Educatie Fizica AN - I SEM - II 2017-2018

UNIVERSITATEA PETROL-GAZE DIN PLOIEŞTI
FACULTATEA ŞTIINŢE ECONOMICE

DEPARTAMENTUL DE ACTIVITĂŢI MOTRICE ŞI SPORT UNIVERSITAR
EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT 2

anul I /I.D.
Semestrul II
An universitar 2017-2018
Responsabil disciplină
Lector univ. dr.

ELENA LUPU
1
CUPRINS
Unitatea de invatare 1
POZIŢIILE ŞI MIŞCĂRILE SPECIFICE EDUCAŢIEI FIZICE ŞI
SPORTIVE...............................................................................................p.3
Unitatea de învăţare 2
EVALUAREA NIVELULUI DEZVOLTĂRII ŞI CREŞTERII
FIZICE...................................................................................................p.21
JOCUL SPORTIV – FOTBAL............................................................p.34
JOCUL SPORTIV – HANDBAL.........................................................p.44
JOCURILE SPORTIVE –VOLEI.......................................................p.56
CONTRIBUŢIA EDUCAŢIEI FIZICE LA REALIZAREA
OBIECTIVELOR ÎNVĂŢĂRII........................................................p.67
BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………. p.80
2
MODULUL 1- POZIŢIILE ŞI MIŞCĂRILE SPECIFICE
EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTIVE.
CONŢINUT
 Poziţiile fundamentale ale părţilor corpului şi
membrelor ;
 Derivatele poziţiilor fundamentale;
 Mişcările fundamentale ale membrelor şi
segmentelor lor;
 Teste de autoevaluare.
OBIECTIVE
 Demonstrarea mişcările fundamentale ale

membrelor şi segmentelor lor;
 Identificarea poziţiilor fundamentale;
 Numirea mişcările fundamentale ale membrelor şi
segmentelor lor;
3
Unitatea de invatare 1
POZIŢIILE ŞI MIŞCĂRILE SPECIFICE EDUCAŢIEI FIZICE ŞI

SPORTIVE.
Postura corporală anatomică este folosită ca mijloc de referinţă pentru
definirea planurilor şi axelor de mişcare ale corpului.
Această postură corporală anatomică este denumită ,,poziţia neutră” sau
poziţia zero, formată din: linia capului şi gâtului în prelungirea axei mediane a
corpului, umerii situaţi la acelaşi nivel, membrele superioare cad libere pe lângă
corp; cele două jumătăţi ale trunchiului (stânga-dreapta) sunt egale şi simetrice;
linia bazinului (între cele două creste iliace) paralelă cu cea a umerilor şi cu
solul; abdomenul să fie în prelungirea liniei toracelui; membrele inferioare egale
ca lungime, grosime, formă şi dispunere; palmele sunt orientate anterior (în
supinaţie), iar degetele mâinilor, inclusiv policele sunt extinse – din această
poziţie se măsoară mişcările în majoritatea articulaţiilor.
1.1. Poziţiile fundamentale ale părţilor corpului şi membrelor

Poziţiile de bază din educaţie fizică şi sportivă sunt [Cordun, M., 1999,
pag. 31]: stând, pe genunchi, aşezat, culcat (decubit), atârnat şi sprijinit.
Fig. 1 a b c
1. Poziţia stând (fig. 1a) – este poziţia cu cea mai mică bază de
susţinere, centrul de greutate este în poziţia cea mai înaltă, situat în mijlocul
bazei de susţinere. Această poziţie se poate descrie astfel: picioarele sunt
aşezate cu talpa pe sol, călcâiele apropiate, vârfurile depărtate la o lăţime de
talpă, genunchii întinşi, pieptul uşor ridicat, privirea spre înainte, corpul puţin
înclinat înainte, braţele întinse, palmele cu degetele apropiate şi lipite de coapse.
2. Poziţia pe genunchi (fig. 1b) – este poziţia cu baza mare de
susţinere pe genunchi, centrul de greutate situat jos, în apropierea solului.
Poziţia ,,pe genunchi” se poate descriere: trunchiul drept, bărbia orizontală,
privirea spre înainte, umerii relaxaţi, membrele superioare pe lângă trunchi,
palmele cu degetele apropiate şi lipite de coapse, genunchii felctaţi, sprijinul se
4
realizează pe faţa anterioară a gambelor şi faţa dorsală a labelor picioarelor,
menţinute în extensie maximă.
3. Poziţia aşezat/şezând (fig. 1c) – este poziţia cu baza mare de
susţinere, centrul de greutate situat mai jos şi se poate descriere astfel: şezând pe
un scaun cu înălţimea care să permită îndoirea trunchiului pe coapse la 90°,
genunchii sunt uşor depărtaţi, picioarele aflate în sprijin pe sol, orientate
anterior, călcâiele şi vârfurile apropiate, capul, trunchiul şi membrele superioare
sunt menţinute fie ca în poziţia stând, fie cu mâinile pe coapse, trunchiul se
sprijin pe tuberozităţile ischiatice şi parţial pe feţele posterioare ale coapselor.
Fig. 2 a b c
4. Poziţia culcat/decubit dorsal (fig. 2a) – este poziţia cu susţinere
mare, centrul de greutate foarte apropiate de suprafaţa de sprijin. Puncte de
sprijin – regiunea occipitală, partea dorso - superioară a trunchiului, regiunea
fesieră şi călcâie, cu membrele inferioare apropiate, extinse din şold şi
genunchi, picioarele cu vârfurile orientate în sus, membrele superioare de-a
lungul corpului, palmele în pronaţie sau prono - supinaţie.
5. Poziţia atârnat (fig. 2b) – baza de susţinere se află la nivelul
mâinilor, menţinerea impune un efort mare, centrul de greutate este situat sub
suprafaţa de sprijin. În această poziţie, mâinile prind bara, fiind orientate în
pronaţie sau supinaţie, membrele superioare abduse peste 90° din umeri,
trunchiul uşor extins, blochează respiraţia şi îngreunează circulaţia, coatele
extinse, membrele inferioare apropiate, extinse din şold, tălpile picioarelor nu
ating solul.
6. Poziţia sprijinit (fig. 2c) - este poziţia fundamentală la care axa
umerilor este situată deasupra punctului de sprijin şi mai rar la acelaşi nivel.
1.2. Derivatele poziţiilor fundamentale

