Diploma - WWW - Tocilar

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Aspectele mesajului mass - media intre mod de influentare a opiniei

publice si adevar
Astăzi, graţie dezvoltării fără precedent a mijloacelor de informare în masă, a

capacităţiilor noilor tehnici de comunicare, informaţia, în diversele ei forme, reală, trunchiată,
parţială sau falsificată circulă în mare viteză pe întreaga planetă. De aceea, consumul zilnic
de informaţie, cu diferenţele inerente, cantitative şi calitative, reprezintă o obişnuinţă, o
necesitate de la sine înţeleasă şi a cărei ignorare generează inevitabil frustrare, nemulţumire şi
chiar nesiguranţă.
Virtuţiile extraordinare ale presei se constituie, paradoxal, în tot atâtea puncte
nevralgice, iar dependenţa tot mai mare a omului de ceea ce îi oferă mijloacele de informare
în masă reprezintă o ocazie propice şi pentru manipularea informaţiei. Iar prin aceasta este
posibil să fie schimbate atitudinile, convingerile, trăirile şi comportamentul oamenilor în
funcţie de interesele urmărite de artizanii manipulării. Fenomenul se bazează pe faptul că
oamenii presupun că ceea ce se relatează este adevărat, deci, se bazează pe credibilitatea şi
integritatea mediilor de informare. Un asemenea “conflict” afectează atât utilizatorul de
informaţie (ziaristul), cât si consumatorul de informaţie (omul de rând).
Procesul de influenţare asupra auditoriului structural poate fi divizat în două părţi:
informativ şi analitic. Prima treaptă presupune apariţia în presă a mesajelor cu un conţinut
major de informaţie utilă. Acest proces – sistematic şi permanent – duce la apariţia şi
formarea interesului publicului cititor faţă de evenimentul reflectat. Anume aici apar primele
încercări ale procesului de influenţare şi manipulare a cititorului de către jurnalistică.
Punerea în circuit a mesajelor orientative şi directive, cu un caracter sporit de analiză
pozitivă şi date operative, precum şi cu caracter complex analitic reprezintă cea de-a doua
treaptă, care duce la formarea atitudinii publicului cititor faţă de problema luată în discuţie.
Influenţând fiecare persoană în parte, mass-media creează premise pentru formarea sau
modificarea opiniei individuale, opiniei de grup, de colectiv şi în fine – a opiniei publice.
Opinia publică se manifestă ca o expresie, un răspuns de aprobare sau dezaprobare,
Pagina 1 din 73
indiferenţă sau negaţie vizavi de rezolvarea problemei luate în discuţie, faţă de evoluţia unui
eveniment sau a unei situaţii din lumea înconjurătoare şi, în ultimă instanţă, reprezintă o
formă de apreciere socială a unor colectivităţi sau grupuri a problemelor de interes general.
Efectul mass-media asupra opiniei publice se explică nu atît prin influenţă directă a
conţinutului asupra auditoriului sau prin starea publicului, cît prin relaţia: public - sistem
mass-media – sistem social. Aceasta este o relaţie, în care satisfacerea necesităţilor indivizilor
şi grupurilor sociale în probleme de informare, precum şi realizarea scopurilor acestora
depinde, practic întru totul, de această interdependenţă. Cu alte cuvinte, cu cît interesul
individului faţă de mass-media este mai mare, cu atît mai mare este şi dependenţa sa de
informaţiile survenite prin intermediul mass-media. Ele influenţează cunoştinţele,
sentimentele şi comportamentul lui şi, astfel, contribuie la crearea curentelor de opinii.
Dacă publicul este o realitate individualizată, care ia naştere din mulţime prin contact
cu evenimentele-fapt sau evenimentele-informaţie, opinia publică este produsul unei anumite
atitudini a publicului faţă de evenimentele şi problemele de ordin general.
Principalele funcţii ale presei în raport cu opinia publică sunt: formarea opiniilor
individuale şi de grup prin difuzarea ştirilor; exprimarea şi difuzarea opiniilor şi prin aceasta
– facilitarea curentelor de opinie publică, în general a fenomenelor de opinie publică;
structurarea opiniilor şi modificarea atitudinilor şi comportamentelor; medierea influenţei
opiniei publice asupra vieţii social-politice şi exercitarea funcţiei de participare a opiniei
publice la guvernarea societăţii, adoptarea deciziilor sau influenţarea modului de rezolvare a
treburilor publice printr-o atitudine critică, protestatară – în funcţie de sistemul politic, care
reprezintă o totalitate integrală, coordonată a instituţiilor politice.
Jurnalistica apare ca un mediator între realităţile din lumea înconjurătoare şi
populaţie. Ea se impune la început ca un producător de secvenţe din realitate, de curente de
opinii, iar apoi – ca un mijloc important de influenţare şi schimbare a comportamentelor
individuale şi chiar colective. Informaţia, împreună cu acţiunea de propagandă, care însoţeşte
în mod obligatoriu procesul de informare cît şi pe cel de dezinformare, dă naştere curentelor
de opinie publică si modifică direcţia acestora.
Dezinformarea în presă este un fenomen vicios, care presupune relatarea incorectă a
unui eveniment, prin omiterea sau adăugarea anumitor informaţii în conformitate cu opţiunile
şi simpatiile politice ale jurnalistului şi cu scopul propus spre realizare. Acest fenomen a luat
cote nemaivăzut de dezvoltate în secolul al XX-lea, fiind propagat în interiorul mass-media
de anumite grupuri de indivizi sau persoane particulare, care aveau ca scop defăimarea,
discreditarea unui partid, a unei întreprinderi sau de destabilizare a unei anumite situaţii din
Pagina 2 din 73
societate. Fuga după senzaţional a făcut posibilă, ba chiar necesară, utilizarea tot mai
frecventă a minciunii şi a imposturii în presă, iar concurenţa dintre diferite mijloace de
informare în masă, care au ca scop reflectarea realităţii unice, a dat naştere la un fenomen
negativ – interpretarea tendenţioasă a acestei realităţi.
Interpretarea tendenţioasă a realităţii dezinformează şi dezechilibrează publicului.
Fapt ce duce nemijlocit la formarea unei opinii publice neadecvate, greşite vizavi de realitatea
înconjurătoare.
Lucrarea respectivă este un studiu dedicat problemei interdependenţei mass media –
opinie publică. Este constituită din Introducere, şase capitole şi Încheiere. În Introducere se
face o trecere în revistă a celor mai importante aspecte ce vor fi elucidate în lucrare,
demonstîndu-se, totodată, actualitatea temei respective. Primul capitol este dedicat
problemelor de formare şi modelare a opiniei publice prin intermediul presei. În capitolul 2
este analizat fenomenul dezinformării în presă şi rolul ei în formarea opiniei publice.Cel de-al
treilea capitol dezbate problemele legate de mass-media ca instrument de manipulare.
Capitolui 4 abordeaza mass media ca instrument de mobilizare a opiniei publice. Capitolul 5
este dedicat problemelor legate de manifestarile psihicului uman, iar Capitolul 6 va aduce in
prim plan ercetari in presa actuala asupra fenomenului dezbatut in lucrarea de fata alaturi de o
serie de observatii si de propuneri. Încheierea reprezintă concluziile autorului vizavi de
problema analizată în lucrare.
Trăim într-o societate în permanenţă schimbare care la nivelul activitaţii zilnice de

rutină uneori este dificil de conştientizat. Conturul naturii umane este indispensabil legat de
natura socială în care interesele individuale şi cele colective se întrepătrund.
Pentru filosofii antici schimbarea, indiferent de natura ei, este determinată de
interacţiunea unor forţe opuse. Raţionamentele lor se constituiau in jurul conceptelor
adevărat/fals, bine/rău; dar în plan ideatic, interacţiunea forţelor antagoniste s-a dovedit
prolifică. Timp de secole s-a confirmat modul în care cunoaşterea poate fi atinsă printr-un
proces de dezbatere si examinare a unor puncte de vedere divergente. Acest fenomen s-a
extins şi asupra mijloacelor de comunicare de masă în relaţia lor cu societaţile in cadrul
carora ele opereaza.
Pagina 3 din 73
Pe masură ce mijloacele media au apărut şi au evoluat concomitent cu societatea,

acestea au devenit obiectul unor controverse privind influenţa lor asupra comunitaţii dar si
asupra concepţiilor psihologice ale indivizilor. Situaţiile sociale exercită un control
semnificativ asupra comportamentului uman. Acţiunile şi reacţiile individului la stimulii
dintr-un mediu social sunt determinate de forţe şi constrângeri specifice acelui mediu. Primii
cercetători americani în domeniul comunicării au fost inspiraţi de entuziasmul postbelic faţă
de tehnicile ştiinţelor sociale. Aceşti cercetători erau sociologi, psihologi şi politologi
interesaţi de efectele sociale ale presei: persuasiunea în masă, difuzare informaţiilor,
comportamentul politic şi de consum şi socializarea.
Teoria de bază a comunicării de masă este de tipul stimul – răspuns; o teorie care
presupune de asemenea, anumite ipoteze referitoare nu numai la organizarea socială a
societăţii, ci şi la structura psihologică a receptorilor, care sunt stimulaţi şi care reacţionează
la mesajul comunicat. Astfel, abundenţa mijloacelor de comunicare a determinat o creştere
considerabiă a comportamentului comunicativ al majoritaţii oamenilor.
Sociologul Charles Horton Cooley a evidenţiat in 1909, in “Social Organisation”,
avantajele mass-mediei in raport cu procesul comunicării in oricare societate anterioară:
“Contactele sociale sunt extinse spaţial şi accelerate temporal şi în aceeasi masură
gradul de unitate mentală pe care acestea le implică devine general, intr-un ritm mai alert.
Individul este îmbogăţit prin intrarea în relaţie cu o experienţă mai vastă şi mai variată şi este
menţinut într-o stare de curiozitate, câteodata exagerată de câtre multitudinea de sugestii
schimbătoare pe care aceasta experienţă i le aduce.”
În acest context, trebuie evidenţiat rolul comunicării umane ca un proces biosocial
care depinde nu numai de memoria umană dar şi de factori, cum ar fi, percepţia, interacţiunea
simbolică si convenţiile culturale ale unei anumite limbi.
Ideea de comunicare în masă reprezintă într-adevăr un concept sociologic de mare
pondere. Pentru că presa este cea mai eficientă şi recunoscută metodă de a transmite
informaţii în toate straturile societăţii. Mijloacele de informare în masă stimulează tipare pe
termen scurt şi convenţii pe termen lung care pot afecta o întreagă societate. Astfel, aceste
canale ajută la acoperirea distanţei dintre macrosocial şi microsocial; aduc teme publice în
ambianţe private, unde acestea penetrează şi influenţează condiţiile, orientările şi autorităţile
în luarea deciziilor. Conţinutul ales de către artizanii manipulării este ambalat şi pus la
încercare. Anumite teme, genuri stiluri şi vedete ating o coardă sensibilă, intrând in rezonanţă
cu aspiraţiile, emoţiile, gusturile şi ambiţiile publicului ţintă. De aceea, presa are caracterul
Pagina 4 din 73
unic de a introduce în conştiinţa individuală elemente care altfel nu ar exista acolo, dar nu
sunt respinse de conştiinţă datorită aspectului familiar cu care acesta se identifică.
Într-o societate întâlnim formaţiuni şi grupuri de indivizi a căror preocupare este
aceea de a-şi urmării propriile interese în competiţie cu ceilalţi sau să-şi conserve interesele,
opunând rezistenţă la eforturile competitive ale celorlalţi. O societate astfel organizată va
experimenta permanent conflicte, deoarece membrii săi încearcă să obţină noi avantaje sau
să-şi conserve interesele. Competiţia dintre diferite organizaţii de presă şi urmărirea
intereselor lor se desfăşoară într-o reţea complexă de constrângeri, impuse de legi, coduri
morale ale societăţii, propriile structuri organizaţionale şi nu în ultimul rând, de cei care îi
susţin financiar. Scene ale conflictului există acolo unde se desfăşoară controverse între
public şi presă (libertatea presei vs. dreptul cetăţeanului la intimitate, dreptul guvernului de a-
şi proteja secretele în situaţii de criză la nivel naţional, dreptul cetăţeanului la justiţie). În plus
presa şi guvernul sunt recunoscuţi ca vechi şi ireconciliabili adversari.
În acest caz, este de remarcat ofensiva Puterii împotriva presei în toamna anului 1995,
când în Parlamentul României s-a reluat discuţiile cu privire la modificarea Codului Penal şi
introducerea în cadrul articolelor 205, 206, 238 şi 239 a unor pedepse speciale pentru ziarişti.
Din opiniile reprezentanţilor presei reieşea clar că respingerea acestor propuneri legislative,
precum şi aceea a iniţierii unei legi a presei, nu era rodul dorinţei de a putea calomnia în voie,
de apune în circulaţie informaţii voit false ori tendenţioase, fără nici o teamă de posibile
urmări. De fapt, Codul Penal în vigoare la acea dată ( valabil şi în prezent ) conţine deja
pedepsele pentru infracţiunile de calomnie, ultraj, ofensă adusă autorităţii. Cum rezistenţa
reprezentanţilor presei independente era puternică fiind susţinută şi de majoritatea partidelor
din opoziţie, formaţiunea de guvernământ s-a gândit la o strategie de manipulare pentru a-şi
apăra cauza.
Atitudinea combativă a presei semnifica îngrijorarea, încă prezentă în România, că
aceste legi pot fi aplicate şi interpretate într-un singur sens, anume de a îngrădi cât mai mult
libertatea presei. Precizăm că acest conflict a coincis cu pregătirea arsenalului de către Putere
pentru campania electorală din anul 1996. Păstrând acelaşi cadru, aceleaşi interese, dar în
debutul unei alte campanii electorale, din anul 2000, actuala Putere care era în opoziţie în
anul 1995, a reactualizat disputa cu Presa legată de iniţierea unei legi a presei.
Dar presa independentă, ea singură, nu reprezintă un pericol pentru Putere. Teama cea
mare constă în audienţa sa în rândul populaţiei, deci, a electoratului. Milioane de oameni
citesc zilnic ziarele independente tocmai pentru că le arată modul în care cei aleşi îndeplinesc
sau nu aşteptările electoratului, le împărtăşesc mecanismele vieţii sociale, economice şi
Pagina 5 din 73
politice. Dacă cititorii ar descoperii că informaţiile din ziare contrazic realitatea, contravine
propriilor lor observaţii, propriilor idei s-ar orienta spre un alt ziar iar cel care le-a înşelat
aşteptările ar da faliment, deci, forţa presei stă în primul rând în primul rând în cititorii pe
care îi reprezintă. Acest lucru reflectă tocmai rolul pe care trebuie să-l aibă presa, acela de a fi
un veritabil câine de pază al democraţiei.
Pentru ca informaţia să fie deformată în voie, opinia publică trebuie să aibă acces la o
singură sursă de informaţie, aflată total sub controlul Puterii. Amintim că un obiectiv
important al revoluţiei din 1989 era preluarea şi păstrarea controlului televiziunii naţionale. O
dezinformare eficientă a opiniei publice se poate realiza prin minimalizarea sau anihilarea
surselor alternative de informaţie.
Având în vedere situaţia existentă vom încerca să creionăm strategia prin care Puterea
şi-a propus să-şi atingă într-o formă sau alta scopul. După cum am prezentat în capitolul
anterior, o tehnică de manipulare a părţii adverse, frecvent utilizată în cadrul unor negocieri,
este “Trântitul-uşii-în-faţă”. Astfel, reprezentanţii Puterii au “trântit” de la bun început
articolele respective în noul Cod Penal. Au urmat, cum era de aşteptat, protestele venite din
partea ziariştilor, susţinuţi de forţe din opoziţie, de sindicate. Imediat, Puterea, prin diverse
declaraţii mai mult sau mai puţin oficiale, s-a arătat dispusă la concesii. În acest timp, s-a
răspândit sugestia că totuşi articolele incriminate trebuie să fie înlocuite cu ceva. A fost
elaborat chiar şi textul unui nou articol prin care era definit şi pasibil de pedeapsă aşa-numitul
“delict de presă” care a început să circule pe diverse căi, fiind preluată şi transmisă de la unii
la alţii, până ce s-a pierdut total urma celor care au lansat-o. Următorul pas al Puterii a fost de
a inocula o atmosferă de tensiune; au fost convocaţi directorii principalelor cotidiene la
întâlnirea cu preşedintele partidului de guvernământ pentru decizia finală.
Strategia: sub presiunea timpului, gazetarii nu ar fi avut posibilitatea unei analize
lucide care să le demonstreze că noul articol, deşi părea o concesie din partea Puterii, nu
numai că nu protejează ziariştii, dar creează disponibilitatea de a fi incriminate chiar şi
persoanele care ar fi mărturisit sau ar fi dat declaraţii incomode. Iar articolul ar fi fost imediat
introdus în Codul Penal pentru a înlocui celelalte patru modificări. Însă reprezentanţii presei
s-au decis să nu cedeze nici unei presiuni din partea Puterii. Deznodământul: noul Cod Penal
a căzut la vot în Parlament.
Pagina 6 din 73
Amintim că un motiv principal vehiculat de către Putere pentru a impune legi

împotriva presei, în exemplul prezentat anterior, este că aceasta răspândeşte informaţii false,
tendenţioase ori acuzaţii insuficient fundamentate. Pornim de la premisa că orice ziarist îşi
respectă profesia şi principiile ei (deontologia) şi nu poate fi convins să publice, în mod
voluntar, informaţii false. În acest sens trebuie relevată şi lipsa de transparenţă a autorităţilor,
a diverşilor funcţionari publici, chiar a celor obligaţi prin natura muncii lor, să informeze
opinia publică. În materie de dezinformare, activitatea statului este aproape întotdeauna
nocivă iar inactivitatea lui, de asemenea.
Pe de altă parte, piaţa liberă oferă posibilitatea mass-mediei de a fi reprezentată de
organizaţii concurente al căror scop este să obţină profit. Experienţa ultimilor ani a dovedit
că, anumiţi practicieni ai presei – în dorinţa de a publica ştiri senzaţionale, cu orice preţ, sau
de a aduce prejudicii morale şi\sau materiale unor persoane şi\sau instituţii, rivale ori
indezirabile – nu au ţinut seama de “minima moralia”, invadând viaţa privată a indivizilor,
nepăstrând confidenţialitatea surselor ori distorsionând intenţionat informaţia.
În practica actuală devine din ce în ce mai dificil să deosebim interesele financiare ale
instituţiilor de presă de interesul public privind ştirile autentice. Adică, un conflict între
nevoia publică de a beneficia de informaţii corecte, veridice şi profitul proprietarilor este
inevitabil. Problemele etice se ridică atunci când interesele economice sunt lăsate să domine
toate obligaţiile sociale. Problema, în orice situaţie, este modul în care se echilibrează
presiunile economice şi obligaţiile individului faţă de ceilalţi.
Profesorul de jurnalism Theodore Paterson, considera că “Libertatea aduce cu sine şi
obligaţii; şi presa care se bucură de o poziţie privilegiată, sub un anumit guvern, este obligată
să-şi asume responsabilitatea, respectând funcţiile esenţiale ale comunicării în masă.”
Libertatea de exprimare este, de altfel, una din libertăţile fundamentale prevăzută de
Convenţia europeană a drepturilor omului (art.10), pe care şi România şi-a asumat-o.
Pe de altă parte, activitatea de presă este reglată de diverse coduri ori modele de etică
profesională; astfel, Codul deontologic clarifică din punct de vedere moral relaţia jurnalistului
cu sine, cu sursele de informare, cu instituţia sa, cu publicul. O legislaţie precisă cu privire la
presă aduce automat după sine controlul politic, pe când asigurarea legală a libertăţii presei
oferă societăţii mecanisme naturale de autoreglare raţională.
Presa are datoria de a prezenta adevărul faptelor prin verificarea şi consultarea mai
multor surse, chiar şi atunci când informaţiile se contrazic, dar care în final conduc la
autenticitatea ştirii. Adevărul absolut este un ideal către care tind toţi jurnaliştii, însă aplicarea
Pagina 7 din 73
acestui principiu depinde foarte mult de circumstanţe şi de rolul agentului moral. Putem
distinge cel puţin trei concepte care subliniază importanţa adevărului în comunicare:
În primul rând, informaţia trebuie să fie transmisă cu acurateţe; faptele să fie
verificate, bine fundamentate iar dacă există o îndoială sau o contradicţie, aceasta trebuie să
fie făcută cunoscută publicului. O problemă etică se naşte în momentul în care timpul scurt şi
sistemul concurenţial determină transmiterea informaţiei înaintea confirmării.
Scopul unei informaţii este acela de a furniza toate datele necesare pentru a fi
explicită. Aceasta plasează ziaristul între extreme: dezvăluiri totale, sau ascunderea
informaţiei. Întregul adevăr nu poate fi niciodată cunoscut în totalitate, dar apar încălcări ale
principiilor etice atunci când factori morali nu dezvăluie intenţionat fapte relevante pentru
public. Sunt unele cazuri în care nedezvăluirea completă a faptelor se impune – respectarea
imaginii publice a unei persoane agresate, proces judiciar în desfăşurare.
Cel din urmă şi cel mai controversat se referă la obiectivitate şi echidistanţă.
Jurnaliştii trebuie să acorde atenţie tuturor părţilor implicate, fără a fi părtinitor. Este firesc ca
fiecare martor să aibă propria sa impresie asupra evenimentului la care a asistat.
Normele societăţii obligă la respectarea adevărului. Rigoarea ştiinţifică are datoria de
a releva slăbiciunile acestui concept. Judecăţile noastre pot avea caracterul de adevăr sau de
eroare, după punctul de vedere în care le gândim. Ceea ce nu înseamnă că nu există adevăr, ci
există mai multe categorii de adevăruri iar în analizele ştiinţifice diferenţierea planurilor de
înţeles este o regulă esenţială. Există mai multe realităţi în funcţie de percepţie, de subiect, de
condiţii: psihologică, fiziologică, fizică şi lista ar putea continua.
O altă sursă bogată în erori este superficialitatea şi graba în determinarea faptului.
Întâlnim explicaţii convingătoare, cu referinţă la fenomene sau procese, dovedite mai târziu
inexistente. Uneori în lumina explicaţiei creezi faptul, alteori în lipsa explicaţiei neglijezi
realitate. “Un fapt – spune Goethe – este implicit o teorie.” A stabili un fapt este a-l
transforma, iar înţelegerea primară – percepţia – este un act de interpretare. Din această
întrepătrundere a faptului cu interpretarea, se observă în ce măsură putem crea faptul, fără a
ne da seama.
Heisenberg a demonstrat cum, în microfizică, observaţia unui corpuscul este
perturbată de către operaţia însăşi a observaţiei. Radiaţia, de care ne servim în observaţie,
deviază poziţia corpusculului observat.
Prin analogie, am putea spune că observaţiile noastre psihologice, sociologice poartă,
într-o măsură, stigmatul deformării subiective.
Pagina 8 din 73
Însă, sunt cel puţin trei motive pentru care o societate trebuie să promoveze credinţa
în adevăr ca principiu fundamental. În primul rând, o lipsă în integritatea comunicării umane
micşorează autonomia individuală. Ca fiinţe raţionale, depindem de informaţii adevărate şi
clare pentru a putea emite judecăţi reale cu privire la orice fel de activitate. Decepţia poate
submina încrederea pe care o avem în alegerile noastre şi în final are ca rezultat reducerea
independenţei noastre în viitor. Al doilea motiv îl reprezintă faptul că această atitudine
demonstrează respect faţă de persoană, neconsiderându-se o unealtă ce poate fi manipulată.
Definim decepţia ca fiind o comunicare de mesaje trunchiate pentru a influenţa opinia
publică. De aceea, lipsa veridicităţii măreşte gradul decepţiei pentru receptorul informaţiei şi-
l plasează într-un dezavantaj evident. În final, încrederea într-o comunicare veridică măreşte
încrederea între indivizi şi instituţiile societăţii. De asemenea, în anumite circumstanţe,
netransmiterea informaţiei către public poate fi considerată act de decepţie.
Astfel, ori de câte ori publicul doreşte să înţeleagă ceva şi nu primeşte explicaţii
oficiale, se produc zvonuri. Ele reprezintă bursa neagră a informaţiei. Definiţiile bazate pe
criteriul informaţiei neverificate şi chiar, mai mult, al informaţiei false sunt de fapt definiţii
ideologice ce trădează o prejudecată împotriva zvonurilor şi o voinţă moralizatoare. Zvonul
constituie cel mai vechi mijloc de comunicare în masă. Înainte de apariţia scrisului,
informaţia circula din gură-n gură, singurul canal de comunicare al societăţii. Cea mai
cunoscută definiţie a zvonului prin dinamica sa i se datorează sociologului american T.
Shibutani: zvonurile sunt ştiri improvizate, rezultând în urma unui proces de deliberare
colectivă. După părerea lui, la originea zvonului se află un eveniment important şi ambiguu;
alteori se creează evenimentul. El nu deranjează pentru că sunt “false”, dacă ar fi aşa, nimeni
nu le-ar lua în seamă. Sunt crezute tocmai pentru că se întâmplă adesea să fie adevărate, ca în
cazul scurgerilor de informaţii sau al secretelor politice dezvăluite.
Zvonurile deranjează pentru că alcătuiesc o sursă de informare necontrolată de putere
– faţă de versiunea oficială se nasc alte adevăruri. S-a constatat că veridicitatea unei
informaţii decurge în primul rând din delegarea sarcinii de a verifica. Însă, nu de puţine ori,
noţiunea de adevăr, de informaţie verificată decurge dintr-un consens social: realitatea este
esenţialmente socială.
Cercetarea ştiinţifică a demonstrat că linia de demarcaţie între informaţie şi zvon este
subiectivă: este rezultatul unei acţiuni de convingere. Dacă cineva este convins de un mesaj
relatat de o persoană de încredere, va considera că are de-a face cu o informaţie. În schimb,
dacă are vreo îndoială, va califica acelaşi mesaj drept zvon. În realitate, zvonul nu precede
procesul de convingere, este însăşi manifestarea lui vizibilă. Eticheta de “informaţie” sau
Pagina 9 din 73
“zvon” nu se atribuie înainte de acordarea încrederii sau în lipsa ei, ea reprezintă o

