”Care dintre voi este fără de păcat

să arunce primul piatra”

Justine își petrecea mai toate zilele muncind cu ziua în sătucul minuscul în care locuia. Îngrijea
copiii, făcea de mâncare, dar nu se ferea niciodată de treburile mai grele care erau considerate
potrivite doar bărbaților. La cei șaisprezece ani ai ei, intra cu voioșie și cu pricepere in discuții cu cele
mai în vârstă femei ale satului și, înafară de obrajii rumeni, nimic nu îi dădea de gol tinerețea.
Cu toate acestea, fata nu-și găsea locul. Orfană de când se știa, crescută cu rândul de femeile
satului, nu avusese niciodată încredere în nimeni. Multe dintre femeile care îi purtaseră de grijă îi
muriseră în brațe deoarece majoritatea familiilor ei adoptive erau formate din bătrâne singure care
o luau pentru a le fi ajutor pe lângă casă. De un an, însă, de când ultima gazdă pe care o avusese se
îmbolnăvise și murise, fata stătea singură, undeva la marginea satului.
Într-o seară caldă de august, după ce se sucise si se răsucise pe toate părțile, neputând adormi din
cauza căldurii, Justine se cufundă într-un somn adânc. Se făcea că se desprinde de pat și începe să
călătorească repede, tot mai repede, prin valurile oceanelor, pe crestele munților și prin deșert,
până când, deodată, se opri într-un loc necunoscut ei. Totul era lumină, sau, ar fi putut la fel de bine
să fie întuneric, deoarece nimic din pâcla care o înconjura nu-i era familiar. Se auzeau voci, unele mai
aproape, altele păreau ,însă, la mii de ani lumina distanță, dar toate erau pline de fericire, iar
fericirea lor deveni fericirea ei. Își ascuți auzul, încercând să înțeleagă care erau versurile acelui
cântec minunat, iar vocile acelea fade și subțiri păreau a se uni formând o voce gravă, fatalistă.
” Dacă ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l și leapădă-l de la tine... Dacă mâna ta
cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o și leapăd-o de la tine”
Justine era contrariată: ce putea însemna acest păcat despre care vorbeau cu toții? Simțea că are
nevoie să știe, așa că urlă, punând capăt cântării:
-Ce este păcatul acesta despre care vorbiți cu toții?
Îi răspunse aceeași voce gravă, dar de data aceasta nu mai părea să izvorască din miile de glasuri.
-Dacă iubești ceva mai mult decât pe Dumnezeul tău, dacă ceva devine mai important decât
Mine, aceea-ți este osândirea.
-Și cum știu că iubesc ceva în felul acesta? Întrebă ea, simțind deodată o iubire cutremurătoare
pentru străinul care îi vorbea.
-E timpul să pleci, tu nu aparții încă acestui loc!
-Vreau și eu fericirea lor! Te rog, vreau să rămân! Te rog!
Se trezi buimacă, transpirată, în patul ei de acasă, încă șoptind disperată că ar mai vrea să stea, dar
toate păreau de parcă locul acela minunat fusese aievea.
Viața își urmă cursul zi după zi, săptămână după săptămâna, până ce, într-o zi, aflându-se la o
adunare a comunității, privirea fetei se opri asupra unui tânăr necunoscut. Simți deodată cum tot
corpul i se umple de căldură, cum inima îi bate mai tare, și mai tare, pupilele i se lărgiră si se simți
deodată cufundată într-o fericire familiară, dar totuși străină. Era păcatul, își spuse ea îngrozită, iar
ea trebuia să scape de el cu orice preț. Acesta era testul ei, așa putea ajunge din nou Acolo.
Alergă înapoi acasă, baricadă ușile, trase draperiile și încercă din răsputeri să-și scoată aceea
imagine păcătoasă din minte. Stătu așa preț de câteva ore, în liniște și pace, când, deodată,
picioarele ei părură să nu o mai asculte, și porniră hotărâte spre ușă, în căutarea demonului.
Disperată, tânăra apucă toporul pentru lemne, și, amintindu-și pilda, își reteză picioarele. O durere
crâncenă îi cuprinse tot corpul, si râuri de sânge începură să-i curgă din cioturi. Se târî înapoi spre
pat, dar, neputând să se mai ridice, rămase pe podeaua prăfuită. Decise să-și ocupe timpul desenând
în praf, cu degetele. Trasă linie după linie, punct după punct, până când, la un moment dat realiză
îngrozită că tot acel timp desenase portretul demonului. Hotărâtă să pună capăt ereziei, își reteză și
mâna dreaptă, și rămase acolo, plină de sânge. Închizând ochii se gândi la pajiștile verzi din jurul
satului, la florile frumoase ce aveau să înflorească primăvara aceea, dar, cu fiecare sforțare a ei,
imaginea demonului devenea și mai puternică, iar inima îi bătea și mai tare. ”E inima mea, hotărî
fata. Ea este de vină, ea mă trage în păcat”. Ar fi putut încerca să se mai gândească, să mai mediteze,
să încerce să înțeleagă, dar era prea târziu: mâna ei stângă se îndrepta deja cu toporul arcuit spre
pieptul ei.
Deodată, se trezi din nou aruncată între lumină și întuneric, și simți prezența celui pentru care
sacrificase totul.
-Sunt acasă! țipă tânăra plină de încântare.
-Ce ai făcut netrebnico?! Răsună vocea, de data asta rece si străină.
- Am făcut tot ce mi-ai cerut, păcatul nu m-a putut învinge, am făcut totul, totul pentru tine,
pentru c-am vrut să vezi cât te iubesc, răspunse fata plină de mândrie.
-Indolento, răsună cerul, cum ai crezut tu ca aș putea Eu iubi o sinucigașă?!

