Imperiul Britanic

Imperiul Britanic este numele atribuit Regatului Unit al Marii Britanii și

Irlandei de Nord și fostelor dominioane, colonii, și altor teritorii aflate sub
stăpânirea Coroanei Britanice de la sfârșitul secolului al XVI-lea până la mijlocul
secolului al XX-lea. Apogeul Imperiului Britanic a fost atins la începutul secolului al
XIX-lea, cuprinzând peste 20% din suprafața uscată a Terrei și mai mult de 400
milioane de locuitori, fiind cel mai mare imperiu din istorie.

Bazele Imperiului Britanic au fost puse în timpul domniei Elisabetei I (1558-

1603). Sub domnia sa, sprijinul statului pentru explorarea navală a ,,Noilor Lumi”
a crescut foarte mult, și, în 1580, Sir Francis Drake a devenit primul englez care a
navigat în jurul lumii. Relații de schimb și comerciale au fost deja stabilite peste
mări de Compania Indiilor Orientale, înființată în 1600. Totuși, colonizarea engleză
în cele două Americi era aproape inexistentă în secolul XVI. Prima tentativă de
colonizare a fost făcută pe insula Roanoke, de pe coasta nord-americană, în 1585,
de către Sir Walter Raleigh. Această așezare nu a rezistat, și Anglia nu va mai avea
nici o tentativă de explorare și colonizare în cele două Americi, până în 1604, după
pacea încheiată cu Spania.
Primele state care au reuşit să îşi proclame independenţa faţă de Imperiul Britanic
au fost Statele Unite (1776) şi Irlanda (1916). Apoi a venit rândul ca Egiptul (1922),
Canada, Africa de Sud, Australia şi Noua Zeelandă (1931) şi Irakul (1932) să îşi
construiască un viitor independent. Un alt val de alte ţări care au ieşit de sub
Coroana Britanică au fost Iordania (1946), India şi Pakistanul (1947), Myanmar şi
Sri Lanka (1948) şi Malaysia şi Ghana (1949). Decolonizarea a continuat apoi în
Orientul Mijlociu, Africa, precum şi în America Centrală, ultimele ţări care au
devenit independente fiind Zimbabwe şi Vanatu (1980), Belize şi Antigua and
Barbuda (1981), St Kitts and Nevis (1983) şi Brunei (1984).

Misiunea civilizatoare a fost justificarea intervenției militare sau colonizării prin

care, în perioada secolelor al XV-lea – al XX-lea, se afirma că este benefică
impunerea civilizația europene populațiilor indigene. Acest principiu a fost foarte
vizibil în coloniile franceze Algeria, Africa Occidentală și Indochina și portugheze
Angola, Guineea, Mozambic și Timorul Portughez. Puterile colonial europene
susțineau că este datoria lor aducă civilizația occidental celor pe care îi considerau
oameni înapoiați. Un doar că europenii au încercat să guverneze popoarele
colonizate, dar au încercat să le europenizeze în conformitate cu ideologia
colonial cunoscută ca "asimilare".

Dacă Imperiul Britanic se menținea într-un echilibru fragil în 1939, Al Doilea

Război Mondial (1939-1945) îl va răsturna. Posesiunile britanice, inclusiv Hong
Kong și Birmania, au fost cucerite de Japonia. A existat o revoltă în India, în 1942,
și câțiva disidenți în armata indiană.

Deși India britanică a avut o contribuție importantă la efortul de război al aliaților,

în 1945, guvernul colonial britanic din India folosea încă forța.

Dominioanele intraseră în război alături de Marea Britanie în 1939, dar cu toate

acestea își rezervau dreptul de a stabili natura și limitele participării lor la efortul
de război. În coloniile aflate sub directa dominație britanică, în special în cele din
Africa și Caraibe, guvernarea britanică încerca să dezvolte o imagine pozitivă
despre război, promițând coloniștilor că luptă în interesul libertății.
Actele coloniale pentru dezvoltare și prosperitate au fost adoptate în 1940
respectiv 1945, și primul ministru Winston Churchill s-a alăturat demersului
președintelui american Franklin Delano Roosevelt în semnarea Cartei Atlanticului
în 1941, în care se recunoștea dreptul popoarelor la autodeterminare. În vreme ce
Marea Britanie era victorioasă pe fronturile pe luptă, promisiunile făcute
coloniilor, pentru a stimula mobilizarea acestora, va grăbi sfârșitul imperiului său.

Rezultatul acestor acțiuni avea să fie văzut curând în Asia, unde India și Pakistan
și-au câștigat independența, în 1947, iar Ceylon (Sri Lanka) și Birmania, în 1948.
Doar Birmania nu a rămas în Commonwealth. Toate posesiunile asiatice britanice
și-au câștigat independența, cu excepția Hong-Kong -ului care a rămas sub control
britanic și după 1950, fiind retrocedat ulterior Chinei, în 1997.

În 1948, Marea Britanie mai avea sub controlul propriu Palestina și Africa. Ea și-a
asumat răspunderea că va acorda curând autoguvernarea acestora. Tulburările
din Accra din februarie 1948 au forțat tranziția relativ rapidă în Coasta de Aur,
care în 1957 a devenit o națiune independentă sub numele de Ghana.