consecinţă. Astfel, recunoaşterea unui zvon nu este decât reflexul propriei îndoieli. Ceea ce
explică faptul că persoane diferite riscă să ajungă la diagnostice opuse: unii vor numi zvon
ceea ce alţii vor numi adevăr.
Dacă această definiţie populară a zvonului nu este acceptabilă ca definiţie ştiinţifică,
ea este fundamentală pentru explicarea impactului persuasiv al zvonurilor. În general, orice
definiţie a zvonului bazată pe conceptele de adevăr şi de fals sfârşeşte într-un impas ce face
inexplicabilă dinamica zvonurilor. Publicul nu este capabil să distingă adevărul de fals atunci
când îi parvine o ştire din gură-n gură. Deşi când este vorba de zvonuri se pune în primul
rând problema adevărului şi falsului, de fapt ea nu este utilă pentru înţelegerea lor. Ulterior,
pe baza tuturor datelor, va fi posibilă examinarea veridicităţii sau dimpotrivă, a lipsei de
temei a zvonului. Dinamica zvonului este însă, independentă de problema autentificării lui.
Unde ar putea fi el plasat în raport cu toate fenomenele înrudite: ponegriri, bârfe,
clevetiri, vorbe care circulă din gură-n gură?
Toată această abundenţă lexicală se clarifică în momentul în care precizăm că orice
tip de comunicare poate fi definit din şase puncte de vedere: după sursă, conţinut, mod de
difuzare, mijloc de difuzare, obiect al comunicării şi natura efectelor produse. Noţiunile de
“zvon” şi “vorbă” se deosebesc nu din punct de vedere al sursei, ci din punct de vedere al
amplitudinii procesului: zvonul şi vorba provin din surse neoficiale. Primul termen se referă
la un proces de difuzare în lanţ, la o forţă de propagare, la o amplitudine al cărei rezultat este
sunetul care circulă. Vorba se referă la un proces lipsit de continuitate, ezitant, foarte limitat
în spaţiu.
Cuvântul “ponegrire” se referă la conţinutul şi la obiectul comunicării: adică,
comentarii josnice, la limita calomniei. Ponegrirea este deci un tip de mesaj, o judecată
subiectivă asupra conţinutului zvonului. De asemenea, cuvântul “clevetire” reprezintă o
definiţie a mesajului din punctul de vedere al sursei. Ca şi ponegrirea, reflectă o judecată de
valoare, un mod de a discredita zvonul, reproşându-I provenienţa dintr-o sursă lipsită de
credibilitate.
Noţiunea de “bârfă” se referă la obiectul zvonului şi vizează anumite persoane:
povesteşte bucuriile şi necazurile celor ce ne înconjoară. Interesul pe care-l prezintă este de
scurtă durată, de aceea o bârfă trebuie repede înlocuită cu alta de actualitate iar cel ce-o
relatează se dă drept deţinătorul unei ştiri senzaţional (în exclusivitate ), al unei informaţii de
ultimă oră. Zvonul reflectă deci, un tip de mesaj definit din punctele de vedere al sursei
(neoficială), al procesului de difuzare (în lanţ) şi al conţinutului (este o ştire, se referă la
Pagina 10 din 73
evenimente, fapte din actualitate). El dezvăluie un secret; în aceasta constă valoarea lui, în
schimb, veridicitatea nu face parte din definiţia lui ştiinţifică. Este un fenomen atât politic, cât
şi sociologic. Noţiunea de sursă “oficială” este politică; ea este guvernată de un consens
determinat pentru fiecare subiect juridic autorizat să vorbească. Iar “se spune” face apel la o
sursă neoficială, o informaţie paralelă şi uneori opusă informaţiei oficiale, constrânge
autorităţile să vorbească.
Zvonul îşi dobândeşte puterea de convingere pe măsură ce afectează un număr mai
mare de persoane. E normal în acest caz ca, paralel, volumul de informaţie pe care-l
vehiculează să fie susţinut de potenţialul său emoţional. Adăugarea de noi detalii este tot un
rezultat al persuasiunii; iată baza efectului “bulgăre de zăpadă” – fiecare îşi aduce propria
contribuţie la teza zvonului. Aceste transformări nu sunt generate de uitare, ci de dorinţa de a
comunica, de a face mesajul mai convingător.
În presă, majoritatea deciziilor, pentru a combate informaţiile neveridice, exagerate se
referă la publicare sau nepublicarea unui material. Persoanele implicate în acest proces au
fost denumite de D.L. White (într-un studiu din anul 1950) printr-o sintagmă împrumutată de
la psihologul Kurt Lewin: “păzitori de porţi” (“gate-keepers”). Acest concept se bazează pe
ideea că jurnalistul joacă rolul unui canal de legătură între cei care vor să comunice ceva
societăţii şi masa anonimă a publicului. La temelia unei asemenea interpretări stă teoria că
actul de comunicare se manifestă ca un ”transport” de date de la un emiţător activ la un
receptor pasiv.
Democraţia presupune ca o condiţie sine qua non existenţa libertăţii de mişcare a

informaţiei. Lumea contemporană a înţeles că limitarea libertăţii presei implică automat
controlul politic, pe când asigurarea legală a libertăţii presei, oferă societăţii mecanisme
naturale de autoreglare raţională. Pentru a legitima acest statut, Constituţia României,
stabileşte cadrul juridic libertăţii de exprimare, articolul 30 iar dreptul la informaţie, articolul
31, care în contextul libertăţii presei, acest drept aparţine opiniei publice.(anexa ).
Opinia publică, fiind în fapt ţinta în orice acţiune de denaturare a informaţiei, are
dreptul să pretindă un anumit nivel al comportamentului etic din partea presei, tocmai pentru
a putea fi liberă de a acţiona în cunoştinţă de cauză în folosul propriu şi al comunităţii de care
aparţine. Astfel, în numele dreptului fundamental al omului la informaţii nedeformate, Codul
Pagina 11 din 73
deontologic al ziaristului român, adoptat de Clubul Român de Presă subliniază importanţa

adevărului, articolul 1 prevede: “Ziaristul are datoria primordială de a relata adevărul
indiferent de consecinţele ce le-ar putea avea asupra sa, obligaţie ce decurge din dreptul
constituţional al publicului de a fi informat.” (anexa )
Există însă, în procesul jurnalistic, elemente care afectează adeseori adevărul, chiar
dacă nici un membru al lanţului informativ, de la informator la informat, nu are intenţii vădite
de a denatura mesajul transmis. Sunt factori care împiedică uneori un ziarist să elaboreze un
articol atât de corect şi de adevărat cum ar indica rigoarea profesiei. Lipsa de timp pentru a
construi o imagine cuprinzătoare, dificultatea sau imposibilitatea de a ajunge la toate sursele
şi de a găsi toate informaţiile; de exemplu, legea secretului de stat şi de serviciu, care
îngrădeşte accesul la informaţii. Pentru ca ziaristul să poată reda cât mai exact informaţia, se
pot identifica câteva următoarele reguli:
Orice produs jurnalistic trebuie să reprezinte căutarea onestă a adevărului. Este o
regulă fundamentală a jurnalismului, de a publica întotdeauna adevărul, oricât de incomod ar
fi acesta. De aceea, ziaristul nu trebuie să accepte misiunea de a sprijini un anumit punct de
vedere, să emită opinii bazate pe teorii preconcepute ori prejudecăţi.
Informaţia nu trebuie inventată nici îmbunătăţită. Se referă la metodele de cosmetizare
a adevărului sau amnezia temporară în legătură cu unele aspecte care ar modifica linia
principală a adevărului.
Citatele trebuie redate întotdeauna cu acurateţe. Este o condiţie vitală, pentru că orice
interpretare poate schimba sensul mesajului. Mai ales în domeniul politic, mulţi ziarişti au
tendinţa de a cizela declaraţiile politicienilor, uneori lipsite de fond. Respectarea acestei
reguli este în avantajul jurnaliştilor care nu pot fi acuzaţi de influenţarea opiniei publice. Mai
există o practică periculoasă în ceea ce priveşte citarea, şi anume obiceiul unor reporteri de a
formula declaraţiile celor intervievaţi. Astfel, în urma unui răspuns sub formă de “da” sau a
unei încuviinţări din cap, reporterul atribuie intervievatului propriile aprecieri, între
ghilimele. Tipul acesta de dialog trebuie redat în stilul citatului indirect, specificându-se clar
întrebarea şi modul în care s-a răspuns.
Nu trebuie acceptate nici un fel de stimulente pentru publicarea unui articol. Regula se
referă nu numai la stimulente financiare ori cadouri ci şi la avantaje şi favoruri promise. Ceea
ce înseamnă în primul rând publicitate mascată, caz în care ziariştii sau publicaţiile lor în
schimbul unor recompense băneşti, scriu articole favorabile despre firme sau persoane care
apar în secţiunile publicistice, ca articole obişnuite. Această metodă determină pierderea
Pagina 12 din 73
încrederii care ar trebui să existe între cititori şi ziare cu privire la căutarea şi transmiterea
adevărului de către ziar.
Nu trebuie acceptată suprimarea unor articole în schimbul unor favoruri. Presa
independentă nu poate avea audienţă constantă decât în funcţie de credibilitatea sa. De aceea,
această practică, ca şi cea prezentată anterior, generează suspiciune cu privire la adepţii săi.
Greşelile trebuie întotdeauna corectate. Produsele jurnalistice se construiesc adesea,
sub presiunea evenimentelor, a timpului, fără a putea avea acces la toate sursele deci, fără o
documentare riguroasă ceea ce determină apariţia erorilor. Jurnaliştii şi publicaţiile respective
au datoria de a aduce la cunoştinţa opiniei publice greşelile înfăptuite şi de a le corecta
întotdeauna.
Toate aceste reguli trebuie să se reflecte în comportamentul şi gândirea unui jurnalist,
în acţiunile sale de informare corectă a publicului.
În această lume hipermediatică în care trăim se vorbeşte din ce în ce mai mult despre
dezinformare ca despre o problemă ce a pus stăpânire pe aproape toate domeniile de activitate
şi care cu greu mai poate fi controlată. Într-adevăr dezinformarea este o problemă la ordinea
zilei, însă nu este specifică doar secolului XX. Acţiuni de dezinformare au avut loc în toate
perioadele istorice cu scopul de a convinge şi de a supune masele de oameni, cu scopul de a
câştiga un război sau pentru a rezolva un conflict economic, politic, social sau de orice altă
natură. Este necesar a înţelege geneza, mecanismele evoluţiei dezinformării, consecinţele sale
dezorganizatoare, paralizante, creatoare de confuzii şi de derută, şi de a concepe strategiile,
tactica şi procedeele de contracarare a acestui fenomen extrem de nociv acum şi în viitor. De
asemenea este necesară precizarea că dezinformarea a fost o problemă a tuturor timpurilor, ea
fiind prezentă în anumite regiuni ale lumii chiar înaintea apariţiei meseriei de jurnalist.
Precizăm acest lucru deoarece, în secolul nostru, dezinformarea este cel mai adesea atribuită
jurnaliştilor.
Înainte de a trece în revistă câteva din ţările care au practicat dezinformarea în trecut
şi personalităţile care au câştigat şi au păstrat puterea politică minţind şi manipulând masele,
este important a înţelege ce este, de fapt, dezinformarea. Dicţionarul francez Larousse
Pagina 13 din 73
defineşte verbul „a dezinforma” în felul următor: „a difuza cu bună ştiinţă una sau mai multe
informaţii false, dând o imagine deformată realităţii, în special prin intermediul mijloacelor şi
tehnicilor de informare în masă.” Această definiţie evidenţiază faptul că dezinformarea este
intenţionată întotdeauna şi că ea este o problemă a secolului XX, deoarece în această perioadă
istorică mijloacele mass-media s-au dezvoltat furtunos.
Lazăr Şăineanu în „Dicţionarul universal al limbii române” scrie că „a dezinforma”
înseamnă „a informa greşit în mod intenţionat, prin presă, radio şi televiziune. Într-o altă
ediţie a dicţionarului Larousse , mai veche, din anul 1974, pare definiţia dezinformării,
încărcată de semnificaţii politice: „ignoranţă în care e ţinut publicul cu privire la o problemă
extrem de gravă”.1 Dezinformare mai înseamnă şi „o insuficienţă de lămurire a opiniei
publice asupra unor chestiuni importante Catălin Zamfir în ’’Dicţionarul de sociologie’’ scrie
că orice intervenţie asupra elementelor de bază ale unui proces comunicaţional care modifică
deliberat mesajele vechiculate cu scopul de a determina la receptori anumite atitudini, reacţii
acţiuni, dorite de un anumit agent social. Acesta din urmă nu trebuie să fie neapărat
dezinformatorul, el poate fi o instituţie, o organizaţie. Trebuie să deosebim care se referă
exclusiv la procesul comunicaţiomal, de acţiunile de care sînt produse de organizaţii militare,
paramilitare sau specializate, elemente componente ale unor strategii. Acţiunile presupun
existenţa unor comanditari, a unor specialişti, a unor intermediar între aceştea şi a unor
relee.D.poate să fie o componentă a propagandei , doar pe d.. Din perspectiva consecinţilor
sale sociale, d. Se aseamănă cu un alt fenomen social, zvonul. Acesta din urmă, spre
deosebire de d. Nu are un caracter deliberat şi nu presupune în mod obligatoriu circulaţia
unor informaţii false, ci doar dificil de verificat . Zvonul poate fi produs însă de o acţiune de
d. Ţintele d. Pot fi grupuri sau segmente ale societăţii , cît şi indivizii, întotdeauna lideri, care
pot influenţa decizional şi acţiona grupurile în care se află. D. Desfăşurată prin mass -media
are cele mai eficiente rezultate în plan social. Efectele d. Depind , pe de o parte , de
caracteristicile ţintelor, iar pe de altă parte de posibilitatea sau imposibilitatea de a verifica
informaţiile vehiculare.
V. comunicare, persuasiune, propagandă, sociologia mass - media, zvon. Utilizare a
tehnicilor de informare, în special de informare în masă, pentru a induce în eroare, a ascunde
sau a travesti faptele” defineşte dicţionarul Grand Robert dezinformarea.
La ora actuală, cuvântul „dezinformare” a devenit absolut banal şi face obiectul unui
anumit număr de definiţii diverse, dar convergente. Unii cercetători înţeleg acest fenomen, al
dezinformării, într-un sens sau foarte larg sau foarte restrâns. Unii merg până la a o echivala
cu „minciună” sau cu „orice informaţie falsă”.
Pagina 14 din 73
Pierre Debray-Ritzen, profesor universitar francez, consideră dezinformarea o

„tehnică permiţând furnizarea de informaţii general eronate unor terţi, determinîndu-I să
comită acte colective sau să difuzeze judecăţi dorite de dezinformatori”.
În cartea sa „Anchetă asupra KGB” John Baron defineşte dezinformarea ca o
„propagare conştientă şi deliberată a faptelor şi opiniilor eronate”.
În prefaţa lucrării lui Pierre Nord „Intoxicarea”, G.Veraldi indică într-o frază scopul
dezinformării:„crearea unei realităţi false atât de convingătoare încât adversarul să o
considere justă”.
Chambers Twentieth Century Dictionary publicat la Londra în 1972 defineşte
imparţial dezinformarea ca „deliberate leakage of misleading information” („scurgere
deliberată de informaţii care induc în eroare ”).
Specialistul ceh în dezinformare, L. Bitman, arată că dezinformarea constituie „unul
dintre aspectele măsurilor active şi cuprinde „scăparea” organizată a informaţiilor false”.
Desigur această definiţie se referă la acţiunile de influenţare desfăşurate în timpul
războiului pentru slăbirea inamicului din interior. Accentul este pus pe ansamblul mijloacelor
utilizate, însă, cu predilecţie, pe ascundere, disimulare şi acţiune din interior.
O definiţie completă a dezinformării o dă Henri-Pierre Cathala în cartea sa „Epoca
dezinformării” :„Dezinformarea reprezintă ansamblul procedeelor dialectice puse în joc în
mod intenţionat pentru a reuşi „manipularea” perfidă a persoanelor, grupurilor sau a unei
întregi societăţi, în scopul de a le devia conduitele politice, de a le domina gândurile sau chiar
de a le subjuga. Presupune disimularea surselor şi scopurilor reale, precum şi intenţia de a
face rău, printr-o reprezentare deformată sau printr-o interpretare tendenţioasă a realităţii.
Este o formă de agresiune care caută să treacă neobservată. Se înscrie în rândul acţiunilor
psihologice subversive.”
Dezinformarea este considerată în prezent ca fiind un fel de mesaj mai mult sau mai
puţin explicit, un fel de comunicare de un tip special între dezinformator şi ţinta sa. Poate lua
forma unei declaraţii, a unui gest semnificativ sau a adoptării unei anumite atitudini.
Dezinformatorul poate fi un inamic, un neutru cu anumită putere de influenţare, un prieten cu
convingeri şovăielnice sau orice persoană. Uneori omul este obligat să schimbe realitatea cu
bune intenţii care, de cele mai multe ori, nu pot fi mărturisite. Aici nu poate fi vorba de
dezinformare în sensul real al cuvântului deoarece ea urmăreşte un scop respectabil, acela de
a proteja un secret necesar. Pentru a se numi dezinformare, trebuie să existe alegerea
deliberată, intenţia de manipulare sau de exercitare a influenţei. Mesajul falsificat nu este
decât unealta cu care se caută ca un subiect selecţionat să acţioneze în sensul dorit. Se
Pagina 15 din 73
dezinformează mai puţin pentru a convinge, cît pentru a conduce către un ţel care de regulă,
este ascuns. Se acţionează pentru a forţa alegerea unei anumite direcţii de către o persoană
morală sau fizică fără însă a i se permite libera apreciere.
Dezinformarea este „forma psihologică a subversiunii. Ea vizează de stabilizarea unui
stat sau a unei societăţi, subminarea capacităţii sale de rezistenţă, fără a fi necesară punerea în
acţiune a forţelor armate.(...) Cele două forme de luptă, cea fizică şi cea psihică, se
completează reciproc...” ³
Dezinformarea poate fi dictată de o necesitate, având în vedere amploarea mizei şi
pericolul unei confruntări deschise. Poate fi de asemenea o acţiune premeditată pentru a
obţine succesul cu minim de forţe deoarece dezinformatorul
crede că influenţarea cunoştinţelor este mai puţin riscantă decât violenţa fizică.
Dezinformarea poate deveni însă o obişnuinţă fatală pentru o societate care se vrea închisă,
secretă şi care astfel poate pierde pe nesimţite contactul cu realitatea.(de exemplu Germania
nazistă) Dezinformarea desfăşurată permanent şi sistematic constituie o redutabilă forţă de
distrugere.
Dezinformarea nu se rezumă numai la falsificare cunoştinţelor, ea se dovedeşte a fi şi
o puternică pârghie de acţionare psihologică, de conducere a indivizilor, de dirijare a opiniilor
şi ideilor, a stărilor sufleteşti şi a comportamentelor umane. Nu există nici măcar un singur
conflict politic, social, economic sau militar în istoria omenirii care să nu fi făcut apel la
propagandă în mod deschis sau pe ascuns, la intoxicare sau la tentative de influenţare a
moralului şi deciziilor adversarului prin înşelăciune, amăgire, diversiune sau intimidare.
În istorie, prima atestare a fenomenului dezinformării, este în cartea lui Sun Ţî, „Arta
războiului”, scrisă în urmă cu 2500 de ani. Sun Ţî a trăit în China Regatelor luptătoare. De
origine din regatul Ch’I, ar fi trecut în serviciul regelui din Wu, comandîndu-i armatele cu
succes. Lucrarea care îi este atribuită, este cunoscută în Japonia încă din secolul VIII. Mao
Tze-Dun s-a inspirat din ea, fără nici o îndoială. La ora actuală, această carte este înscrisă în
programa şcolilor militare ruse, aşa cum o atestă generalul Walters în memoriile sale
intitulate “Servicii secrete”. Cartea “Arta războiului” prezintă geneza şi modul în care a fost
concepută, înţeleasă şi practicată dezinformarea la începuturile ei.
Mult mai târziu, după înlăturarea absolutismului şi proclamarea republicii în Anglia ,
1649, sunt atestate acţiuni de dezinformare ale lui Oliver Cromwell, 1599-1658. „Acesta,
atacat dur şi frecvent de presă, a introdus o lege nouă contra gazetelor defăimătoare şi a
cărţilor cu conţinut critic faţă de puterea politică. După restaurarea dinastiei Stuarţilor , 1660,
Pagina 16 din 73
Parlamentul a emis o lege prin care interzicea tipăriturile contra credinţei creştine şi a puterii
politice.” - Marian Petcu - „Puterea şi cultura”
Aceste exemple sunt neînsemnate comparativ cu dezinformarea practicată de statele
totalitare în timpul celor două războaie mondiale. În mediul sovietic, în anii 20,
dezinformarea desemna un arsenal de mijloace cunoscute sau oculte destinate influenţării
guvernelor străine, discreditării opozanţilor politici, în special emigranţi, subminării
încrederii între aliaţii ostili Uniunii Sovietice şi falsificării aprecierilor adversarilor privind
realitatea.
„Dezinformarea este o tradiţie începută de Lenin” susţine John Barron. Pentru Lenin,
dezinformarea statelor capitaliste era scopul principal. El considera că trebuie să se recurgă la
manevre speciale care pot grăbi victoria împotriva Rusiei împotriva Occidentului, cum ar fi
„exprimarea dorinţei (...) de a stabili imediat relaţii diplomatice cu statele capitaliste pe baza
neamestecului total în afacerile lor interne.” Ca urmare, ei „vor fi chiar încântaţi şi ne vor
deschide larg uşile; prin acestea vor intra rapid emisarii Kominternului şi organele de anchetă
ale partidului, sub acoperirea de reprezentanţi diplomatici, comerciali sau culturali.(...) Ne
vor trimite credite care vor sluji la susţinerea partidelor comuniste din ţările lor .Ne vor
furniza materialele şi tehnologiile care ne lipsesc şi ne vor reconstrui industria militară de
care avem nevoie pentru a lansa, apoi, atacuri victorioase împotriva furnizorilor noştri. Astfel
spus, se vor strădui întotdeauna să-şi pregătească propria sinucidere” spunea Lenin într-un
memoriu adresat lui Cicerin, comisar însărcinat cu Afacerile Externe.
Sovieticii, deşi au făcut din dezinformare un mijloc privilegiat de acţiune politică, ei
nu deţin şi exclusivitatea. Dezinformarea a fost armă de luptă şi pentru fascişti şi nazişti.
Mussolini a preluat de la ruşi metodele de dezinformare (atent studiate în prealabil) şi le-a
introdus în Italia unde s-au dovedit foarte utile. Surprinzătoare sunt şi metodele de
dezinformare prin presă în timpul regimului fascist. Mussolini nega în totalitate existenţa
cenzurii în presă, deşi prin metodele întreprinse obliga ziarele să susţină doar politica
partidului. El spunea că „cea mai liberă presă din întreaga lume este cea italiană(...).
Jurnalistul italian e liber pentru că serveşte o singură cauză, un singur regim.”
În Germania nazistă dezinformarea prin propaganda politică şi manipulare a atins
apogeul. Adolf Hitler era un geniu al propagandei. El începuse să practice această artă încă
din 1919, când a fost angajat ca ofiţer responsabil cu educaţia politică, în cadrul Regimentului
I de puşcaşi din Bavaria. Ajuns la putere, el dezinforma prin discursuri înflăcărate, ocolind
orice obstacol, atacuri violente la adresa guvernului republican, critici, insulte şi proliferări de
ameninţări nemaiauzite. În cartea sa de căpătâi „Mein Kampf” Hitler spunea că propaganda
Pagina 17 din 73
„trebuie să se adreseze maselor” şi că ea „trebuie să se concentreze doar asupra câtorva