Iar Justine se trezi aruncată între lumi, incapabilă să mai simtă sau să mai vadă: osânda ar fi fost prea
dulce pentru acest suflet însetat, iar cerul nu îl meritase niciodată. Iubire dovedită e iubire măsurată,
iar iubirea măsurată nu este suficientă niciodată.

„Lequel de vous est sans péché

jeter la première pierre "

Justin passait la majeure partie de sa journée à travailler dans le petit village où il vivait. Elle
s'occupait des enfants, elle cuisinait, mais elle ne se dérobait jamais aux tâches plus lourdes qui
n'étaient considérées comme convenant qu'aux hommes. à seize ans, elle entrait gaiement et
habilement en discussion avec les femmes les plus âgées du village, et, à part ses joues roses, rien ne
la privait de sa jeunesse.
Cependant, la fille n'a pas pu trouver sa place. orpheline depuis qu'elle était connue, élevée par les
femmes du village, elle n'avait jamais fait confiance à personne. Beaucoup de femmes qui
s'occupaient d'elle étaient mortes dans ses bras parce que la plupart de ses familles adoptives
étaient composées de femmes âgées célibataires qui l'ont emmenée pour les aider dans la maison.
depuis un an, cependant, depuis que son dernier hôte était tombé malade et était mort, la jeune fille
était assise seule, quelque part à la lisière du village.
Par une chaude soirée d'août, après s'être tordue de tous côtés, incapable de s'endormir à cause
de la chaleur, Justine s'endormit profondément. elle feignit de s'éloigner du lit et se mit à voyager de
plus en plus vite à travers les vagues des océans, sur les crêtes des montagnes et à travers le désert,
jusqu'à ce que, soudain, elle s'arrête dans un endroit inconnu d'elle. tout était clair, ou il aurait tout
aussi bien pu être sombre, car rien dans la brume autour d'elle ne lui était familier. Des voix se
faisaient entendre, certaines plus proches, d'autres semblaient pourtant à des milliers d'années de la
lumière, mais toutes étaient pleines de bonheur, et leur bonheur devenait son bonheur. il aiguisait
son audition, essayant de comprendre les paroles de cette merveilleuse chanson, et ces voix faibles
et fines semblaient s'unir pour former une voix grave et fataliste.
"Si votre œil droit vous fait trébucher, enlevez-le et jetez-le loin de vous ..si votre main droite vous
fait trébucher, coupez-la et enlevez-la de vous.”
Justin était bouleversé: que pouvait signifier ce péché dont tout le monde parlait? Il a senti qu'il
avait besoin de savoir, alors il a crié, terminant la chanson:
-Quel est ce péché dont vous parlez tous?
La même voix basse répondit, mais cette fois elle ne semblait pas provenir de milliers de voix.
-Si vous aimez quelque chose plus que votre Dieu, si quelque chose devient plus important que
Moi, c'est votre condamnation.
 -Et comment puis-je savoir que j'aime quelque chose comme ça? demanda-t-elle, sentant soudain
un amour tremblant pour l'étranger qui lui parlait.
-Il est temps de partir, tu n'appartiens pas encore à cet endroit!
-Je veux aussi leur bonheur! S'il te plaît, je veux rester! S'il vous plaît!
