezare şi percepere a acestuia se ajunge ca sumă datorată statului să fie
aceeaşi, indiferent de numărul verigilor prin care trece o marfă;
 permite calcularea, cu uşurinţă, a compensaţiei de export.
Principalele caracteristici ale acestui impozit sunt:
a. are un caracter universal, deoarece se aplică tuturor mărfurilor şi serviciilor din
economie;
b. este un impozit neutru unic, dar cu plata fracţionată, deoarece se calculează pe
fiecare verigă care intervine în realizarea şi valorificarea mărfii sau serviciului;
c. asigură o bună transparenţă, deoarece fiecare plătitor cunoaşte exact care este
mărimea impozitului şi obligaţiei de plată ce-i revine;
d. asigură o eficacitate bună, deoarece este percepută la fiecare tranzacţie cu
produse şi servicii;
e. asigură neutralitatea, deoarece fiind o taxă unică, mărimea sa rămâne
independenţa de lungimea circuitului economic parcurs de un produs sau
serviciu.
Acest impozit se percepe, în prezent, în peste 70 de ţări ale lumii. Numărul şi
nivelul cotelor taxei pe valoarea adăugată diferă de la o ţară la alta, iar în aceeaşi ţară poate
diferi de la o perioadă la alta. Astfel, în Italia, Belgia şi Luxemburg se utilizează patru cote
(cota zero, cota redusă, cota standard şi cota majorată), în Grecia, Irlanda, Portugalia şi
Spania se utilizează două cote (cota redusă şi cota standard), iar în Danemarca se aplică o
singură cotă.
În Uniunea Europeană, prin Directiva nr. 77/388/CEE din 17.05.1977,
s-a fixat nivelul minim al cotei reduse (5%) şi al celei standard (15%), fără sa se
stabilească şi un plafon al acestor cote.
În România, cel mai important impozit indirect, care s-a perceput până la 1 iulie
1993 şi care era o formă a impozitului pe cifra de afaceri brută, multifazic, a fost impozitul
pe circulaţia mărfurilor (I.C.M.). De exemplu, aportul acestui impozit la formarea
veniturilor înscrise în bugetul de stat, pe anul 1991, a fost de aproximativ 43%. I.C.M.-ul
prezenta anumite dezavantaje, cum ar fi:
 în scopul determinării sale se utilizau un număr relativ mare de cote procentuale, al
căror nivel era diferenţiat pe grupe de produse sau produse;

70
 Finanțe publice

 toţi agenţii economici (persoane juridice şi persoane fizice), autorizaţi să producă, să

livreze sau să comercializeze produse, să execute lucrări sau să presteze servicii
(inclusiv pentru export) erau obligate să-l plătească statului (erau exonerate de la plata
acestui impozit energia electrică şi termică, produsele agricole, produsele industriei
extractive, cu excepţia ţiţeiului, gazelor naturale, şi sării s.a.).
La 1 iulie 1993, datorită neajunsurilor prezentate, I.C.M.-ul a fost înlocuit cu taxa
pe valoarea adăugată (T.V.A.). Ca şi I.C.M.-ul, T.V.A. se percepe de la fiecare agent
economic care intervine pe traseul până la consumatorul final, dar nu are caracter
cumulativ, ci se stabileşte numai pentru valoarea adăugată în fiecare stadiu, iar „valoarea
adăugată este echivalentă cu diferenţa dintre vânzările şi cumpărările în cadrul aceluiaşi
stadiu al circuitului economic".
Taxa pe valoarea adăugată se aplică operaţiunilor cu plată, precum şi asupra celor
asimilate acestora, efectuate de o manieră independentă de către persoanele fizice şi
juridice, în mod obişnuit sau ocazional, cum sunt:
 livrările de bunuri mobile, executările de lucrări şi prestările de servicii efectuate în
cadrul exercitării activităţii profesionale;
 transferul proprietăţii bunurilor imobiliare între agenţii economici, între aceştia şi
instituţii sau persoane fizice;
 importul de bunuri şi servicii.
Livrările de bunuri mobile corporale sunt considerate a fi:
 operaţiunile de vânzare obişnuite;
 schimbul reciproc de bunuri (barterul) – care este interpretat ca fiind constituit din două
livrări separate, ce se impozitează distinct.
Operaţiunile asimilate livrărilor şi prestărilor de servicii sunt cele care vizează:
 vânzarea cu plata în rate sau închirierea bunurilor pe baza unui contract cu clauza
transferării proprietăţii asupra acestora după plata ultimei rate sau la o anumită dată;
 preluarea de către agenţii economici a unor bunuri în vederea folosirii sub orice formă,
în scop personal sau pentru a fi puse la dispoziţia altor persoane fizice sau juridice în
mod gratuit.
În categoria bunurilor imobiliare, în sensul T.V.A., se includ:
 toate construcţiile imobiliare prin natura lor, cum sunt: locuinţele, vilele, construcţiile
industriale, comerciale, agricole sau cele destinate exercitării altor activităţi;
 terenurile;
 bunurile mobile care nu pot fi detaşate fără a fi deteriorate sau fără a antrena
deteriorarea imobilelor înseşi (instalaţii de forta, cazane montate în subsoluri tehnice,
conducte etc.).
Fiecare operaţie de transfer al dreptului de proprietate a unui bun imobil se
impozitează distinct chiar şi atunci când transferul respectiv se realizează prin intermediul
mai multor tranzacţii, iar bunul respectiv este transferat direct către beneficiarul final.
Prestările de servicii impozabile sunt realizate pe baza de contract în scopul
obţinerii de profit. În sensul T.V.A., prin prestare de servicii impozabile se înţelege orice
activitate desfăşurată de o persoană fizică sau juridică şi care nu reprezintă transfer al
dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile sau imobile. În categoria prestărilor de
servicii impozabile se include, printre altele:
 lucrările de construcţii-montaj;
 transportul de persoane şi mărfuri;
 serviciile de poştă şi telecomunicaţii;
 închirierea de bunuri mobile sau imobile;
 operaţiunile de comision şi intermediere;
 reparaţiile de orice natură;