Poziţiile derivate [Cordun, M., 1999, pag. 35] rezultă din modificarea
poziţiile fundamentale: la nivelul bazei de susţinere (suprafaţa de sprijin); a
poziţiei trunchiului şi/sau capului; a poziţiei membrelor inferioare; a poziţiei
membrelor superioare şi combinaţii parţiale sau totale ale posibilităţilor
anterioare realizând modificări complexe.
5
1. Derivate poziţia stând
 modificarea bazei de susţinere – se pot obţine derivatele: stând
pe vârfuri, călcâie, pe marginea internă sau externă a piciorului; stând cu un
picior în faţa celuilalt; stând depărtat.
 modificarea poziţiei trunchiului şi/sau a capului – se pot obţine
derivatele: stând cu trunchiul înclinat anterior (până la 30°), cu capul în
extensie; stând cu trunchiul aplecat (până la 90°); stând cu trunchiul îndoit
anterior (peste 90°); stând cu trunchiul şi capul în extensie; stând cu trunchiul
înclinat sau răsucit dreapta sau stânga etc.
 modificarea poziţiei membrelor superioare – se pot obţine
derivatele: membrele superioare cu coatele extinse se menţin lateral (se abduc
din articulaţia umărului) sau anterior (se flectează din articulaţia umărului), se
flectează din coate, iar mâinile se menţin: pe umeri, la ceafă, pe vertex;
membrele superioare cu coatele extinse se încrucişează anterior sau posterior,
etc.
 modificarea poziţiei membrelor inferioare – se pot obţine
derivatele prin modificarea suprafeţei de sprijin.
 modificări complexe – se pot obţine derivatele: stând pe vârfuri,
genunchii şi coapsele extinse, capul menţinut la verticală, mâinile pe şolduri,
coatele flectate, braţele abduse, trunchiul înclinat dreapta sau stânga etc.
2. Derivate poziţia ,,pe genunchi”
 modificarea suprafeţei de sprijin – se pot obţine derivatele: pe genunchi
cu sprijin pe palme numită patrupedie cu trunchiul la orizontală sub orizontală
sau deasupra orizontalei.
derivatele: pe genunchi cu trunchiul înclinat anterior, capul menţinut în
prelungirea trunchiului; pe genunchi cu trunchiul şi capul înclinate lateral
dreapta sau stânga etc.
 modificarea poziţiei membrelor superioare – se pot obţine derivatele:
membrele superioare cu coatele extinse se menţin lateral (se abduc din
articulaţia umărului) sau anterior (se flectează din articulaţia umărului), se
flectează din coate, iar mâinile se menţin: pe umeri, la ceafă, pe vertex etc.
 modificarea poziţiei membrelor inferioare – se pot obţine derivatele: pe
genunchi cu membrele inferioare depărtate sau cu un genunchi anterior faţă de
celălalt etc.
 modificări complexe – se pot obţine derivatele: pe genunchi cu
sprijin pe palme; trunchiul deasupra orizontalei, mâna şi genunchiul de aceeaşi
parte sau de parte opusă situate anterior; pe genunchi cu sprijin pe coate,
trunchiul sub orizontală, capul flectat; pe un genunchi, sprijin pe palme, celălalt
membru inferior extins din şold şi genunchi, capul şi trunchiul în extensie; pe
genunchi depărtat cu trunchiul în extensie; pe genunchi în sprijin pe antebraţe,
gâtul în extensie.
6
3. Derivate poziţia aşezat
 modificarea suprafeţei de sprijin – se pot obţine derivatele:
aşezat la marginea suprafeţei de sprijin cu genunchi flectaţi; aşezat pe o fesă;
aşezat pe ambele fese cu genunchii extinşi.
derivatele: aşezat cu trunchiul şi capul în extensie; cu trunchiul aplecat peste
coapse sau între coapse etc.
 modificarea poziţiei membrelor superioare – se pot obţine
derivatele: membrele superioare cu coatele extinse se menţin lateral (se abduc
din articulaţia umărului) sau anterior (se flectează din articulaţia umărului), se
flectează din coate, iar mâinile se menţin: pe umeri, la ceafă, pe vertex;
membrele superioare cu coatele extinse se încrucişează anterior sau posterior
etc.
 modificarea poziţiei membrelor inferioare – se pot obţine
derivatele: aşezat pe podea cu coapsele şi genunchii flectaţi; un genunchi flectat
şi celălalt extins; aşezat pe podea cu membrele inferioare depărtate etc.
 modificări complexe – se pot obţine derivatele: aşezat pe podea
cu sprijin posterior pe antebraţe şi anterior pe plante (membrele inferioare
flectate din genunchi şi şold), trunchiul şi capul în extensie; aceeaşi poziţie,
numai că sprijinul se realizează pe mâini; aşezat cu sprijin posterior pe mâini,
trunchiul şi capul în prelungirea trunchiului, un membru inferior extins din
genunchi şi celălalt flectat şi sprijinit pe plantă etc.
4. Derivate poziţia culcat (decubit)
 culcat (decubit) lateral – poziţie stabilă cu bază mare de susţinere şi
centrul de greutate situat jos.
 culcat (decubit) ventral (pe partea posterioară a corpului – pe spate) – are
o bază de susţinere mare (partea laterală a feţei, faţa anterioară a toracelui,
coapselor gambelor, faţa dorsală a labei picioarelor), centrul de greutate situat
pe suprafaţa de sprijin.
 modificarea poziţiei trunchiului – se pot obţine derivatele: culcat rezemat,
cu trunchiul la diferite grade extensie ,,chaise longue”.
 modificarea poziţiei membrelor superioare – se pot obţine derivatele:
culcat (decubit) dorsal, membrele superioare cu coatele extinse, braţele
depărtate de trunchi (abduse); culcat (decubit) dorsal cu mâinile pe vertex,
umeri, sub axile, pe şold; culcat (decubit) dorsal cu membrele superioare
încrucişate anterior.
 modificarea poziţiei membrelor inferioare – se pot obţine derivatele:
culcat (decubit) dorsal cu membrele depărtate (abduse) la diverse amplitudini
sau flectate din şold şi genunchi.
 modificări complexe – se pot obţine derivatele: culcat (decubit) lateral cu
genunchii flectaţi, trunchiul drept, capul flectat, sprijinit pe antebraţul de partea
decubitului; decubit dorsal cu genunchii flectaţi, sprijin pe plante, membrele
7
superioare cu mâinile la ceafă; decubit lateral cu membrul inferior în flexie,
trunchiul drept, capul în extensie; decubit ventral cu sprijin pe coate, trunchiul şi
capul în extensie (postura păpuşii).
5. Derivate poziţia atârnat
 modificarea suprafeţei de sprijin (modificarea poziţiei prizei mâinilor) –
se pot obţine derivatele: sprijinul este realizat cu o mână orientată în pronaţie -
supinaţie sau cu două mâini care prind cu priza asimetrică.
 modificarea poziţiei trunchiului – se pot obţine derivatele: atârnat cu faţa
la scara fixă; mâinile în pronaţie, trunchiul extins, înclinat sau răsucit.
 modificarea poziţiei membrelor superioare – se pot obţine derivatele prin
modificarea suprafeţei de sprijin.
 modificarea poziţiei membrelor inferioare – se pot obţine derivatele:
atârnat cu membrele inferioare depărtate (abduse), încrucişate (adduse), flectate
din şold şi genunchi; atârnat cu membrele inferioare extinse din genunchi şi
flectate la 90° din şold.
 modificări complexe – se pot obţine derivatele: atârnat cu mâinile în
supinaţie, trunchiul flectat, capul drept, membrele inferioare adduse; atârnat cu
mâinile în pronaţie, trunchiul şi capul răsucite dreapta-stânga, membrele
inferioare cu genunchii şi şoldurile la 90°.
6. Derivate poziţia sprijinit
a) În raport cu poziţia corpului în spaţiu, această poziţie are mai multe
variante:
 sprijin cu corpul la verticală: sprijin (fig. 3a, b), sprijin călare (fig.3 c),
a b c d e f g
Fig. 3 Derivatele poziţiei sprijinit cu corpul la verticală
sprijin dorsal (fig.3d), sprijin echer (fig. 3e, f, g),sprijin pe antebraţe şi braţe,
sprijin lateral .
 sprijin cu corpul la orizontală: sprijin pe coate, sprijin pe un cot,
cumpănă liberă.
8
 sprijin cu corpul răsturnat: stând pe braţe, stând pe mâini, stând pe o
mână, sprijin lateral răsturnat
b) După modul de contact cu aparatul:
 sprijin simplu;
 sprijin combinat: o poziţie caracteristică paralelelor inegale (în trecut).
În această situaţie, contactul cu aparatul se realizează la nivelul ambelor bare
(ex. “sprijin pe bara joasă cu o mână apucat de bara înaltă”, “sprijin pe bara
joasă, culcat facial pe bara înaltă”).
a b c d e
Fig. 4 Sprijin combinat
 sprijin mixt: o poziţie combinată, la care, pe lângă sprijinul mâinilor,

contactul cu aparatul se mai realizează şi cu altă parte a corpului. Este frecvent
întâlnită la sol, bârnă şi paralele inegale (ex. “sprijin îndoit”, “sprijin culcat”,
“sprijin ghemuit”, “sprijin pe genunchi”).
1.3. Mişcările fundamentale ale membrelor şi segmentelor lor

Mişcarea, locomoţia se efectuează datorită punerii în acţiune, cu ajutorul
muşchilor, a oaselor, legate între ele prin articulaţii. Oasele şi muşchii sunt
organele esenţiale ale locomoţiei. Datorită rigidităţii lor, oasele determină forma
generală a corpului şi constituie un suport pentru părţile moi ale organismului.
Oasele servesc ca suprafaţă de inserţie a muşchilor (organe active), care prin
contracţia lor pun în mişcare prin articulaţiile oaselor (organe pasive), ca pe
nişte pârghii, contribuind astfel la mişcarea diferitelor părţi ale corpului şi la
deplasarea acestuia, la locomoţie.
Articulaţia este legătura dintre oase pe baza ţesutului conjunctiv
diferenţiat; după gradul de mobilitate sunt trei grupe de articulaţii: articulaţii
imobile (sinartroze) – oasele nu se pot mişca (sutura dintre oasele parietale şi
temporale); articulaţii puţin mobile (amfiartroze) – permit mişcări reduse
(simfiza pubiană) şi articulaţii mobile (diartroze) – permit mişcări de întindere,
îndoire, răsucire dar şi mişcări de rotaţie.
Muşchii sunt organele active ale mişcării şi contribuie la realizarea formei
generale a corpului. Muşchiul aflat în starea de repaus este într-o stare de
9
uşoară contracţie permanentă, numită de specialiştii domeniului, tonus
muscular. Muşchii au două proprietăţi caracteristice:
 elasticitatea – proprietatea fizică a muşchilor, datorită căreia, atunci
când sunt deformaţi, prin acţiunea unei forţe oarecare, îşi reiau treptat forma şi
dimensiunile iniţiale, îndată ce forţa deformatoare îşi încetează acţiunea.
 contractibilitatea – proprietatea fiziologică a muşchilor, de a-şi
schimba forma şi starea de încordare sub acţiunea excitanţilor.
Cu ajutorul articulaţiilor oasele se comportă ca nişte pârghii, asupra cărora,
pentru executarea mişcărilor, muşchii acţionează prin intermediul tendoanelor.
Muşchii nu acţionează numai pentru efectuarea mişcărilor, ci şi pentru
menţinerea ţinutei şi a echilibrului corpului. Astfel, sistemul osos, care susţine
greutatea celorlalte organe ale corpului, este la rândul său susţinut de muşchi în
staţiunea verticală.
Staţiunea verticală a corpului, caracteristică omului, se realizează atunci
când verticala care trece prin centrul de greutate al corpului, aflat la nivelul celei
de-a două vertebre lombare, cade în interiorul suprafeţei de sprijin, formată din
tălpile picioarelor. Pentru menţinerea corpului în această poziţie, este necesară
contracţia muşchilor cefei, a muşchilor profunzi ai spinării şi a muşchilor
anteriori ai coapselor şi posteriori ai gambelor. Dacă nu s-ar contracta toţi aceşti
muşchi, echilibrul n-ar putea fi păstrat şi corpul ar cădea fie înainte, fie înapoi,
fie într-o parte.
Datorită organizării anatomice şi specificului articulaţiilor, membrele
superioare şi inferioare pot realiza o serie de acţiuni, considerate de specialiştii
domeniului ca fiind ,,Mişcări Fundamentale” ale activităţii de educaţie fizică şi
sportivă:
1. Flexia – mişcarea prin care două segmente ale membrului se apropie între
ele (apropierea antebraţului de braţului, strângerea pumnului, apropierea gambei
de coapsă).
2. Extensia – mişcarea prin care două segmente ale membrului se
îndepărtează unul de altul (îndepărtarea antebraţului de braţ, îndepărtarea
gambei de coapsă, deschiderea pumnului).
3. Adducţia – mişcarea prin care un membru sau un segment al membrului
se apropie de planul sagital principal (apropierea braţului de corp, apropierea
membrelor inferioare, apropierea degetelor laterale de degetul mijlociu. În
educaţia fizică şi sportivă se foloseşte comanda ,,apropierea picioarelor”).
4. Abducţia – mişcare prin care membrul sau un segment al acestuia se
depărtează de planul sagital principal (îndepărtarea braţului de corp,
îndepărtarea degetelor laterale de degetul mijlociu, îndepărtarea membrului,
membrelor inferioare. În educaţia fizică şi sportivă se foloseşte comanda
,,ducerea braţului/piciorului lateral”).
10
5. Pronaţia – mişcarea de rotaţie prin care mâna şi antebraţul se rotesc,
apropiind degetul mare de planul sagital principal (faţă de poziţia anatomică
normală, în care membrul superior se dispune cu palma aşezată anterior şi
degetul mare lateral; palma ,,priveşte” solul, pământul).
6. Supinaţia – mişcarea de rotaţie prin care mâna şi antebraţul, aflate în
poziţie de pronaţie, sunt aduse în poziţie anatomică (palma ,,priveşte” cerul,
tavanul; mai este denumită şi ,,poziţia de cerşit”).
7. Circumducţia – mişcarea de rotaţie completă a unui membru (360°) ori
segment sau a corpului în întregime, în jurul unei axe.
8. Anteducţia – ducerea membrului superior sau inferior în plan frontal
anterior (în educaţia fizică şi sportivă se foloseşte comanda ,,ducerea
braţului/lor înainte”).
9. Retroducţia – ducerea membrului superior sau inferior în plan frontal
posterior (în educaţia fizică şi sportivă se foloseşte comanda ,,ducerea
braţului/lor înapoi”).
10.Balansări – mişcări complexe, care combină într-o mişcare unică,
desfăşurată continuu, două mişcări opuse simetric (anteducţie - retroducţie,
flexie - extensie).
1.4. Poziţii ale părţilor corpului şi membrelor