puncte care să fie repetate la nesfârşit”. „Propaganda nu are nimic comun cu adevărul” mai
scrie Hitler evidenţiind aspectul eronat al propagandei politice. Astfel identifică
dezinformarea prin propagandă cu minciuna.
Despre metodele de propagandă utilizate de nazişti, scrie în 1939 sociologul german
Serge Tchakhotine, în cartea „Violul mulţimilor prin propaganda politică”, carte imediat
interzisă de autorităţi. El consideră că „mulţimea gândeşte din instinct. Făcând apel la
impulsurile care vizează conservarea individului (impulsuri agresive, impulsuri alimentare),
precum şi la cele care asigură conservarea speciei (impulsul sexual, impulsul matern sau
patern), propaganda nazistă creează o stare de oboseală mintală propice pentru dezinformare
şi supunerea voinţei.”
Pe timpul celor două războaie mondiale nici francezii, englezii şi americanii nu s-au
lăsat până nu şi-au pus la punct servicii specializate în dezinformare. „Serviciile secrete”
britanice au folosit cu predilecţie difuzarea informaţiilor false, uneori cu concursul unor
personalităţi de prim rang şi interceptările radio. Britanicii au avut multe operaţiuni de
„descurajare” şi de intoxicare, punând în joc o imaginaţie deosebit de bogată, care nu a dat
niciodată greş. În Franţa, încă din 1915, a fost creată în cadrul Marelui Cartier General, o
unitate însărcinată cu pregătirea şi răspândirea în Germania şi Alsacia de informaţii false sau
de ediţii în întregime fabricate ale ziarelor locale germane (Hansi şi Tonnelat, 1992). În
perioada interbelică, serviciile secrete militare franceze s-au preocupat, cu precădere, de
culegerea de informaţii şi de contraspionaj.
Este evident că Puterea, din orice epocă şi de pe orice meridian, a fost preocupată de
controlarea comunicării, fie ea directă, mediată sau mediatică. Serviciile secrete şi strămoşii
lor mai puţin „instituţionalizaţi” au menirea de a supraveghea sferele comunicării
internaţionale (de la trasul cu urechea până la deschiderea scrisorilor sau interceptarea
convorbirilor telefonice).
Comunicarea mediatică şi dezinformarea prin intermediul mass-media sunt foarte
greu de controlat, deoarece mesajele ating publicuri diverse, în momente diferite ale vieţii.
Ele acţionează asupra indivizilor în mod cumulativ şi imprevizibil, ceea ce face ca efectele
lor sa fie inegale şi diferite de la caz la caz.
Înmulţirea cazurilor de dezinformare şi avântul pe care-l încearcă acest fenomen în
ultimii ani se datorează mai multor factori cum ar fi universalizarea surselor de cunoaştere,
democraţia, dezvoltarea explozivă a mijloacelor de informare în masă sau suprainformarea.
Epoca contemporană este marcată de numeroase deschideri către informaţie. Individul îşi
Pagina 18 din 73
poate satisface dorinţa de a şti, beneficiind de o mai bună apropiere de sursele, până de
curând, puţin cunoscute. În ţările occidentale toţi cetăţenii au posibilitatea să se informeze
deoarece dispun de mijloace adecvate dar şi datorită faptului că primesc o educaţie care îi
pregăteşte să obţină o mare cantitate şi varietate de cunoştinţe. Adesea aflat în faţa imensului
val de informaţii, individul nu ştie ce să aleagă şi se lasă influenţat de tendinţele de masă.
Regimul democratic, regim ales şi nu impus, dă posibilitate cetăţeanului să-şi
hotărască viitorul şi să joace un rol activ în viaţa social-politică. Obligaţia lui constă în a
decide în mod individual; însă tot democraţia este cea care dă posibilitate partidelor şi
liderilor politici să facă propagandă pentru influenţarea maselor. Astfel individul este tentat
să urmeze opiniile politice ale semenilor săi, opinii formate corect sau incorect, în urma
propagandei. De asemenea democraţia a oferit mijloacelor mass-media libertate totală de
exprimare, favorizând dezinformarea. Cetăţeanul nu mai trebuie să se zbată pentru a cunoaşte
noutăţile care îi sunt „servite calde” de mass-media. Dacă vrea să-şi formeze o opinie ar
trebui să facă un efort de căutare şi de triere a informaţiilor, însă comoditatea practică a
sistemului mass-media nu-l incită să depună acest efort.
Mijloacele de informare în masă permit nu numai influenţarea unui număr mare de
indivizi, ci şi difuzarea unor ştiri proaspete din cele mai diferite domenii şi arii geografice.
Această rapiditate este un extraordinar mijloc de seducţie a maselor. Totodată, rapiditatea
plăteşte tribut superficialităţii în materie de control al surselor şi uşurinţei în aprecierile făcute
asupra evenimentelor. În plus, ea produce creşterea considerabilă a numărului de informaţii
fie şi numai pentru a satisface cererile unui public devenit exigent, antrenând astfel riscul
suprainformării. Publicul pare că a devenit sensibil la plăcerea simultană produsă de un
anumit ritual al informării şi caracterul surprinzător al ştirii care i se transmite. Veridicitatea
şi importanţa faptelor trec (cu unele excepţii) pe plan secundar, în timp ce o anumită
dramatizare a subiectului, oricare ar fi acesta, focalizează imediat atenţia.
În ultimii ani a devenit banală sublinierea importanţei mijloacelor de informare în

masă, a creşterii numărului de aparate şi procedee tehnice de informare posibile precum şi a
ariei performanţelor pe care le ating. Primele trei locuri în ceea ce priveşte informarea dar şi
dezinformarea sunt deţinute în prezent de radio, televiziune şi presa scrisă.
Pagina 19 din 73
Radioul a fost unul din primele suporturi de masă pentru propagandă şi dezinformare.
În timpul celui de-al II război mondial propaganda prin radio (informaţii, cântece, scenete
radiofonice etc. ) a fost un mijloc foarte eficient de ridicare a moralului oamenilor. Rezistenţa
psihică a populaţiilor din cele două tabere era un factor esenţial. Propaganda sonoră extrem
de importantă se făcea în timpul campaniilor electorale sau chiar pe front, de exemplu în
timpul războiului civil spaniol sau chinez şi, mai de curând, în timpul războiului din Vietnam.
Importanţa radioului a înregistrat o creştere considerabilă odată cu apariţia
receptoarelor portative, performante şi uşoare. În acest fel, publicul a putut fi influenţat
permanent, la orice oră şi în orice loc.
Dezinformarea la radio se poate realiza prin diferite procedee: prin emisiuni în care
invitaţii vorbesc foarte repede, neaşteptându-şi rândul, ceea ce face imposibilă identificarea
lor şi a mesajelor, prin reclame şi clipuri publicitare, prin emisiuni nedocumentate în prealabil
sau prin cenzurarea informaţiei. La nivel local s-a constatat o aglomerare de emisiuni în
frecvenţă modulată, emisiuni care, de multe ori, sunt puternic marcate de propagandă şi
ideologie, sau mai bine zis de dezinformare. Ceea ce limitează efectele nefaste ale acestor
emisiuni este raza lor scurtă de acţiune şi faptul că se bruiază reciproc.
O maximă latinească spune că „repetiţia este mama învăţării”. Ei bine, această
maximă poate fi atribuită cu succes radioului. Cercetătorii au explicat că un cuvânt, cu cât
este mai des difuzat la radio, cu atât este mai repede reţinut de ascultători. Dacă înlocuim
cuvântul cu o reclamă sau cu un citat politic putem explica de ce, în ultimul timp, spaţiul
radiofonic este invadat de reclame publicitare. Radioascultătorii reţin rapid reclamele care se
repetă de mai multe ori într-o zi şi încep chiar să creadă că un produs sau altul sunt eficiente
când, de fapt, multe dintre produsele cărora li se face reclamă sunt ineficiente. Uneori
reclamele produc o adevărată psihoză în rândul ascultătorilor care cumpără produse în
valoare de milioane de dolari. De foarte multe ori clienţii, sub efectul reclamelor în avalanşă,
cumpără lucruri de care, odată ajunşi acasă, îşi dau seama că nu aveau nevoie. „În SUA,
nemulţumirea cumpărătorilor puşi în asemenea situaţii de reclamele radio şi TV, a ajuns la un
moment dat explozivă. Ei au dat în judecată guvernul pentru faptul că permite cascadele de
reclame care îi fac să cumpere produse ce nu le sunt necesare”.4
O altă modalitate de dezinformare prin radio este cea rezultată din propaganda aşa-
zisă „albă” ce utilizează materiale provenite din surse oficiale, cu noutăţi culturale, artistice,
aparent inofensive. Aceste materiale pun în evidenţă stilul de viaţă al unor personalităţi
considerate exemplare pentru viaţa culturală, sportivă sau muzicală, însă fără a aduce în prim
Pagina 20 din 73
plan elementele care ar pune în discuţie performanţele spaţiului social din care provin
personalităţile respective.
„Cercetările au relevat o eficienţă mai mare a propagandei albe în rândul tineretului
prin transmiterea unor emisiuni radiofonice de muzică tânără (pop, rock etc.) în alternanţă cu
scurte buletine de ştiri. Pe fondul perceptiv pozitiv creat de contextul muzical, remanenţa
mesajelor din ştiri este deosebit de mare, deoarece propaganda se realizează neostentativ şi
creează impresia unui dialog între egali”.
Pentru a evidenţia efectele dezorganizatoare şi nocive ale dezinformării, voi prezenta

un caz de dezinformare prin radio, devenit celebru în SUA. În seara de Halloween (31
octombrie) a anului 1938, în SUA un program de radio ce transmitea muzică spaniolă a fost
întrerupt de un buletin de ştiri în cadrul căruia se anunţa observarea unor explozii neobişnuite
pe planeta Marte.
„Pramul a continuat. Ceva mai târziu, din nou o întrerupere, pentru a transmite în
direct, un reportaj dintr-o micuţă localitate din statul New Jersey, unde un „cilindru uriaş” a
lovit pămîntul „cu o forţă teribilă”. Se pare că în acel moment, circa un milion de americani
ascultau emisiunea. Curiozitatea a fost înlocuită treptat de teamă atunci cînd reporterul, şi el
speriat, a început să descrie cum (...) „din interiorul „maşinăriei” apar nişte „creaturi uriaşe,
sclipitoare, cu tentacule imense şi cu ochi ca de şarpe”. Sute de mii de oameni au intrat în
panică şi mulţi dintre ei şi-au părăsit locuinţele pentru a scăpa de invazia „marţienilor””.De
fapt totul era o glumă realizată de un grup de actori de la Mercury Theatre. Interesant a fost
modul cum au reacţionat oamenii. Auzind acele „reportaje” înfricoşătoare, foarte mulţi dintre
ascultători au căutat să vadă cum se comportă cei împreunpă cu care audiau emisiunea. Cum
toţi erau îngrijoraţi şi speriaţi, orice îndoială a dispărut. „Ne-am sărutat unii pe alţii pentru că
ne aşteptam să murim dintr-o clipă în alta”, îşi amintea un ascultător. Foarte puţini au fost
cetăţenii care nu au crezut în ceea ce auzeau la radio şi au încercat să afle amănunte de la alte
posturi radio. Negăsind alte ştiri referitoare la „eveniment” au fost derutaţi, fapt ce
demonstrează că existenţa unei singure surse de informare poate amplifica la maximum
efectele dezinformării.
Publicitatea, propaganda şi manipularea sunt prezente şi în cadrul emisiunilor
televizate. Televiziunea a devenit terenul unei tenace şi perfide lupte de influenţă, care nu
pare să se sfârşească prea curând. Cel mai adesea în timpul campaniilor electorale,
personalităţile politice încearcă să convingă şi să influenţeze masele. Pentru a întări
credibilitatea mesajului şi pentru a-i masca caracterul mincinos, politicienii scot în evidenţă
Pagina 21 din 73
alte aspecte cum ar fi: protejarea fiinţelor slabe, solidaritatea cu cei aflaţi în mizerie şi cu cei
înfometaţi, lupta pentru apărarea păcii sau a libertăţii sau grija pentru mediul înconjurător. De
asemenea în campaniile electorale se pune accent pe reuşitele personalităţilor în meseria de
bază şi nu pe reuşita în activitatea politică. Telespectatorii sunt convinşi să aleagă un candidat
care are o imagine publică atent realizată de specialişti în domeniu, dar care, poate, nu vor
reuşi să-şi ţină promisiunile făcute electoratului. De multe ori, programele electorale sunt
irealizabile şi conţin informaţii false, iar oamenii simpli care speră într-o viaţă mai bună nu
sunt capabili să separe adevărul de minciună.
Există multe exemple de dezinformare televizată prin intermediul imaginilor. Oamenii
văd o realitate „creată” de jurnalişti sau de anumite părţi ale conducerii statului, realitatea
care de fapt este falsă sau incompletă. Jurnaliştii au posibilitatea de a truca imaginile, filmele
documentare, excluzând anumite persoane sau arătând doar unele aspecte ale problemei
analizate.
În 1979 Papa Ioan Paul al II-lea (polonezul Karol Vojtyla) a vizitat Polonia.
Televiziunea polonă, controlată de regimul comunist, a difuzat doar trei dintre momentele
vizitei: sosirea, vizita la Auschwitz şi ceremonia plecării. Pe micul ecran, Papa nu a fost văzut
decât înconjurat de arbori, călugăriţe sau coruri, când, în realitate, la întâlnirile sale cu
populaţia au participat sute de mii de oameni.
În 1990 Televiziunea Română Liberă a transmis repetate rânduri , imagini de la o
manifestaţie anticomunistă maraton (40 de zile în Piaţa Universităţii), selectând pentru
difuzare acele secvenţe în care apăreau persoane cu un aspect necivilizat. Efectul a fost că,
pentru acei telespectatori care nu au avut prilejul să vadă cu ochii lor mulţimea celor câteva
mii de protestatari dintre care mulţi studenţi şi alţi cetăţeni respectabili, manifestanţii nu erau
decât nişte golani.
În sistemele totalitare, principiul esenţial de informare în televiziunea de stat (unica
existentă) avea două directive: „Ce trebuie să ştie poporul” şi „Ce trebuie să nu ştie poporul”.
Înainte de anul 1989 şi Televiziunea Română era ghidată după acelaşi principiu. Referitor la
ceea ce se petrecea în ţară, televiziunea (ca de altfel şi ziarele şi radioul) era obligată să
prezinte doar „măreţele realizări”. Mai mult, modul de prezentare cuprindea, uneori,
exagerări şi minciuni absurde. Suprafaţa raportată ca recoltată depăşea suprafaţa arabilă a
ţării, inaugurarea unor noi obiective industriale se făcea cu multe luni înainte de finalizare dar
pentru a fi bifate în planul de învestiţii, nu existau bolnavi de SIDA, handicapaţi sau case de
copii orfani pentru că aşa cerea conducerea. În perioada comunistă toate emisiunile erau
cenzurate, transformate, controlate de la Centru, iar de publicitate nici nu putea fi vorba.
Pagina 22 din 73
În prezent, nu există televiziune care să nu difuzeze spoturi publicitare. Între emisiuni,

în timpul acestora sau în timpul filmelor artistice sau serialelor, publicitatea ocupă un timp de
emisie din ce în ce mai mare. În unele ţări cum ar fi Franţa sau SUA, publicitatea nu mai este
doar o pauză, aşa cum afirmă specialiştii, ci este deja un fenomen deranjant. S-a constatat că
din ce în ce mai mulţi telespectatori consideră publicitatea supărătoare. După Cătălin Zamfir
publicitatea este ansamblu de tehnici de comunicare în masă cu scopul de a informa publicul
despre calităţile unor produse sau servicii şi de a-l influenţa în sensul achiziţionării acestor
produse şi al acceptării respectivelor servicii. Deşi publicitatea ca fenomen social, a apărut în
societăţile preindustriale, abia odată cu dezvoltarea economiei capitaliste, cu dispariţiaţia
contactului direct dintre producător şi cumpărător, se poate vorbi de publicitate. în sensul
actual al termenului. Publicitatea este indespensabilă în orice sistem economic. Ea este
dezirabilă numai în condiţiile reale ale produselor şi serviciilor. Analiza sociologică a
publicităţii are în vedere scopul acestei acţiuni de influenţă a opiniilor, atitudinilor şi
comportamentelor de achiziţionare de mărfuri şi de recurgere la anumite servicii. Aşa numita
formulă AID - atenţie, interes, dorinţă, achiziţie. Tehnicile de publicitate se bazează pe
producerea unui şoc psihic, în care sînt utilizate reclame comercile florescente mobile, afişate
în culori percutante, slogane comerciale. Adesea pentru incitarea la cumpărarea anumitor
bunuri, în acţiunile publicitare se face apel la pulsiunile şi dorinţele neconştientizate ale
oamenilor, ajungându-se la ceea ce ziaristul şi sociologul american Vance Packard denunţă
într-o lucrare publicată în 1957că „persuasiune clandestină” . În acest sens s-a dezbătut aprins
şi se discută şi în prezent despre manipularea prin „pub invisible”. Semnalul de alarmă a fost
tras în urma unui experiment desfăşurat la New Jersey în 1956 : în timpul rulării filmului
Picnic s-au proiectat imagini ultrarapide –1 / 3000 de secundă conţinând sloganul Consumaţi
Coca-cola!. Fără a conştientiza percepţia mesajului spectatorii, după terminarea spectacolului
de cinema, s-au îndreptat într-o mare număr spre barul din apropiere unde au consumat cu
precădere Coca –cola, deşi aveau la dispoziţie la acelaşi preţ şi alte băuturi răcoritoare.
Experimentul a durat şase săptămâni şi vânzarea de Coca –cola a înregistrat creşteri
substanţiale. Alte experimente de condiţionare subliminară făcute în SUA , Marea Britanie
sau Franţa, în cadrul emisiunilor radio sau TV. Au condus la rezultate contradictorii. Oficial,
utilizarea condiţionării subliminale în publicitate a fost interzisă , ceea ce nu înseamnă că s-a
eliminat efectiv posibilitatea de ase practica această modalitate de manipulare a
consumatorilor. În publicitate dispunem de trei modalităţi –cuvinte , imagini, numere. Făcând
bilanţul cercetărilor privind utilizarea numerelor în publicitate, psihosociologul francez David
Victoroff aprecia că în acest domeniu numărul constituie un element la fel de important ca şi
Pagina 23 din 73
imaginea. Studierea limbajului publicitar ,alegerea argumentelor pentru publicitate,

investigarea sociologică empirică a canalului publicitar ca şi şi studiul efectelor sociale ale
publicităţii constituie principalele direcţii de cercetare sociologică a publicităţii. V
comunicare, influenţă socială, public. Publicitatea urmăreşte să ne îndrume preferinţa spre un
produs sau altul, să ne determine să cumpărăm un detergent care curăţă mai alb ca spuma
laptelui, în loc de altul care lasă rufele strălucitoare sau vaporoase. Detergentul poate avea
succes, deşi noi ştim prea bine că aceste produse pot fi lesne înlocuite între ele fără ca
operaţiunea noastră să aibă consecinţe prea grave. În alte cazuri, produsele cărora li se face
publicitate nici măcar nu sunt eficiente, dar repetarea clipului publicitar te convinge să le
încerci. Populaţia mai are o variantă conform căreia li se face publicitate doar produselor care
nu se cumpără pentru că nu sunt bune.
În presa scrisă dezinformarea cunoaşte dimensiuni diferite faţă de celelalte mijloace
de informare în masă. Cea dintâi preocupare a ziaristului o constituie informaţia, considerată
ca fiind o materie primă ce trebuie prelucrată şi vândută. Dezinformarea provine din faptul
că, în prezent, ziaristul preferă să preia informaţia de la agenţiile de presă, fără o verificare
serioasă. În astfel de cazuri, el nu mai este un descoperitor de fapte, ci un simplu ecou, mai
mult sau mai puţin deformant De fapt, ar trebui să-şi verifice şi să-şi citeze sursele şi să
propună o evaluare critică a informaţiei, ceea ce nu se întâmplă decât foarte rar .Un ziarist
posesor al unei informaţii trebuie să-i verifice exactitatea. Acest lucru însă nu este
întotdeauna uşor şi ziaristul este tentat să-şi bazeze autenticitatea informaţiei pe buna
reputaţie a sursei. Deci, de multe ori dezinformarea provine de la sursă. Formule con sacrate
precum „aflăm de la surse autorizate....” sunt suficiente pentru a introduce în circuitul
informaţional orice nerozie şi pentru a induce în eroare cititorii.
În unele cazuri, dezinformarea este rezultatul zvonurilor, al documentelor false sau
chiar al minciunilor, publicate în ziare sau la transmise prin intermediul televiziunii şi
radioului.
Documentele false, pentru a deveni credibile, cer o pregătire atentă şi o fabricare
impecabilă ce nu poate fi lăsată pe seama improvizaţiei. Unele state dispun de laboratoare
specializate care permit fabricarea unor falsuri foarte elaborate, pentru a masca înşelătoria.
Fabricarea falsurilor a devenit o artă în ultimii ani. Este necesară utilizarea unei hârtii
adecvate, a unei ştampile conforme cu originalul oficial şi folosirea unor cerneluri a căror
origine să nu descopere provenienţa falsului. În ceea ce priveşte redactarea documentelor
false, este necesar să se respecte forma, stilul şi limbajul specific administraţiei sau
personalităţii în cauză, ţinându-se cont chiar şi de formulele de politeţe sau paginarea
Pagina 24 din 73
documentelor. Difuzarea falsurilor cere, deasemenea, precauţii serioase. Falsificatorii au

nevoie de intermediari, nevinovaţi sau complici , care să asigure trimiterea sau publicarea
documentelor. Niciodată un document fals nu va fi publicat de autorul însuşi sau de un
apropiat al acestuia. În general, folosirea falsurilor are o eficacitate reală deoarece, pentru a
dovedi înşelăciunea, este necesar, accesul la documentul original, precum şi timp pentru a-l
analiza. Până când victima este în măsură să-şi demonstreze buna credinţă, mii de oameni au
văzut falsul în ziare sau la televizor, răul s-a produs, şi este nevoie de timp pentru a se rezolva
situaţia de conflict creată.
Mult rău pot face personalităţilor, vedetelor şi oamenilor publici şi zvonurile şi
insinuările calomnioase răspândite de mass-media. Apariţia zvonurilor este legată de situaţii
sociale tensionate (război, luptă pentru putere sau revoluţie ), având consecinţe favorabile
anumitor forţe ostile intereselor populaţiei (învrăjbiri, destabilizare, teroare).
Pentru a circula zvonurile nu au nevoie de adevăr. În lipsa adevărului sau
corespunzând pe de-a întregul realităţii, este suficient ca informaţia să se transmită fără
încetare din om în om şi zvonul îşi deapănă firul după o logică proprie. Zvonul se răspândeşte
„ca o epidemie”, după cum se exprima Lydia Flem, fiind, în fond, o creaţie colectivă. Chiar
dacă unele zvonuri au o sursă de lansare bine sau adesea rău intenţionată, prin retransmisii
succesive se pune amprenta personalităţii coporatorilor pe conţinutul lor.
Zvonul a fost definit ca „o informaţie care suferă asemenea deformări în cursul
procesului de transmitere încât nu poate constitui în nici un caz bază valabilă pentru a
determina convingerile sau comportamentele noastre.” (G. Allport şi L. Postam).
Lansarea zvonurilor nu se face la întâmplare, ci ţinându-se seama de aşteptările
grupurilor umane faţă de situaţia problematică pe care o traversează. Plecând de la aceste date
ale situaţiei, se lansează un mesaj cît mai apropiat de ceea ce ar dori să afle populaţia în acel
moment, indiferent cît de departe de adevăr este conţinutul enunţului respectiv.
Răspândirea zvonurilor cere o adevărată artă căci trebuie ocolite afirmaţiile tranşante.
Esenţial este ca publicul să se îndoiască de o persoană sau de un eveniment şi să tragă singur
concluzii. Zvonurile sunt răspândite în medii considerate propice, iar difuzarea lor se face
către mai multe ţinte de-o dată, în aşa fel încât ivirea zvonului din mai multe izvoare să
conducă la confirmarea lui. Întreaga operaţiune de lansare a zvonurilor se bazează pe două
proverbe simple, însă perfect operante: „Nu iese fum fără foc” şi „Gura lumii doar pământul
o astupă.”
Minciuna, numită mai elegant „dezinformare” este forma cea mai brutală de
manipulare a oamenilor, dar este, totodată, cea mai vulnerabilă, existând riscul ca realitatea să
Pagina 25 din 73
o infirme. Minciuna, confundată adesea cu eroarea, se opune realităţii şi are o atracţie

deosebită pentru publicul larg. În presa scrisă se minte în diverse feluri: 1) prin amestecarea
faptelor, a opiniilor sau a persoanelor; 2) prin includerea unei minciuni într-un noian de
informaţii; 3) prin introducerea în texte a citatelor aproximative sau trunchiate; 4) prin
comparaţii nejustificate sau 5) prin omisiune, adică neglijând unele informaţii şi prezentând
doar unele aspecte ale problemei.
Tehnica omisiunii este o formă de minciună utilizată şi de televiziune. Aparent este
mai puţin ostentativă. Cel care ascunde o parte a realităţii susţine că nu minte, odată ce nu
afirmă nimic fals. Dacă informaţia omisă este foarte importantă pentru destinatarul ei, iar
acesta nu are acces la alte surse de informare, atunci omisiunea poate fi calificată ca
minciună.
„Un tip de omisiune a practicat Televiziunea Română înainte de alegerile din 1996,
când dezinformarea avea drept justificare „nonimplicarea în scandaluri”. Ştirile difuzate
masiv de postul naţional aparţineau categoriei de ştiri nonconflictuale (în care nu se întâmplă
nimic neplăcut).Ştirile conflictuale, dacă erau prezente , se refereau mai frecvent la actorii
sociali ( muncitori, minori etc.) şi nu la actorii politici ( partide, lideri, preşedinte).În schimb,
presa scrisă prezenta cazuri de corupţie în care erau implicaţi oameni de afaceri ce susţineau
partidul aflat la putere. Ştirile din presa scrisă ( citită de 20% dintre oameni ) nu au apărut
niciodată la televiziunea naţională (privită de 85% dintre români). Când televiziunea omite
astfel de evenimente, guvernanţii sunt „spălaţi de păcate” în ochii majorităţii populaţiei.”( A.
Bondrea „Sociologia opiniei publice „)
„Adesea este dificil să se răspundă unei minciuni. Dezminţirea, chiar dacă este
întotdeauna necesară, nu este suficientă. După ce şi-a lansat contra adevărul, mincinosul, mai
ales dacă se poate prezenta ca fiind un simplu transmiţător a unei informaţii venite de aiurea,
nu are altceva de făcut decât să tacă şi să aştepte .Minciuna reprezintă, practic, un proces cu
trei personaje. În afara mincinosului mai există cele două „victime” ale procedeului: cea
despre care se minte şi care încearcă fără prea mari şanse de izbândă să facă dovada bunei
sale credinţe şi cea care recepţionează minciuna, fără a avea posibilitatea de a o verifica.”(H.-
P. Cathala –„Epoca dezinformării”)
Pagina 26 din 73
După Georges Henein, în „Petite Encyclopedie Politique”, propaganda este „ acţiunea