71
 Finanțe publice

 cesiunea unor bunuri mobile necorporale, cum sunt: drepturile de autor, de brevete şi
licenţe, titlurile de participare, mărcile de fabrică şi de comerţ;
 operaţiunile de consulting, publicitate, expertizare s.a.
Importurile de bunuri şi servicii impozabile sunt cele pentru care se datorează şi
taxele vamale, potrivit Regulamentului vamal de import al României, indiferent dacă
bunurile sau serviciile au fost introduse în ţara pentru producţie, investiţii, comercializare
sau uz personal. De asemenea, în această categorie se includ şi materiile prime, materialele
şi subansamblele scutite de taxe vamale, dar folosite în continuare pentru obţinerea de
produse destinate schimbului sau consumului propriu al agenţilor economici.
Faptul generator şi exigibilitatea T.V.A. constituie două elemente foarte importante
ale T.V.A., în funcţie de care se determină momentul în care ia naştere, pe de o parte,
obligaţia agentului economic de a plăţi taxa, iar pe de altă parte, dreptul organului fiscal de
a pretinde, la o anumită dată, plata taxei datorate bugetului de stat.
De regulă, atât faptul generator cât şi exigibilitatea apar în acelaşi moment,
respectiv la livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor. Obligaţia de plată a T.V.A. apare,
de regulă, o dată cu efectuarea operaţiunii reprezentând faptul generator. De la această
regulă, există anumite excepţii, când obligaţia plăţii T.V.A. se naşte la alt moment decât
cel al executării operaţiunii. Aceste excepţii legale sunt:
 în cazul importurilor obligaţia ia naştere în momentul înregistrării declaraţiei vamale,
sau la data recepţiei, de către beneficiari, pentru serviciile din import;
 în cazul operaţiunilor efectuate prin intermediari sau consignaţii, obligaţia de plată ia
naştere la data vânzării bunurilor către beneficiari;
 în cazul preluării unor bunuri achiziţionate sau fabricate de agentul economic în scopul
utilizării, sub orice formă, sau pentru a fi puse la dispoziţia altor persoane fizice sau
juridice în mod gratuit, obligaţia de plată ia naştere la data remiterii documentelor care
consemnează operaţiunea;
 în cazul prestării de către agenţii economici a unor servicii cu titlu gratuit pentru alte
persoane fizice sau juridice, obligaţia de plată ia naştere la data documentelor prin care
se confirma prestările respective;
 în cazul mărfurilor vândute prin maşini automate, obligaţia de plată ia naştere la data
colectării monedelor din maşină.
Exigibilitatea reprezintă dreptul organului fiscal de a pretinde plătitorului, la o
anumită data, plata T.V.A.
„De jure", exigibilitatea se manifestă, din punct de vedere temporal, din momentul
realizării faptului generator. Ea are o importanţă practică deoarece pe baza ei se stabileşte
data plăţii taxei rezultate din decontul prezentat organului fiscal cuprinzând operaţiunile
impozabile realizate într-o anumită perioadă.
Conform normelor în vigoare, T.V.A. se datorează, de regulă, lunar pentru toate
livrările de bunuri şi prestările de servicii realizate în decursul unei luni calendaristice. De
la acest principiu sunt şi derogări legale, rezultate din:
 vânzări de bunuri sau prestări de servicii cu plata în rate, cu avansuri sau cu decontări
succesive (pentru aceste operaţiuni, actele normative privind T.V.A. prevăd două
soluţii, şi anume:
 pentru fiecare sumă încasată să se calculeze şi T.V.A., exigibilitatea
acesteia fiind determinată de data încasării fiecărei sume;
 cu autorizarea organului fiscal, la care agentul economic este înregistrat ca
plătitor de T.V.A., exigibilitatea taxei poate lua naştere la data stabilirii
debitului clientului pe bază de factură sau alt document legal aprobat, iar
data nu poate depăşi ultima zi din luna pentru care se întocmeşte decontul).

72
 Finanțe publice

 emiterea unei facturi sau unui document legal aprobat determină exigibilitatea T.V.A.,
chiar dacă bunul sau serviciul nu a fost livrat sau prestat clientului;
 importul de bunuri şi servicii (pentru bunurile importate exigibilitatea T.V.A. ia naştere
la data înregistrării declaraţiei vamale, iar pentru serviciile din import la data recepţiei
de către beneficiari);
 preluarea de către agentul economic a unor bunuri în scopul utilizării, sub orice formă,
în interes personal sau pentru a fi puse la dispoziţia altor persoane fizice sau juridice în
mod gratuit.
Exigibilitatea nu trebuie confundată cu termenul de plată care e data de 25 a lunii
următoare întocmirii decontului lunar. Cele două noţiuni, exigibilitate şi termenul de plată,
au importanţă diferită în cadrul aplicării unor prevederi legale ce fac trimitere la acestea.
Baza de impozitare este reprezentată de contravaloarea bunurilor livrate sau a
serviciilor prestate (evidenţiată în factura fiscală sau în alte documente înlocuitoare ale
acesteia), exclusiv T.V.A.
Baza de impozitare este determinată de:
 preţurile negociate între vânzător şi cumpărător, precum şi alte cheltuieli datorate de
cumpărător pentru livrările de bunuri şi care au fost cuprinse în preţ (aceste preturi
include şi accizele stabilite potrivit normelor legale);
 tarifele negociate pentru prestările de servicii;
 suma rezultată din aplicarea cotei de comision sau suma convenită între parteneri
pentru operaţiunile de intermediere;
 preţurile de piaţă sau, în lipsa acestora, costurile bunurilor executate de agenţii
economici pentru folosinţa proprie ori predate sub diferite forme angajaţilor sau altor
persoane;
 valoarea în vamă, determinată potrivit legii la care se adaugă taxa vamală, alte taxe şi
accize datorate pentru bunurile şi serviciile din import;
 preturile de piaţă sau, în lipsa acestora, costurile aferente serviciilor prestate pentru
folosinţa proprie de un agent economic sau cu titlu gratuit pentru alte persoane fizice
sau juridice;
 preturile vânzărilor efectuate din depozitele vămii sau stabilite prin licitaţie.
În baza de impozitare nu se cuprind:
 remizele şi alte reduceri de preţ acordate de către furnizor direct clientului, inclusiv
cele date după facturarea bunurilor sau serviciilor (acestea pentru a fi excluse din baza
de impozitare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 să fie efective şi în sume exacte în beneficiul clientului;
 să nu constituie, în fapt, remunerarea unui serviciu sau o contrapartidă
pentru o anumită prestaţie;
 să fie evidenţiate în facturi sau în alte documente legale).
 penalizările pentru neîndeplinirea, totală sau parţială, a obligaţiilor contractuale
(excluderea din baza de impozitare se face numai dacă penalităţile sunt percepute peste
preţurile şi tarifele negociate);
 dobânzile percepute pentru plăţile cu întârziere, pentru vânzări cu plata în rate sau la
termene de peste 90 zile;
 sumele achitate de furnizor sau prestator în contul clientului şi care, ulterior, se
decontează în contul acestuia;
 ambalajele care circulă între furnizori de marfă şi clienţi, prin schimb, fără facturare;
 sumele încasate de la bugetul de stat de către agenţii economici înregistraţi la organele
fiscale ca plătitori de T.V.A. şi care sunt destinate finanţării investiţiilor, acoperirii
diferenţelor de preţ şi de tarif, finanţării stocurilor de produse cu destinaţie specială.