Elle se retrouva étourdie, en sueur, dans son lit à la maison, chuchotant toujours désespérément
qu'elle voudrait rester, mais ils semblaient tous comme si cet endroit merveilleux avait été un
paradis.
La vie continuait jour après jour, semaine après semaine, jusqu'à ce qu'un jour, lors d'un
rassemblement communautaire, le regard de la jeune fille se soit arrêté sur un jeune homme
inconnu. elle sentit soudain tout son corps se remplir de chaleur, son cœur battant de plus en plus
fort, ses pupilles s'écarquillèrent et elle se sentit soudain plongée dans un bonheur familier mais
étranger. C'était un péché, se dit-elle avec horreur, et il fallait à tout prix s'en débarrasser. c'était son
test, pour qu'elle puisse y retourner.
Il est rentré chez lui en courant, a barricadé les portes, a tiré les rideaux et a fait de son mieux
pour sortir cette image pécheresse de son esprit. Elle resta ainsi quelques heures, dans le silence et
la paix, quand, tout à coup, ses pieds semblèrent cesser de l'écouter, et ils se mirent résolument à la
porte, à la recherche du démon. Désespérée, la jeune femme saisit la hache de bois et, se rappelant
son exemple, lui coupa les jambes. une vive douleur agrippa tout son corps et des fleuves de sang
commencèrent à couler de ses souches. Il a rampé vers le lit, mais, incapable de se lever, il est resté
sur le sol poussiéreux. Il décida de passer son temps à dessiner dans la poussière avec ses doigts. il a
dessiné ligne après ligne, point après point, jusqu'à ce qu'à un moment donné, il se soit rendu
compte avec horreur que pendant tout ce temps il avait dessiné le portrait du démon. Déterminée à
mettre fin à l'hérésie, elle lui coupa également la main droite et resta là, pleine de sang. Fermant les
yeux, il pensa aux vertes prairies autour du village, aux belles fleurs qui fleuriraient ce printemps,
mais à chaque effort, l'image du démon devenait encore plus forte, et son cœur battait encore plus
fort. «C'est mon cœur», décida la fille. Elle est coupable, elle me pousse au péché. " elle aurait pu
essayer de réfléchir, de méditer, d'essayer de comprendre, mais il était trop tard: sa main gauche
pointait déjà avec sa hache cambrée vers sa poitrine.
Tout à coup elle se retrouva jetée entre la lumière et les ténèbres, et elle sentit la présence de
celui pour qui elle avait tout sacrifié.
-Je suis à la maison! cria la jeune femme de joie.
-Qu'as-tu fait de mal ?! La voix résonna, cette fois froide et étrangère.
"J'ai fait tout ce que tu m'as demandé, le péché ne pouvait pas me vaincre, j'ai tout fait, tout pour
toi, parce que je voulais que tu vois combien je t'aime", répondit la fière fille.
-Indolento, le ciel résonne, comment as-tu pensé que je pourrais aimer un suicide ?!

et Justine se trouva jetée dans le monde, incapable de sentir ou de voir: la condamnation aurait été
trop douce pour cette âme assoiffée, et le ciel ne l'avait jamais méritée. L'amour éprouvé est un
amour mesuré, et un amour mesuré n'est jamais suffisant.