Poziţii ale membrelor superioare (braţelor) – pentru a exprima poziţiile
braţelor se utilizează termeni sinonimi mişcărilor fundamentale, şi anume: braţe
extinse = braţe întinse; braţe flectate = braţe îndoite. Aceste mişcări se
realizează pe direcţii principale, intermediare sau oblice:
 Poziţia braţelor pe direcţii principale (fig. 4): braţe întinse înainte;
braţele lateral; braţele sus; braţele jos – pe direcţii principale
Fig. 4 Poziţia braţelor pe direcţii principale

 Poziţia braţelor pe direcţii intermediare la 45° (fig.5): faţă de două
direcţii, existente într-un singur plan (frontal sau sagital); braţele lateral-jos (a);
braţele lateral-sus (b); braţele înainte-jos (c) braţele înainte-sus (d); braţele
înapoi-jos (e); braţele sus(f); braţul drept lateral jos, stâng lateral sus (g); pe
direcţii intermediare la 45°
11
a b c
d e f g
Fig. 5 Poziţia braţelor pe direcţii intermediare la 45°
 Pe direcţiile oblice, la 45° din toate cele trei planuri, scoase din planurile
mediane, braţele pot fi (fig. 6): oblic-jos (fig. 6a) oblic sus înainte; (fig. 6b);
oblic jos înapoi (fig. 6c); oblic sus înapoi (fig. 6d);
a b c d
Fig. 6 Poziţia braţelor pe direcţii oblice
Poziţiile principale ale braţelor îndoite sunt: mâini pe creştet/pe cap (fig.7a);
mâini la ceafă (fig. 7b); mâini pe umeri (fig. 7c); mâini la piept (fig. 7d); mâini
pe şold (fig. 7e); mâini la spate (fig. 7f); braţele coroană (fig. 7g).
a b c d
12
e f g
Fig. 7 Poziţiile principale ale braţelor îndoite
Poziţii ale trunchiului – pentru a exprima poziţiile trunchiului se utilizează
termeni ce prezintă mişcările următoare:
 trunchi îndoit înainte (flexia trunchiului pe membrele inferioare cu
ducerea capului la nivelul gambelor, unghi de ≈ 180°);
 trunchi îndoit lateral dreapta/stânga (mişcarea de îndoire laterală în
planul frontal principal);
 trunchi extins (trunchiul este ,,lăsat” pe spate, extensia trunchiului
spre partea posterioară);
 trunchi aplecat (trunchiul este îndoit spre înainte dar nu la un unghi
care să depăşească 90°/planul transversal; depăşind valoarea de 90° a unghiului,
se realizează mişcare de trunchi îndoit);
 trunchi răsucit spre dreapta/stânga (mişcarea de ,,stors rufe”,
picioarele rămânând fixate pe sol, mişcarea se realizează la nivelul trunchiului).
Trunchi:drept înclinat aplecat îndoit răsucit aplecat

răsucit
Fig. 8 Poziţiile principale ale trunchiului
îndoit răsucit răsucit aplecat

Fig.9 Poziţiile principale ale trunchiului
13
 Poziţiile capului sunt: înclinat înainte până la 45° (fig. 10a); aplecat
înainte, după 45° până 90° (fig. 10b); răsucit (fig. 10c); îndoit lateral, stânga-
dreapta (fig. 10d); - în extensie îndoit înapoi (fig. 10e).
a b c
d e
Fig. 10 Poziţiile capului
Poziţii ale membrelor inferioare (fig. 11 şi 12) – la nivelul membrelor
inferioare poziţiile pe care le pot adopta acestea sunt condiţionate de poziţiile de
bază din educaţia fizică şi sportivă, şi anume:
ap
ropiate; depărtat lateral; depărtat înapoi; încrucişat; ridicat
-
răsucit pe vârfuri
Fig. 11 Poziţiile membrelor inferioare întinse
14
semi îndoite îndoite ghemuit sprijin ghemuit
ridicat îndoit fandat încrucişat depărtat în afară

Fig. 12 Poziţiile membrelor inferioare îndoite
1.5. Mişcări ale părţilor corpului şi membrelor
a. Mişcări ale capului – la nivelul articulaţiei capului cu gâtul (regiunea
cervicală) se pot executa mişcări de aplecare a capului, răsucire a capului şi
rotarea capului.
 Aplecarea reprezintă mişcarea de îndoire a coloanei vertebrale la
nivelul regiunii cervicale, înainte, înapoi sau lateral stânga/dreapta.
 Răsucirea este mişcarea de întoarcere a capului stânga/dreapta.
 Rotarea este mişcarea circulară a capului spre stânga/dreapta.
b. Mişcări ale membrelor superioare – la nivelul membrelor superioare se
execută mişcări de îndoire, întindere, ducere, balansare, rotare şi răsucire.
 Îndoirea reprezintă mişcarea de flexie a braţelor din articulaţiile
coatelor ce poate fi executată – cu mâinile pe umeri (fig. 13a), la ceafă (fig.
13b), pe şolduri (fig. 13c).
 Întinderea reprezintă mişcarea de extensie a braţelor din articulaţiile
coatelor, din poziţiile cu braţele îndoite; acestea pot fi întinse – lateral (fig. 13d),
în sus (fig. 13e), în jos (fig. 13f) etc.
a b c d e f
Fig. 13 Mişcări ale membrelor superioare – îndoire şi întindere
15
 Ducerea reprezintă deplasarea fără elan prealabil a braţelor pe
diferite direcţii şi planuri: prin lateral sus, prin înainte jos (fig. 14a), din înainte
lateral (fig. 14b)etc.
 Balansarea reprezintă mişcarea de pendulare a braţelor în arc de
cerc efectuată înainte, înapoi sau lateral (fig. 14c).
 Rotarea reprezintă mişcarea circulară efectuată cu braţele de la
nivelul umerilor (din articulaţia scapulo-humerală) înainte, înapoi (fig. 14d) sau
prin faţa corpului încrucişate etc.
 Răsucirea reprezintă mişcarea de rotaţie efectuată în jurul axei
longitudinale a braţului, înăuntru şi în afară (fig. 14e).
a b c d e
Fig. 14 Mişcări ale membrelor superioare – ducere, balans, rotare şi răsucire
c. Mişcări ale trunchiului – la nivelul acestui segment al corpului, se pot
executa mişcările: îndoirea, întinderea, aplecarea, răsucirea, îndoirea răsucită şi
rotarea trunchiului.
 Îndoirea, la nivelul trunchiului, mişcarea, se execută din articulaţia
coloanei vertebrale, lateral stânga/dreapta, înainte (cu ajutorul articulaţiei coxo-
femurale) şi înapoi.
 Întinderea este reprezentată de mişcarea de extensie a trunchiului,
opusă mişcării de îndoire.
 Aplecarea reprezintă mişcarea de flexie executată din articulaţia
coxo-femurală cu spatele drept, până la 90°.
 Răsucirea constă din mişcarea de rotarea a trunchiului în jurul axei
longitudinale a corpului, fără deplasarea picioarelor de pe sol.
 Îndoirea răsucită constă dintr-o mişcare simultană de îndoire şi
răsucire a trunchiului spre dreapta sau stânga.
 Rotarea este o mişcare circulară a trunchiului formată din mişcarea
de îndoire combinată cu mişcarea de răsucire, dreapta sau stânga.
d. Mişcări ale membrelor inferioare – la nivelul membrelor inferioare se
execută mişcările de îndoire, întindere, ridicare pe vârfuri, balansare şi rotare.
 Îndoirea reprezintă mişcarea de flexie a genunchilor efectuată din
poziţiile fundamentale.
16
 Întinderea reprezintă mişcarea de extensie a articulaţiei genunchilor
şi gleznelor din poziţiile fundamentale.
 Ridicarea pe vârfuri este mişcarea de ridicare a călcâielor de pe sol.
 Balansarea se realizează prin mişcarea de pendulare în formă de arc
de cerc efectuată din articulaţia coxo-femurală sau a genunchiului.
 Rotarea este mişcarea circulară completă, efectuată cu un picior sau
cu ambele picioare.
17
REZUMAT
Postura corporală anatomică este folosită ca mijloc de referinţă pentru

definirea planurilor şi axelor de mişcare ale corpului.
Această postură corporală anatomică este denumită ,,poziţia neutră” sau
poziţia zero, formată din: linia capului şi gâtului în prelungirea axei mediane a
corpului, umerii situaţi la acelaşi nivel, membrele superioare cad libere pe lângă
corp; cele două jumătăţi ale trunchiului (stânga-dreapta) sunt egale şi simetrice;
linia bazinului (între cele două creste iliace) paralelă cu cea a umerilor şi cu
solul; abdomenul să fie în prelungirea liniei toracelui; membrele inferioare egale
ca lungime, grosime, formă şi dispunere; palmele sunt orientate anterior (în
supinaţie), iar degetele mâinilor, inclusiv policele sunt extinse – din această
poziţie se măsoară mişcările în majoritatea articulaţiilor.
Verificaţi-vă cunoştinţele!
 Prezentaţi poziţii ale părţilor corpului şi membrelor.

 Enumeraţi mişcări ale trunchiului
18
Test de autoevaluare nr.1
1. Postură corporală anatomică este denumită:

a. ,,poziţia unică”;
b. ,,poziţia neutră” sau poziţia zero:
c. poziţia unu:
2. Ridicarea pe vârfuri este::

a. mişcarea de ridicare a călcâielor de pe sol;
b. mişcarea de ridicare a piciorelor de pe sol;
c. mişcarea de ridicare a degetelor de pe sol .
2. Rotarea este:
a. balans liber;
b. mişcare de performanţă;
c. mişcarea circulară completă, efectuată cu un picior sau
cu ambele picioare.
19
Cheia testului.
Testul de autoevaluare nr.1
1. Postură corporală anatomică este denumită:
b. ,,poziţia neutră” sau poziţia zero:
2. Ridicarea pe vârfuri este:
a. mişcarea de ridicare a călcâielor de pe sol;
3.Rotarea este:
c.mişcarea circulară completă, efectuată cu un picior sau

cu ambele picioare.
20
MODULUL 2- EVALUAREA NIVELULUI DEZVOLTĂRII
ANATOMOFIZIOLOGICE
CONŢINUT
 Anamneza;
 Examenul somatoscopic;
 Examenul antropometric;
 Parametrii şi indicii de dezvoltare fizică;
OBIECTIVE
 Descoperirea indicilor antropometrici;

 Verificare somatoscopică;
 Interpretarea anamnezei.
21
EVALUAREA NIVELULUI DEZVOLTĂRII