73
 Finanțe publice

Referitor la cotele de impozitare30, iniţial s-a utilizat o cota de 18% pentru bunurile
şi serviciile din ţară şi din import şi cota zero pentru exporturi. De la 1 ianuarie 1995, s-au
aplicat următoarele cote: cota normală (standard) de 18%, cota redusă de 9% şi cota zero.
Cota redusă s-a aplicat la majoritatea produselor alimentare, bunurilor destinate apărării
sănătăţii, precum şi la aparatura medicală.
De la 1 ianuarie 1998, urmărindu-se creşterea contribuţiei impozitelor indirecte la
formarea veniturilor bugetului de stat, concomitent cu o anumită reducere a ponderii
impozitelor directe, a avut loc majorarea cotelor aplicate pentru calcularea T.V.A.
Astfel, cota normală (standard) s-a majorat de la 18% la 22%, iar cota redusă s-a
majorat de la 9% la 11%. Totodată, s-a diminuat numărul scutirilor de la plata T.V.A., în
scopul armonizării legislaţiei noastre cu legislaţia ţărilor membre ale Uniunii Europene
referitoare la taxa pe valoarea adăugată. De asemenea, s-a menţinut cota zero, care s-a
aplicat la exportul de bunuri şi prestări de servicii efectuate de agenţii economici cu sediul
în România.
În prezent în România se aplică următoarele cote: cota normală 19%, cota redusă
9% şi cota zero.
Plătitorii de T.V.A. sunt obligaţi să depună, sub semnătura persoanelor autorizate,
la organul fiscal competent, o declaraţie de înregistrare fiscală, în termen de 15 zile de la
data eliberării certificatului de înmatriculare, a autorizaţiei de funcţionare sau a actului de
constituire, după caz.
De asemenea, în caz de încetare a activităţii, plătitorii T.V.A. sunt obligaţi să
solicite organului fiscal competent scoaterea din evidenţă ca plătitor de T.V.A.
În timpul activităţii lor, plătitorii de T.V.A. sunt obligaţi să:
 consemneze livrările de bunuri şi/sau prestările de servicii în facturi fiscale sau în
documentele legale aprobate şi să completeze toate datele prevăzute de acestea;
 solicite, de la furnizori sau prestatori, facturi fiscale sau documente legal aprobate
pentru toate bunurile şi serviciile achiziţionate şi să verifice întocmirea corectă a
acestora;
 ţină evidenţa contabilă potrivit legii, care să le permită sa determine baza de impozitare
şi taxa pe valoarea adăugată facturată pentru livrările şi/sau prestările de servicii
efectuate, precum şi cea deductibilă aferentă intrărilor;
 întocmească şi să depună lunar la organul fiscal, până la data de 25 a lunii următoare,
decontul de T.V.A.;
 furnizeze organelor fiscale toate justificările necesare în vederea stabilirii operaţiunilor
impozabile executate atât la sediul principal, cât şi la subunităţi;
 achite taxa datorată, potrivit decontului întocmit lunar, până la data de 25 a lunii
următoare;
 achite T.V.A. aferentă bunurilor din import definitiv, la organul vamal, conform
regulamentului în vigoare privind plata taxelor vamale;
 achite T.V.A. aferentă operaţiunilor de leasing, corespunzător sumelor şi termenelor de
plată prevăzute în contractele încheiate cu locatorii/finanţatorii din străinătate;
 achite taxa datorată bugetului de stat anterior datei depunerii cererii la organul fiscal
pentru scoaterea din evidenţă ca plătitor pe T.V.A., în caz de încetare a activităţii.
Nu au obligaţia să emită facturi fiscale plătitorii de T.V.A. care desfăşoară
următoarele operaţiuni:
 transport cu taximetre şi transport de persoane pe bază de bilete de călătorie şi
abonamente;
 vânzări de bunuri şi/sau prestări de servicii consemnate în documente specifice
aprobate prin acte normative în vigoare;
30
Boulescu Mircea, Administrarea impozitelor şi taxelor, Ed. Economică, Bucureşti, 2003