de convingere prin instigare, ce tinde să înlocuiască raţiunea cu impresionabilitatea, ştergând
linia de demarcaţie între adevăr şi fals. ”Un alt sens al cuvântului „propagandă” este acela de
„propagare a culturii din unghi părtini. ”Acest unghi partinic nu trebuie confundat cu
artizanatul politic, deoarece zona partinicului defineşte aria unor interese de grup (civice sau
profesionale) care intră în relaţii cu alte grupuri, afirmându-şi deschis identitatea. Scopul
propagandei este, categoric, trezirea unor motivaţii favorabile şi formarea convingerilor în
sensul valorilor pe care le susţine grupul respectiv, care face propagandă .Dacă valorile
grupului nu sunt corecte, dar se încearcă prezentarea lor sub o altă formă, are loc
dezinformarea.
În universul informaţional în expansiune în care trăim, propaganda cumulează,
progresiv, un nou rol acela de a propaga criterii de selecţie competentă a valorilor purtătoare
de etos şi generatoare de personalitate.
„ Există numeroase puncte comune între propagandă şi dezinformare.
J.Ellul (1962) înglobează în termenul de „propagande”( în limba franceză, la plural)
„acţiunea psihologică îndreptată în special asupra cetăţenilor într-un scop educativ şi războiul
psihologic dus împotriva inamicului exterior pentru a-l face să se îndoiască în privinţa
valorilor pe care le susţine.”(H.-P.Cathala-„Epoca dezinformării”)
După Cătălin Zamfir propaganda – este activitate de transmitere , promovare sau
răspândire a unor doctrine, teze sau idei de pe poziţiile unei anumite grupări sociale şi
idiologii, în scopul influenţării, schimbării , formării unor concepţii, opinii, convingeri sau
comportamente. Propaganda se realizează astfel încât să conducă la realizarea scopurilor şi
intereselor grupului pe care îl serveşte , neegzistând o propagandă neutrală valoric sau
obiectivă. Cel mai adesea propaganda se constituie ca un subsistem al sistemului politic al
unui partid , al unui grup social al unui regim de guvernare şi urmăreşte realizarea unor
scopuri de manipulare . Există însă şi forme de propagandă diferenţiate după conţinut şi prin
raportarea la profilul grupării sociale care o iniţiază , urmărind realizarea unor scopuri
persuasive. Când se constituie ca sistem propaganda dispune de - o structură instuţuională
specializată, o idiologie şi o tablă de valori aflate în corespondenţă cu interesele şi obiectivele
grupării sociale pe care o reprezintă , mijloace şi metode de transmitere a mesajelor. Structura
instituţională include aparatul de conducere ierarhică, precum şi centre de organizare, studii,
proiectare şi difuziune ale mesajelor. Ideologia, tabla de valori, ca şi interesele şi obiectivele
sînt luate ca referinţă pentru programarea şi realizarea propagandei. În sociologia
propagandei o atenţie deosebită este acordată mijloacelor şi metodelor de transmitere. În
Pagina 27 din 73
acest sens au fost consacrate mai multe metode de propagandă. Una constă intr-o astfel de
organizare a mesajelor încât să provoace trăiri şi adeziuni afective mai ales de tip emoţional.
Mai întâi se indică consecinţele negative ale unei opţiuni personale provocate de o agenţie
anume pentru a declanşa reacţia afectivă negativă faţă de aceasta şi apoi se prezintă o
alternativă diferită care ar avea numai efecte pozitive. Accentul nu este pus pe argumentarea
logică sau prezentarea de fapte relevate, ci pe cele personalizate şi care dispun de potenţierea
descoperirii unei surprize de către receptor. Îndemnurile directe, lozincile, apelurile
zgomotoase la urmarea unei căi sînt înlocuite de o astfel de selecţie şi prezentare a faptelor
care provoacă opţiunea personală pentru acea cale prezentată ca cea mai bună dintre cele
posibile. În felul acesta se lasă impresia autonomiei personale în luarea deciziei . Propaganda
bazată pe comunicarea persuasivă presupune aplicarea regulilor retorice de organizare a
discursului, mai ales prin utilizarea unor cuvinte saturate emoţional şi care se bazează pe
persuabilitatea membrilor audienţei. O distincţie importantă se face între propagandă tactică
şi propagandă strategică . Atitudine, comunicare, difuziune, idiologie, influenţă socială,
manipulare, mass-media, persuasiune. Informaţii care au o profundă rezonanţă afectivă.
Propaganda faptelor este centrată pe transmiterea de fapte cît mai concrete, saturate de
amănunte elevate pentru persoanele ale căror opţiuni ar urma să fie modificate. Accentul nu
este pus pe fapte general, ci pe cele personalizate. Toată lumea este astăzi de acord în privinţa
distincţiei ce se face între propaganda deschisă, aceea care se vrea explicită, neascunzându-şi
nici obiectivele şi nici originea, şi aşa-zisa propagandă „neagră” care îşi disimulează sursa,
înşeală în privinţa intenţiilor şi, la nevoie, face negoţ ilicit cu mesajele sale. Aceasta din urmă
nu este altceva decât dezinformarea în acţiune. Şi mai există o diferenţă fundamentală între
propaganda deschisă şi dezinformare :în timp ce prima caută să convingă, să-şi ralieze
conştiinţele, chiar dacă uneori modul său de exprimare este la limita licitului, cea de-a doua
îşi propune destructurarea grupărilor de idei, dezorganizarea gândirii şi influenţarea
indivizilor.
În mare parte dezinformarea prin propagandă vizează opiniile oamenilor, încercând să
valorifice anumite idei în detrimentul altora sau să înfrumuseţeze evenimentele dându-le o
prezentare favorabilă.
O formă de propagandă este cea exercitată cu ocazia întrunirilor de masă, a
mitingurilor şi a marilor acţiuni audio-vizuale. Mulţimea este tratată ca un tot unitar, ceea ce
permite antrenarea tuturor persoanelor, inclusiv a celor ezitante.
Există tendinţa de a crede aceleaşi idei ca şi aproapele tău, de a face aceleaşi gesturi şi
de a te autoconvinge, văzând mulţi susţinători ai unei idei sau a unei personalităţi.
Pagina 28 din 73
Un alt fel de dezinformare poate fi realizată prin propaganda „evanghelică” vehiculată

de către preoţi şi misionari sau de către colopotorii de zvonuri tendenţioase. Această formă de
propagandă înregistrează în prezent un oarecare succes prin intermediul poştei, al transmiterii
orale sau a telefonului.
„ Autopropaganda, datorată pe plan politic mai ales lui Mao Tze-Dun, se practică în
grupuri restrânse în care fiecare participant este invitat să se exprime cu toată spontaneitatea.
În realitate, în cadrul grupului respectiv sunt prezenţi observatori discreţi care dirijează
dezbaterea către o temă niciodată pierdută din vedere. Concluziile ce se degajă în final sunt
cu atât mai ferme cu cît par a fi fost elaborate în deplină libertate de gândire.”(V. Volkoff-
„Dezinformarea armă de război).
În ceea ce priveşte propaganda politică, Jean-Marie Domenach a descris foarte bine în
cartea sa „Propaganda politică”(1950) caracteristicile sale externe şi interne. „Din punct de
vedere extern, ea trebuie să se adreseze simultan individului şi masei, să utilizeze toate
mijloacele tehnice disponibile (presă, radio, televiziune, afişe, broşuri, cinematograf), să fie
continuă şi îndelungată pentru a provoca adeziunea şi acţiunea receptorului. Din punct de
vedere intern, ea trebuie mai ales să răspundă principiului simplificării (duşmanul unic), al
îngroşării (exagerarea faptelor) şi al orchestrării (repetarea mesajelor)” Propaganda politică
prin mass-media nu este apanajul regimurilor totalitare. „În 1991, Războiul din Golf a
demonstrat cu prisosinţă că democraţiile occidentale au fost adevărate maestre în arta
manipulării indivizilor. Armata americană (dar şi cea franceză) a reuşit să condiţioneze opinia
publică, prezentând trupele irakiene ca pe o a patra armată a lumii, dramatizând excesiv
deciziile şi disimulând realitatea distrugerilor ocazionate de anumite intervenţii
aeriene.”(Jean-Claude Bertrand-„O introducere în presa scrisă şi vorbită”-pag.189) În acest
caz este greu de trasat o linie între propagandă şi dezinformare, amândouă completându-se
pentru a crea o imagine deformată asupra realităţii.
În termenii psihologiei sociale, putem vorbi de manipulare atunci când o anume

situaţie socială este creată „premeditat” pentru a influenţa relaţiile şi comportamentul
persoanelor manipulate în sensul dorit de manipulator. Manipulare acţiune de a determina un
actor social să gândească şi să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului, iar
nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsionează
Pagina 29 din 73
intenţionat adevărul, lăsând impresia libertăţii de gândire şi decizie. Spre deosebire de

influenţa de tipul convingeri raţionale , prin manipulare nu se urmăreşte înţelegere mai
corectă şi mai profundă a situaţiei, ci inculcarea unei înţelegeri convinabile, recurgându-se la
inducerea în eroare cu argumente falsificate, cît şi la apelul la palierele emoţionale no-
raţionale. Intenţiile reale ale celui care transmite mesajele rămân insesizabile primitorului
acestuia. Din punct de vedere politic manipularea reprezintă o formă de impunere a
intereselor unei clase, grup , puteri, ci prin cele idiolgice , prin inducere în eroare.
Din acest motiv, recurgerea la manipulare în situaţii de divirgenţă de interese devine
tot mai frecvent în societatea actuală, manipularea, reprezentând un instrument mai puternic
decât utilizarea forţei. H. Marcuse este autorul unei analize a manipulării considerată a fi un
instrument esenţa al societăţii industriale de masă . El evidenţiază formele particulare pe care
manipularea le ia in diferitele sfere ale vieţii sociale, începând cu manipularea politică şi
sfârşind cu cea economică orientată spre stimularea artificială a supraconsumului şi a
consumului compensatoriu. Idiologie, influenţă, îndoctrinare, persuasiune.
Profesorul Philip Zimbardo de la Universitatea Stanford, din California, a clasificat
manipulările în mici, medii şi mari, utilizând drept criteriu amplitudinea modificărilor
efectuate de manipulator într-o anumită situaţie.
„Manipulările mici sunt cele obţinute prin modificări minore ale situaţiei sociale. Ele
pot avea efecte surprinzător de grave şi de ample la nivelul întregii societăţi. De exemplu, în
1992, în România, televiziunea naţională a prezentat mai multe zile la rând informaţii oficiale
privind o iminentă criză de pine, din cauza lipsei de grâu. S-a indus astfel un sentiment de
panică la nivelul întregii societăţii. Câteva zile mai târziu, oamenii au răsuflat uşuraţi aflând,
tot de la televiziune, că guvernul a rezolvat situaţia prin acceptarea unor importuri masive de
grâu. Abia mult mai târziu, în presă au început să apară materiale privind substratul ocult al
afacerii. Criza fusese artificial creată pentru a justifica acele importuri masive, aducătoare de
comisioane fabuloase pentru cei care le-au derulat, beneficiind de complicitatea guvernului.
În realitate ţăranii din România aveau suficient grâu pentru a satisface necesarul la nivel
naţional, însă preţul de achiziţie care le-a fost oferit era ridicol de mic, tocmai pentru a-i
determina să refuze comercializarea stocurilor în aşteptarea unui preţ mai bun.
Preţul grâului importat a fost de trei ori mai mare decât cel propus ţăranilor, dar
afacerea s-a derulat pentru încasarea respectivelor comisioane.”(A.Bondarenco-„Sociologia
opiniei publice”).
Manipulările medii se referă la modificări importante ale situaţiilor sociale, cu efecte
care, uneori, depăşesc în mod dramatic aşteptările, tocmai pentru că enorma putere de
Pagina 30 din 73
influenţă a situaţiilor sociale asupra comportamentului uman este subevaluată în cele mai
multe dintre cazuri.
Revoluţia română reprezintă un material faptic de excepţie pentru identificarea a
nenumărate tehnici de manipulare ce au funcţionat perfect, începând cu războiul
radioelectronic, continuând cu dezinformările în cascadă şi sfârşind cu rolul decisiv al
televiziunii în magnetizarea maselor. Toate acestea au fost menite să inducă o stare de
neîncredere totală, de confuzie şi de teroare în rândul populaţiei.
Manipulările mari sunt reprezentate de influenţa întregii culturi în mijlocul căreia
trăieşte individul. Sistemul de valori, comportamentul, felul de a gândi al individului sunt
determinate în primul rând de normele scrise şi nescrise ale societăţii în care trăieşte, de
subculturile cu care vine permanent în contact. Neglijând această permanentă şi uriaşă
influenţă, individul poate face mult mai uşor judecăţi greşite sau poate fi lesne de manipulat.
Un exemplu de manipulare mare este controlul informaţional în sistemele totalitare.1
În mass-media există foarte multe mesaje manipulatoare, de publicarea cărora se face
vinovat chiar ziaristul. Când cetăţeanul trebuie să fie informat asupra unui eveniment, lui
trebuie să i se vorbească despre eveniment, iar nu despre părerea sau atitudinea ziaristului
vis-a-vis de evenimentul respectiv. Dacă ziaristul încalcă această regulă, atunci el
influenţează atitudinea cititorului care nu este prevenit şi nici pregătit să analizeze vigilent şi
critic un punct de vedere care nu-i aparţine.
Pentru ca influenţarea făcută fără cunoştinţa cititorului să poată fi considerată
manipulare mai este nevoie de o condiţie: atitudinea transmisă să fie contrară intereselor celui
care este ţinta influenţei.
Relatare despre un concurs de fumat („un aspirant la cartea recordurilor a fumat 45 de
ţigări deodată....”) care conţine, strecurat „printre rînduri”, dispreţul ziaristului pentru un
asemenea record este un exemplu de influenţare implicită, nedeclarată, care nu este
considerată manipulare odată ce promovează o atitudine salutară, de combatere a fumatului.
Din punct de vedere al profesiei de jurnalist, procedeul rămâne, însă, incorect, cu atât
mai mult cu cît pentru marea majoritate a cazurilor nu se poate şti care ar fi atitudinea cea mai
favorabilă cititorului. Iar ziaristul nu este îndreptăţit nici să stabilească ce înseamnă „bine”
pentru cel căruia i se adresează şi nici să impună acest „bine” cititorului.
1
Vladimer Volkoff. Dezinformare armă de război. p.84
Pagina 31 din 73
Ce urmăresc ziariştii care se abat de la normele profesionale şi încearcă să inducă

cititorului atitudini fără a-l preveni? Există mai multe motive care determină conduita lor
incorectă din punct de vedere profesional. O cauză este nivelul scăzut al pregătirii în
domeniu. Unii dintre ziariştii tineri, atraşi de domeniul presei după 1989, nu au studii de
specialitate. Ei nu ştiu că atunci când redactează o ştire, trebuie să-şi stăpânească părerile
personale despre cei implicaţi în eveniment. O altă cauză este presiunea mentalităţii cititorilor
fideli ai ziarului care aşteptă titluri şi materiale incitate asupra unei situaţii. De asemenea,
nevoia de senzaţional a multor cititori, face ca în paginile ziarului să fie promovate
preponderent ştirile negative. Iată un exemplu: „Ministerul transporturilor desfiinţează cinci
trenuri rapide.” La prima vedere este o veste proastă, deci atractivă, în viziunea editorilor.
Citind articolul, de altfel redactat corect, aflăm că Ministerul a decis, de fapt, nu desfiinţarea
unor trenuri, ci modificarea rutelor lor, cele cinci trasee desfiinţate urmând a fi înlocuite cu
alte cinci. Ştirea proastă se vinde mult mai bine. Există chiar o expresie consacrată în lumea
ziariştilor: „ good nes, no nes” (veştile bune nu sunt veşti).
Alte motive pentru care jurnaliştii procedează cu premeditare la inocularea unor
atitudini prin inermediul articolelor de informare pot fi de natură economică (promovarea
intereselor unei firme ) sau politică ( favorizarea unui actor politic – denigrarea unui
adversar). Nu este nevoie de un mare efort de analiză pentru a constata cât de diferite sunt
informaţiile despre un acelaşi eveniment politic, publicate de ziare ale unor partide aflate în
opoziţie unul faţă de celălalt.
În concluzie se poate spune că mijloacele de informare în masă sunt departe de a fi
perfecte. Încă de la originile ei, presa s-a făcut vinovată de practici abuzive. Anumite
publicaţii încălcau morala impusă ori provocau dezordine socială, ceea ce declanşa
intervenţia poliţiei şi a tribunalelor. Modul în care sunt definite practicele abuzive depinde de
cultura naţională, de stadiul evoluţiei respectivei naţiuni sau de regimul său politic. Situaţia
diferă dacă este vorba de o ţară comunistă sau de una liberală, de o ţară anarhică sau de una
postindustrială, musulmană ori budistă
De când au oamenii gură să vorbească şi urechi ca să audă, altfel spus, de când

schimbă între ei mesaje, au înţeles că este posibil să profite de pe urma ambiguităţii proprii
Pagina 32 din 73
chiar şi celor mai inocente informaţii; întrucât proporţia conţinutului de adevăr nu este nici
fixă, nici garantată, nimic nu este mai uşor decât de adăugat aproximării involuntare
înşelăciunea deliberată. Însuşi simbolul operaţiunii de manipulare concepută şi realizată ca
atare este totodată şi cea mai veche asemenea acţiune cunoscută, de la Calul Troian până la
Internet; o realitate de ordinul evidenţei poate căpăta cu totul alte dimensiuni faţă de cele care
îi sunt proprii.
Conform Dicţionarului de Sociologie, manipularea este definită ca “o acţiune de a
determina un actor social (persoană, grup, colectivitate) să gândească şi să acţioneze într-un
mod compatibil cu interesele iniţiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici
de persuasiune, care distorsionează intenţionat adevărul, lăsând impresia libertăţii de gândire
şi de decizie”.
Dispariţia barierelor tehnice de comunicare a făcut ca pământul să nu fie numai un
“sat global”, ci şi un “sat electronic” în spaţiul căruia informaţia, în diversele ei forme, reală,
trunchiată, parţială sau falsificată circulă în mare viteză. Ziarele, revistele, radioul,
televiziunea şi mai nou Internetul sunt canale prin care se influenţează, orientează şi dirijează
opinia publică, interesele şi motivaţiile oamenilor, conştiinţele chiar dincolo de graniţele
propriilor voinţe şi simţuri. Suntem tot mai dependenţi de această reţea globală pentru a fi la
curent cu ceea ce se întâmplă în lume. De aceea, mass-media a devenit cel mai important
instrument de manipulare pe care politicienii îl au în vedere. Nici o mare hotărâre politică nu
a fost luată în a doua parte a acestui secol fără ca opinia publică să fie pregătită în prealabil de
presă.
În numele dreptului fundamental al omului şi al societăţii la informaţii, dezvăluirile
din timpul campaniilor electorale au scos în evidenţă, din spectrul larg al manifestării
psihologice, metoda manipulării informaţionale. O gamă variată de “trucuri” care exploatează
abil toate slăbiciunile umane, prejudecăţile sociale, impactul acestora adesea asemănător
bulgărelui de zăpadă şi care construieşte o puternică ideologie dominantă care ajută la
susţinerea intereselor creatorilor săi.
Termenul de ideologie se referă cel mai adesea la relaţia dintre informaţie şi puterea
socială în contexte politico-economice, pe scară largă. În acest sens, un sistem de idei este
susţinut printr-o diversitate de canale, de acei membri ai societăţii care deţin puterea politică
şi economică. La fel cum limbajul şi alte coduri de comunicare sunt învăţate şi aprofundate în
contextele interacţiunilor sociale cotidiene, ideologia devine de asemenea familiară şi
normală în cadrul relaţiilor sociale de rutină prin procesul mediatizării.
Pagina 33 din 73
Dezvoltările tehnologice au făcut ca maniera dominaţiei sociale să fie mult mai

complexă decât era în trecut. Influenţa ideologică este de-acum crucială în exercitarea puterii
sociale. Consensul social poate fi un mijloc mai eficient de control decât coerciţia sau forţa.
De aceea, ideea de hegemonie, este deosebit de importantă în societăţile în care politica
electorală şi opinia publică sunt factori semnificativi şi în care se constată că practica socială
depinde de consimţirea faţă de anumite idei dominante care de fapt exprimă necesităţile unei
clase dominante. Hegemonia este mai mult decât puterea socială în sine; este o metodă pentru
cucerirea şi păstrarea puterii. Conform teoriei hegemoniei ideologice a lui Antonio Gramsci –
căruia îi este atribuit acest termen – mijloacele media sunt instrumente pe care elitele
conducătoare le folosesc pentru a-şi perpetua puterea, bogăţia şi statutul popularizându-şi
propria filosofie, cultură şi morală.
Succesul hegemoniei este asigurat în măsura în care clasa dominantă are interese pe
care clasele subalterne le recunosc ca fiind într-o oarecare măsură şi interesele lor.
Astfel, putem vorbi de manipulare atunci când o anumită situaţie socială este creată
premeditat pentru a influenţa reacţiile şi comportamentul “manipulaţilor” în sensul dorit de
“manipulator”. Fie că este vorba de dorinţa de a convinge publicul cu privire la superioritatea
unei anumite cauze, ori a unui partid, a unui anumit candidat (în cazul de faţă nu este
important dacă este o cauză justă, dacă partidul este respectabil sau dacă candidatul este cel
mai bun) se folosesc toate mijloacele pentru a li se asigura succesul ceea ce înseamnă că
uneori se ajunge la a pune minciuna în slujba adevărului, dacă este o minciună la care
publicul este mai receptiv.
Tehnicile de manipulare sunt dintre cele mai diverse, de la foarte simple la extrem de
sofisticate, de la cele cu efecte imediate până la cele ale căror urmări se văd după ani de zile
sau chiar după decenii, de la unele utilizate pentru influenţarea unei anumite persoane, într-o
anumită împrejurare, până la altele axate pe remodelarea unei întregi societăţi.
Situaţiile sociale exercită un control semnificativ asupra naturii umane. Acţiunile şi
reacţiile individului la stimulii dintr-un mediu social sunt determinate de forţe şi constrângeri
specifice acelui mediu. Chiar şi aspectele care par banale, nesemnificative pot determina
schimbări majore în comportamentul persoanelor aflate într-o anume situaţie socială.
Cuvinte, imagini, lozinci, semne, regulamente, legi şi într-o mare măsură, prezenţa celorlalţi
Pagina 34 din 73
sunt factori cu o mare putere de influenţă asupra individului, dirijându-i reacţiile şi

comportamentul de multe ori fără ca respectivul să conştientizeze.
La fel de edificatoare, cu extrem de multe concluzii de ordin practic nu numai pentru
cei care produc informaţia, ci şi cei care o folosesc zilnic este şi modalitatea prezentării unui
fapt în raport cu scopul propus: afirmat, negat, trecut sub tăcere, amplificat, diminuat,
aprobat, dezaprobat.
Există diferite criterii de clasificare a manipulărilor; astfel, profesorul Philip
Zimbardo, de la Universitatea Stanford, California, utilizează drept criteriu amplitudinea
modificărilor efectuate într-o anumită situaţie socială. În funcţie de acest criteriu putem
distinge:
manipulări mici
manipulări medii
manipulări mari
Trebuie menţionat că deşi în această accepţiune, manipulările pot fi clasificate ca
mici, medii şi mari, implicaţiile lor nu respectă o corespondenţă strictă cu amplitudinea
modificărilor iniţiale.
Acest tip de persuasiune este obţinut prin modificări minore ale situaţiei sociale totuşi,
uneori, poate genera efecte surprinzător de ample. Să luăm drept exemplu cazul cerşetorilor
care utilizează nenumărate trucuri pentru a stimula spiritul caritabil al trecătorilor. La cerşit
sunt trimişi mai ales copiii, dezbrăcaţi iarna, plângând vara, uneori, mutilaţi intenţionat pentru
a spori compasiunea cetăţenilor. Astfel, sume importante sunt adunate atunci când cererea
este însoţită de un mic serviciu (spălătorii de parbrize) aparent util celorlalţi, de un apel la
binecuvântarea cerească, cântece lacrimogene menite să sensibilizeze audienţa, sau chiar
numai înfăţişarea celui care formulează cererea.
Psihologii Scott Fraser şi Jonathan Freedman au imaginat un experiment în anul 1966,
care a demonstrat eficacitatea unor asemenea tehnici de manipulare minoră: piciorul-în-uşă.
Iată în ce a constat un experiment al celor doi specialişti: într-un cartier obişnuit au
fost luate casele la rând şi fiecărei gospodine i s-a solicitat instalarea, în faţa curţii, a unui
panou pe care scria: “Conduceţi cu prudenţă”. Înainte de aceasta se obţinuse de la aceleaşi
Pagina 35 din 73
gospodine un comportament preparatoriu în acelaşi sens: să le lipească pe maşinile personale

un autocolant care îndemna automobiliştii tot la prudenţă.
Specialiştii au obţinut rezultate surprinzătoare, reuşind să convingă 76% dintre
gospodine, deşi iniţial doar 16,7% au fost de acord cu aşezarea panoului în grădină în
condiţia control în care nu fuseseră determinate să emită un comportament preparatoriu. O
altă grupă de experimentatori s-a deplasat într-o altă zonă a cartierului, folosind semnarea
unei petiţii în favoarea introducerii unor reguli stricte de circulaţie preventivă, ca pe un
comportament preparatoriu. Aproape toţi au acceptat. Două săptămâni mai târziu echipa a
vizitat din nou proprietarii care semnaseră petiţia propunându-le instalarea panoului. În acest
caz procentajul a fost chiar aproape de 100%.
Aceste experimente ne oferă principiul după care se derulează procedeul piciorul-în-
uşă: se obţine de la subiect un comportament preparatoriu nonproblematic şi puţin costisitor,
ulterior, o cerere este adresată explicit subiectului, invitându-l să emită o nouă conduită, pe
care n-ar fi realizat-o spontan. De fapt este vorba de conduite care în grupurile-control (fără
cerere iniţială) sunt refuzate de o mare majoritate de persoane.
Deşi tehnica se bazează pe stimuli sociali minori, efectele ei pot fi extrem de
puternice, uneori la nivelul unei societăţi întregi. Spre exemplu, păstrarea deliberată a unui
singur mijloc de informare pentru marea majoritate a cetăţenilor, cum ar fi televiziunea
naţională, nu mai intră în categoria manipulărilor minore, ci a celor de anvergură.
O altă tehnică de persuasiune este “Trântitul-uşii-în-faţă” a cărei eficacitate se poate
dovedi la fel de spectaculoasă ca şi cea precedentă deşi este susţinută de un principiu invers
celui al tehnicii “Piciorului-în-uşă”. Prin această modalitate, cererea iniţială se referă la un
serviciu extrem de costisitor care are toate şansele de a fi refuzat, înainte de a-i solicita un a-l
doilea serviciu al cărui cost este mai mic. Această ultimă propunere are toate şansele de a fi
acceptată deoarece prin comparaţie cu solicitarea inacceptabilă de dinainte pare foarte
rezonabilă.
Prima realizare experimentală a acestui fenomen aparţine psihologului Robert
Cialdini şi colaboratorilor săi în 1975. Specialiştii au încercat să convingă pe studenţi să
însoţească şi să supravegheze timp de două ore nişte tineri delincvenţi într-o grădină
zoologică. Când au formulat direct această cerere (condiţie control), cercetătorii n-au obţinut
decât un procent de 16,7% de acceptare. După aceea, în condiţie experimentală, au procedat
la o cerere exagerată: de a se ocupa de tinerii delincvenţi timp de două ore pe săptămână, doi
ani. Nimeni nu a acceptat un angajament pe o perioadă atât de lungă. În urma refuzului,
Pagina 36 din 73
experimentatorul a făcut o a doua propunere, cea referitoare la însoţirea delincvenţilor.