ANATOMOFIZIOLOGICE
Evaluarea nivelului dezvoltării şi creşterii morfologice şi funcţionale a

copiilor şi tinerilor este una din sarcinile de mare răspundere a părinţilor, a
educatorilor şi a personalului sanitar, în vederea cunoaşterii schimbărilor ce se
produc în organism, pe vârste şi pe sexe.
Aprecierea dezvoltării şi creşterii copiilor şi tinerilor se face prin
observarea analitică, statică a aspectelor morfologice ale corpului întreg, ale
părţilor sale separat, care se produc prin: anamneză, examen somatoscopic,
examen antropometric şi la nevoie prin probe funcţionale.
2.1. Anamneza
Anamneza este o metoda de cercetare care constă din consemnarea şi
analiza răspunsurilor elevilor/studenţilor la întrebările adresate de cadrul
didactic în scopul cunoaşterii problematicii creşterii şi dezvoltării fizice
individuale; la nivelul învăţământului preşcolar şi primar se va completa şi cu
răspunsurile părinţilor şi vizitele la domiciliul acestora. Anamneza va fi
realizată pentru copii ce au abateri de la normalitatea proceselor de creştere şi
dezvoltare fizică, raportat la vârstă şi sex.
Se urmăreşte obţinerea de informaţii privind condiţiile de viaţă ale familiei,
afecţiuni ereditare, dezvoltarea fizică a părinţilor, bunicilor şi în general ale
familiei de unde provine, antecedente personale – născut la termen, antecedente
patologice – afecţiuni infecto-contagioase, traumatisme, alte îmbolnăviri,
consultarea fişei medicale şi discuţii cu medicul şcolii sau cel de familie.
2.2. Examenul somatoscopic

Examenul somatoscopic este o metodă de cercetare vizuală externă a
aspectului fizic al corpului elevilor/studenţilor în vederea depistării eventualelor
abateri de la normalitatea dezvoltării fizice a acestuia. Această vizualizare se va
face cu elevul/studentul sumar îmbrăcat (purtând un şort; în cazul fetelor se
recomandă ca acest lucru să fie efectuat de un cadru didactic de acelaşi sex).
Prin examenul somatoscopic se urmăreşte observarea şi consemnarea aspectelor
generale sau de ansamblu ale dezvoltării fizice a copilului/tânărului şi depistarea
deficienţelor fizice.
Examenul somatoscopic se desfăşoară după următoarele cerinţe: se
urmăresc şi se analizează caracterele globale şi apoi cele parţiale – înălţimea
22
corpului, greutatea, armonia dintre întreg şi părţi, atitudinea şi comportamentul
motric; se constată raportul dintre nivelul creşterii şi dezvoltării fizice şi vârstă,
sex; se apreciază atitudinea corpului corectă sau deficientă; se apreciază
aspectele morfologice ale corpului, tegumentelor, ţesuturilor, muşchii; se
apreciază raportul de simetrie, deviaţii şi deformaţii dintre membrele superioare
– inferioare, dar şi la nivel de segmente (braţe, antebraţe, mâini, coapse, gambe,
picioare, bolţi plantare). Examenul somatoscopic constă din observarea
detaliilor fizice cu subiectul privit din plan frontal – anterior/posterior şi din
plan sagital – lateral stânga/dreapta.
Plan frontal anterior – trebuie observat şi consemnate dacă: linia capului
şi gâtului sunt în prelungirea axei mediane a corpului, umerii trebuie să fie
situaţi la acelaşi nivel, membrele superioare să cadă liber pe lângă corp; cele
două părţi ale trunchiului stânga/dreapta să fie egale şi simetrice. La nivelul
bazinului, linia care uneşte crestele iliace să fie paralelă cu linia umerilor şi cu
solul; abdomenul să fie în prelungirea toracelui; membrele inferioare să fie
egale ca lungime, grosime, formă şi dispunere.
Plan frontal posterior – trebuie observat şi consemnate dacă: linia verticală
a coloanei vertebrale este normală şi reliefată de apofizele vertebrelor; există
simetrie şi paralelism între linie umerilor şi bazinului; omoplaţi sunt simetric
dispuşi şi lipiţi de cutia toracică.
Plan sagital lateral stânga/dreapta – trebuie observat şi consemnate dacă:
axa corpului uneşte şi străbate de la vârful maleolei peroneului, mijlocul părţii
externe a genunchiului, marele trohanter, acromion şi mastoidă (această linie
este uşor oblic înainte faţă de perpendiculara care ar trece prin vârful maleolei
peroniere); coloana vertebrală trebuie să prezinte curburile fiziologice alterne –
curbura cervicală cu convexitatea anterior, curbura toracală cu convexitatea
posterior şi curbura lombară cu convexitatea anterior. Bazinul trebuie să
prezinte o înclinare a axului său antero-posterior faţă de planul orizontal de 40-
45°, cu limite de variaţie între 30-60°; membrele inferioare să fie drepte sau
foarte puţin înclinat înainte; labele picioarelor să prezinte în interior o scobitură
accentuată; contactul cu solul al tălpii să se facă pe treimea anterioară a tălpii,
marginea externă şi călcâi.
Abaterile globale de la aceste aspecte de normalitate ale atitudinii corpului,
sunt clasificate în:
 Atitudine globală cifotică – reprezintă accentuarea posterioară a
convexităţii curburii coloanei vertebrale în regiunea cervicală, având consecinţă
ducerea umerilor în faţă, torace turtit sau înfundat, abdomen supt sau ptozat
(deplasarea spre în jos a abdomenului); echilibrarea constă din înclinarea
capului şi gâtului spre înainte, membrele inferioare sunt poziţionate într-o
uşoară flexie; este atitudinea caracteristică tinerilor înalţi şi slabi.
23
 Atitudine globală lordotică – reprezintă accentuarea convexităţii
curburii coloanei vertebrale în regiunea lombară şi care are consecinţă
înclinarea bazinului sub planul orizontal; pentru echilibrare, partea superioară a
corpului se poate înclina, iar membrele inferioare pot intra în hiperextensie;
această atitudine este caracteristică copiilor/tinerilor cu o slabă musculatură
abdominală.
 Atitudine asimetrică (numită curent atitudine şoldie sau scoliotică) –
este caracterizată prin dispunerea segmentelor corpului (cap, gât, trunchi, bazin)
în linie frântă (zigzag), datorate inegalităţii sprijinului.
 Atitudine plan rigidă – este atitudinea caracterizată prin lipsa curburilor
fiziologice la nivelul coloanei vertebrale (capul, gâtul, trunchiul şi membrele
sunt dispuse pe verticală, cu tendinţă de inversare a acestor curburi). Toată
suprafaţa spatelui este plană, toracele este plat cu sternul înfundat, abdomenul
supt, din punct de vedere motric subiectul prezintă o mare diminuarea a
coordonării, mobilităţii şi supleţei articulare.
În dezvoltarea fizică a copiilor şi tinerilor se pot înregistra anormalităţii ale
acestui proces şi la nivelul unor segmente, regiuni şi părţi ale corpului:
 Segmentul gât – se pot constata înclinarea gâtului spre înainte (gât
de lebădă, gât lordotic); înclinare laterală (gât scoliotic); răsucirea spre
stânga/dreapta (gât torsionat).
 Segmentul trunchi – se pot constata musculatura slab dezvoltată
(ştearsă), neaccentuată, lipsită de elasticitate şi putere (atonie = fără tonus)
denumit şi trunchi debil; accentuarea curburilor coloanei vertebrale, translaţia şi
răsucirea faţă de bazin.
 Regiunea torace – se pot constata existenţa unui torace cilindric (nu
există diferenţe normale între dimensiunile bazelor toracelui – baza superioară
mai mică decât cea inferioară); torace plat (diametrul antero-posterior foarte
mic); torace înfundat (stern înfundat); torace conic (diferenţă mare între baza
superioară îngustă şi baza inferioară mai lată); torace strangulat (degenerarea
morfologică şi funcţională a muşchilor costali – atrofie, înfundarea spaţiilor
intercostale); torace asimetric (vizibil datorită inegalităţii claviculelor).
 Regiunea abdominală – anormalităţile constatate sunt clasificate în:
abdomen bombat, proeminent; abdomen cu depozite de grăsime, cute, colac;
musculatura abdomenului moale, flască.
 Regiunea posterioară a trunchiului (spate) – anormalităţile
constatate sunt clasificate în: spate plan (nu sunt evidenţiate curburile
fiziologice ale colanei vertebrale); spate rotund prin evidenţierea curburii
toracice şi micşorarea curburii lombare; spate cifotic (evidenţierea curburii
toracice); spate lordotic (evidenţierea curburii lombare); spate scoliotic
24
(curbarea coloanei vertebrale în lateral stânga/dreapta); spate cifo-lordotic
(accentuarea curburilor toracice şi lombare); spate cifo-scoliotic (accentuarea
curburii în plan antero-posterior compus cu o curbură laterală stânga/dreapta).
 Regiunea bazin – anormalităţile constatate sunt clasificate în: bazin
înclinat lateral stânga/dreapta; bazin îndreptat lateral stânga/dreapta; bazin
răsucit faţă de trunchi.
 Membrele superioare – pot fii inegale (ca lungime) şi asimetrice
stânga/dreapta; degenerarea morfologică şi funcţională a muşchilor membrelor
superioare globale sau parţiale (atrofii); deformaţii şi sechele rahitice sau
traumatice.
 Centura scapulo-humerală - umerii pot fii: căzuţi, înguşti, înălţaţi,
aduşi în faţă, împinşi înapoi sau asimetrici.
 Pe partea posterioară a centurii scapulo-humerale – omoplaţii pot
fii: apropiaţi de coloană, coborâţi, desprinşi de cutia toracică, basculaţi în sus şi
în afară sau asimetrici.
 Membrele inferioare – pot fii: inegale (lungime sau grosime),
curbate spre în afară (picioare în var), curbate spre interior (picioare în valg),
curbate spre înapoi (picioare în hiperextensie).
 Labele picioarelor – pot fii: cu vârful picioarelor orientat spre
interiorul suprafeţei de sprijin, în valg (sprijin accentuat pe marginea internă a
labei piciorului) sau bolta plantară căzută (platfus).
2.3. Examenul antropometric