74
 Finanțe publice

 vânzări de bunuri şi/sau prestări de servicii pentru populaţie, pe bază de documente fără
nominalizări privind cumpărătorul.
Importatorii sunt obligaţi să întocmească declaraţia vamală de import, direct sau
prin reprezentanţi autorizaţi şi să calculeze valoarea în vamă, taxele vamale, alte taxe şi
accizele datorate de aceştia şi, pe baza acestora, să calculeze T.V.A. datorată bugetului de
stat.
Organele fiscale au obligaţia să efectueze verificări şi investigaţii la plătitorii
T.V.A., iar în situaţia în care rezultă erori sau abateri de la normele legale, să stabilească
cuantumul T.V.A. deductibile şi facturate şi să urmărească încasarea diferenţei de plată sau
restituirea sumelor încasate în plus, după caz.
Diferenţele în minus, constatate la verificarea T.V.A., se plătesc în termen de 15
zile de la data încheierii actului de control împreună cu majorările de întârziere aferente,
iar cele în plus se restituie în acelaşi termen, sau se compensează cu plăţile ulterioare.
Dacă se constată întârzieri repetate sau intenţionate în plata T.V.A., Ministerul
Finanţelor, la propunerea organelor de specialitate ale sale, poate dispune suspendarea unui
agent economic până la efectuarea plăţii.
Toate actele emise de organele de specialitate ale Ministerului Finanţelor pentru
constatarea obligaţiilor de plată privind T.V.A. sunt titluri executorii, iar băncile sunt
obligate să le pună în aplicare, fără acceptul plătitorului.
Dacă legea penală nu le consideră infracţiuni, următoarele fapte constituie
contravenţii:
 nedepunerea, în termen, la organele fiscale a declaraţiei de înregistrare sau scoatere din
evidenţă ca plătitor de T.V.A. şi a decontului privind suma impozabilă şi taxa exigibilă;
 refuzul de a furniza organelor fiscale toate informaţiile necesare stabilirii operaţiunilor
impozabile;
 ţinerea eronată sau necorespunzătoare a evidenţei tehnico-operative sau contabile
privind operaţiunile impozabile şi calculul T.V.A. datorată bugetului de stat;
 neaplicarea, de către organele bancare, a titlurilor executorii privind plata T.V.A.
Pentru aceste fapte se aplică amenzi contravenţionale prevăzute de normativele în
vigoare.
Dacă se constată ţinerea eronată a evidenţei cu scopul intenţionat de a reduce
T.V.A. datorată bugetului de stat sau de a obţine o restituire necuvenită, unităţile plătitoare
varsă la buget taxa sustrasă, la care se adaugă o amendă egală cu valoarea acesteia, precum
şi majorările de întârziere.
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea amenzilor se efectuează de către organele
teritoriale ale Ministerului Finanţelor.
Contestaţiile privind stabilirea T.V.A., a majorărilor de întârziere şi a amenzilor se
depun în termen de 30 de zile de la data înştiinţării agenţilor economici, la Direcţia
Generală a Finanţelor Publice şi a Controlului Financiar de Stat judeţene sau a
municipiului Bucureşti. În cel mult 30 de zile de la înregistrare aceste contestaţii trebuie
rezolvate. Contestaţiile cu privire la stabilirea T.V.A. sunt supuse unei taxe de timbru de
2% din suma contestaţiilor.
Depunerea contestaţiei nu suspendă obligaţia plătitorilor cu privire la virarea
sumelor datorate la bugetul de stat. Dacă între timp, contestaţia se rezolvă în favoarea
plătitorului, suma plătită în plus se restituie sau se compensează ulterior.

75
 Finanțe publice

5.2.2. Taxele speciale de consumaţie

Taxele speciale de consumaţie sau accizele, foarte răspândite în ţările cu economie

de piaţă, sunt incluse în preţul de vânzare a mărfurilor importate sau produse şi vândute în
interiorul ţării şi apreciate ca nu sunt de strictă necesitate în consumul populaţiei.
Unii economişti consideră că accizele sunt impozite indirecte pe lux şi vicii.
Spre deosebire de T.V.A., care se percepe la vânzarea tuturor mărfurilor, accizele
sunt taxe de consumaţie care se percep asupra produselor ce se consumă în cantităţi
mari şi care nu pot fi înlocuite, de cumpărători, cu altele.
Prin urmare, accizele au un randament fiscal ridicat şi se instituie asupra unor
produse de larg consum, cum sunt: alcoolul etilic alimentar, berea, ţuica şi rachiurile
naturale, vinurile şi orice alte produse destinate industriei alimentare şi consumului care
conţin alcoole etilic alimentar, cafeaua, produsele din tutun, unele confecţii din blănuri
naturale cu excepţia celor din iepure, oaie şi capră, articole de cristal, mobilierul sculptat,
articolele de parfumerie şi toaletă, cărţile de joc, bijuteriile din metale preţioase (exclusiv
verighetele de aur), produsele petroliere, gazul metan sau gazul de sondă, benzină,
motorină s.a.
Accizele31 se datorează bugetului de stat într-o singură fază a circuitului
economic, respectiv de către producători sau achizitori. Ele se calculează fie în sumă
fixă pe unitatea de măsură, fie pe baza unor cote procentuale proporţionale aplicate asupra
preţului de vânzare. Nivelul cotelor utilizate pentru determinarea accizelor diferă de la o
ţară la alta şi de la un produs la altul.
După decembrie 1989, în România, regimul accizelor a fost stabilit prin Legea nr.
42/1993, când accizele se calculau, în principal, în baza sistemului ad-valorem prin
aplicarea unor cote procentuale asupra bazei de impozitare. La ţigarete, acciza se calculă în
sumă fixă pe unitatea de măsura.
Datorită unor aspecte negative apărute ca urmare a utilizării sistemului ad-valorem
(fenomene de evaziune fiscală prin subevaluarea bazei de impozitare a băuturilor alcoolice,
comercializarea ilicită a băuturilor alcoolice, concurenţa neloială între producătorii de
alcool s.a.) prin ordonanţa Guvernului nr. 82/1997 s-a trecut la calcularea accizelor pe baza
unei sume fixe stabilite pe unitatea de măsură şi exprimată în ECU. Acest sistem a intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1998 şi viza produse şi grupe de produse ca: alcool, băuturi alcoolice,
ţigarete, cafea şi produse petroliere.
Deşi a reprezentat un pas important în direcţia armonizării legislaţiei fiscale
româneşti cu cea din Uniunea Europeană, sistemul de accize stabilite în ECU pe unitatea
de măsură a creat anumite dificultăţi în aplicarea lui. De asemenea, acest sistem nu a putut
contracara extinderea evaziunii fiscale frauduloase astfel ca s-a înregistrat o scădere
considerabilă a veniturilor bugetare provenite din accize.
Drept urmare, de la 1 ianuarie 1999, s-a trecut la:
 stabilirea de accize în lei/U.M. pentru alcool, băuturi alcoolice, vinuri şi produse pe
bază de vin, bere, produse din tutun şi cafea;
 actualizarea trimestrială, prin ordin al ministrului finanţelor, a nivelului accizelor
stabilite în lei, în funcţie de evoluţia ratei inflaţiei şi a cursului de schimb valutar pentru
alcool, băuturi alcoolice, produse din tutun şi cafea.
De asemenea, conform Ordonanţei Guvernului nr. 50/1998, pentru a se diminua
evaziunea fiscală şi a uşura activitatea de control a organelor fiscale, privind determinarea
corectă a cuantumului accizelor datorate bugetului de stat, în cazul alcoolului etilic
alimentar, al băuturilor alcoolice şi al oricăror altor produse destinate industriei alimentare
sau consumului, care conţin alcool etilic alimentar, accizele se calculează şi se datorează o
31
Văcărel Iulian şi colectivul, Finanţe Publice, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A. Bucureşti, 2006