Strategia folosită a permis deci triplarea numărului persoanelor care au acceptat – circa 50%.
Cialdini şi colaboratorii săi au explicat acest fenomen bazându-se pe faptul că un
număr mare dintre relaţiile noastre ar fi guvernate de o lege generală: regula reciprocităţii.
Această regulă ar orienta, îndeosebi în situaţiile de persuasiune, conduitele de negociere şi de
concesie. Oamenii au tendinţa de a întoarce favorurile care le-au fost acordate. De altfel,
expresii obişnuite ca: “dă-mi ca să-ţi dau”, “să împarţi frăţeşte”, “a-şi aduce contribuţia”,
ilustrează caracterul pregnant al acestei reguli în societate. Deci, dacă începem prin a cere
cuiva o favoare extremă al cărei refuz e sigur, şi dacă trecem ulterior la o cerere acceptabilă,
individul ar putea resimţi o presiune normativă care să-l facă să răspundă concesiei noastre
printr-o concesie din partea sa. Printr-un mijloc indirect de retragere iluzorie din poziţia
iniţială, este posibil să-l determinăm pe celălalt să accepte cererea pe care doream s-o accepte
de la început. Specialişti subliniază că legea reciprocităţii nu poate acţiona decât în măsura
interlocutorul individului solicitat rămâne acelaşi.
Însă, alţi autori vor demonstra cum că concesia făcută de cel care formulează cererile
nu poate fi considerată ca factor cauzal principal al fenomenului uşa-în-nas. Pentru aceşti
cercetători, ceea ce contează nu este faptul că individul are sentimentul că acela care
formulează a doua cerere acceptă să suporte o pierdere, cât sentimentul că cea de-a doua
cerere este mult mai avantajoasă.
Aceste tehnici pot fi utilizate pentru a influenţa deciziile unei singure persoane sau pot
să genereze efecte puternice la nivelul întregii societăţi, aşa cum se va vedea pe parcursul
lucrării.
Tehnici de manipulare care se referă la modificări importante ale situaţiilor sociale, cu

implicaţii care, uneori, depăşesc în mod dramatic aşteptările tocmai pentru că în majoritatea
cazurilor, puterea de influenţă a situaţiilor sociale asupra comportamentului uman este
subevaluată.
Stanley Milgram a iniţiat o serie de experimente cu rezultate surprinzătoare în ceea ce
priveşte supunerea individului faţă de o autoritate. Experimentale au demonstrat cum nişte
oameni obişnuiţi, aflaţi sub permanentă presiune psihică din partea unei autorităţi, pot da
dovadă de cruzimi inexplicabile. Un exemplu în acest sens este revoluţia română din
Pagina 37 din 73
decembrie 1989. Starea de confuzie din acea perioadă, deruta şi nevoia de a găsi cât mai
repede o autoritate care să o înlocuiască pe cea veche, pentru a restrânge haosul, zvonurile
despre terorişti, toate au sporit starea de tensiune şi incertitudine. Mulţi dintre cei descoperiţi
că au tras susţin că nu au făcut decât să execute un ordin.
Pe lângă tehnicile menite să inducă sentimentul de supunere faţă de autorităţi sau
dimpotrivă, să declanşeze revolte puternice, alte modalităţi de manipulări medii pot fi şi cele
prin care se urmăreşte dezumanizarea victimelor sau dezindividualizarea atacurilor, în
vederea încurajării spiritului agresiv. În esenţă, tehnicile de dezumanizare a inamicului se
utilizează pentru a face posibilă exterminarea acestuia fără ezitare şi fără remuşcări din partea
executanţilor, majoritatea proveniţi dintre oameni obişnuiţi.
Scopul fundamental al tehnicilor de dezumanizare este curăţarea imaginii inamicului
de orice trăsătură umană, prezentarea lui drept un monstru nedemn şi periculos pentru specia
umană; eventual, identificarea lui prin porecle sau prin orice alte denumiri care nu trebuie să
mai păstreze nici o conotaţie omenească. Metodele utilizate constau în impunerea prin mass-
media a unor materiale de presă falsificate, caricaturi, sloganuri agresive în care inamicii sunt
prezentaţi drept nişte nebuni violenţi şi periculoşi.
Dezinvidualizarea este o tehnică mult mai simplă dar cu efecte la fel de şocante. În
accepţia psihologiei sociale, dezindividualizarea este definită ca un sentiment al pierderii în
anonimat. Eliberarea de sub constrângerile inerente impuse de un comportament normal în
societate (responsabilitatea faţă de propriile acţiuni), eliberarea obţinută prin această pierdere
în anonimat, conduce la o creştere a agresivităţii, a manifestărilor deviante care altfel nu s-ar
fi declanşat.
Succesul manipulărilor pe scară largă depinde, în primul rând, de modul în care
individul a fost cufundat în anonimatul masei de manevră. Liderii sistemelor totalitare,
precum şi conducătorii unor secte extremiste depun eforturi considerabile spre a inocula în
minţile celor pe care îi manevrează sentimentul fidelităţii necondiţionate faţă de respectivul
grup social. Repetând la nesfârşit preceptele teoriei bazate pe împărţirea oamenilor în “buni”
şi “răi”, ei îi determină pe adepţi să creadă că fac parte din grupul social “bun”, în timp ce
restul lumii este alcătuit din “răi”. Orice idee ce nu corespunde respectivei ideologii este
calificată drept eretică sau drept o expresie a trădării.
Manipularea se realizează în special prin controlul informaţiilor, prin izolarea
grupului, pentru a evita orice contacte ale membrilor săi cu lumea exterioară, astfel,
identitatea individului se evaporă şi el va fi integrat grupului. Comportamentul, gândirea,
chiar sentimentele lui se vor adapta noilor standarde, sisteme de valori şi regulamente.
Pagina 38 din 73
Caracteristicile acestora sunt determinate de influenţa întregii culturi în mijlocul

căreia trăieşte individul. Sistemul de valori, comportamentul, modalitatea de a raţiona sunt
generate în primul rând de normele scrise şi nescrise ale societăţii în care vieţuieşte.
Neglijând această permanentă şi enormă influenţă, individul poate fi mult mai lesne prins în
capcana artizanilor manipulării.
De asemenea trebuie precizat că tocmai din cauza acţiunii continue a manipulatorilor
asupra noastră, s-a creat o stare de normalitate iar prezenţa lor este mult mai dificil de
identificat. De exemplu, pentru foarte mulţi este uşor de identificat o manipulare minoră, de
tipul trucurilor electorale, decât una majoră cum ar fi faptul că scopul şcolii de a transmite
elevilor un bagaj de cunoştinţe are o importanţă secundară în comparaţie cu acela de a pregăti
tânărul de mai târziu, de a se integra în respectiva societate.
În sprijinul acestei teorii, psihologul Jean Piaget afirma că şcoala, înainte de a fi un
mijloc de comunicare, de aprofundare a cunoştinţelor necesare viitorului adult, îl
familiarizează pe elev cu următoarele:
spiritul de subordonare faţă de autorităţi, reprezentate la nivelul său de educatori,
profesori, comisii de examinare Consecinţa: ulterior îi va fi mult mai simplu să se
conformeze legilor şi diverselor reglementări sociale.
simţul responsabilităţii, prin obligaţia de a-şi face temele, într-un interval de timp
delimitat, de a prezenta rezultatele studiilor sale în cadrul unor examinări periodice.
Consecinţa: ca adult va putea să-şi îndeplinească obligaţiile familiale, profesionale şi sociale.
necesitatea respectării unui program strict, prin prezenţa la şcoală conform unui orar,
cu avertizarea că orice întârziere îi poate aduce penalizări. Consecinţă: respectarea instinctivă
a unui program de lucru
spiritul de competiţie asigurat prin diferite concursuri, olimpiade, diferite recompense
(note, premii). Consecinţă: reuşita profesională
Sistemul de învăţământ este în aşa fel alcătuit încât să modeleze comportamentul şi
gândirea în conformitate cu ideologia regimului aflat la putere. În sistemul totalitar, uniforma
şcolară standard este obligatorie, deoarece induce sentimentul de dezindividualizare, făcând
mult mai uşoară disciplinarea şi manipularea individului. Acelaşi regim politizează programa
Pagina 39 din 73
şcolară începând cu primele clase. Deşi mai puţin stridentă, manipularea prin construirea unui
sistem de învăţământ specific există şi în societăţile democratice.
Având în vedere rolul sistemului de învăţământ, dar şi întreaga complexitate a legilor
şi regulamentelor specifice unei anumite societăţi, comportamentul şi gândirea cetăţenilor
obişnuiţi sunt în aşa fel modelate încât să se conformeze şi să accepte cu naturaleţe
concepţiile şi standardele care definesc ideologia regimului aflat la putere.
Manipulările majore stau la baza răspândirii diferitelor curente de opinie, formează
tradiţii şi obiceiuri, conturează mentalităţi sau chiar ample manifestări protestatare.
La temelia tuturor dezbaterilor referitoare la relaţia dintre politic şi comunicare stă

noţiunea de spaţiu public. Într-accepţie elementară şi general admisă ,,spaţiul public
desemnează discutarea problemelor de interes public, discutare astfel organizată , încât actorii
ei sunt obligaţi să folosească armele argumentaţiei şi să se plaseze–n perspectiva intereselor
generale. Spaţiul public este locul participării politice, înţeleasă ca expresie a intereselor şi
deliberării, al deciziilor şi al controlului puterii”1.
Individul devine fundamentul societăţii şi al statului, deoarece ultimele nu sunt
altceva decît produsul unor decizii şi ,,contracte “ prin care oamenii au cedat o parte din
puterea şi din drepturile lor ,,naturale” unor instituţii şi lideri cu misiuni şi puteri bine
definite. Acţiunile individului trebuie să izvorască dintr-o alegere personală, bazată pe
evaluarea raţională a unei situaţii.
Egali, prin natură şi prin exerciţiul raţiunii, eliberaţi de tutela opresivă a instituţiilor şi
a credinţelor care le limitau, oamenii au dreptul şi obligaţia să participe la conducerea
societăţii, la luarea deciziilor, la exerciţiul puterii. Fiecare individ, în virtutea naturii sale
raţionale, are capacitatea de arbitraj: astfel, conştiinţa individuală este concepută de un
tribunal intim, ca o instanţă morală unde, prin exercitarea spiritului critic, sunt analizate
diferitele faţete ale unei probleme.
După D. Ladriere , ,, în spaţiul public se realizează formarea opiniei publice şi a
voinţei publice, în mod , liber, conform, unor proceduri argumentative. Datorită diverselor
contacte şi interacţiuni sociale, se concretizează, în practica unor acte de comunicare, o
Pagina 40 din 73
asociaţie voluntară, care are ca scop obţinerii reciproce, înţelegerea la care se ajunge printr-un
tip precis de discuţie, în care argumentele, în mod explicit bazat pe raţiune , sînt supuse
criticii de către partenerii de dialog.
Primul loc public în care au fost dezbătute teme legate de interesul colectiv a fost
agora din democraţiile Greciei Antice. Angora reunea un număr limitat de cetăţeni şi avea o
finalitate în primul rând ,,figurativă”. Era un loc ,,al prezentării sinelui, unde fiecare încearcă
să exceleze, prin cuvintele alese rostite în public, pentru a obţine glorie’’.2
Habermas susţine că, începând cu sec. XXVII-lea, în Europa apar noi locuri publice,
expresia libertăţi individuale: ele funcţionează ca asocieri voluntare ale unor indivizi care
doresc să discute, să schimbe idei, să accepte critica celorlanţi, să ajungă la un anume
consens.
În acest spaţiu public modern va apărea un nou tip de consens, care nu numai vizează
principii generale, ci probleme de interes comun, precis definite, consens care se obţine cu
greu şi care nu durează decât perioade scurte de timp –expresia acestei noi forme este opinia
publică.
In sec. XVII-XVIII-lea, opinia publică era cantonată în mediile politice active, acolo
unde scriitori, filozofi, moralişti consacrau o mare parte din timpul şi energia lor pentru a
produce diverse evaluări ale fenomenelor politice şi pentru a le comunica eventual în celelalte
medii elevate ale societăţii.
Din această perspectivă opinia publică era o idiologie profesională, fiind opinia pe
care o aveau asupra politicului grupuri sociale restrânse, a căror profesie era să producă
opinii, cu scopul de a intra astfel în jocul politic, ei îşi transfigurau opiniilor lor de elite
cultivate de opinii universale, atemporale, anonime, deci în valori politici.
Opinia publică ,,luminată produsă de o minoritate savantă, se deosebeşte de părerile
confuze, necritice, spontane şi adeseori superstiţioase care caracterizau modul de evaluare a
fenomenelor sociale şi politice. Pentru a deveni opinia publică ,,legitimă, aceste expresii ale
„vox populi’’ trebuiau filtrate, traduse, interpretate total prin dezbaterile elevate din saloanele
şi cluburile frecventate de elitele politice.
Creşterea cantitativă a publicului implicat în dezbateri şi decizii , precum şi
complexificarea problemelor aflate în discuţia publică numai permit ancorarea spaţiului
public exclusiv în locuri bine determinate (chiar dacă acestea continuă să existe şi să
reprezinte forumuri importante de dezbatere), amploarea vieţii politice solicită un nou suport
şi nou mod de comunicare, acestea există şi abia aşteaptă să devină ,, noul “ spaţiu public -
este vorba de sistemul mass-media.
Pagina 41 din 73
Intrare presei în acest joc va produce un efect de multiplicare a părerilor şi a

modurilor de abordare a unei probleme-prin intermediul ei, atitudini şi concepţi.
Variantele vor fi aduse în flux constant, în atenţia publicului, vor fi evaluate, criticate,
acceptate sau respinse. Această varietate a perspectivelor asupra unor teme de interes general
nu va permite realizarea unei ,,opinii”, expresie intelectuală a unei ideale ,,voinţe populare”
sau chiar a unei utopice voinţe ,,universale”. Opinia publică va reprezenta acum acea sumă de
păreri prin care se exprimă interese deosebite şi nu o dată opuse.
Într-o definiţie sintetică, opinia publică ,,este un ansamblu de atitudini, exprimate de
un număr semnificativ de indivizi, legătură cu o problemă de importanţă generală”.
După B. Berelson, ea reprezintă ,,răspunsul oamenilor (ceva ce poate însemna
aprobare, dezaprobare, indiferenţă) la situaţii politice şi sociale controversate, dar de interes
general - precum relaţiile internaţionale, politica internă, alegerile, relaţiile etnice”.
În actuala sa configuraţie, conceptul de opinie publică nu mai exprimă o unitate
monolitică, de atitudine, ci din contra, o multitudine de abordări ale unei probleme de interes
comun, din perspectiva tradiţiilor culturale, a motivaţiilor politice a presiunilor sociale şi a
reprezentărilor simbolice specifice fiecărui segment al colectivităţilor modern-eterogene,
foarte numeroase, fără legături directe de comunicare între grupuri. Ceea ce înseamnă că
,,opinia publică” desemnează acele configuraţii şi momente în care o anumită atitudine
beneficiază de sprijinul conştient al unor segmente majoritare ale populaţiei, astfel, ,, opinia
publică nu are nevoie să fie unanimă, în schimb, ea trebuie să fie coerentă şi omogenă.5
Opinia publică funcţionează cu un termen de referinţe şi ca un argument care
defineşte şi justifică deciziile, strategiile şi acţiunile clasei politice. De aceea, cunoaşterea
tendinţelor opiniei publice, a modului în care ea construieşte, precum şi modalităţilor de
influenţare constituie o preocupare majoră a clasei politice şi evident, a lumii ştiinţifice. Chiar
dacă i se atribuie lui Machiaveli proprietatea în utilizarea acestei noţiuni, primele cercetări
riguroase consacrate opiniei publice apar la începutul secolului trecut, G. Tarde (opinia şi
mulţimea - 1901), şi N. Lipmann (opinia publică –1922); I Edvard Bernays (Cristalizarea
opiniei publice-1923) publică textele de referinţă clasice ale acestui domeniu al cercetării, ele
pun la bazele conceptuale ale studiului opiniei publice şi permit dezvoltarea a numeroase
modalităţi de abordare teoretică şi de cercetare concretă.
După P. Champagne, la formarea opiniei publice au contribuit succesîndu-se şi
complectându-se în timp, diferiţi actori: întâi lideri politici, în comunicare directă cu micul
lor grup de susţinători, apoi liderii şi aparatele de partid, în comunicare, fie mediată de
reprezentanţi locali ai partidelor, fie directă, în timpul campaniilor electorale, cu ocazia unor
Pagina 42 din 73
mitinguri şi marşuri politice, ulterior , între aceştia şi public au apărut jurnalişti, care, pe de o
parte transmiteau unor mase din ce în ce mai depărtate şi mai eterogene mesajele clasei
politice şi, pe de alta, atrăgeau atenţia reprezentanţilor puterii asupra stării de spirit, a
nemulţămirilor, a intereselor, a problematicii sau a aspiraţiei care caracterizau diferitele
grupuri şi pături sociale, în prezent, în acest joc comunicaţional a mai apărut încă un actor:
specialişti în sondaje.
Chiar dacă utilizarea generalizată şi neritică a sondajelor a stârnit nemulţămirea unor
sociologi şi politologi, sondajele au dat un conţinut precis şi practic noţiunii de opinie
publică, graţie proceselor tehnologice (calculatoare) şi ale ştiinţelor sociale (tehnici de
eşantionare, tehnici de alcătuire a chestionarelor).
Opinia publică este integrată acum în mod aproape instantaneu, printr-o consultare
politică ce vizează toţi cetăţănii.7
Secolul al XX-lea, ca epocă a progresului etnic şi social a modificat substanţial

procesul de selectare, prelucrare şi difuzare a informaţiei. Cuvîntul scris oral , imaginea TV
ajung în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii şi pătrund în cele mai diverse spre sociale în
termini foarte restrînşi. Structurile sociale din ce în ce mai complicate şi tehnologice din ce în
ce mai sofisticate solicită tot mai multă informaţie. Informaţia a devenit, după cum arată
N.Naistbtt, ,, combustibilul societăţii contemporane”8
Ea este acea materie care asigură funcţionarea diverselor sisteme, ba chiar şi evoluţia
omeniri în genere. Activitatea socială a oamenilor este influenţată şi modificată , în bună
parte, de procesul informaţional-rezultat al activităţii mass-media. Influenţând poziţiile de
viaţă, opiniile , conştiinţele şi comportamentele individuale, mass-media contribuie la
modificarea opiniei publice, conştiinţei şi comportamentului social, crearea noilor concepte
sociale.
Mass-media, prin activitatea sa informare, de intrpretare a evenimentelor, crează
anumite realităţi în care omul mai apoi îşi desfăşoară activitatea sau asupra cărora
influenţează prin rezultatul activităţii sale. Mass-media programează emoţii consumatorului
de informaţie, gândurile, ba chiar şi modul lui de percepere a lumii.
Raportul dintre presă şi politic într-un stat modern e determinat de o dependenţă
reciprocă a celor două sisteme, de libertăţile şi constrângerile unuia faţă de cellalte fiind
Pagina 43 din 73
concomitent în condiţiile democraţiei. La etapa actuală se observă o creştere intensă a

dependenţei tuturor sferelor vieţii de mass-media. Astfel , sistemul politic se află în avantaj
faţă de presa constituind unul din instrumentele de realizare a scopurilor politice.
Actualul consumator de informaţie nu mai este produsul şcolii sau al familiei, ci mai
degrabă produsul mijloacelor de informare în masă, care îl influenţiază şi îl manipuliază
uneori fără să vrea. Ba în cele mai multe cazuri îl face intenţionat.9
Mass-media joacă un rol esenţial în educaţia democratică a cetăţenilor, ea prescrie şi
indică regulile politice, structurează şi mediază înţelegerea proceselor decizionale şi
coordonează mişcările atacanţilor pe scena politică.
Mass-media ,,reflectă” structura organizaţională existentă şi exprimă tensiunea ori
relaţiile dintre centrele de putere, nu are o identitate proprie. Mijloacele de informare sunt
funcţii mimetice ale comunităţii, reprezentând nivelul de dezvoltare al acestora şi constituie
expresii vizibile ale eficacităţii comunicaţonale.
Barnard Cohen a dezvoltat conceptul cum că presa nu le poate spune oamenilor ce să
gândească, dar reuşeşte extrem de bine să le pună la ce să se gândească .
McCombs şi Shaw2 au confirmat pe plan empiric această sugestie teoretică, oamenii
din presă oferă publicului structuri ierarhice şi pun un accent deosebit asupra unor
evenimente şi persoane prin cantitatea de informaţi prezentate la un moment dat.
Teoria lui Cohen susţinea că mass-media nu făcea altceva decât să structureze o
realizare mult prea agresivă şi atotcuprinzătoare ce nu poate fi evitată. Mass-media
delimitează dezbaterile politice şi stabileşte care sunt temele care vor face pe alegători să
meargă la vot. În acest sens, toate ştirile sunt relevante pentru procesul electoral şi nu numai
discursurile politice şi campaniile electorale în sine pot produce conştiinţa politică.
Receptorul de mesaje politice e considerat a fi supus presiunii informaţionale fără a
avea putere de decizie, el este dor punctul final al procesului comunicaţional pentru care se
optează, stabilirea agendei va fi realizată fie ca proces de multiplicare a agendei dezbaterilor
politice, fie ca o expresie a avantajelor şi recompenselor dorite de public.
Condiţia principală pentru ca informaţiile să aibă orice efect asupra publicului este
aceea ca mesajele să fie receptate, fapt ce presupune existenţa unui canal de comunicare
deschis şi predispus schimbului informaţional. După receptarea lor mesajele trebuie să fie
bine înţelese, ceea ce înseamnă formularea lor într-un mod uşor de descifrat şi accesibil
2
11. Mc Combs Show. The Agenda- Setting of Mass-media, 1991.
Pagina 44 din 73
pentru fiecare dintre participanţii la procesul comunicării chiar dacă mesajele sunt
inteligibile, receptorii nu au ce face cu acestea dacă nu sunt relevante pentru momentul şi
cadrul politic în care sunt exprimate. Pentru ca să aibă efect trebuie să vină într-o oarecare
contradicţie sau cel puţin să fie în discrepanţă cu opiniile anterioare. Şi în cele din urmă –
mesajele trebuie să fie credibile. În contradicţie cu teoria influenţei limitate, se pot identifica
o serie de elemente, de factori, ce modifică şi alterează opinia publică.
Specialiştii şi experţii care îşi expun public opiniile reprezintă o altă sursă de
influenţă, prin fluxul de credibilitate de care dispun şi printr-un caracter propus non-partizan,
specialiştii pot condiţiona modul în care opinia publică ,,traduce” evenimentele.
Grupurile de interese , cele ce aparţin sferei nonguvernamentale şi care fac apel la
interesul public, influenţiază în mare măsură formarea opiniilor. Nu în cele din urmă
conducătorii de stat, principalii lideri de partid, reprezintă un stimulent, o condiţionare a
construirii pornirilor celorlalţi.
Se poate afirma că circuitul comunicaţional între cetăţeni şi sfera politică s-a dezvoltat
odată cu apariţia partidelor. Tot atunci s-a produs descoperirea de către noile elite politice a
unui fapt pe cît de evident, pe atât de surprinzător, că masss-media poate exercita o influenţă
semnificativă asupra opiniei publice. Conştientizarea în acest sens a realităţii vizând se
bazează pe orice caz, pe potenţialul acestora la nivel de difuzare, pe presupusa credibilitate şi
aparenţa lor eficacitate, care putea asigura partidelor mobilizarea atitudinilor participative ale
cetăţenilor şi crearea curentelor de opinie favorabile.
Este firesc că în preocuparea pentru agregarea şi articularea intereselor sale politice,
partidele să pună cea mai mare miză pe răspândire propriilor canale de comunicare, văzând în
ele o reală posibilitate pentru a-şi asigura o majoră vizibilitate, a-şi prezenta propria identitate
politică.
Abordând fenomenul politic conjugal şa cotidian, mass-media se confruntă astfel cu
necesitatea definirii precise propriului lor în mediatizarea evenimentelor şi fenomenelor
social-politice. Pentru a-i transmite un mesaj coerent şi riguros şi ai oferi cheile necesare
pentru descifrarea fenomenelor constitutive ale actualităţii , în perspectiva dezvoltării lor ,
pentru a-l înarma cu date obiective şi puncte de vedere consistente ce ar releva eficienţa
dezbaterilor publice care constituie o componentă esenţială a democraţiei, mass-media
trebuie să demonstreze capacitatea unei pătrunderi analitice a tuturor variabilelor şi a întregii
complexităţi şi realităţi.13
În sensul clasic al teoriei democraţiei, mass-media este menită să difuzeze şi să
răspândească informaţii despre problemele publice şi politice, să informeze corect şi la timp
Pagina 45 din 73
cetăţenii, care, la rândul lor, vor influenţa procesul decizional la nivelul societăţii. În general,
standardele normative, de factură democratică, sunt cele ce impun modul de funcţionare a
mass-media este menită să difuzeze şi să răspândească informaţii despre problemele publice
şi politice, să informeze corect şi la timp cetăţenii, care, la rândul lor, vor influenţa procesul
decizional la nivelul societăţii. În general standardele normative, de factură democratică, sunt
cele ce impun modul de funcţionare a mass-media în societăţile democratice.13
supravegherea evenimentelor cotidiene care pot influenţa existenţa cetăţenilor, dar şi
formarea unor false evenimente pentru sporirea audienţei;
identificarea principalelor probleme socio-politice;
crearea unei platforme de dezbatere, pentru realizarea unei pieţe libere a ideilor ,
pentru exprimarea purtătorului de cuvânt, a liderilor de opinie, a formatorilor publice mai ales
de multe ori accesul la mijloacele de comunicare este extrem de dificil pentru minorităţi şi
grupurile marginalizate;
transmiterea diverselor elemente ale discursului politic;
analiza activităţii oficialităţilor, a instituţiilor şi a altor agenţii publice, pentru a le face
răspunzătoare pentru actele lor;
Stimularea activismului cetăţenesc, pentru depăşirea apatiei în comportament şi
pentru a împiedica înţelegerea superficială a proceselor politice, pe baza unor prejudecăţi ce
funcţionează pe criterii emoţionale sau simpliste;
Autonomia editorială, ce pune tentativelor de a vexa libertatea presei;
Respectul faţă de public;
Un alt motiv major pentru instuţionalizarea mass-media, pentru transformarea acesteia
dintr-o putere civică –expresie lărgită a libertăţii individuale de exprimare, într-o putere
idiologică este chiar apariţia formelor democraţiei de masă.
Democratizarea şi noile funcţii demografice deţinute de cetăţenii, cît şi extinderea