Examenul antropometric este bazat pe măsurarea corpului omenesc ca un
întreg şi a părţilor acestuia. Pentru a putea să conferim un plus de obiectivitate
este recomandat a fi completat şi cu examenul somatoscopic (observarea
analitică a creşterii şi dezvoltării fizice). Măsurătorile antropometrice se
efectuează cu aceleaşi instrumente, în acelaşi loc şi la acelaşi moment al zilei. În
cadrul măsurătorilor antropometrice se poate realiza măsurarea următorilor
parametri:
 Înălţimea corpului (T) – reprezintă distanţa de la vertex (creştetul
capului) la planul de sprijin al membrelor inferioare. Înălţimea corpului se
exprimă în centimetri şi poate fi măsurată cu taliometru. Măsurarea înălţimii
corpului se realizează în poziţie de ortostatism, subiecţii fiind dezbrăcaţi în
echipament sumar şi desculţi, cu membrele inferioare apropiate şi în extensie,
călcâiele lipite. Linia intercalcaneană, şanţul interfesier şi coloana vertebrală se
află dispuse pe o linie verticală. Subiecţii ating tija taliometrului cu linia
intercalcaneană, şanţul interfesier, coloana vertebrală din dreptul omoplaţilor şi
superior cu regiunea occipitală. Înălţimea corporală este analizată atât prin
25
valorile sale absolute cât şi folosită în calculul parametrului E, indicelor
Quételet, Erissmann, Adrian Ionescu şi Amar.
 Greutatea corporală (Gr) – se exprimă în kilograme şi va fii
măsurată cu cântarul de persoane în condiţii similare (se va folosi acelaşi cântar,
înregistrat în aceiaşi perioadă a zilei) pentru a evita diferenţele de greutate
cauzate de alimentaţia de la numite ore din zi, de golire a vezicii, a intestinului.
Subiecţii sunt dezbrăcaţi în echipament sumar şi desculţi, plantele acestora fiind
aşezate complet pe suprafaţa orizontală a cântarului, într-o zonă cât mai centrală
a acestuia, subiectul stând în ortostatism fără nici un fel de sprijin. De
asemenea, greutatea corporală este analizată atât prin valorile sale cât şi sub
forma parametrului E, indicelor respirator şi Quételet.
 Bustul (B) – înălţimea corpului în aşezat, este reprezentată de
distanţa dintre linia ischioanelor şi vertex, se exprimă în centimetri. Subiecţii
sunt aşezaţi pe un scaun cu înălţimea cunoscută, cu spatele la taliometru, cu
coloana vertebrală cât mai dreaptă. Acesta reprezintă un parametru
antropometric utilizat pentru caracterizarea armoniei şi proporţionalităţii
creşterii. Acest indicator va fi analizat atât prin valorile sale absolute cât şi sub
forma indicelui de proporţionalitate Adrian Ionescu şi a indicelui Amar.
 Lungimea membrelor superioare (Lms) – se măsoară cu ajutorul
bandei metrice şi reprezintă distanţa dintre punctul acromial (partea externă a
acrominului) şi marginea distală a degetului mijlociu; se exprimă în centimetri.
Membrul superior se va măsura în extensie, depărtat de trunchi sub un unghi de
30°, cu palma orientată înainte.
 Lungimea membrelor inferioare (Lmi) – se măsoară cu ajutorul
bandei metrice şi reprezintă distanţa dintre spina iliacă antero-posterioară şi
marginea inferioară a maleolei interne; se exprimă în centimetri. De asemenea
lungime membrelor inferioare se poate calcula prin aflarea diferenţei dintre
înălţimea corpului şi bust: Lmi = T – B.
 Anvergura (A) – se măsoară cu o linie gradată în centimetri, trasată
orizontal pe un perete neted; din poziţia stând, călcâiele lipite, spatele în contact
cu peretele şi cu ambele braţe întinse lateral la nivelul umerilor; se măsoară
distanţa dintre punctele digitale (vârfurile degetelor mijlocii); este exprimat în
centimetri.
 Diametrul biacromial (Db) – lăţimea umerilor, reprezintă depărtarea
în linie dreaptă între cele două acromioane (acromion – la acromion), măsurate
cu compasul antropometric în aşa fel încât vârfurile acestuia va fii aşezat la
mijlocul marginii externe a acromionului; este exprimat în centimetri. Se va
avea în vedere ca subiecţii să menţină poziţia normală a umerilor, cu braţele în
poziţie relaxată pe lângă corp, întrucât orice modificare a poziţiei umerilor
denaturează valoarea diametrului măsurat.
26
 Diametrul bitrohanterian (Dt) – este distanţa dintre cele două
trohantere, se măsoară cu compasul antropometric punând vârfurile compasului
la nivelul punctelor trohanteriene în condiţiile în care subiecţii stau în
ortostatism având călcâiele apropiate şi membrele inferioare în extensie; este
exprimat în centimetri.
 Perimetrul toracic în repaus (Ptr) – reprezintă circumferinţa la
nivelul toracelui; acesta este măsurat în poziţie intermediară respiratorie cu
banda de măsurat (metrică), care a fost trecută prin spate pe sub unghiul inferior
al scapulei, apoi pe axile (ridicându-se uşor braţele, după care acestea revin la
poziţia iniţială), cercul închizându-se sub areola mamară. Determinarea acestui
parametru se face în repaus şi în ortostatism; este exprimat în centimetri;
totodată el este analizat prin prisma valorilor sale dar şi folosit la calcularea
indicelui Erissmann.
 Perimetrul toracic în inspiraţie profundă (Pinsp) – reprezintă
circumferinţa toracelui după o inspiraţie maximală. Se măsoară ca şi perimetrul
toracic, cu diferenţa că banda metrică se menţine moale pentru a permite
expansiunea toracelui şi a se mula pe acesta, fiind exprimat în centimetri.
De asemenea, şi acest parametru, pe lângă faptul că este tratat ca atare
ajută şi la calculul parametrului D cu ajutorul căruia se poate afla valoarea
indicelui de robusteţe al subiecţilor măsuraţi.
 Perimetrul toracic în expiraţie forţată (Pexp) – este circumferinţa
toracelui după o expiraţie maximă. S-a realizat în aceleaşi condiţii ca mai sus,
cu menţiunea că banda de măsurat se trage uşor înapoi pentru a se menţine
mulată pe torace; este exprimat în centimetri. Perimetrul toracic în expiraţie
forţată este folosit şi la calculul elasticităţii toracice.
 Elasticitatea toracică (Et) – reprezintă diferenţa dintre perimetrul
toracic în inspiraţie profundă şi perimetrul toracic în expiraţie forţată; este
exprimat în centimetri. Acest indice trebuie să fie de minimum 6 cm la studente
şi 7 cm la studenţi, conform datelor Institutului de Igienă şi Sănătate Publică.
 Perimetrul abdominal în ortostatism (Pa) – se măsoară cu banda
metrică, aceasta trebuind să treacă în faţă pe sub ombilic, atingând marginea lui
inferioară şi lateral pe marginea crestelor iliace (respectând orizontala), se
exprimă în centimetri. Acest parametru se măsoară în condiţiile în care subiecţii
au abdomenul complet relaxat.
 Perimetrele braţului, antebraţului, coapsei şi gambei se măsoară cu
banda metrică, în faza de contracţie musculară dar şi de relaxare; se exprimă în
centimetri.
 Plica abdominală – reprezintă măsurarea, cu ajutorul aparatului
denumit caliper sau cu compasul antropometric, a grosimii startului subcutanat
27
de grăsime; este exprimat în centimetri. Procedura se desfăşoară prin
cuprinderea pielii abdomenului între degetul mare şi cel arătător, depărtate la 5
cm unul de altul, lateral faţă de ombilic; se strâng degetele făcându-se o plică şi
se măsoară grosimea acesteia.
2.3.1. Parametrii şi indicii de dezvoltare fizică

 Parametrul E – se calculează, scăzând din înălţimea corpului 100, iar din
ce rămâne se scade greutatea. Parametrul reprezintă un raport între înălţimea
corpului şi greutatea corporală şi este necesar la calculul indicelui de robusteţe
(V). Parametrul E = Talia – 100 – G
 Parametrul D – este unul din parametrii formulei indicelui de robusteţe şi
se obţine din scăderea perimetrului abdominal în ortostatism din perimetrul
toracic în inspiraţie profundă. Parametrul D = Pinsp – Pa
 Indicele de robusteţe V – reprezintă raportul ce există între anumiţi
parametrii antropometrici ai subiectului cercetat. Indicele de robusteţe se obţine
scăzând din parametrul D parametrul E, care au fost prezentaţi mai sus.
Indicele de robusteţe V = D – E
În cazul în care parametrul E are valori negative, atunci formula devine:
Indicele de robusteţe V = D – (-E) ® Indicele de robusteţe V = D + E
Limita normală a indicelui de robusteţe este 9 pentru femei, iar pentru
bărbaţi 10; cifrele mai ridicate reprezintă rezultate bune, iar 15 – 20 pentru
bărbaţi şi 14 – 18 pentru femei foarte bune; valorile 4 – 9 pentru femei şi 5 – 10
pentru bărbaţi sunt considerate mediocre.
 Indicele respirator (de rezistenţă) a lui Demeny (R) – este denumit de
specialişti, indicele de antrenament, indicele de rezistenţă sau coeficientul
pulmonar. El este determinat de raportul dintre capacitatea vitală măsurată în
cm3 şi greutatea corpului măsurată în kg. Limita normală este de 5,5; între 4,5 –
5,5 mediocre; între 5,5 – 7 bune; între 7 – 9 pentru bărbaţi sunt considerate
foarte bune. Indicii peste aceste valori maxime prezentate, atestă clar un plămân
sănătos. Specialiştii în domeniu consideră că indicele respirator = 3, subliniază
o insuficienţă respiratorie mare. Formula de calcul pentru aflarea valorii acestui
indice:
Cv 1
R= ⋅
G 10 ; unde: Cv – capacitatea vitală (cm3); G – greutatea corporală
(kg).
Indicii de nutriţie apreciază greutatea corporală optimă a individului:
28
 Indicele de nutriţie al lui Quételet (IQ) – prin care se determină relaţia de
proporţionalitate între statură şi masa corporală. Formula de calcul:
Greutate(kg )
IQ=
Inaltime( cm) ; scală de apreciere: I.Q. > 300 gr/cm – indivizii sunt
debili; I.Q. = 300 – 500 gr/cm – stare de nutriţie normală; I.Q. ≤ 500 gr/cm –
obezi.
 Indicele Masei Corporale (IMC) – exprimă cel mai bine cantitatea de
grăsime existentă în organism şi este definit prin raportul dintre greutate (în kg)
şi pătratul înălţimii corporale (în cm).
G
IMC=
T 2 ; unde: G – greutatea corporală; T – înălţimea corpului.
Valorile pot fi grupate în următoarele categorii: > 19 - subnormal; între 19