76
 Finanțe publice

singură dată de către agentul economic producător sau importator. Accizele se plătesc
până la 25 ale lunii următoare, pe baza decontului lunar de impunere depus la organul
financiar până la aceeaşi dată, prin virament sau în numerar, după caz, în contul bugetului
de stat deschis la unităţile teritoriale ale Trezoreriei Publice.
În funcţie de volumul accizelor, al impozitului la ţiţei şi gaze naturale şi de alte
situaţii specifice ale plătitorilor Ministerul Finanţelor poate stabili şi alte termene de plată,
poate aproba eşalonarea, amânarea plăţii accizelor, precum şi eşalonarea, amânarea,
reducerea sau scutirea de plată a majorărilor de întârziere.
În cazul nerespectării termenelor de plată a accizelor se aplică sancţiuni. Astfel,
neplata la termen a accizelor sau a impozitului la ţiţeiul şi gazele naturale din producţia
internă, se sancţionează prin aplicarea unei majorări pentru fiecare zi întârziere din ziua
următoare expirării termenului de plată până în ziua plăţii inclusiv.
De asemenea, dacă prin controlul efectuat, de către organele de specialitate ale
Ministerului Finanţelor, se constată diferenţe în minus, acestea trebuie plătite în termen de
şapte zile de la data încheierii actului de control, împreună cu majorările de întârziere
aferente.
Dacă se constată diferenţe în plus, acestea se compensează cu plăţile ulterioare sau
se restituie la cererea plătitorilor în acelaşi termen.
Toate documentele emise de organele de control ale Ministerului Finanţelor
constituie titluri executorii, iar unităţile bancare sunt obligate să le pună în aplicare fără
acceptul plătitorilor.
Următoarele fapte se consideră contravenţii, dacă, potrivit legii, nu constituie
infracţiuni:
 refuzul de a pune la dispoziţia organelor de control evidenţa privind calcularea
accizelor datorate bugetului de stat;
 nerespectarea obligaţiei de a ţine evidenţele privind calculul şi plata accizelor datorate
bugetului de stat;
 nedepunerea la termen a decontului de impunere privind accizele;
 neaplicarea, de către unităţile bancare, a titlurilor executorii emise de organele fiscale.

Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se efectuează de către organele

fiscale, iar atât constatarea cât şi sancţionarea contravenţiilor se prescriu în termen de trei
ani.
Stabilirea accizelor ca şi executarea silită a acestora se prescriu după cinci ani.
Plătitorii au dreptul să conteste stabilirea accizelor şi majorările de întârziere în
termen de 30 de zile de la data la care au fost înştiinţaţi.
Contestaţiile se depun la Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi a Controlului
Financiar de Stat din judeţe şi municipiul Bucureşti, care sunt obligate să le rezolve în
termen de 30 de zile, emiţând în acest scop decizii motivate.
Împotriva acestor decizii plătitorii pot depune contestaţii la Ministerul Finanţelor în
termen de 40 zile, iar soluţionarea lor trebuie să se finalizeze în cel mult 60 de zile de la
înregistrare.
Soluţiile date de Ministerul Finanţelor sunt definitive, iar depunerea contestaţiilor
nu suspendă obligaţiile plătitorului cu privire la virarea sumelor datorate bugetului de
stat.32

32
Legea nr. 500/11 iulie 2002, M.Of. nr. 597 din 13.08.2002 privind finanţele publice, cu modificările şi
completările ulterioare

77
 Finanțe publice

5.3. Monopolurile fiscale

Monopolul reprezintă dreptul ce şi-l rezervă statul de a produce sau/şi de a vinde

anumite bunuri de consum.
Monopolul fiscal nu este un impozit special, ci o modalitate de percepere a
impozitului indirect şi este egal cu diferenţa dintre preţul de vânzare stabilit de către stat şi
costul de producţie inclusiv profitul întreprinzătorului.
Relaţia de calcul a acestui impozit este:

I = PV – (CP + P) (1)

unde: I – impozitul
PV – preţul de vânzare stabilit de către stat
CP – costul de producţie
P – profitul întreprinzătorului
Monopoluri fiscale au fost instituite, de către stat, asupra producţiei şi/sau vânzării
unor mărfuri ca: tutunul, sarea, alcoolul, zahărul, cărţile de joc, chibriturile şi alte produse
specifice.
Printre ţările în care monopolurile fiscale aduc încasări importante menţionăm:
Italia (asupra chibriturilor şi tutunului), Germania (asupra alcoolului şi băuturilor
alcoolizate), Spania (asupra tutunului şi petrolului) şi Tunisia.
În funcţie de sfera lor de cuprindere, monopolurile fiscale pot fi:
 depline, când se stabilesc de către stat atât asupra producţiei, cât şi asupra vânzării cu
ridicata şi cu amănuntul;
 parţiale, când se aşează fie numai asupra producţiei şi comerţului cu ridicata, fie
numai asupra comerţului cu amănuntul.
În România, monopoluri fiscale se instituie asupra chibriturilor, parţial asupra
alcoolului şi diferitelor produse alcoolice, tutunului, timbrelor fiscale, judiciare şi postaşe,
Loteriei Naţionale, subsolului s.a.
Acolo unde se utilizează, monopolurile fiscale deşi aduc venituri importante
statului, afectează veniturile reale ale consumatorilor.

5.4. Taxele vamale33

Taxele vamale sunt impozite indirecte ce se percep de către stat asupra importului,
exportului şi tranzitului de mărfuri.
Plătitorii taxelor vamale sunt persoanele fizice şi juridice care au ca activitate
importul, exportul şi tranzitul de mărfuri.
Cele mai frecvent utilizate sunt taxele vamale de import, deoarece alimentează
bugetul statului cu venituri importante, limitează – într-o anumită măsură – importul de
mărfuri şi au un randament fiscal ridicat.
Taxele vamale au un caracter complex şi exercită o mare influenţă asupra
competitivităţii şi schimbului de mărfuri pe plan internaţional.
Taxele vamale de import se instituie asupra importului de mărfuri şi se calculează
asupra valorii acestora când trec frontiera ţării importatoare.
Odată cu depunerea documentelor necesare pentru a intră în posesia mărfurilor
importate, importatorul achită şi taxa vamală de import corespunzătoare.