influenţei electoratului în ansamblul său ca urmare a extinderii dreptului la vot, alegerea prin
vot direct a reprezentanţilor publici, alegerile în general ca formă de exprimare a voinţei
politice-au făcut ca sfera politică să fie dependentă de accesibilitate în rândul unor mase
extinse de alegători, permiţând simultan delegarea atribuţii asupra presei.
Concepţia liberală despre democraţie aparţinând lui Madison şi urmaşilor lui, cu
predelecţia evidente pentru democraţie directă, se face vinovată de întărirea rolului mass-
media în procesul electoral, unde relevante ajung să fie opiniile celorlalţi, a majorităţii
câştigătoare.
Pagina 46 din 73
Termenul de dictatură a majorităţii şi presiunea constantă a opiniilor de grup

personale sunt expresii ale procesului despre care vorbim. În această concepţie dacă nu eşti
cu tabăra învingătoare , nu participi la viaţa decizională a comunităţii.
Referire constantă la opinia publică şi utilizarea autorităţii acesteia au devenit la
rândul lor moduri de modelare a proceselor decizionale, reprezentanţii celor aleşi stau sub
dictatura si sub ameninţarea modificării structurilor electorale care i-au adus la putere.
Astfel , democratizarea politicii a sporit şi puterea mijloacelor de informare. Opinia publică şi
câştigarea aderenţei acesteia devine sigura raţiune de a fi a politicului, unde mass-media, ca
unic instrument de comunicare rapid, eficient şi permisiv, ajunge să fie un factor determinat
şi autosuficient. Mijloace de informare, trebuie, au datoria să organizeze şi să mobilizeze
opinia publică în favoarea democraţiei, dar mai ales în favoarea celor aflaţi la putere, a
grupurilor de interese, a autorităţilor în general.
Prin judecăţile de valoare pe care le emite, prin interpretarea faptelor şi punerea lor în
anumite contexte, prin desemnarea ştirilor cu valoare negativă într-o anumită direcţie
idiologică mass-media induce steriotipuri electorali şi prejudecăţi sociale greu de depăşit prin
alte mijloace informaţionale în acele societăţi în care standardele mass-media modulează
existenţa publică a membrilor respectivelor societăţi, politicul nici nu poate decât să urmeze
linia trasă de mijloacele de informare.
După Cătălin Zamfir, aflăm că mass-media este termen consacrat mai întâi în limba
engleză referitor la mijloacele de comunicare în masă, seturi de tehnici şi metode de
transmitere, de către furnizori centralizaţi, a unor mesaje unei audienţe larg , eterogene şi
dispersate geografic. Într-o perspectivă instituţională, mass-media sunt considerate instituţii
sociale, atât culturale cît şi economice. Primul astfel de mijloc de comunicare în ordine
istorică este tiparul mobil, apărut în mijlocul secolului al XV-lea. Se consideră însă că de
mass-media putem vorbi abia de la mijlocul secolului al XIX-lea, adică din momentul în care
mass-media au avut o audienţă suficient de largă şi eterogenă. Ziarele şi cărţile publicate
înaintea acestei perioade se adresau exclusiv unor elite. În deceniul al patrulea al secolului
trecut, prin apariţia fenomenului ,,penny press’’, ieftinirea presei, audienţa s-a mărit în mod
deosebit, dar mai ales şi-a schimbat structura, devenind o audienţă de masă, ieftinirea presei,
inclusiv a cărţilor, este principala cauză a acestui fenomen, dar trebuie să luăm în calcul, în
acelaşi timp, şi schimbarea de orientare, publicaţiile adresându-se de acum încolo, în primul
rând, oamenilor obişnuiţi. Dezvoltarea cea mai semnificativă s-a produs însă în acest secol,
prin apariţia mass-mediei electronice. Prima jumătate de secol a fost marcată de apariţia
cinematografului şi a radiodifuziunii, iar a doua de extinderea la nivel de masă a televiziunii.
Pagina 47 din 73
Aceste trei tipuri de mass-media vor determina, datorită impactului lor uriaş asupra societăţii,
şi a începutul cercetărilor asupra mass-mediei nu a fost determinat atît de mărimea audienţei
noilor mass-medii, este adevărul mult mai mare decît a celor din secolul trecut, cît mai ales
datorită influenţei lor indiscutabile asupra vieţii sociale. Este semnificativ astfel faptul că nici
o formaţiune politică, mişcare socială sau culturală nu mai poate câştiga astăzi aderenţa unor
segmente largi de populaţie fără a utiliza mass-media, la fel cum funcţionarea economiilor
moderne nu mai poate fi concepută în afara orietărilor consumului prin mass-media sau cum
generarea şi difuzarea culturii în societate în general nu se mai face independent de acest tip
de instituţii culturale. Este demn de remarcat şi faptul că radio şi televiziunea sînt singurele
mijloace care pot capta atenţia naţională. Socilogia în mass-media, domeniul de cercetare în
sociologie care urmăreşte să analizeze modul în care mass-media funcţionează în societate,
precum şi efectele sociale ale comunicării prin intermediul acestor mijloace.
În istoria cercetărilor s-au conturat două perspective complementare una pune
accentul pe comunicare, cealaltă pe mijloace. Prima pleacă de la distincţia între mai multe
tipuri de comunicare, de cele mai multe ori trei: comunicare intrapersonală, comunicare de
masă, comunicare interpersonală. Aceasta din urmă se referă la comunicarea realizată prin
intermediul unor mijloace, adresându-se unei audienţe largi şi de regulă eterogene.
Comunicarea de masă presupune comunicatori profesionişti, specializaţi în transmiterea
mesajelor prin intermediul diferitelor mesaje, ca şi un sistem de control al comunicării, dat
fiind că aceasta se realizează prin intermediul unor instituţii care funcţionează în baza unor
norme.
Cea mai cunoscută schemă de analiză a comunicării de masă este propusă de Herold
D. Lasswell. Ea stabileşte cinci direcţii de analiză în funcţie de cinci întrebări privitoare la
procesul comunicaţional.
Cine ?
Ce spune ?
Pe ce canal ?
Cui ?
Cu ce efect ?
În ultimele decenii s-au conturat si elaborat mai multe tipuri de abordări, teorii
privitoare la mass-media. Există însă două paradigme generale, care sunt practic prezente în
toate cercetările. Prima poate fi numită mass-media puternică şi considerată ca mass-media
are efecte, în general negative, deosebit de puternice, intervenind activ asupra structurilor şi
mecanismelor vieţii sociale, ele fiind active în raport cu individul sau societatea, iar
Pagina 48 din 73
structurile social-relativ pasive la influenţele masss-mediei. A doua paradigmă mass-media

slabă considerată ca influenţă în societate este relativ mică, ele sînt subordonate şi nu
supraordonate societăţii, nu determină opţiunile şi comportamentele indivizilor ci se
orientează după acestea, în fine, rolul lor nu numai că nu este negativ, dar poate să fie chiar
terapeutic în anumite circumstanţe. Un exemplu tipic de problemă abordată din perspectiva
celor două paradigme violenţei . În primul caz se consideră că violenţa este promovată prin
mass-madia, că ea afectiază negativ socialzarea copilului, care poate vedea pînă la 14. 000 de
morţi violente la TV, numai în copilărie, şi deci în general putem spune că mass-media
contribuie la creşterea numărului com portamentelor deviante, în special a delicvenţei, sub
toate formele ei. În a doua perspectivă se consideră că mass-media nu manipuliază individul,
ci că acesta utilizează aşa cum doreşte mass-media .
Violenţa este cerută, căci astfel nu ar fi prezentă în programare, ea există în mass-
media pentru că există în societate. Cei care urmăresc acest tip de programe sînt predispuşi la
violenţă şi nu devin eventuali delicvenţi datorită televiziunii. Mai mult, violenţa prezentată
prin mass-media poate avea o funcţie terapeutică. În aceeaşi manieră ne putem raporta şi la
alte probleme cum ar fi socializarea sexuală timpurie a copiilor, promovarea unor inegalităţi
între sexe, inactivismul promovat de mass-media, ca şi rolul pe care ele îl joacă, în general, în
societate.
Mass-media fiind considerată o putere de stat, fie un subsistem subordonat celorlalte
puteri. Cele două paradigme s-au conturat în istoria cercetărilor, în perioade diferite, pornind
de la probleme deosebite. În perioada interbelică s-a conturat prima paradigmă, care a
corespuns într-o oarecare măsură.14
Şocului produs de noile mesaje, dar şi contextul social care a generat fenomene de
masă, considerate de multe ori şi ca efecte ale utilizării.
Astfel propaganda, nazistă la radio ca şi propaganda de război în perioada 1939-1945
dusă de către ambele tabere de front filmate au avut efecte sociale majore. Mobilizarea ca
formarea unei anumite atitudini la scara naţională au fost deziderate, în general, eficient
îndeplinite de către mass-madia în perioada interbelică. Puterea mass-media a fost probată
chiar şi în privinţa efectelor lor negative. Cel mai cunoscut exemplu este emisiunea
radiofonică ,,Războiului lumilor”, realizată în 1938 de Orson Wells care a creat o panică
naţională fără precedent în SUA. A doua paradigmă s-a conturat după al doilea război
mondial, când noile cercetări au arătat că influenţa mass-mediei în societate este mult mai
mică decât s-a considerat iniţial. Şi în favoarea acestei paradigme au existat numeroase
argumente dintre care amintim slaba eficienţă a propagandei anticomuniste desfăşurată prin
Pagina 49 din 73
mass-media în anii 1950 în SUA, când cercetările au arătat că programele nu au reuşit să

convingă şi nici măcar să popularizeze personalităţi politice care sau afirmat în această
mişcare, dar şi cazurile destul de numeroase ale victoriilor electorale ale unor personalităţi
sau forţe politice împotriva cărora au militat majoritatea. Mass-media au constituit
argumentele puternice în acest sens.
Cele mai semnificative cercetări care au probat activismul recepţiei programelor
mass-madia au fost cele realizate în deceniul al cincilea de Lazarfeld, Berleson şi Gaudet,
privitoare la comportamentul de vot, în baza cărora Lazarfeld şi Katz au formulat legea
comunicării în două trepte care demonstrează influenţa semnificativă a liderului de opinie în
receptarea programelor difuzate prin mass-media. Lider care filtrează, prelucrează şi chiar
interpretează mesajele furnizate de mass-media. În anii 1970, prin dezvoltarea foarte
puternică a sistemelor private de televiziune, prin diversificarea acestora, ca şi prin apariţia
industriei video, rolul televiziunii în viaţa socială a fost din nou resimţit foarte puternic, ceea
ce a dus la o revigorare în planul cercetărilor. Mass-media s-a focalizat şi asupra altor
probleme semnificative în plan politic, socio-economic sau cultural. S-au studiat astfel
efectele, în general negative, produse de mass-media asupra organizării vieţii politice, cum ar
fi susţinera propagandei politice după modelul,,star- system’’, grija deosebită a politicienilor
pentru aspectele exterioare vizibile, dar lipsite de importanţă, cultul general pentru imagine,
fie a politicianului, fie a partidului, a unei organizaţii, sau a întregii societăţi, cult care face să
fie neglijate, de regulă, tocmai problemele societăţii majore.
În această direcţie, unii cercetători consideră că mass-media, joacă astăzi rolul de
,,agendă a realităţii”, ele dictând ordinea priorităţii problemelor sociale, prin interesul pe care
îl arată faţă de acesta. Se poate astfel deturna sensul real al evenimentelor, moartea unui star-
rok să fie prezentată ca un eveniment social major ce un conflict militar sau descoperirea unui
medicament dă fie prezentate ca mai puţin, sau deloc, importante. În general, mass-media are
tendinţa de a propune utopii şi idealuri intangibile, de a crea falşi eroi, neglijându-i astfel pe
cei adevăraţi.
Studii importante s-au realizat şi asupra proceselor de tratare a informaţiei difuzată
prin mass-media. Ele au arătat că mass-media opune o imagine a realităţii care este serios
diferită de ceea ce există în realitate. Cel mai important factor care afectează imaginea
realităţii difuzată de mass-media este principiul conflictului, în funcţie de care este
reconstruită imaginea difuzată prin mass-media lumea prezentă fiind mult mai conflictuală
decît cea reală.
Pagina 50 din 73
Prelucrarea imaginii se produce însă şi în funcţie de cerinţele economice, idiologice şi

culturale ale diverselor organizaţii mass-media care sînt întotdeauna ale unor subsisteme
sociale. Un fenomen de maxim interes îl reprezintă mediati zarea evenimentelor sociale. El
constă în faptul că imaginea pe care o avem despre evenimentele sociale semnificative,
trecute sau prezente, provine astăzi exclusiv, de la diferitele mass-mediei. El ridică însă şi
numeroase probleme, iscând totodată controverse foarte aprinse. Mai întâi, datorită faptului
că există o condiţionare idiologică în prezentarea evenimentului, chiar şi într-o transmisie
directă televizată, prin ceea ce se alege, prin cadrele utilizate, prin momentul ales pentru
transmisie, prin comentariu. Astfel de critici, se exemplu, au fost aduse recent posturilor de
televiziune TV5 din Franţa şi CNN din SUA pentru propagarea voalată făcută în transmisiile,
ale Revoluţiei din România (1989) (preluată şi difuzată în Europa de la TVR) şi ale
Războiului din Golf (1991). Pe de altă parte, transmisiile directe ale unor asemenea
evenimente tind să fie organizate după principiul spectacolului şi chiar evenimentul în sine să
fie structurat după acelaşi model, deoarece agenţii sociali nu pot face abstracţie de prezenţa
mass-media.
Un capitol distins al cercetărilor din mass-media se referă la modul în care cultura este
difuzată sau generată prin mass-media, la intenţiile funcţionării mass-media asupra diferitelor
componente ale culturii, la rolul lor în raport cu cultura populară, cu cea de masă de consum,
sau cu cea savantă. În acest punct mass-media se întâlneşte cu alte discipline sociologice cum
ar fi sociologia culturii, sociologia artei .
Opinia publică este produsul unei anumite atitudini a publicului faţă de evenimentele
şi problemele de ordin general. Însă opinia publică nu poate fi concepută ca o simplă sumă a
opiniilor particulare din simplu motiv că acestea din urmă rezultă din particularităţi personale
ale individului, particularităţi, ce determină să reacţioneze întru-un mod dacă ar fi cazul să
facem o clasificare, o sistematizare a opiniilor unei colectivităţi, aici am observa că avem de a
face cu două tipuri de opinii care se contrapun. Într-un caz opiniile sunt distribuite în grup
haotic, la întâmplare, fiecare individ reacţionând de sine stătător, independent. În alt caz
opiniile particulare se acordă între ele şi se sumează sub influenţa unui principiu sau interes
comun. Modul, în care se trece de la o structură la alta sau de la absenţa organizării la
organizare, de la starea de opinii particulare la starea de opinie publică, reflectează
mecanismele psiho-sociale, care duc la formarea opiniei publice. Procesul de formare a
Pagina 51 din 73
opiniei publice nu exclude confruntarea părerilor şi opiniilor individuale. Până a ajunge la un

numitor relativ comun au loc discuţii serioase, uneori chiar ciocniri. Jurnalistica, prin
activitatea sa de informare şi analiză a proceselor sociale, contribuie la lichidarea
neînţelegerilor, influenţând şi catalizând gruparea opiniilor individuale, care în fine, duce la
formarea opiniei de masă. Opinia publică însă se formează doar atunci, când există o cantitate
de interese suficiente ca să facă minoritatea să accepte opinia majorităţii. Aici jurnalisticii îi
revine un rol primordial. Graţie potenţialului său analitic ea expune şi mobilizează acea sumă
de interese, ce ar fi îndeajuns ca să influenţeze minoritatea, ca ea să-şi abandoneze poziţiile
anterioare şi să împărtăşească punctul de vedere al majorităţii. Deci mass -media sunt un
participanţi activi de formare a majorităţii şi a opiniei sale.
Una din sursele fundamentale de formare a opiniei publice la scară macrosocială o
reprezintă informaţiile şi comentariile interpretative, oferite de mijloacele de comunicare în
masă. Şi acesta are loc din motivul că :
- pot oferi simultan aceeaşi sumă de ştiri unui public larg, alcătuit din oameni foarte
dispersaţi, fără contacte directe între ei;
pot oferi acestora un centru comun de interese, subiecte de dezbateri simulare la un
moment dat;
prin informaţiile şi comentariile puse la dispoziţie pot genera reacţii identice ale unui
public foarte diferit;
Jurnalistica apare ca un mediator între realităţile din lumea înconjurătoare şi
populaţie. Ea se impune la început ca un producător de secvenţe din realitate, de curente de
opinii, ca un mijloc important de influenţare şi shimbare a comportamentelor individuale şi
chiar colective. Informaţia, împreună cu acţiunea de propagandă, care însoţeşte în mod
obligatoriu procesul de informare dă naştere curentelor de opinie publică, modifică direcţia
acestora.
Personalităţi publice pot fi clasificate în funcţie de exerciţiul şi competenţa apologică
ori oratorică. Din perspectiva calităţilor comunicative, imaginative sau patetice, de care
dispun personagele politice aparţin unui grup verbal sau unui grup vizual de caracteristici .
Acanţii politici care utilizează deprinderi expresive discursuri, interpretări, apeluri,
întră în categoria stilului verbal, aparţinând prin excelenţă retoricii politice. Figurile
imaginative utilizează în principal, pentru constituirea mesajelor politice, fantasme şi miturile
colectivităţii căruia se adresează, folosind ca metode principiile publicaţii politice.
Publicitatea politică, apărută ca urmare a dezvoltării noilor tehnologii electronice şi
tehnologiilor de transmitere a informaţiilor a reuşi să extindă expunerea politică a indivizilor
Pagina 52 din 73
la maximum, accesibilitatea şi penetrarea fiind mult mai ample, timpul petrecut în faţa unor
medii de informare în masă depăşind timpul de expunere la formele tradiţionale de captare a
mesajelor politice. Aici trebuie spus că publicitatea negativă, spre deosebire de efectele
discursive ale sarcasmului, critici sau iconici, influenţează în dublu sens şi imaginea celui
care o utilizează. Distorsiunea realităţii şi manipularea imaginilor ca arsenal politic devin
eficiente mai ales atunci când sunt utilizate de un grup exterior, neimplicat în mod direct şi
numai dacă mediul de informare este neutru.
Influenţa conţinutului politic al materialelor publicate în presă prin instrumente de
modelare, de încadrare metafore, formulări speciale, expresii colocviale, exemple şi descrieri
cu putere imagistică, produce stabilirea unor legături şi descrieri cu putere imagistică,
produce stabilirea unor legături precondiţionate în înţelegerea cititorilor, spectatorilor şi
conduce la influenţarea modului de înţelegere a fenomenelor prezentate.
Profesionalizarea producţiei de ştiri şi dominarea acesteia de către modalităţile
standard reprezintă un alt mod de predeterminare a mesajelor. Conţinutul subiectelor prezente
este marcat de principalele slăbiciuni ale formării ştirilor. Decizia cu privire la ce este şi ce nu
este o ştire, ce eveniment şi ce personaj politic devin subiecte de ştire, depinde o schemă a
programelor care, la rândul său, este marcată de prejudecăţi fundamentale ale procesului de
comunicare a evenimentelor politice:
personalizarea şi transferul informaţiilor despre sfera socială şi de interes comun spre
interesul particular al indivizilor;
fragmentarea care presupune incapacitatea prezentării fenomenului în ansamblu şi
limitarea acestuia la elementele simplificatoare şi uşor inteligibile;
dramatizarea ce face ca toate evenimentele prezentate să fie concentrate asupra
aspectului spectaculos, emoţional şi ieşit din comun;
nivelarea ce presupune aducerea , la numitor comun, interpretativ, prin prisma
sistemului social existent şi în favoarea întrării convingerilor generale acceptate;
Contextualizarea este o altă funcţie majoră prin care se exercită o constantă presiune
interpretativă asupra evenimentelor. Punerea într-o anumit context a unui subiect şi asocierea
acestuia cu alte evenimente cu conotaţie negativă sau pozitivă conduc la deformarea totală a
situaţiei informative. Structurile retorice şi de expresivitate ce însoţesc procesul
contextualizării conduc la o accentuare a procesului amintit.
Jurnaliştii îşi exercită funcţia primordială ca resurse de definire a evenimentelor, ei
fiind primii care pot să pună pe o traiectorie intrpretativă un eveniment, un personaj politic ,
Pagina 53 din 73
un mesaj trimis în corpul, acestea dobândind din start un anumit nivel de inteligibilitate, un
grad anume de acceptabilitate şi o determinantă ideologică.
Publicitatea politică:
Expansiunea logisticii mediatice în cadrul procesului politic a determinat proliferarea
în societatea contemporană a fenomenului publicităţii politice, element esenţial al acoperirii
mediatice în cadrul campaniilor electorale. În mod tradiţional denumirea de publicitate
politică este atribuită unui anumit tip de propagandă electorală, bazat pe utilizarea metodelor
şi tehnicilor publicitare în perioada preelectorală. Mesajul propagandistic electoral al
subiectului politic îi sunt imprimate astfel semnalele formale proprii publicaţii propriu-zise,
inclusiv difuzarea prin mijloace de comunicare în masă, orientarea conţinutului spre
promovarea atitudinilor favorabile unei doctrine politice, unui partid sau candidat , unui
program electoral, identificarea clară şi explicită a mesajului drept o acţiune publicitară.
Experienţa electorală a ultimilor ani în Republica Moldova a demonstrat evoluţia
rapidă a publicaţiilor în presa, atât în cea scrisă cît şi în cea electronică, cristalizându-se deja
câteva forme principale de realizare a intervenţiilor politico-publicitare:
spoturile informaţionale ale partidelor sau ale candidaţilor cu o durată de 30-40 sec.,
cuprinzînd un text, imaginea sau prezntarea siglelor respective;
adresările directe ale formaţiunelor politice sau ale candidaţilor către alegători. În
acest caz se pedalează pe expunerea programului politic, un rol deosebit revenind
sensibilizării cu audiovizualul;
buletinele de ştiri sau emisiunile informative speciale pentru reflectarea activităţii
candidaţilor şi a partidelor politice abordarea problemelor legate de campania electorală;
Informaţia ordinată privind organizarea alegerilor, explicarea particularităţilor
procesului electoral (acest gen de spoturi publicitare sunt produse de obicei de către Comisia
Electorală Centrală şi sunt plasate gratis la toate posturile de radio şi TV);
În cadrul unui regim totalitar cu o structură monopartidistă este imposibil de a recurge
la o astfel de publicitate. Dar stabilirea unei noi relaţii dintre cetăţeni şi dimensiunea politică ,
afirmarea cu adevărat a mecanizmului competitiv poate asigura condiţii pentru dezvoltarea
publicităţii politice. E evident că publicitatea politică , poate să se manifeste plenar doar în
condiţiile unei societăţi pluraliste.
Acum când publicitatea politică a devenit o armă a luptei politice, când formaţiunele
politice s-au lansat constant într-o confruntare acerbă pentru cucerirea puterii, în prim plan
avansează problemele elaborării normelor , capabile să garanteze antrenarea echitabilă a
subiectelor politici în competiţie, să asigure accesul egal al acestora la mijloacele de
Pagina 54 din 73
informare în masă. Totodată aceasta este un indice foarte elocvent al recunoaşterii