– 25 - greutate normală; între 26 – 29 - preobez; între 30 – 35 - obez clasa I;
între 36 – 39 - obez clasa II; ≤ 40 - obez clasa III.
 Aprecierea stării de nutriţie după formula lui Pelidisi – se foloseşte luând
în calul greutatea corporală (în grame) şi lungimea bustului (cm).
10 xgreutatea
Pelidisi=
3
√ bust
, un elev/student cu o bună nutriţie se
apropie de 100, iar un obez de 110, copii slabi au valoarea acestui indice între
88 – 94. un adult prin calcularea acestui indice sub 100 este considerat slab.
 Măsurarea plicii abdominale de ţesut adipos – reprezintă o metodă cu
mai mare exactitate asupra cantităţii de ţesut adipos din corp. Specialiştii
domeniului măsoară greutatea specifică a ţesutului adipos după o formulă
valabilă subiecţilor cu vârste cuprinse între 18 şi 20 ani. Au luat în considerare
variaţia greutăţii corporale prin modificarea proporţiei dintre ţesutul adipos
(rezerva energetică a organismului) şi masa sa activă (greutatea corporală minus
ţesutul adipos care este constanta) [Popovici, A., 1982, pag. 87].
Rezultatele cu o bună valoare se obţin prin măsurarea plicii de ţesut adipos
în 10 puncte ale corpului: obraz, gât, abdomen, partea laterală, spate, fesă, braţ,
antebraţ, coapsă şi gambă; se calculează media acestora, care nu trebuie să
depăşească (la sportivi) 20 mm la bărbaţi şi 15 mm la femei.
Proporţia de ţesut adipos se calculează după formula:
F = Sa x d x K; unde F = cantitatea de ţesut adipos (kg); Sa = suprafaţa
corporală (în m2); d = media grosimii plicii de ţesut adipos măsurată în 4 sau 10
puncte şi împărţită la 2; K = 1,3 (constanta).
 Indicele Broca (IB) – determină greutatea corporală optimă scăzând din
valoarea înălţimii corpului (cm) cifra 100: IB = T – 100.
29
 Indicele Brugsch (IBr) – se consideră că indicele Broca este valabil
pentru indivizii cu înălţime corpului mică. Pentru indivizii cu statura înaltă
foloseşte formula de calul a stării de nutriţie:
până la 164 cm înălţime Gr = T – 100;
165 – 174 cm Gr = T – 105;
peste 175 cm Gr = T – 110.
Indicii de armonie determină proporţiile optime între dimensiunile globale
şi cele segmentare ale corpului:
 Indicele Erissmann (IE) – este indicele prin care se exprimă armonia
corporală raportul dintre înălţimea şi grosimea corpului. Valorile medii sunt de
3.8 la bărbaţi şi 3.5 la fete. Formula de calcul:
T
I.E. = P.T. - 2 ; unde: P.T. – perimetrul toracic; T – înălţimea corpului.
 Indicele Adrian Ionescu (IAI) – se mai numeşte şi indicele de
proporţionalitate şi ia în discuţie relaţia dintre lungimea trunchiului şi statură.
Specialiştii consideră că valorile medii ale acestui indice sunt cuprinse între 5 –
6 cm la băieţi şi 3 – 4 cm la fete.
La vârste mici specialiştii consideră că valorile sunt de 9.5 la băieţi şi 8.1 la
fete (la vârsta de 3 ani) scăzând apoi până la vârstă adultă. Formula de calcul:
T
I.A.I. = B - 2 ; unde: B – bustul; T – înălţimea corpului.
 Indicele Amar (IA) – este indicele de armonie corporală. Valorile mari
semnifică un bust proporţional cu înălţimea, pe când valorile mici semnifică
segmente inferioare scurte şi bust mare. Valorile normale pentru populaţia
adultă sunt 0,52 la bărbaţi şi 0,53 la femei. Formula de calcul:
B
I . A .= ⋅100
T ; unde: B – bust; T – înălţimea corpului.
 Indicele de proporţionalitate (IP) – obţinut prin raportarea lungimii
membrelor inferioare la înălţimea corpului, după formula:
lungimemembrelor
IP=
Inaltimeacorpului , acest indice determină trei tipuri de
proporţionalitate:
bărbaţi femei
 proporţionalitate mare sub 51,0 sub 52,0
 proporţionalitate medie 51,0 – 53,0 52,1 – 54,0
 proporţionalitate mică 53,1 54,1
30
REZUMAT
Evaluarea nivelului dezvoltării şi creşterii morfologice şi funcţionale a

copiilor şi tinerilor este una din sarcinile de mare răspundere a părinţilor, a
educatorilor şi a personalului sanitar, în vederea cunoaşterii schimbărilor ce se
produc în organism, pe vârste şi pe sexe.
Aprecierea dezvoltării şi creşterii copiilor şi tinerilor se face prin
observarea analitică, statică a aspectelor morfologice ale corpului întreg, ale
părţilor sale separat, care se produc prin: anamneză, examen somatoscopic,
examen antropometric şi la nevoie prin probe funcţionale.
 Prezentaţi rolul educaţiei fizice în dezvoltarea proceselor psihice.

 Vorbiţi despre scopul Educaţiei fizice şi sportive
31
1. Anamneza este:
a. o metoda de organizare;
b. mijloc de recreere;
c. o metoda de cercetare care constă din consemnarea şi
analiza răspunsurilor elevilor/studenţilor la întrebările
adresat.
2. Examenul antropometric este bazat pe::

a. metoda pedagogică;
b. măsurarea corpului omenesc ca un întreg şi a părţilor
acestuia;
c. activitatea fiziologică inconştientă.
3.Examenul somatoscopic este:
a. un mijloc de instruire;
b. o dezvoltare vocaţională a personalităţii;
c. o metodă de cercetare vizuală externă a aspectului fizic
al corpului elevilor/studenţilor:
32
Cheia testului.
1. Anamneza este:
c. o metoda de cercetare care constă din consemnarea şi

analiza răspunsurilor elevilor/studenţilor la întrebările
adresat.
2. Examenul antropometric este bazat pe::

b.măsurarea corpului omenesc ca un întreg şi a părţilor
acestuia;
3.Examenul somatoscopic este:
c.o metodă de cercetare vizuală externă a aspectului fizic

al corpului elevilor/studenţilor:
33
MODULUL 3- JOCUL SPORTIV – FOTBAL
CONŢINUT
 Formarea deprinderilor specifice jocului de fotbal
 Conţinutul modelului de joc;
 Teste de autoevaluare
OBIECTIVE
 Identificarea deprinderilor specifice jocului de fotbal;

 Recunoaşterea modelului de joc
34
JOCUL SPORTIV – FOTBAL
Formarea deprinderilor specifice jocului de fotbal
Fotbalul este un joc sportiv colectiv, cu mişcări aciclice, care se desfăşoară pe

un teren special amenajat, cu dimensiuni limitate, lungimea între 90 – 120 m şi
lăţimea între 45 – 90 m, având la cele două capete 2 porţi de dimensiuni
(lungime 7,32 m şi înălţimea de 2,44 m) şi formă specifică. Jocul se desfăşoară
cu o minge confecţionată special, în greutate de 396 – 453 grame şi o
circumferinţă de 68 – 71 cm; durata jocului este de 90 minute, împărţite în 2
reprize de 45 minute, cu o pauză între ele de 15 minute. Fiecare echipă trimite
în teren 11 jucători (10 jucători de câmp şi un portar), ceilalţi jucători înscrişi pe
foaia de arbitraj constituind jucătorii de rezervă, schimbările de jucători urmând
a se efectua în condiţiile prevăzute de regulamentul de joc. Scopul jocului îl
constituie înscrierea, marcarea în condiţii regulamentare a cât mai multe goluri,
prin trimiterea mingii în poarta adversă, împiedicând totodată pe adversari să
realizeze acelaşi obiectiv. Jocul va fi câştigat de echipa care va introduce de mai
multe ori mingea în poarta adversă. Acţiunea de joc reprezintă un complex de
procedee tehnice – tactice [Niculescu, Angelo şi Ionescu, Ion, 1972, pag. 153-
231], folosite raţional şi conştient în scopul realizării unei sarcini parţiale ale
jocului.
Procedee tehnice – pentru toţi jucătorii:

 lovirea mingii cu piciorul – cu interiorul labei piciorului (latul); cu şiretul
plin; cu şiretul exterior; cu vârful labei piciorului; cu genunchiul.
 preluarea mingii – rostogolite cu interiorul labei piciorului; cu şiretul plin
din amortizare; cu coapsa prin amortizare; cu pieptul prin amortizare; cu capul
prin amortizare.
 deposedarea de minge – prin atac din faţă; prin atac din lateral.
 conducerea mingii – cu interiorul labei piciorului; cu exteriorul labei
piciorului, cu şiretul plin.
 protejarea mingii – cu corpul şi interiorul labei piciorului de pe loc şi din
mişcare; cu corpul şi exteriorul labei piciorului de pe loc şi din mişcare.
35
 mişcarea înşelătoare – cu trunchiul din poziţia statică; cu piciorul din
poziţie statică şi din deplasare; cu capul (primirea).
Procedee tehnice – pentru portari:
 procedee tehnice fără minge – poziţia fundamentală; deplasarea în teren.
procedee tehnice cu minge – prinderea mingii; prinderea mingii cu plonjon;
boxarea mingii; devierea mingii; blocarea mingii; repunerea mingii în joc cu
mâna, cu piciorul.
Conţinutul modelului de joc :
 în atac – trecerea rapidă a jucătorilor din apărare în atac; apropierea

cât mai rapidă de poarta adversă prin pase succesive directe sau cu preluare, din
aproape în aproape; sprijin acordat jucătorului cu minge; finalizarea făcută din
prima situaţie avută, în apropierea porţii;
în apărare – preocupare permanentă pentru intrarea în posesia mingii; trecerea
cât mai rapidă a întregii echipe în jumătatea proprie după pierderea mingii;
apărarea în zonă, cu 4 fundaşi; apărarea la momentele fixe (cunoştinţe).
Pentru a asigura eficienţa acţiunilor proprii, precum si pentru prevenirea şi

evitarea succesului acţiunilor adversarului, componenţii fiecărei echipe îşi
organizează şi coordonează reciproc acţiunile, în funcţie de cele 3 faze
fundamentale ale jocului: atacul, apărarea şi recuperarea. Acţiunile de joc se
efectuează în condiţiile unei mari varietăţi de mişcări, care fac ca solicitările să
se caracterizeze prin lipsă de uniformitate, în decursul jocului, jucătorii depun
un anumit efort, care este complex şi diversificat. Fotbalul, din punct de vedere
al celor ce participă la acest fenomen, este un joc sportiv, mijloc de întărire a
sănătăţii, este o ştiinţă pentru profesioniştii ce practică acest sport şi este o artă,
pentru marea masă de spectatori, ce urmăresc unul din cel mai instabil, ca
prognoză, spectacol sportiv.
Caracteristicile principale ale jocului de fotbal, care reies din