33
Marian Alexandru, Convenţiile fiscale încheiate de România, Ed, Economică, Bucureşti, 2003

78
 Finanțe publice

Totodată, taxele vamale de import au fost şi sunt considerate mijloc de protecţie a

economiilor naţionale, deoarece prin aplicarea lor asupra mărfurilor importate, rezultă o
scumpire a acestora şi, implicit, se realizează o protecţie a producţiei autohtone de acelaşi
gen.
De regulă, nivelul taxelor vamale de import este determinat de raportul cerere-
ofertă din ţara importatoare şi de politică economică şi fiscală pe care aceasta le
promovează. Taxele vamale de import au un nivel diferit în funcţie de natura mărfurilor
care fac obiectul taxării (mărfuri agro-alimentare, industriale, materii prime, semifabricate,
produse finite s.a.). de regulă, nivelul taxelor vamale pentru produsele finite importate este
superior nivelului taxelor vamale la materii prime şi semifabricate. Atunci când o ţară nu
dispune de anumite materii prime, ea poate reduce sau chiar elimina taxele vamale pentru
importul acestora.
De asemenea, ţările în curs de dezvoltare, având nevoie de maşini, utilaje şi
produse ale tehnologiilor avansate, de care depinde dezvoltarea lor, acordă anumite
înlesniri (reduceri şi scutiri) la plata taxelor vamale de import.
Taxele vamale percepute asupra importului produc efecte complexe de natura
financiară, economică şi comercială. În general, efectele taxelor vamale de import sunt:
 asupra venitului bugetar de formare a veniturilor statului;
 asupra consumului intern;
 de redistribuire a veniturilor între diferite categorii de participanţi la activitatea
economică;
 asupra raportului de schimb al ţării;
 de protejare a economiei naţionale sau producţiei interne;
 de competitivitate;
 asupra veniturilor diferitelor categorii sociale;
 asupra balanţei de plăţi;
 asupra costurilor.
Taxele vamale de export, deşi o perioadă de timp au fost preferate (fiindcă erau
suportate de cumpărătorii străini), în prezent ele se întâlnesc sporadic, deoarece toate ţările
sunt interesate să exporte eficient şi să obţină cât mai multe resurse valutare.
Există ţări care îşi procură cea mai mare parte a resurselor valutare din exportul
unor produse agricole, ale industriei extractive sau a celei prelucrătoare şi pentru care se
utilizează taxe vamale de export, ca sursă de procurare a veniturilor bugetare.
În alte cazuri, taxele vamale de export sunt folosite ca mijloc de limitare a
exportului de materii prime şi ca instrument de stimulare a prelucrării în ţară şi
valorificarea lor, ca produse finite, la export.
Printre ţările care utilizează taxe vamale de export se afla: Malayezia (la exportul
de cauciuc, bauxita, cositor, cherestea, uleiuri de palmier şi piper), Indonezia (asupra
produselor nepetroliere). Thailanda (la exportul de zahar şi orez).
Taxele vamale de tranzit se aşează asupra mărfurilor care fac obiectul
comerţului exterior, cu ocazia trecerii acestora pe teritoriul unei terţe ţări. În prezent,
aceste taxe se utilizează foarte rar, doar cu titlu de excepţie, deoarece toate ţările urmăresc
să încurajeze tranzitul de mărfuri, de pe urma căruia obţin importante încasări în valută.
Încasările în valută sunt obţinute datorită instituirii unor taxe pentru folosirea cailor
ferate, a şoselelor naţionale, a porturilor şi depozitelor ţării pe care o tranzitează.
Acolo unde se folosesc, taxele vamale de tranzit se aplică în valoarea normală sub
formă unei cote procentuale din preţul mărfurilor importate.
Valoarea vamală este formată din preţul de import (până la frontiera ţării
importatoare), la care se adaugă cheltuielile de încărcare-descărcare şi manipulare aferente

79
 Finanțe publice

transporturilor mărfurilor importate (achitate pe parcurs extern), primele de asigurare şi

alte cheltuieli efectuate pe parcurs extern.
Taxele vamale fiscale au un nivel mediu şi se instituie numai pentru a aduce
venituri la bugetul statului.
Taxele vamale protecţioniste se instituie, de regulă, în scopul creării unor bariere
vamale la unele mărfuri care concurează produsele indigene.
Taxele vamale preferenţiale se utilizează în relaţiile comerciale dintre ţările care
fac parte din uniuni vamale cu caracter închis, în relaţiile comerciale dintre ţări cu niveluri
diferite de dezvoltare.
Utilizarea de către o ţară a acestor taxe constă, de fapt, în reducerea sau eliminarea
taxelor vamale pentru importul de mărfuri din altă ţară sau grup de ţări, care beneficiază de
asemenea preferinţe.
Taxele vamale de retorsiune (sancţionale, de răspuns) se încasează suplimentar de
ţara, în cadrul relaţiilor comerciale ale acesteia cu o terţă ţară, ca răspuns faţă de măsurile
discriminatorii aplicate de acea ţară faţă de mărfurile exportate de aceasta pe teritoriul
acelei ţări.
Taxele vamale autohtone se stabilesc astfel încât să fie opozabile general faţă de
oricare ţară. Aceste taxe se fixează prin hotărâre autonomă a ţării respective.
Taxele vamale compensatorii se percep de către un stat asupra importurilor ce
provin din ţările care subvenţionează exporturile anumitor mărfuri sau acordă prime de
export.
Taxele vamale mixte (compuse) rezultă din combinarea taxelor vamale ad-valorem
cu taxele vamale specifice şi se aplică împreună prin însumare. Aceste taxe se percep în
situaţiile când taxele vamale ad-valorem nu sunt suficient de eficace, ca mijloc de
protecţie, atunci când preţurile mărfurilor importate scad considerabil.
Taxele vamale mixte au o componentă ad-valorem (stabilită prin aplicarea unui
procent la valoarea în vamă) şi o componentă specifică (stabilită printr-o sumă fixă pe
unitatea fizică de măsură a mărfii).
Taxele vamale fiscale au, de regulă, un nivel scăzut şi se percep numai pentru a
aduce venituri la bugetul statului.
Taxele vamale sezoniere se percep de către ţările membre ale Uniunii Europene, în
cadrul politicii agrare, atât în scopul protejării producţiei agricole (în perioada de recoltare
aceste taxe sunt mai mari), cât şi în scopul asigurării, din import, a produselor agricole
necesare.
Taxele vamale practicate de o ţară sau alta sunt cuprinse, se calculează şi se
încasează pe baza tarifului vamal al ţării respective.
Tariful vamal este un act normativ, sub forma unei liste, tabel sau catalog, care
cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale şi taxa vamală percepută
asupra fiecărei mărfi sau grup de mărfuri. În prezent, mărfurile se grupează pe baza
nomenclatorului general adoptat, în iunie 1983, la Bruxelles, sub egida Consiliului de
Cooperare Vamală din cadrul Convenţiei privind Sistemul Armonizat de Descriere şi
Codificare a Mărfurilor şi la care au aderat toate ţările lumii.
În România, persoanele juridice plătesc taxe vamale numai pentru mărfurile
importate şi se calculează prin aplicarea cotei procentuale asupra valorii mărfurilor în vamă
(ad-valorem). Excepţie, de la această regulă, fac ţările care întreţin relaţii comerciale cu
ţara noastră pe baza unor înţelegeri sau convenţii internaţionale, taxele vamale calculându-
se în conformitate cu prevederile acestora.
Pentru evitarea unor discriminări, taxele vamale cuprinse în tariful vamal se aplică
tuturor agenţilor economici, indiferent de forma de proprietate. În tariful vamal este
menţionată taxa vamală, în procente, care se aplică la valoarea în vamă a mărfurilor,