centralităţii sistemului mass-media în societatea contemporană.
Publicitatea politică nu afectează în mod direct activitatea jurnaliştilor, instituţiile de
presă vând spaţiu său de timp candidaţilor, partidelor au organismelor politice, care îşi
plasează aici mesajele lor concepute şi elaborate de specialişti proprii. Astfel prin publicitate,
un reprezentant politic cumpără controlul asupra comunicării. El asigură sprijinul unei
instituţii de presă , cel puţin pentru a-i difuza , într-un moment sau pe un spaţiu dat , un mesaj
ţintă către un public mai mult sau mai puţin larg, fidel acelei publicaţii 16
În prezent în ţările occidentale, ponderea publicaţiilor politice a ajuns să reprezinte
circa 70% din bugetul unei campanii electorale. Managerii posturilor şi redacţiilor agreează
publicitatea politică din trei motive:
- este sursă importantă de venituri;
difuzarea publicaţiilor politice creează o impresie de echilibru şi neutralitate, presa
oferă astfel şanse egale partidelor, grupurilor, liderilor importanţi, care pot plasa mesajele
care le doresc, pe suporturile mediatice pe care le ale. Redacţia nu poate interveni în aceste
mesaje, deci nu poate fi acuzată de favorizarea sau defavorizarea unui candidat sau grupări
politice;
Publicitatea politică este uşor de programat şi paginat, spre deosebire de alte
evenimente politice, care au durate imprevizibile, se desfăşoară în momente neconvinabile,
au conţinut adeseori neclar, mesajele publicitare, în schimb, sunt predate la timp, au durată
sau dimensiuni precise, nu întârzie producţia şi nu afectează grijile de programe sau precise,
sumarele stabile ale instituţiei mass-media;
Publicitatea politică este opusă principiilor spaţiilor public, bazat pe raţionalitate,
dezbatere, analiza lucidă, ea valorează afectivitatea, imaginile şocante, impresii trecătoare şi
pulsiuni de moment ale maselor. Publicitatea vinde o imagine atrăgătoare a unui om şi a
ideilor sale. Dar este rareori informativă. Astfel, publicitatea politică produce un dublu efect.
Reducător –care acţionează asupra conţinutului mesajului, adică asupra imaginii omului
politic şi a ideilor sale, seducător- care acţionează asupra cetăţeanului şi care aduce deformări
şi tendinţe de influenţare
Pagina 55 din 73
Puterea îmbracă forme multiple. După cum subliniază John B. Thompson, puterea
economică este instituţionalizată în industrie şi comerţ, puterea politică este instituţionalizată
în aparatul de stat iar puterea coercitivă este instituţionalizată în organizaţiile militare şi
paramilitare. Puterea acestor instituţii se bazează în mare măsură pe capacitatea lor de a
stabili, menţine şi impune anumite tipuri de reguli sociale. Însă cea mai uzitată şi mai
accesibilă putere este cea simbolică. Aceasta poate fi definită ca fiind “capacitatea de a folosi
forme simbolice (…) pentru a interveni şi a influenţa cursul acţiunii sau al evenimentelor”
(Thompson). Acest gen de putere este uneori şi el instituţionalizat; un exemplu evident îl
oferă mass-media. Puterea simbolică ocupă un loc central în viaţa zilnică, ajutându-ne să
creăm, să construim sensuri, să ne adaptăm şi să transformăm ambianţele structurate de
forţele autorităţilor economice, politică.
Comunicarea este terenul de întâlnire conceptuală unde se intersectează relaţiile
interpersonale şi inovaţiile tehnologice, mediile ambiante locale şi influenţele globale, forma
şi conţinutul, substanţa şi stilul. Pentru că omul este o fiinţă socială, iar cuvintele sunt temelia
comunicării in societate, putem face următoarea analogie între emiţător şi mesajul transmis:
cuvintele se materializează în momentul rostirii sunt înzestrate cu o personalitate şi o istorie
proprie. Prin ceea ce exprimă, cuvintele determină un anumit comportament al receptorului, o
anumită percepţie a realităţii care poate fi deformată, în funcţie de interesul emiţătorului la un
moment dat. Toate strategiile şi tehnicile de influenţare a opiniei publice se axează pe
obţinerea controlului asupra comportamentului, gândirii sau sentimentelor acestora, într-o
anumită situaţie socială în vederea câştigării unor avantaje.
Obţinerea unui control total asupra individului prin remodelarea limbajului are ca
obiect condensarea întregii complexităţi a problemelor umane într-un număr redus de
categorii strict delimitate, exprimate prin clişee verbale uşor de rostit şi de memorat care vor
fi repetate la infinit. Rigidizarea limbajului, reducerea lui la câteva noţiuni ce exprimă doar
“binele” şi “răul” fără posibilităţi de nuanţare, sunt percepute de către individ ca o
permanentă ameninţare la adresa intimităţii sale. Chiar dacă rezistenţa internă nu este
anihilată, specialiştii consideră că folosirea acestora de către individ în viaţa cotidiană, are un
efect considerabil asupra subconştientului său. La nivelul conştientului însă, se produce o
dedublare a personalităţii, în sensul că în interior dilemele iau amploare iar în exterior omul
încearcă permanent să-şi adapteze limbajul şi chiar gândirea noilor reguli. În acest caz se
naşte un profund sentiment de frustrare care accentuează vulnerabilitatea individului.
Conducătorii unui sistem totalitar operează cu concepte deja cunoscute dar le atribuie
noi sensuri care să servească doar ideologiei lor. Redefinirea limbii, anularea logicii şi
Pagina 56 din 73
deformarea realităţii permit inocularea noilor teorii privind superioritatea noului sistem.
Acesta permite crearea “omului nou”, asigură bunăstarea şi “conduce omenirea spre cele mai
înalte culmi de civilizaţie şi progres”. Chiar şi cele mai absurde aserţiuni sunt înfăţişate într-o
aură de sacralitate pentru ca stupizenia lor să fie prezentată drept adevăr elementar care
asigură “dezvoltarea plenară” a fiinţei umane.
Invenţia lui Marconi adăugându-se celei a lui Gutenberg, care la rândul ei se adăugase
relaţiei de comunicare directă, modalităţile de influenţare a opiniei publice au atins vârsta
majoratului într-un moment care coincidea aproape perfect cu apogeul comunismului – la
scurt timp după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.
Aşa-numita “limbă de lemn” folosită de teoreticienii totalitarismului, devine mijlocul
oficial de comunicare care secondată de un control sever al informaţiilor atât interne cât şi
externe prin politica diverselor metode propagandistice, aveau ca rezultat remodelarea
gândirii oamenilor. Francoise Thom a făcut o analiză pertinentă a limbii de lemn din
comunism, apreciind că “blochează comunicarea şi îngheaţă formarea unei societăţi civile
care ar pune în pericol puterea comunistă, atrage gândirea pe linii moarte.” În opinia sa,
“discursul de lemn” este un discurs cu sens unic, care nu admite replică; de asemenea,
eliminând conceptul de “eu”, urmăreşte să elimine omul ca subiect.
Discursul politic abundă în termeni evazivi, ambiguu ce exprimă de obicei, o singură
opinie, a conducătorului de partid şi de ţară, care se erijează în părintele acelui neam (Stalin
era supranumit “tătucul”). Această îmbinare de termeni vagi adesea afectuoşi, avea menirea
de a camufla o anumită realitate. De aceea se recurgea la proslăvirea “măreţelor “realizări”
din toate domeniile “construcţiei societăţii socialiste multilateral dezvoltate” pentru a propaga
un “adevăr” necesar amplificării puterii ideologice. În acest context, Lenin înfiinţa în 1912
ziarul partidului comunist numit “Pravda”(adevăr). Astfel, ziarul oficial de partid pretindea
atât că spunea adevărul, cât şi că fundamenta dreptatea. În perioada de glorie a comunismului
“Pravda” atingea tiraje enorme, unsprezece milioane iar după căderea regimului, ziarul,
interzis o vreme, a scăzut la un tiraj de o sută cinzeci de mii de exemplare.
Aceste precizări demonstrează importanţa acordată propagandei, controlului
informaţional în sensul cufundării individului în anonimat, pentru a-l face mult mai docil
şimult mai dispus să se supună regulilor impuse de autorităţi. Putem continua cu exemple din
registrul “limbii de lemn”, amintind de sintagma “mentalităţi burgheze” care reprezenta tot ce
putea fi mai rău, mai nociv pentru dezvoltarea fiinţei umane. Orice nuanţare care viza
posibilitatea individului de a căuta alternative dispăruse din această noţiune. La fel, interdicţia
de a se discuta concepţiile emise de la Centru a indus o conotaţie negativă cuvântului “a
Pagina 57 din 73
interpreta” ceea ce presupunea că expresia “nu vreau să se interpreteze ceea ce am spus” nu

mai necesita explicitarea “în bine” sau “în rău”. De aceea, majoritatea situaţiilor ce ar
necesita analize complexe de oamenii obişnuiţi sunt condensate, etichetate şi reduse la simple
clişee verbale.
Astfel, utilizarea forţată a unor termeni timp de decenii, a dus la un sentiment
instinctiv de aversiune faţă de unele cuvinte al căror sens a fost deformat. Noţiunile de
“patrie”, “patriotism” atât de des folosite în propaganda comunistă pentru a fi confundate cu
“partidul” şi “dragostea pentru cârmaci”. Agenţii de manipulare folosesc toate mijloacele de
informare creând o imagine agreabilă a liderului în rândul maselor, astfel, rezistenţa psihică a
individului este diminuată putând fi mult mai uşor influenţat.
Extrem de eficiente în ceea ce priveşte influenţarea maselor sunt şi tehnicile hipnotice
bazate pe utilizarea deliberată a confuziei. Aceasta se realizează atunci când individul este
supus unui flux de informaţii contradictorii comunicate în acelaşi timp. Controlul informaţiei
îşi dovedeşte astfel întreaga putere de manipulare a conştiinţelor.
Cele mai recente concluzii ale cercetătorilor în psihologie socială au arătat că
presiunea manipulatorilor asupra individului nu trebuie să depăşească un anume prag pentru a
înregistra efectul scontat. Putem evidenţia această teorie amintind de Paul Joseph Goebbels,
Ministru al Informaţiei şi Propabandei în timpul lui AdolfHitler, care era întotdeauna
preocupat ca programele lui de propagandă să nu depăşească o anumită limită iar populaţia
să-i respingă doctrina: “Esenţa propagandei constă în a câştiga fiinţele pentru o idee, într-un
mod atât de intim, de viu, încât să sfârşească prin a I se dărui complet şi a nu mai putea să
renunţe la ea.” Conţinutul teoriei transmisă maselor conta mai puţin decât adeziunea acestora:
“O minciună repetată de o mie de ori rămâne minciună, o minciună repetată de un milion de
ori devine adevăr.”
Dacă în sistemele totalitare mijloacele de informare erau controlate strict de la Centru,
în democraţie influenţarea opiniei publice implică elaborarea unor strategii mult mai
complexe şi subtile. Cea mai importantă metodă tehnică folosită în viaţa politică
contemporană este sondajul de opinie care poate fi folosit şi pentru manipularea alegătorilor,
motiv pentru care în unele ţări sondajele sunt interzise în ultima săptămână dinaintea
alegerilor. Pentru partidele politice şi oamenii politici, cunoaşterea temeinică a opiniilor
cetăţenilor, a priorităţilor şi nevoilor acestora este o condiţie a succesului.
Agenţii de manipulare apelează la analogii false la distorsiuni semantice, la etichetări
retorice sau la teorii cu aparenţă de fundamentare ştiinţifică. De exemplu, pentru că tranziţia
Pagina 58 din 73
în ţara noastră a întâmpinat numeroase obstacole a fost clasificată drept “originală” pentru a
motiva eşecurile “inevitabile” dar şi pentru a sugera că totuşi avansează triumfal.
S-au desfăşurat diverse studii de psihologie socială pentru a analiza modul de a
reacţiona al mai multor tipuri de subiecţi, printre acestea se află şi cel efectuat de psihologul
Richard Bandler şi lingvistul John Grinder. Aceştia reuşesc să demonstreze în cadrul unui
program neurolingvistic imiţiat în anul 1979, că pot pătrunde în mintea oricărei persoane, îi
pot influenţa modul de gândire, de acţiune numai cu ajutorul unor metode de interpretare a
limbajului şi gesturilor. Conform acestei teorii, fiecare ia contact cu lumea exterioară prin trei
modalităţi primare de percepţie: vizuală, auditivă şi senzitivă însă doar una dintre acestea este
predominantă.
Persoanele “vizuale” işi amintesc cu plăcere de peisaje admirate cândva, în călătorii,
de casa copilăriei, de înfăţişările picturale ale bunicilor.
Persoanele “auditive” sunt atente la orice zgomot. Unele sunete pot activa anumite
amintiri, pot determina anumite reacţii. Oamenii la care această modalitate de percepţie este
predominantă îşi amintesc uşor de cântecele auzite în copilărie, de vocea mamei.
Persoanele “senzitive” percep lumea ca un păienjeniş de emoţii, gusturi, mirosuri. Ele
ştiu să aprecieze căldura focului din sobă, îşi amintesc cum mirosea casa a cozonac în zilele
de sărbători.
Cunoscând aceste trei tipuri o persoană se poate adapta insesizabil modului respectiv
de gândire, deci îi poate influenţa comportamentul. Nu este posibilă nici o manipulare fără
cunoaşterea (psihologică, empatică, culturală) a grupului care trebuie subminat. Lumea
ştiinţifică a privit cu suspiciune cercetările celor doi, poate şi din cauza protestelor tot mai
energice venite din partea celor care considerau aceste metode imorale, fiind preocupaţi şi de
consecinţele lor sociale.
Un alt tip de manipulare subtilă folosită cu succes în mai multe domenii inclusiv cel
politic, se referă la mesajele subliminale fiind mult mai eficientă decât cea prezentată anterior
deoarece numărul persoanelor ce pot fi influenţate este nelimitat. Acesta fiind un exemplu
extrem de influenţă ideologică, cu nivel scăzut de luciditate, adică, metodă de a manipula
comportamentul prin infiltrarea în subconştientul omenesc. Mesajele subliminale pot fi
îngropate în textele de presă, în fotografii şi grafică în moduri care sfidează percepţia
conştientă.
Această tehnică poate fi utilizată şi în campaniile electorale. Cu cât figura unui
candidat apare mai des la televizor cu atât ea devine mai familiară alegătorului şi în mod
inconştient este apreciat favorabil; un fenomen similar se produce şi cu mesajul politic.
Pagina 59 din 73
Strategia îi are în vedere pe potenţialii alegători încă nehotărîţi, al căror procentaj este uneori
mare iar o asemenea metodă poate răsturna rezultatele. De aceea există legi stricte menite să
limiteze la maximum utilizarea de astfel de metode de manipulare subtilă a individului.
Conştiinţa este influenţată de transmiterea ideologiei în măsura în care instituţiile
societăţii pot să se infiltreze în gândire şi să afecteze acţiunile omeneşti. Chiar şi atunci când
membrii auditoriului resping ideile exprimate de mass-media, o fac numai după ce li se
prezintă şi la un anumit nivel, le recunosc şi le contemplează, motivele dominante din
configuraţiile ideologice mobilizate înaintea lor. Conştiinţa reflectă inculcarea inevitabilă a
temelor ideologice transmise prin presă în moduri care inspiră concordanţa între gândire şi
comportamentul social. Simpla repetare a temelor ideologice poate imprima profund ideile în
conştiinţa individuală şi colectivă a membrilor. Efectul persuasiv acţionează permanent; nu se
produce numai în momentul recepţiei.
Pentru Aristotel retorica este o tehnică specifică a discursului, proprie oratorilor care
vizează să convingă nu spiritul (acesta este scopul ştiinţei) ci inima, ea utilizând în acest scop
toate resursele limbajului curent: argumente luate din experienţa cotidiană şi din istorie,
raţionamente întemeiate pe constanţa anumitor fapte cum ar fi, natura umană (necesităţi,
crezuri); ea suscită doar adeziunea. Discursurile pot fi mai bine înţelese ca diferite modalităţi
de utilizare a limbajului. Pentru a înţelege un discurs trebuie să analizăm mai atent condiţiile
sale sociale, politice şi istorice de producere şi consum, deoarece aceşti “determinanţi” vor
modela semnificaţia, statutul de care se bucură, indivizii care îl folosesc şi chiar utilizările pe
care acest discurs le are. Astfel, dacă oamenii ar şti cum lucrează informaţiile, ce interese
deservesc şi dacă am analiza semnificaţiile lor, am putea folosi aceste cunoştinţe de fiecare
dată când intrăm în contact cu ele. În sprijinul acestei teorii Umberto Eco afirma: “În politică
nu modificarea unui anumit mesaj este fundamentală; ar fi suficient şi chiar mai bine, poate,
să se schimbe atitudinea audienţei, pentru a induce o decodificare diferită a mesajului sau
pentru a izola intenţiile transmiţătorului şi a le supune unei atitudini critice.”
Mesajul politic este un ansamblu de semnificaţii cu încărcătură politică, care pot fi

transmise prin mijloace verbale, vizuale, grafice, tehnice. Mesajul electoral este acel mesaj
care este parte a campaniilor electorale. Dacă un regim politic se bazează pe dictatură şi
violenţă, respectiv şi mesajul va conţine nişte elemente corespunzătoare, de natură violentă.
Pagina 60 din 73
Elementul dominant al mesajului în regimul totalitar este idiologică regimului. Statul este
întotdeauna subiectul comunicării. El dictează , el indică. Mesajul politic este construit
conform ideologiei oficiale şi este preponderent uniderecţional. Cetăţeanul este un permanent
receptor şi împlinitor al mesajului. Nu are dreptul la replică, la propria sa opinie, deoarece
statul este atotputernic ,atotştiutor.
În regimul democratic, mesajul politic se construieşte conform unor norme şi valori
democratice, făcând comunicarea democratică, oferind drepturi egale atât statului cît şi
cetăţenilor. G.Thoveron menţiona:,, campaniile electorale sunt întotdeauna nişte vârtejuri
devoratoare de păduri transformate în hârtie”.17
Henri-Pierre Cathala în ,,Epoca dezinformării” crede că diversitatea reprezintă actul
principal al presei scrise. Mai mult decît audiovizualul publicaţiile au o posibilitate de
retragere şi critică mai serioasă, mai argumentată. În ziar sunt expuse modalităţi de
prezentare, cum ar fi scurte informaţii de actualitate, reportaje aprofundate, cronici
specializate, editoriale, comentarii, articole de popularizare care sunt oferite cititorului
lansându-i posibilitatea de a alege ceea ce-l interesează, mai mult momentul când vrea să
citească având oricând de a face pauză pentru a reflect.
Presa scrisă rămâne un domeniu în care predomină scrisul mult mai exigent decît
imaginea, în special când este vorba de o relatarea sau analiză. Este mult mai uşor de a vorbi,
de a convinge. Vigoarea devine necesară în presa scrisă deoarece gândirea este mai mult a
argumentaţiei decît a seducţiei, prin timbrul vocii, gest sau imagine. Scrisul este mai
intelectual, mai raţional, audiovizualul mai afectiv.
Abordând discursul presei scrise în cadrul comunicării electorale, Camelia Baciu
crede că în primul rând trebuie de avut în vedere faptul că mediatizarea prin presă spre
deosebire de cea TV îl solicită într-o măsură mult mai redusă pe candidat, iar pe de altă parte
creează o participare mai limitată a publicului la competiţia electorală.
Mai mult decît la TV, presa scrisă îşi are publicul relativ stabil, cu consecinţele de
rigoare în contextul unei campanii electorale.
În contextul electoral, presa scrisă mai mult decît TV are posibilitatea să-şi accentueze
condiţia de evaluator, comentator al evenimentelor şi prin aceasta să devină unul dintre
iniţiatorii dezbaterilor electorale.
Dacă la TV este mai greu de distins condiţia de evaluator , ea fiind generată într-un
cadru interactiv, atunci în presa scrisă evaluarea se petrece la rece, fără să fie întreruptă sau
controlată de prestaţia imediată a candidatului. În perioada electorală presa scrisă poate
genera într-un mod specific circulaţia discursului electoral, în condiţiile în care se reproşează
Pagina 61 din 73
adesea mediatizărea TV că distruge discursul iniţial al actorului politic. Presa scrisă poate
contribui la stabilizarea discursului politic şi la fel producerea şi semnalarea discursului iniţial
al candidatului.
Însăşi logica de comunicare TV implică destabilizarea discursului electoral. G.
Thoveron în ,,Comunicarea politică azi ” crede că asemenea mesajului scris în comunicarea
electorală poate fi cartea politică. Cartea politică are o viaţă scurtă, legată de o actualitate
pasageră. Ea rămâne un element important în arsenalul oamenilor politici. Vizează
simpatizanţi , dar este reflectată şi în comentariu ziaristic, în interviuri. Important, consideră
autorul, nu este să fie citită cartea, ci să se vorbească despre ea şi ca autorul să-şi atribuie în
acest fel o dimensiune literară sau să pozeze în postură de idiolog. Mesajul scris, în opinia lui
Thoveron, trebuie să fie lizibil. Anume aceasta va determina numărul de cititori ai acestui
mesaj.
Limbajul mesajului politic are şi el un rol semnificativ în ceea ce priveşte formarea
opiniei publice.
Vorbirea rapidă este tendinţa politicianului care ştie că timpul este scurt şi vrea să
transforme mesajul cu orice preţ. Limbajul eficient alcătuit din fraze şi cuvinte scurte este
mai apropiat de scrierea adevărată.
Limbajul complicat îi poate crea celui care foloseşte o imagine de competenţă
tehnocrată: vorbirea complicată impresionează. De ea se profită deseori pentru a ascunde
lipsa de conţinut.
În general, în campaniile electorale sunt prezente două tipuri de mesaje vizuale:

1 imaginea statică ( afişe , placate, panouri);
2. imaginea dinamică(TV);
În opinia lui G. Thoveron, afişul se prezintă în faţa publiculuii fără pealabil. Nu
trebuie să cumpărăm ziare, nici să deschidem aparatul de radio, TV sau să desfacem scrisori.
Prin afiş ne vorbeşte strada, el ne apare mereu în drum. Pentru a calcula eficacitatea afişului,
trebuie să ţinem cont de elementul- spaţiu, adică numărul de panouri acoperite, şi de
elementul-timp, durata afişării. G. Thoveron consideră că de obicei, afişele electorale
încearcă să ne invadeze mediul. Aceasta din cauza diversităţii mediului, locurilor unde pot fi
întâlnite aceste afişe. Aceste locuri pot fi locurile de aşteptare sau locurile de aşteptare pentru
Pagina 62 din 73
şoferi. De asemenea printre cele mai eficiente modalităţi de a afişa imaginile electorale este
lipirea afişelor pe transport. Esenţial pentru afişele electorale este faptul că cei ce le văd nu
dispun decît de câteva zecimi de secunde pentru a le atrage privirea ceea ce este cu atît mai
puţin dificil, când pe aceleaşi perete mai sunt şi alte afişe, concepute de asemenea pentru a
seduce ochii. Limbajul afişului, ca şi cel jurnalistic, nu este nici textul, nici imaginea, ci o
îmbinare a celor două, acea scripto- imagine care integrează mesajul.
M. Joly18 consideră că pentru a înţelege mai bine ceea ce reprezintă concret mesajul
trebuie să facem eforturi, să ne imaginăm ceea ce am putea vedea altfel în această imagine.
Una din măsurile luate pentru a înţelege mai bine un mesaj vizual , este să aflăm pentru cine a
fost făcut.
Pierre Bourdieu 19 insistă asupra faptului că televiziunea în goană după sporirea
audienţei, selectează cu precădere evenimentele de ordin senzaţional, contribuind astfel la
formarea unei reprezentări false asupra lumii actuale.
Imaginea lumii, aşa cum apare ea de pe ecranul televizorului, se derulează ca o
succesiune de poveşti aparent absurde, ce sfârşesc prin a semna unele cu altele, suite de
evenimente care, apărute fără explicaţii, sunt sortite să dispară fără soluţie. Televiziunea îţi
păstrează, în arsenalul de companie, un loc de primă importanţă. Noua comunicare politică a
luat fiinţă din conlucrarea dintre sondaje, publicitate şi televiziune. Televiziunea e mijlocul
cel mai folosit ca instrument de urmărire a campaniei.
Există trei modalităţi prin care omul politic poate face simţită prezenţa pe micul
ecran:
În primul rând, prin programele obişnuite. Avantajul jurnalului televizat, al
emisiunilor este că acestea au publicul lor, pe care omul politic nu are nevoie să-l atragă. El
nu riscă să-şi vadă popularitatea măsurată după numărul de telespectatori, ci beneficiază de
succesul emisiunii.
O altă posibilitate constă în emisiunile oferite sau vândute partidelor ori candidaţilor,
în care se exprimă liber, asumându-şi răspundere pentru ceea ce spun, cu condiţia de a
respecta un cadru stabilit de postul gazdei, sau paginile de publicitate, plătită, în care mesajul
politic este înserat prin anunţuri.
În cadrul emisiunilor interesante, mesajele publicitare politice sunt evitate de
telespectatori din cauza insistenţei de a convinge. De aici se simte nevoia de largă audienţă.
3.Posturile TV programează emisiuni politice specifice, folosind din plin resursele
limbajului audiovizual, propunându-şi să pună în slujba publicului, nu în cea a formaţiunilor
politice.
Pagina 63 din 73
Aceste emisiuni se vor obiective, în general sunt contradictorii, opul politic nu are
control asupra sa şi, de obicei, se urmăreşte să fie îndeajuns de spectaculoase pentru a atrage
atenţia publicului. Aici omul politic este pus în situaţii bizare , este nevoit să răspundă la
întrebări dintre cele mai delicate. Uneori politicianul ia generalităţi . Timpul limitat drept
argument pentru a se mărgini la ceva.
Alteori, el întinde vorba pentru a nu răspunde la toate întrebările propuse. Cei care au
la dispoziţie posibilitatea de a replica, deşi e limitată. În urma unei astfel de emisiuni, când
politicianul se străduieşte să evite întrebările publicului. Nu face altceva decât să mai semene
un pic de neîncredere şi totodată să piardă marea parte a admiratorilor pe care nu este exclus
că îi avea.
Deseori pretendenţii la putere, datorită pregătirii neadecvate, în urma rostirii
mesajeloe politice care supără auzul, pierd în faţa alegătorilor. Oamenii sunt puşi deseori în
situaţii neplăcute, nemaiştiind astfel în ce să mai creadă şi ce să mai creadă şi dacă face să
mai crezi pe cineva. O confruntare elementară este acea faţă în faţă, un politician împotriva
altui politician. Este mai mult decât o dezbatere, este o adevărată luptă, un duiet în arena
deschisă. Publicul este juriul, el numără punctele înscrise şi trebuie să neglijeze conţinutul
argumentelor.
Adversarii nu caută să se convingă reciproc. Înterlocutorii lor sunt alegătorii. Oamenii
politici nu le convine întotdeauna să participe la emisiuni pe care sau poate controla, se
gândească la pericolul pe care îl prezintă, îşi pot juca întreaga carieră într-o emisiune din
cauza frecvenţilor ,, non sensuri’’ pe care le dezvăluie pe nevrute. Pentru a compensa vidul de
fond se şlefuieşte forma , intervine regia – cum mass-media şi în primul rând televiziunea
există în principal pentru a ne distra, cum mesajele politice expuse sunt difuzate la concurenţă
cu emisiunile de varietăţi, filme de ficţiune, trebuie creat pentru a-şi face lor printre toate
aceste –schow-bis-ul politic. Noi devenim în acest fel spectatori, uneori amuzanţi, alteori
interesanţi, dar încetăm să mai fim actori într-o epocă a dezideologiei şi depolitizării. Asistăm
la dezbateri politice , fără să participăm direct. Suntem hrăniţi cu minciuni şi le înghiţim cu
plăcere.
Nu credem că am ajuns la capătul istoriei , drumul acesta este însă lung , fără îndoială,
presărat cu momente imprevizibile.
Lumea schimbă oamenii, dar şi oamenii schimbă lumea, cu condiţia ca ei să dorească
aceasta.
Fiecare individ poate să înţeleagă mesajele care ni le servesc politicienii, să ştie să
găsească ceea ce ascund ei. În această eră a comunicării, toată lumea ar trebui să descopere
Pagina 64 din 73
resorturile publicaţiilor, condiţiile în care sondajele sunt viabile, limbajul TV, astfel încât
oamenii politici şi consilierii lor să găsească în fiecare din noi un interlocutor avizat. Căci
atunci se vor strădui ca mesajele lor să fie agreabile, să le dea fond, să facă în aşa fel ca să
reflecte întocmai realităţile, problemele concrete şi să propună sluţii efective, încât
campaniile politice să aducă la un schimb, la o comunicare, care să nu mai curgă în sens unic.
Ca orice alte evenimente, campaniile electorale pot avea efecte pozitive, cît şi
negative, în rezultatul formându-se opinia publică. Opinia publică se caracterizează printr-o
anumită dinamică de timp . Ea poate să aibă anumite orientări în studiul iniţial şi altele în
perioadele succesive de timp , de regulă, influenţează ,, formată sau schimbată prin oferirea
de informaţii selecţionate şi direcţionare spre orientarea dorită şi prin multiplicarea canalelor
de difuzare a informaţiei. Plasarea opiniei publice în domeniul teoriei politice sau altor forme
ale conştiinţei sociale est e evidentă. Astfel , Durent 8 priveşte opinia publică sub două
aspecte. ,, În primul rând, ca o noţiune teoretică ce se referă la domeniul teoriei politice. În al
doilea rând, ca o denumire pentru răspunsurile celor interogaţi, adică drept un criteriu
convenţional care atribuie opiniei unei persoane o importanţă mai mult sau mai puţin egală cu
opinia altor indivizi.’’
G. Bouthol21 afirmă că – naşterea şi formarea opiniei publice reprezintă un proces
dinamic, angajat în influenţa şi comportamentul politic.
Prin urmare, controversele în jurul definiţiei opiniei publice nu au fost şi nu sunt
simple abstracţii, ci efectul constatării că un asemenea fenomen social colectiv poate fi
cunoscut şi influenţat pentru a corespunde anumitor scopuri.
O condiţie necesară în determinarea şi definirea conţinutului opiniei publice este
delimitarea sa de noţiuni apropiate, înrudite în fond.3
În cristalizarea şi stabilizarea opiniilor, în cuprinderea lor într-un sistem structurat, un
rol important îl îndeplinesc nu numai schimbările de opinii, discuţii le, convingerile personale
şi propaganda, ci şi normele şi tradiţiile sociale care transmit mesajul unor structuri social
mai ample, eterogene, apte să modifice şi să coaguleze sentimentele, constituind un important
liant al cristalizării opiniei publice.
P. Davison afirmă că ,,nu există o definiţie general a opiniei publice. În ciuda
deosebirilor de definire, cercetătorii opiniei publice sunt cel puţin de acord că opinia publică
este o corelaţie de păreri individuale despre o problemă de interes public, ei consemnând şi
3
Durent P. Public Opinion, 1994, p. 17.
Pagina 65 din 73
faptul că, de obicei, aceste păreri pot influenţa comportamentul individual, comportamentul şi
politica guvernamentală.”
Specialiştii enumără trei tipuri de efecte-cognitive, emotive şi comportamentale