caracteristicile generale ale jocurilor sportive sunt: existenţa unui obiect de
joc;întrecerea complexă între două echipe; regulament de joc unitar si
obligatoriu; prezenţa arbitrajului; delimitarea duratei jocului; standardizarea
inventarului de joc, (mingi, echipament) şi a dimensiunilor terenului; existenţa
unei tehnici şi tactici specifice jocului; caracterul organizat al competiţiilor
(sisteme competiţionale); structuri organizatorice ale activităţii pe plan naţional
si internaţional; existenţa unei teorii şi metodici a antrenamentului; existenta
spectacolului sportiv. Analizând conţinutul tehnic al jocului, remarcăm existenţa
următoarelor elemente constitutive – elemente tehnice, procedee tehnice şi
36
acţiuni tehnice (algoritmi tehnici). Eficacitatea actului tehnic este dependentă de
gradul de perfecţionare şi automatizare a elementelor şi procedeelor tehnice cât
şi de capacitatea de gândire şi creativitate a jucătorilor.
Complexitatea desfăşurării jocului, solicită însuşirea întregului arsenal de

elemente şi procedee tehnice, evoluţia jocului a determinat şi determină o
evoluţie a tehnicii, sub aspectul conţinutului şi dinamicii sale. Cerinţele jocului
impun folosirea raţională, oportună, eficace şi sigură a bagajului tehnic, în
condiţiile concrete ale jocului. Apare astfel noţiunea de tehnică de joc –
abilitatea de a aplica creator şi multilateral, cu indici sporiţi de eficienţă, a
capacităţilor tehnice, suportând criza de timp şi de spaţiu, precum şi atacul
adversarului. Aplicarea concretă a elementelor tehnice, a acţiunilor tehnice, în
situaţiile reale ale jocului se înscrie în sfera tacticii jocului. Fotbalul este jocul
sportiv cu situaţii complexe de acţiune şi interacţiune. Pentru a se derula jocul,
componenţii celor două echipe execută acţiuni individuale şi colective specifice,
denumite acţiuni de joc. Aceste acţiuni se desfăşoară în condiţii corelative de
asociere, de colaborare cu coechipierii, de opoziţie, de conflict şi de adversitate.
Exerciţii utilizate pentru învăţarea şi perfecţionarea elementelor tehnice

lovirea şi pasarea mingii (fig. 15)
 lovirea mingii în panou,

perete de la 5 – 10 m distanţă,
precedată de preluare şi
manevrare; individual, 2 – 3 serii
a câte 12 – 14 repetări, pauză 35 –
50 secunde;
 lovirea mingii în panou,
mingea ţinută în mâini, distanţa 5
– 10 m, prinderea după ricoşare şi repetarea loviturii; individual, 2 – 3 serii a
câte 12 – 14 repetări, pauză 35 – 50 secunde;
 lovirea mingii în panou, Figură 15 Pasa şi preluarea mingii
fără preluare, alternativ cu ambele
picioare, distanţa 5 – 10 m; individual, 2 – 3 serii a câte 12 – 14 repetări, pauză
35 – 50 secunde;
 pase între doi elevi/studenţi dispuşi faţă-n faţă, la distanţa de 5 – 10 m,
fiecare pasă se execută după o prealabilă preluare a mingii; 3 – 5 serii a câte 14
– 18 repetări, pauză 50 – 60 secunde;
 pe perechi, faţă-n faţă, la distanţa de 3 – 8 m, pasarea mingii printr-o
portiţă cu lăţimea de 1 – 2 m, pasele se execută direct sau după preluarea
mingii; 2 – 5 serii a câte 12 – 14 repetări, pauză 45 – 60 secunde;
37
 pe perechi, pase din alergare după preluarea şi conducerea mingii, apoi
direct, pasele se execută cu piciorul din exteriorul direcţiei de deplasare; 4 – 8
serii a câte 12 – 14 repetări, pauză 45 – 60 secunde;
 pe perechi, pase din alergare, cu schimb de locuri, pasa se efectuează
spre poziţia viitoare a partenerului, trecând pe locul acestuia prin spatele lui; 3 –
6 serii a câte 14 – 16 repetări, pauză 1 – 2 minute;
 pase între trei elevi/studenţi, din alergare înainte, aşezaţi în triunghi; prin
deplasare destramă şi se formează triunghiul, pasele se execută cu preluare sau
direct, cel care pasează iese din triunghi ceilalţi având obligaţia să refacă
triunghiul; 4 – 6 serii a câte 10 – 14 repetări, pauză 45 – 60 secunde;
 pase între trei elevi/studenţi, din alergare înainte, cu schimbare de locuri,
mingea se pasează tot timpul spre elevul/studentul care se află temporar în
mijloc, locurile se schimbă trecând prin spatele partenerului; 4 – 8 serii a câte
12 – 14 repetări, pauză 45 – 60 secunde;
Exerciţii utilizate pentru învăţarea şi perfecţionarea elementului tehnic
trasul la poartă
 individual, tras la poartă (cu partea interioară sau exterioară a labei

piciorului, cu şiretul) de la distanţa de 10 – 15 m, mingea aşezată sub diferite
unghiuri faţă de poartă; 4 – 8 serii a câte 12 – 14 repetări, pauză 45 – 60
secunde;
 individual, de la distanţa de 30 – 45 m, mingea este lovită în sus-înainte şi
după 1, 2, 3 ricoşeuri, trage la poartă (cu partea exterioară a labei piciorului, cu
şiretul); 4 – 8 serii a câte 12 – 14 repetări, pauză 1 – 2 minute;
 individual, distanţa 30 – 45 m, conducerea mingii printre jaloane aşezate
în linie şi tras la poartă; 4 – 8 serii a câte 12 – 14 repetări, pauză 1 – 2 minute;
 individual, de la distanţa de 20 – 30 m de poartă, la 15 – 18 m pasează
mingea într-un panou orientat cu faţa spre interiorul terenului şi după ricoşare,
trage la poartă; 4 – 8 serii a câte 12 – 14 repetări, pauză 1 – 2 minute;
 pase între doi elevi/studenţi (interval 5 – 25 m) de la centrul terenului, din
poziţii centrale şi laterale, încheiate cu tras la poartă de la 15 – 16 m; 6 – 8 serii
a câte 14 – 16 repetări, pauză 1 – 2 minute;
 pase în doi din alergare, pe partea laterală a terenului, cu depăşirea
adversarului la aprox. 25 m, distanţa 35 – 50 m, după depăşire cel care primeşte
pasa, conduce mingea încă 3 – 4 m, după care trage la poartă; 3 – 5 serii a câte 8
– 10 repetări, pauză 1 – 2 minute;
 pase în trei – patru din alergare, cu trei mingii, schimb de locuri şi tras la
poartă, distanţa 35 – 50 m; 3 – 5 serii a câte 8 – 10 repetări, pauză 1 – 2 minute;
oprire – preluare
38
 individual, lovirea mingii în perete şi oprirea, din ricoşeu, cu piciorul
(latul, talpa, şiretul exteriorul) stâng/drept; 2 – 3 serii a câte 8 – 10 repetări,
pauză 30 – 50 secunde;
 individual, aruncarea mingii în sus cu mâna, lovirea în perete şi ricoşare,
cu întoarcere de 90 – 180°, oprirea–preluarea prin amortizare sau contralovitură,
cu piciorul (sub talpă, cu şiretul, cu gamba, pe coapsă), cu pieptul, cu
abdomenul, cu capul; 2 – 4 serii a câte 8 – 12 repetări, pauză 40 – 60 secunde;
 suveică între trei elevi/studenţi cu oprire-preluare înaintea fiecărei pase,
distanţa între capetele suveicii este de 10 – 30 m; 2 – 4 serii a câte 8 – 12
repetări, pauză 40 – 60 secunde;
 pase în patru din alergare, în linie, cu accentuarea opririi şi a preluării,
mingea circulă de la o extremă la alta şi invers; 2 – 4 serii a câte 8 – 12 repetări,
pauză 1 – 2 minute.
lovirea mingii cu capul (fig. 16)
 individual, de pe loc, din mers sau alergare, aruncarea mingii în sus

deasupra capului, lovirea acesteia cu capul după
care o preia cu capul sau piciorul; 4 – 8 serii a
câte 12 – 14 repetări, pauză 45 – 60 secunde;
 individual, mingea atârnată, lovirea mingii
cu capul de pe loc, din alergare sau din săritură; 4
– 8 serii a câte 12 – 14 repetări, pauză 45 – 60
secunde;
 individual, menţinerea mingii în aer prin
lovituri cu capul, de pe loc, din mers sau din
alergare; 2 – 4 serii a câte 8 – 12 repetări, pauză
40 – 60 secunde;
 pe perechi, faţă-n faţă, de pe loc, din mers
sau din alergare, distanţa între parteneri 5 – 10 m, Fig. 16 Lovirea mingii cu capul
pasarea mingii prin lovirea acesteia cu capul; 3 – 5 serii a câte 12 – 14 repetări,
pauza 35 – 50 secunde;
 formaţie cerc câte 6 – 10 elevi/studenţi, unul situat în centrul cercului,
pasarea mingii prin lovirea acesteia cu capul, celui aflat în centrul cercului, care
la rândul lui o pasează următorului partener; 3 – 5 serii a câte 4 – 6 repetări
fiecare elev/student, pauza 45 – 60 secunde (după fiecare serie elevul/studentul
aflat în centrul cercului este schimbat).
conducerea şi protejarea mingii
 individual, conducerea mingii într-un spaţiu delimitat, până la un jalon,

printre jaloane în şir sau cerc, de-a lungul unei linii, cu ambele picioare şi
39
schimbări de ritm, distanţe între 5 – 15 m; 2 – 5 serii a câte 8 – 10 repetări,
pauza 30 – 45 secunde;
 pe perechi, conducerea-protejarea individuală a mingii în condiţiile
urmăririi de către adversar, urmărirea, la început, este pasivă şi apoi agresivă,
distanţa 30 – 50 m, după care se inversează rolurile; 2 – 5 serii a câte 8 – 10
repetări, pauza 1 – 2 minute.
Exerciţii utilizate pentru învăţarea şi perfecţionarea mişcărilor înşelătoare
 individual, în timpul conducerii mingii liberă, printre jaloane sau

adversari, executarea de fente de trunchiului şi de picior, înaintea depăşirii
jaloanelor şi adversarilor, opriri şi plecări bruşte şi dese, cu schimbări de
direcţie şi de sens, înainte de preluare executarea unei mişcări înşelătoare,
distanţe variabile între 20 – 50 m; 3 – 4 serii a câte 10 – 12 repetări, pauza 30 –
45 secunde.
deposedarea de minge
 2 – 3 elevi/studenţi, fiecare având câte o minge, conducerea acesteia într-

un spaţiu delimitat, iar un adversar încearcă deposedarea alternativă a acestora
cu schimbarea rolurilor; 3 – 4 serii a câte 10 – 12 repetări, pauza 30 – 45
secunde;
 Joc 1x1, 2x2, 3x3, la două porţi mici, durata 2x15 minute, se numără
deposedările efectuate de fiecare echipă.
40
REZUMAT
Fotbalul este un joc sportiv colectiv, cu mişcări aciclice, care se desfăşoară pe

un teren special amenajat, cu dimensiuni limitate, lungimea între 90 – 120 m şi
lăţimea între 45 – 90 m, având la cele două capete 2 porţi de dimensiuni
(lungime 7,32 m şi înălţimea de 2,44 m) şi formă specifică. Jocul se desfăşoară
cu o minge confecţionată special, în greutate de 396 – 453 grame şi o
circumferinţă de 68 – 71 cm; durata jocului este de 90 minute, împărţite în 2
reprize de 45 minute, cu o pauză între ele de 15 minute. Fiecare echipă trimite
în teren 11 jucători (10 jucători de câmp şi un portar), ceilalţi jucători înscrişi pe
foaia de arbitraj constituind jucătorii de rezervă, schimbările de jucători urmând
a se efectua în condiţiile prevăzute de regulamentul de joc. Scopul jocului îl
constituie înscrierea, marcarea în condiţii regulamentare a cât mai multe goluri,
prin trimiterea mingii în poarta adversă, împiedicând totodată pe adversari să
realizeze acelaşi obiectiv. Jocul va fi câştigat de echipa care va introduce de mai
multe ori mingea în poarta adversă. Acţiunea de joc reprezintă un complex de
procedee tehnice – tactice [Niculescu, Angelo şi Ionescu, Ion, 1972, pag. 153-
231], folosite raţional şi conştient în scopul realizării unei sarcini parţiale ale
jocului.
 Prezentaţi jocul de fotbal.