80
 Finanțe publice

exprimată în lei. Transformarea în lei, a valorii mărfurilor importate, se efectuează la

cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a României.
Pentru a se determina corect valoarea în vamă, importatorul este obligat să depună
la biroul vamal o declaraţie pentru valoarea în vamă a mărfurilor importate, însoţită de
documentele justificative aferente. Declaraţia valorii în vamă, denumită şi declaraţie
vamală, se întocmeşte pe un formular oficial şi trebuie să cuprindă:
 valoarea în vamă a mărfurilor importate;
 încadrarea tarifară şi coeficientul tarifar;
 cuantumul bănesc al taxelor vamale;
 felul, numărul şi data documentului de plată a taxelor vamale.
Persoanele fizice sunt obligate să plătească taxe vamale pentru bunurile introduse
sau scoase din România numai dacă acestea nu se încadrează în limitele cantitative şi
valorice stabilite prin hotărâri ale Guvernului, luându-se în considerare prevederile
acordurilor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.
Taxele vamale se plătesc de către importator sau de către comisionar în vamă, în
contul unităţii vamale care a efectuat vămuirea, prin utilizarea instrumentelor de decontare
sau în numerar.
După efectuarea plăţii taxelor vamale şi prezentarea documentelor justificative care
atesta aceasta, mărfurile se consideră introduse legal în ţară pe seama liberului la vamă
eliberat în scris.
Liberul la vamă este un document, întocmit de organele vamale, pe baza
îndeplinirii condiţiilor, efectuării formalităţilor de vămuire, exercitării controlului vamal
asupra mărfurilor existente în mijlocul de transport, pentru care s-au depus documentele
solicitate de organele vamale, inclusiv încasarea taxelor vamale de import.
După obţinerea acestui document, importatorul poate dispune descărcarea
mărfurilor respective.

5.5. Taxele de timbru

Alături de taxa pe valoarea adăugată, accize, taxele vamale, taxele de timbru sunt
mobilizate la bugetul statului ca impozite indirecte.
În literatura de specialitate, referitor la expresia taxa de timbru s-au conturat doua
accepţiuni, şi anume:34
a) în sens restrâns (stricto senso), taxele de timbru sunt acele plăţi efectuate prin
aplicarea de timbre fiscale (practica legislativă a lărgit sensul acestei noţiuni, incluzând în
sfera sa şi unele plăţi pentru care nu există condiţia perceperii lor prin timbre fiscale,
aceasta fiind motivată de dificultăţile de încasare a taxelor de timbru, atunci când sumele
sunt mari);
b) în sens larg (lato senso), taxele de timbru sunt plăţile referitoare la timbru, efectuate
pentru soluţionarea unor interese legitime ale persoanelor fizice şi juridice, sau pentru
anumite servicii prestate de către anumite instituţii de drept public.
Iniţial, taxele de timbru erau definite ca fiind „acele contribuţii, datorate de către
particulari, cu ocazia formarii diferitelor acte sau formulări de pretenţiuni în justiţie şi
înaintea autorităţilor publice pentru ca în schimbul achitării lor, să se obţină dreptul de a
li se lua în considerare cererile şi admite prezentarea actelor ca instrumente probatorii".
În prezent, taxele de timbru reprezintă plata serviciilor prestate ori a lucrărilor
efectuate de diferite organe sau instituţii publice care primesc, întocmesc sau
eliberează diferite acte, prestează diferite servicii sau rezolvă anumite interese