De menţionat că putem întrevedea o corelaţie directă între motivul urmării campaniei
electorale şi tipul efectului. În cazul comportamentului electoral este necesar de a corela
natura efectelor cu modelele comportamentului electoral. De exemplu, dacă alegătorul şi-a
formulat decizia de vot sau este predispus să şi formeze în conformitate cu imaginea liderului
politic, nu putem provoca efecte decît prin propunerea unei imagini respective, în cazul când
cetăţeanul este predispus spre o analiză mai mult sau mai puţin raţională a situaţiei electorale,
mesajele ce doresc să vizeze comportamentele emotive în cel mai bun caz vor avea decît
efecte limitate.
Natura efectelor depinde pe de o parte de calitatea şi specificul mesajelor politice, pe
de alta – de tipul alegătorului, de motivul necesar acţiunii electorale.
Strategiile de persuasiune pot avea efecte imediate sau pot rămâne în fază latentă
pentru a determina ulterior mutaţii radicale de mentalitate, pot fi induse în mod vizibil ori pe
căi subtile, se pot solda cu rezultate durabile în timp sau pot înregistra schimbări doar pentru
o anumită perioadă, avută în vedere de manipulatori.
Majoritatea recurg la concepţii asupra nevoilor bazate pe teoriile psihologice ale
motivaţiei, evidenţiate ierarhic în “piramida trebuinţelor” a psihologului Abraham Maslow
(1943, 1954): “piramida trebuinţelor reprezintă un tot, o structură unitară. În afara ei nu există
viaţă.” (Fig. 1.)
Necesităţile sunt influenţate de cultură nu numai prin modurile în care se formează,
dar şi prin modurile în care sunt gratificate. Mass-media creează şi întreţine nevoia de
informaţie a omului în rolul său de actor social, supus influenţei ideologice şi culturale ale
lumii externe mai curând decât spre trăirile lui interioare.
Pagina 66 din 73
Pentru a fi imuni la manipulare, pentru a anihila efectele sale persuasive, trebuie să

privim faptele, evenimentele, indiferent prin ce vectori ne sunt aduse la cunoştinţă, cu o
anumită circumspecţie, făcând efortul de a examina atent sursa, conţinutul informaţiei,
momentul sau contextul în care a fost lansată.
În respectul autentic al omului, ţinând seama că în orice acţiune de manipulare ţinta
principală este omul, el fiind în fapt şi consumatorul de informaţie, profesorul Vladimir
Volkoff, licenţiat în literatură clasică şi doctor în filosofie, recomandă:
să nu ne formăm opinii decât asupra subiectelor despre care putem avea acces la mai
multe surse de informare
să practicăm spiritul de contradicţie
să încercăm să ne formăm propriile opinii, în loc de a le asimila “gata fabricate”
“Ziaristul manevrează un material extrem de sensibil”(V.Volkoff). De aceea, el
trebuie să fie primul conştient de pericolele acestui fenomen, deci, de responsabilitatea sa şi
să acţioneze în favoarea unei informări de calitate.
Unii agenţi de manipulare fac parte dintr-un sistem instituţionalizat, guvernat de
reguli stricte, precum armata, cultele religioase, suprastructurile guvernamentale şi
administrative, instituţiile de învăţământ, structurile de promovare a activităţilor comerciale,
Trebuinţe de autoactualizare
în timp ce alţii acţionează în mod empiric, conform unor reguli nescrise sau bazându-se pe
propria lor experienţă. Influenţa situaţiilor sociale obişnuite este copleşitoare, de multe ori
fiind mult mai puternică decât influenţa exercitată în mod direct de către cei mai versaţi
manipulatori. De aceea artizanii marilor manipulări iniţiază strategii tocmai pentru crearea
unor astfel de situaţii sociale, în care individul este supus regulilor grupului din care face
Trebuinţe estetice
parte.
Trebuinţe de cunoaştere
Fig. 1. Piramida trebuinţelor (Abraham Maslow, 1954)

Trebuinţe legate de apreciere şi stimă
Pentru a respecta unul dintre principiile formulate de V.Volkoff, referitoare la
posibilitatea de a avea acces la mai multe surse de informare, prezentăm câteva dintre
Trebuinţe
sfaturile enumerate de ziaristul Bogdanlegate deînapartenenţă
Ficeac şi dragoste
ceea ce priveşte rezistenţa la manipulare:
încercaţi să jucaţi cu dumneavoastră înşivă rolul de “avocat al diavolului”,
combătându-vă propria imagine, concepţiile, prejudecăţile
Trebuinţe de securitate
Pagina 67 din 73
Trebuinţe fiziologice
exersaţi rostirea unor expresii precum – “E vina mea”, “Am învăţat ceva din greşeala
asta”.
fiţi atenţi la perspectiva din care alţii încearcă să prezinte o situaţie
puneţi piciorul în prag atunci când sunteţi nemulţumit, agasat din cauza
comportamentului unei persoane apropiate
obişnuiţi-vă cu momente de detaşare emoţională, mai ales atunci când doriţi să
analizaţi cu atenţie o anumită problemă
acţionaţi pe deplin conştient în toate situaţiile
gândiţi-vă că, uneori, consecvenţa poate conduce la rigiditate
exersaţi-vă în descifrarea sensurilor ascunse ale lucrurilor sau situaţilor indiferent cât
de banale ar părea
dacă ajungeţi într-o situaţie socială nouă, într-un anturaj nou, încercaţi să aflaţi de pe
ce poziţie puteţi intra în contact cu cei din jur şi care sunt principalii agenţi de influenţă ai
grupului
evitaţi să luaţi hotărâri pripite, mai ales în situaţii care vă sunt neclare
nu vă lăsaţi la cheremul lăcomiei şi al satisfacerii orgoliului personal
autorităţile legitime trebuie respectate, dar cei care se erijează în autorităţi fără a avea
legitimitate trebuie supuşi unei analize atente pentru a vedea care sunt interesele ascunse ce îi
animă.
Aplicatii+sondaje+Cercetari in presa actuala asupra fenomenului dezbatut in lucrarea

de fata
Concluzii + observatii + propuneri
Recomandari
Cum sa evitam + precautii + educarea publicului
În societatea de masă, indivizii se raportează la informaţii, atât în funcţie de

intensitatea intereselor lor, informaţiile dobândind astfel o anumită importanţă, cât şi în
funcţie de direcţia intereselor, informaţiile dobândind astfel o anumită controversabilitate. De
Pagina 68 din 73
aceea, în măsura în care importanţa şi controversalitatea informaţiei stimulează confruntarea

punctelor de vedere, în aceeaşi măsură indivizii structurează şi manifestă, pe direcţii de
interese, un mod comun de a evalua şi opta, prin care se delimitează un public specific şi se
exprimă o opinie publică.
Opinia publică, fiind un răspuns la problematica socială curentă, constituie o
modalitate de autoreglare a societăţii, iar prin capacitatea sa de a modela opiniile individuale,
creează posibilitatea ca publicul sau societatea să exercite o formă de control social al
individului. În cadrul societăţii, la baza acţiunilor umane stau deciziile indivizilor. Ştiinţa
modernă a permis analizarea conceptului de decizie ceea ce a implicat şi analiza sistemului
mediilor de informare, cu aspectele ei pozitive – un exemplu fiind încercarea de popularizare
a ştiinţei ori a culturii – dar şi cu aspectele sale negative – amestecul dintre adevăr şi
minciună, mesaje contradictorii, ambigue care sunt completate de zvonuri şi astfel, este
facilitată manipularea, ca mod de influenţare al oamenilor.
Ca proces psiho-sociologic structurat pe informaţie, opinia publică rămâne
dependentă de informaţie, această nevoie riscând să fie exploatată cu precădere de către
mediile politice; motiv pentru care cunoaşterea sa, prin sondajul de opinie este considerată
importantă căci permite să se asigure credibilitatea mesajului transmis.
În cadrul unei societăţi care nu practică cenzura ci numai autocenzura, în care
libertatea presei nu trebuie să devină un abuz din partea ziaristului, acesta din urmă, ca
membru al societăţii, se poate confrunta cu diferite constrângeri, tentaţii care-i pot afecta
demersul jurnalistic. Unii autori de coduri consideră că cea mai bună abordare a acestei
dileme este aplicarea “regulii bunului simţ”; mai ales că majoritatea conflictelor de interes
sunt inevitabile în societatea modernă şi că jurnaliştii sunt nevoiţi să fie parte a marilor
manifestări ale vieţii.
Totuşi nu se poate neglija un aspect important al problemei, conflictul de interese este
o contradicţie între responsabilitatea sa profesională şi afinităţile sau interesele sale
extraredacţionale, care de cele mai multe ori, poate determina dezinformarea, manipularea
opiniei publice, încălcând datoria primordială a gazetarului de a relata adevărul.
De aceea, un jurnalist nu ar trebui să sprijine nici o cauză politică, pentru că efectele
acestei influenţe s-ar reflecta în informaţia transmisă publicului. Un exemplu în acest sens
este înregistrarea unor publicaţii în campania pro CDR din 1996, fapt evidenţiat şi de
scandalul declaraţiilor promonarhiste ale lui Emil Constantinescu, oferind cadru propice
izbucnirii unui conflict între gazetari: CristianTudor Popescu vs. Ion Cristoiu .(anexa )
Pagina 69 din 73
Pentru un jurnalist, relatarea de la faţa locului reprezintă un plus de credibilitate. Însă,

şi în aceste situaţii poate exista îndoiala că ziariştii nu pot fi obiectivi în selectarea
informaţiilor cu adevărat relevante pentru material. Aceeaşi suspiciune planează şi asupra
ziariştilor politici care beneficiază de deplasări gratuite în timpul campaniei electorale alături
de candidaţii despre care populaţia trebuie să fie informată. De asemenea, se consideră că
activităţile civice depuse de patronii instituţiilor mass-media prezintă o dilemă legată de
conflictul de interese.
Există, mai ales în ţările occidentale, multe companii de comunicare în masă care au
politici precise referitoare la tratarea conflictelor de interes care pot afecta calitatea
informaţiei. Conform “Associated Press Managing Editors`Code of Ethics”(SUA), orice
organizaţie de presă va trebui să evite acele practici care ar putea intra în contradicţie cu
capacitatea de a prezenta ştirile într-o manieră corectă. Un alt cod, “Professional Journalists
Society Code” descurajează activitatea jurnalistică în slujba diferitelor societăţi de către
acelaşi gazetar, implicarea politică, deţinerea de funcţii publice în cazul în care acestea pot
compromite integritatea ziariştilor şi a patronilor acestora.
Corectitudinea şi înţelegerea simplului fapt că informarea publicului este o profesie şi
nu un mijloc de a obţine alte foloase, ar trebui să primeze în activitatea oricărui gazetar.
Respectarea adevărului în relatarea unui subiect se regăseşte în codul etic al jurnaliştilor
români adoptat de membrii Clubului Român de Presă, care veghează la respectarea
decalogului etic.
Comunicarea construieşte cultura şi simultan este încadrată în ea în contexte care
variază de la nivel local până la nivel global. Autoritatea aparte a mijloacelor de informare în
masă, afirmarea şi reafirmarea interminabilelor torente de informaţii încărcate ideologic,
constituie o impresionantă forţă socială.
O societate poate funcţiona optimal atunci, şi numai atunci, când în cadrul ei coexistă
mai multe sisteme. Şi putem aprecia calitatea activităţii lor după relaţiile ce sunt stabilite între
ele. Atunci când fiecare sistem în parte îşi cunoaşte funcţiile şi obligaţiile, le cunoaşte şi le
onorează, respectând totodată funcţiile şi obligaţiile celorlalte sisteme, neviolându-le hotarele
domeniilor de activitate, putem constata că o astfel de structură socială va rezista în timp şi în
spaţiu. Astfel, sistemul politic, sistemul economic, sistemul cultural, sistemul informaţional
Pagina 70 din 73
etc. sunt supuse unei interdependenţe evidente. Cu timpul s-a format un cerc vicios între
aceste domenii. Deosebit de pronunţat se conturează criza interdependenţei dintre sistemul
politic şi cei informaţional.
Activitatea mass-media nu poate să se desfăşoare liber propriului făgaş dacă nu este
susţinută de anumite legi şi acte normative adecvate, care ar asigura optimizarea circulaţiei
informaţiei atât în interiorul ţării (de la elita politică în mase şi invers), cît şi în exteriorul ei.
Potenţialul informaţional al presei presupune nu doar capacitatea de reflectare a
evenimentelor economice, politice, culturale, ci şi forţa de influenţă şi de corectare a
proceselor economice, politice şi culturale prin crearea unei opinii publice anumite vizavi de
acestea. În această ordine de idei putem menţiona dubla funcţie a mass-media:
crearea opiniei publice privitor atât la evenimentele interne, cît şi la cele externe în
cadrul hotarelor statului său;
crearea opiniei publice vizavi de evenimentele interne în afara limitelor statului său.
Aici s-ar putea menţiona rolul presei de creator al imaginii statului pe arena mondială.
Presa constituie una din verigile cele mai vechi şi cu bogate tradiţii ale sistemului
informatoriu. Ea fiind şi până în prezent un instrument de dirijare a vieţii economice şi social-
politice. Presa poate direcţiona cu succes percepţiile noastre atunci când noi dispunem de
puţine informaţii despre toate aspectele evenimentului relatat. Mai ales când mesajul
corespunde cunoştinţelor noastre precedente, care, la rândul lor, au fost acumulate din presă.
Realitatea propriu-zisă, în asemenea cazuri, este înlocuită cu o realitate virtuală, creată de
jurnalişti şi impusă întregii societăţi.
Chiar dacă presa nu modelează fiecare din opiniile noastre, ea modelează vizibilitatea
de opinii, ea poate stabili limitele perceptuale, ea stabileşte agenda de subiecte şi probleme
pentru noi şi prin aceasta influenţează, fie şi indirect, opinia publică.
În acest context, jurnaliştii trebuie să fie conştienţi de rolul lor de creator, de
modelator al opiniei publice şi să dea dovadă de o responsabilitate socială şi morală
deosebită. Realizarea materialului de presă trebuie să fie precedată de o întrebare: “E
binevenit să scriu, să dau pe post o asemenea informaţie?”, iar difuzarea – de alta: “Am fost
oare coerent din punct de vedere a logicii în afirmaţiile făcute, am utilizat informaţii veridic
depline şi , la urmă, dar nu în ultimul rînd, am trecut prin propria-mi fiinţă această stare de
lucruri sau aceste emoţii?”. Răspunsul afirmativ este garantul informării obiective a
populaţiei, iar în rezultat – şi a unei opinii publice adecvate, corecte.
Presa, spre regret, întotdeauna a fost şi este ţinta preferată a anumitor actori sociali,
grupuri de presiune latentă, mişcări şi partide politice. Aceştia, întru realizarea scopurile
Pagina 71 din 73
propuse, utilizează atât metode şi procedee jurnalistice admisibile, cît şi inadmisibile, precum
dezinformarea. Dezinformarea promovată prin diversele ei forme a căpătat proporţii uriaşe
actualmente, cauza fiind faptul că publicarea acestea îşi merită sacrificiile materiale plătite de
presă “victimelor” lor. Deoarece, odată auzită, informaţia defăimătoare prinde rădăcini adânci
în conştiinţa publicului, îi influenţează cunoştinţele, comportamentul, atitudinea, opinia
individuală şi opinia publică, în genere.
Dezinformarea prin intermediul presei este cauzată de mai mulţi factori, între care:
Lipsa unei prese cu adevărat independente şi imparţiale;
Angajarea din punct de vedere politic a jurnaliştilor. În acest caz ei devin mai toleranţi
faţă de anumite persoane publice sau politicieni;
Imunitatea scăzută a jurnaliştilor faţă de informaţiile parvenite de la centrele de presă,
sursele oficiale, etc.
Sarcini de producţie exagerat de mari. Jurnaliştii nu dispun de timp pentru a ancheta
informaţiile pe teren, ca urmare, ei pun în circuitul informaţional materiale realizate la telefon
sau preluate de la agenţiile de presă;
Lipsa unei baze tehnico-materiale satisfăcătoare şi dependenţa economică a
angajaţilor mass-media, etc.
Punerea în circulaţie a unei anumite informaţii orientative, precum şi multiplicarea
canalelor de difuzare a ei presupun formarea opiniei publice, precum şi influenţarea şi
schimbarea acestora. Există mai multe categorii de opinie: externă, internă, momentană,
durabilă, intensă, slabă. Lucrătorii mass-media trebuie să ţină cont de aceste laturi ale opiniei
publice astfel, încât să poată contribui la crearea unei atitudini a publicului cititor faţă de
anumite probleme de interes general şi de o importanţă socială primordială.
Atitudinea poate fi considerată ca o predispoziţie generală de a lua o anumită poziţie
sau de a avea un anumit raţionament, de a reacţiona printr-un anumit tip de comportament,
din care se va putea măsura intensitatea sau forţa de convingere personală şi de angajare într-
o acţiune corespunzătoare. Astfel, atitudinea mai mult sau mai puţin stabilă, permanentă şi
statornică este predispoziţia individului de a reacţiona întru-un anumit mod faţă de un anumit
obiect, subiect sau o anumită problemă. Lucrătorii mass-media, punând la dispoziţia
publicului cititor informaţii social-utile, actuale, veridice, complex-calitative, contribuie la
formarea opiniei publice şi tot lucrătorii mass-media sunt acei, care prin publicaţiile analitice,
ce iau în dezbatere fie o situaţie practică, fie o problemă de ordin teoretic, duc la crearea unei
atitudini publice sociale. Atitudinea publică socială, la un moment dat, se transpune în
acţiune, iar acţiunea constituie mecanismul de transformare a unei stări de lucruri din
Pagina 72 din 73
societate în alta. Aşadar, nu de puţine ori, o acţiune socială poate lua naştere graţie activităţii
presei.
Deci, presa este un factor de bază al evoluţiei societăţii. De aici, ei îi revine rolul de
catalizator al proceselor sociale şi chiar al transformărilor, ce au loc în lume în permanenţă.
Pagina 73 din 73

Diploma - WWW - Tocilar

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Diploma - WWW - Tocilar

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Aspectele mesajului mass - media intre mod de influentare a opiniei

Astăzi, graţie dezvoltării fără precedent a mijloacelor de informare în masă, a

Trăim într-o societate în permanenţă schimbare care la nivelul activitaţii zilnice de

Pe masură ce mijloacele media au apărut şi au evoluat concomitent cu societatea,

Amintim că un motiv principal vehiculat de către Putere pentru a impune legi

“zvon” nu se atribuie înainte de acordarea încrederii sau în lipsa ei, ea reprezintă o

Democraţia presupune ca o condiţie sine qua non existenţa libertăţii de mişcare a

deontologic al ziaristului român, adoptat de Clubul Român de Presă subliniază importanţa

Pierre Debray-Ritzen, profesor universitar francez, consideră dezinformarea o

„trebuie să se adreseze maselor” şi că ea „trebuie să se concentreze doar asupra câtorva

În ultimii ani a devenit banală sublinierea importanţei mijloacelor de informare în

Pentru a evidenţia efectele dezorganizatoare şi nocive ale dezinformării, voi prezenta

În prezent, nu există televiziune care să nu difuzeze spoturi publicitare. Între emisiuni,

imaginea. Studierea limbajului publicitar ,alegerea argumentelor pentru publicitate,

documentelor. Difuzarea falsurilor cere, deasemenea, precauţii serioase. Falsificatorii au

o infirme. Minciuna, confundată adesea cu eroarea, se opune realităţii şi are o atracţie

După Georges Henein, în „Petite Encyclopedie Politique”, propaganda este „ acţiunea

Un alt fel de dezinformare poate fi realizată prin propaganda „evanghelică” vehiculată

În termenii psihologiei sociale, putem vorbi de manipulare atunci când o anume

intenţionat adevărul, lăsând impresia libertăţii de gândire şi decizie. Spre deosebire de

Ce urmăresc ziariştii care se abat de la normele profesionale şi încearcă să inducă

De când au oamenii gură să vorbească şi urechi ca să audă, altfel spus, de când

Dezvoltările tehnologice au făcut ca maniera dominaţiei sociale să fie mult mai

sunt factori cu o mare putere de influenţă asupra individului, dirijându-i reacţiile şi

gospodine un comportament preparatoriu în acelaşi sens: să le lipească pe maşinile personale

experimentatorul a făcut o a doua propunere, cea referitoare la însoţirea delincvenţilor.

Tehnici de manipulare care se referă la modificări importante ale situaţiilor sociale, cu

Caracteristicile acestora sunt determinate de influenţa întregii culturi în mijlocul

La temelia tuturor dezbaterilor referitoare la relaţia dintre politic şi comunicare stă

Intrare presei în acest joc va produce un efect de multiplicare a părerilor şi a

Secolul al XX-lea, ca epocă a progresului etnic şi social a modificat substanţial

concomitent în condiţiile democraţiei. La etapa actuală se observă o creştere intensă a

Democratizarea şi noile funcţii demografice deţinute de cetăţenii, cît şi extinderea

Termenul de dictatură a majorităţii şi presiunea constantă a opiniilor de grup

structurile social-relativ pasive la influenţele masss-mediei. A doua paradigmă mass-media

mass-media în anii 1950 în SUA, când cercetările au arătat că programele nu au reuşit să

Prelucrarea imaginii se produce însă şi în funcţie de cerinţele economice, idiologice şi

opiniei publice nu exclude confruntarea părerilor şi opiniilor individuale. Până a ajunge la un

informare în masă. Totodată aceasta este un indice foarte elocvent al recunoaşterii

interpreta” ceea ce presupunea că expresia “nu vreau să se interpreteze ceea ce am spus” nu

Mesajul politic este un ansamblu de semnificaţii cu încărcătură politică, care pot fi

În general, în campaniile electorale sunt prezente două tipuri de mesaje vizuale:

Specialiştii enumără trei tipuri de efecte-cognitive, emotive şi comportamentale

Pentru a fi imuni la manipulare, pentru a anihila efectele sale persuasive, trebuie să

Fig. 1. Piramida trebuinţelor (Abraham Maslow, 1954)

Aplicatii+sondaje+Cercetari in presa actuala asupra fenomenului dezbatut in lucrarea

În societatea de masă, indivizii se raportează la informaţii, atât în funcţie de

aceea, în măsura în care importanţa şi controversalitatea informaţiei stimulează confruntarea

Pentru un jurnalist, relatarea de la faţa locului reprezintă un plus de credibilitate. Însă,

S-ar putea să vă placă și