34
Stancu, I. Finanţe, ediţia a III-a, Editura Economica Bucureşti, 2002

81
 Finanțe publice

legitime ale părţilor. Rezultă, din definiţia de mai sus, că taxele de timbru au un
echivalent în serviciile prestate sau lucrările efectuate de către diferite instituţii de drept
public, chiar dacă raportul de echivalenţă există numai principial (între cuantumul fiecărei
taxe şi valoarea economică a serviciului sau a activităţii aferente nu poate fi un raport de
egalitate). De aici rezultă şi deosebirea dintre taxele de timbru şi impozite (care se percep
fără vreun echivalent direct şi imediat plătitorului), precum şi între taxele de timbru şi
preţul mărfurilor, prestările de servicii etc., care includ cheltuielile de producţie, de
circulaţie şi alte elemente de acumulare bănească şi sunt încasate de toţi agenţii economici
care le produc şi execută.
Din cele prezentate până acum rezultă principalele trăsături ale taxelor de
timbru:
 reprezintă plata neechivalentă pentru servicii sau lucrări efectuate de organe sau
instituţii care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii şi
rezolvă alte interese legitime ale persoanelor fizice sau juridice;
 subiectul plătitor este determinat în momentul când acesta solicită efectuarea unei
activităţi din partea unui organ sau instituţii publice;
 taxa se datorează numai atunci când organul de stat prestează un serviciu subiecţilor de
drept.
Subiecţi ai taxelor (plătitori) sunt atât persoanele fizice cât şi cele juridice pentru
care se prestează un serviciu, se întocmesc acte sau se efectuează activităţi supuse taxelor
de timbru.
Principalele categorii de acte sau servicii supuse taxelor de timbru sunt
următoarele:
 actele şi serviciile prestate de birourile notariale şi de organele administraţiei publice cu
atribuţii notariale;
 reclamaţiile şi memoriile adresate organelor administraţiei publice şi certificatele de
orice fel;
 actele de stare civilă;
 actele de identitate;
 acţiunile şi cererile adresate instanţelor judecătoreşti;
 autorizaţiile eliberate de organele administraţiei publice şi autorizaţiile acordate;
 eliberarea permiselor de conducere şi a certificatelor de înmatriculare a
autovehiculelor.
Cuantumul taxelor de timbru se stabileşte în funcţie de natura şi complexitatea
serviciului prestat, de valoarea bunurilor sau a drepturilor ce fac obiectul actului taxabil, de
caracterul actelor sau faptelor solicitate. De aceea, în practica, distingem doua categorii de
taxe de timbru, şi anume:
 taxe fixe, care se aplică, de regulă, actelor neevaluabile valoric şi se exprima în sume
absolute;
 taxe procentuale (proporţionale, progresive sau regresive pe tranşe de valoare), care se
aplica „ad-valorem" în cazul actelor evaluabile valoric.
Obiectul taxelor de timbru îl constituie actele şi faptele întocmite sau prestate de
instituţii publice sau alte organe specializate. În funcţie de organele care primesc,
întocmesc, eliberează sau prestează servicii taxabile, taxele de timbru se grupează în:
 taxe de timbru pentru actele şi serviciile notariale;
 taxe judiciare de timbru pentru actele şi faptele cu caracter jurisdicţional.

82
 Finanțe publice

5.6. Taxele consulare

În mare parte, obiectul taxelor consulare se aseamănă cu cel al taxelor de timbru,

deosebirea principală constând în faptul că legalizările de semnături, eliberările de copii de
pe acte şi alte servicii sunt prestate astfel:
 în ţară – de către organele Ministerului de Interne şi ale Ministerului de Externe;
 în străinătate – de către oficiile consulare şi misiunile diplomatice ale statului nostru.
Conform reglementarilor juridice în vigoare, serviciile prestate în ţară, pentru care
taxele se plătesc în monedă naţională, sunt următoarele:
 servicii prestate de organe ale Ministerului de Interne, şi anume:
 eliberarea paşapoartelor şi a altor documente de trecere a frontierei în
folosul cetăţenilor statului nostru;
 prelungirea vizei de şedere temporară în ţară a cetăţenilor străini;
 înregistrarea cererilor pentru acordarea cetăţeniei române şi de renunţare la
cetăţenia română.
 servicii prestate şi documente eliberate de către Direcţia Consulară din cadrul
Ministerului Afacerilor Externe, cum sunt:
 legalizarea sigiliului şi semnăturilor de pe actele judiciare şi extrajudiciare
eliberate de autorităţile române;
 legalizarea semnăturilor şi sigiliilor de pe certificatele de origine a
mărfurilor, de pe facturile comerciale şi alte documente necesare la exportul
mărfurilor;
 înregistrarea cererilor pentru identificarea de persoane;
 înregistrarea cererilor pentru acordarea cetăţeniei române prin efectul
repatrierii s.a.
Taxele consulare aferente serviciilor prestate în străinătate de misiunile diplomatice
şi oficiile consulare ale statului nostru sunt reglementate pentru:
 eliberarea sau prelungirea unui paşaport, a oricărui document de calatori, inclusiv vize
oficiale şi de şedere temporară, vize turistice şi de tranzit;
 servicii notariale, cum sunt:
 redactarea şi autentificarea unei procuri;
 legalizarea semnăturii şi darea de dată certă;
 legalizarea sigiliilor şi semnăturilor de pe actele eliberate de autorităţile
străine;
 eliberarea copiilor legalizate de pe actele aflate în arhivele misiunilor
diplomatice sau oficiilor consulare ale statului nostru;
 traduceri şi certificarea conformităţii cu originalul în limba din care s-a
tradus;
 legalizarea sigiliului şi semnăturii autorităţilor străine de pe certificatele de
origine a mărfurilor şi de pe alte documente cerute la exportul mărfurilor
către ţara noastră.
 alte servicii, cum sunt:
 procurarea oricăror acte judiciare şi extrajudiciare din ţară sau străinătate;
 certificarea modificărilor survenite în rolurile de echipaj al navelor;
 eliberarea permisului provizoriu de navigabilitate pentru navele nou
construite;
 înregistrarea cererilor de acordare şi renunţare la cetăţenia română, pentru
succesiunile valorificate s.a.
Tariful taxei consulare este stabilit în dolari americani pentru fiecare dintre aceste
servicii, în sume fixe. Excepţie de la aceasta regulă fac:

83
 Finanțe publice

 succesiunile valorificate, care sunt taxate în cota procentuală;

 legalizarea sigiliului şi semnăturii străine de pe certificatele de origine a mărfurilor,
facturile comerciale şi alte documente cerute la exportul mărfurilor către ţara noastră,
care sunt taxate în cote progresive, pe tranşe de valori.
Taxele consulare aferente serviciilor prestate în ţară se percep în moneda naţională
(pe care cetăţenii străini debitori trebuie sa o obţină prin schimb valutar oficial), iar cele
aferente serviciilor prestate în străinătate se percep în moneda ţării de reşedinţă, având în
vedere cursul oficial al monedei ţării de reşedinţă faţă de dolarul american.
De la plata taxelor consulare sunt scutite:
 cererile şi vizele acordate funcţionarilor organizaţiilor internaţionale la care ţara noastră
a aderat, precum şi membrilor de familie ai acestora;
 vizele acordate membrilor misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare străine,
delegaţiilor guvernamentale şi parlamentare străine şi altor invitaţi oficiali, precum şi
membrilor de familie ai acestora, în condiţii de reciprocitate.
De asemenea, în aplicarea taxelor consulare, şefii misiunilor diplomatice şi ai
oficiilor consulare ale statului nostru pot acorda, în cazuri deosebite, scutiri şi reduceri de
taxe sau pot aproba plata acestora în ţară pentru cetăţenii români aflaţi temporar în
străinătate.

84