 Precizaţi noţiuni din regulamentul jocului de fotbal.
41
1. Fotbalul este un:
a. joc sportiv colectiv, cu mişcări aciclice;

b. joc de mişcare;
c. joc de viteză.
2. Terenul de joc – este un teren :

a. special amenajat, cu dimensiuni limitate, lungimea între
90 – 120 m şi lăţimea între 45 – 90 m,;
b. special amenajat, cu dimensiuni limitate, lungimea între
c. special amenajat, cu dimensiuni limitate, lungimea între
3.Durata jocului este de :
a.90 minute, împărţite în 2 reprize de 45 minute, cu o

pauză între ele de 15 minute.:
b. 95 minute, împărţite în 2 reprize de 45 minute, cu o
c. 90 minute, împărţite în 2 reprize de 50 minute, cu o
42
Cheia testului.
1. Fotbalul este un:
a. joc sportiv colectiv, cu mişcări aciclice;
2. Terenul de joc – este un teren :
a. special amenajat, cu dimensiuni limitate, lungimea între

3.Durata jocului este de :
a.90 minute, împărţite în 2 reprize de 45 minute, cu o

43
MODULUL 4- JOCUL SPORTIV – HANDBAL
CONŢINUT
 Formarea deprinderilor specifice jocului de handbal;
 Tehnica jocului în atac;
 Tehnica jocului în apărare;
OBIECTIVE
 Identificarea tehnicii jocului în apărare;

 Dezvoltarea deprinderilor specifice jocului de handbal
 Precizarea deprinderilor specifice jocului de handbal;
 Recunoaşterea acţiunile tactice ale jocului în atac
44
JOCUL SPORTIV – HANDBAL
Formarea deprinderilor specifice jocului de handbal
Handbalul este un joc sportiv de mare atractivitate şi spectaculozitate,

bazat pe viteza de deplasare şi de execuţie a jucătorilor, cărora le pretinde o
înalta pregătire atletică, forţă şi rezistenţă, gândire tactică şi o perfectă
armonizare în cadrul echipei. Fiecare echipă de handbalul este alcătuită din 7
jucători (6 jucători de câmp şi 1 portar) dar pe foaia de arbitraj pot fi trecuţi 12
jucători; cei 5 jucători, de rezervă, pot schimba, oricând în timpul jocului, pe cei
din teren. Jocul constă din încercarea de a introduce mingea în poarta echipei
adverse şi de a apăra în acelaşi timp propria poartă împotriva atacurilor adverse.
Mingea se joacă cu mâinile, dar este permisă atingerea ei cu orice parte a
corpului (cu excepţia picioarelor, de la genunchi în jos); portarul poate folosi şi
picioarele pentru a-şi apăra poarta.
Jucătorul aflat în posesia mingii, are dreptul să se deplaseze maximum 3
paşi cu mingea în mână, după care trebuie să o paseze; pentru parcurgerea unei
distanţe mai mari, jucătorul trebuie să dribleze, ca la baschet. Mingea poate fi
ţinută în mână maximum 3 secunde; la începutul fiecărei reprize, sau după
marcarea unui gol, jocul se reia de la centrul terenului, de către echipa care a
primit gol. După trecerea timpului de joc a primei reprize, echipele îşi schimbă
terenurile pentru a se juca repriza a doua.
Meciul este condus de 2 arbitri, ajutaţi de un secretar şi un cronometror.
Terenul de joc cuprinde un câmp de joc, având forma unui dreptunghi, cu
lungimea de 40 m şi lăţimea de 20 m şi două spaţii de poartă. Poarta este
aşezată pe mijlocul fiecărei linii de fund (linia de poartă) şi are dimensiunile de
2 m înălţime şi 3 m lăţime, fiind prevăzută cu plasă; spaţiul de poartă este zona
aflată la 6 m în faţa porţii, în care nu poate acţiona decât portarul.
Linia de aruncare liberă este marcată, întrerupt, la distanţa de 9 m în faţa
porţii; linia de aruncare de la 7 m se afla în faţa fiecărei porţi, perpendicular pe
linia de fund. Mingea este confecţionată din piele sau material sintetic, având o
circumferinţă de 58 – 60 cm şi o greutate de 425 – 475 grame; pentru femei şi
45
juniori, mingea are circumferinţa de 54 – 56 cm şi greutatea de 325 – 400
grame. Timpul de joc este de două reprize a câte 30 de minute cu o pauză de 10
minute între reprize. Jocul de handbal permiţând o angajare directă între
adversari, poate deveni dur şi periculos; pentru a preveni această deformare
nedorită a jocului, regulamentul este foarte exigent în ceea ce priveşte acţiunile
periculoase ale jucătorilor.
Elementele tehnicii de bază din jocul de handbal, sunt grupate pe două
mari grupe, astfel [Jianu, Elena şi Bota, Ioan, 1977, pag. 27-41]:
1. Tehnica jocului în atac, cuprinde elementele tehnice:

 Mişcarea în teren – cuprinde procedee tehnice pentru deplasare în
vederea mânuirii mingii, pentru a iniţia şi finaliza atacul, pentru a face faţă
deselor schimbări de situaţii; aceste procedee tehnice sunt:
 alergarea – seamănă cu alergarea atletului, cu deosebire că
paşii sunt scurţi, faza de zbor este scurtă şi joasă pentru a putea interveni în
desele schimbări de direcţie, opriri sau întoarceri;
 săriturile – sunt executate fără ajutorul braţelor, sunt înalte,
executate de pe loc, din alergare cu bătaie pe un picior sau pe ambele picioare în
scopul apropierii de poartă, transmiterii-prinderii mingii de la coechipieri, a
depăşirii apărătorilor;
 deplasările – sunt executate în fazele a III-a şi a IV-a ale
atacului, spre înainte, oblic-înainte, lateral, înapoi şi oblic-înapoi cu paşi
adăugaţi sau încrucişaţi pentru prinderea-pasarea mingii şi ameninţării porţii;
 opririle – trebuie să fie scurte şi rapide şi se realizează prin
scăderea vitezei de deplasare şi ducerea trunchiului în direcţia opusă deplasării
concomitent cu coborârea centrului de greutate; sunt efectuate printr-o frânare
pe un picior sau pe ambele picioare, precedate de o uşoară săritură.
 pătrunderea – acţiune individuală efectuată în scopul depăşirii
apărării, pentru crearea unui culoar de pătrundere şi de aruncare la poartă;
pătrunderea este strâns legată de fenta de aruncare, de pasare, de angajarea
jucătorului de semicerc (pivot);
 schimbarea de direcţie – se poate executa cu sau fără minge în
scopul derutării apărătorului sau pentru modificarea direcţiei de deplasare în
teren; structura motrică a mişcării, la toate schimbările de direcţie, este formată
din: încetinire alergării, pas oblic lateral cu piciorul opus direcţiei de deplasare,
trecerea greutăţii corpului şi coborârea centrului de greutate, odată cu pornirea,
pe noua direcţie.
 Ţinerea mingii – executarea corectă a acestui element tehnic asigură
stăpânirea mingii şi manevrarea acestei cu precizie; mingea poate fi ţinută cu
două mâini (deasupra capului, în dreptul
46
pieptului, în dreptul abdomenului, în dreptul genunchilor) şi cu o singură mână
(prin ţinere echilibrată, prin ţinere apucată).
 ţinerea mingii cu o mână prin apucare
(fig. 17) – are loc după prinderea mingii cu două mâini şi se realizează prin
împingerea energică a mingii cu mâna îndemânatică, care o cuprinde cu
degetele răsfirate, executând o uşoară
strângere pe suprafaţa ei, asigurându-i Fig. 17 Ţinerea mingii
stabilitatea; dusă deasupra umărului, se pot executa pase în diferite direcţii şi
procedee de aruncare la poartă.
 ţinerea echilibrată a mingii – mingea este
ţinută echilibrat în timpul mişcărilor pregătitoare pentru aruncare şi în timpul
executării aruncării; echilibrul se realizează datorită impulsului dinspre înainte
spre înapoi, dat mingii de mâna stângă şi rezistenţei mâinii drepte care se opune
acestui impuls, nu durează mult timp, ci coincide cu timpul necesar braţului
pentru pregătirea aruncării şi a aruncării propriu-zise.
 Prinderea mingii (fig. 18) – se poate execută de pe loc din poziţia
fundamentală de atac, din alergare şi din săritură, cu două mâini – de deasupra
capului, în dreptul pieptului, în dreptul abdomenului şi în dreptul genunchilor, şi
cu o singură mână – deasupra umărului şi din lateral; cel mai utilizat procedeu
este prinderea cu două mâini în dreptul pieptului – se execută prin întinderea
braţelor în direcţia din care vine mingea, cu privirea spre minge; degetele mâinii
sunt larg desfăcute, degetele mari apropiate, formând o cupă; degetele cuprind
mingea şi se realizează amortizarea prin îndoirea braţelor din coate.
Prinderea mingii cu o mână se foloseşte mai
ales în apropierea adversarului când nu se pot
utiliza ambele braţe sau când jucătorul este lansat
pe contraatac; braţul este întins în direcţia de unde
vine mingea, având palma orientată în sus, se ia
contact cu mingea prin cuprinderea acesteia de
degetele larg desfăcute şi aducerea ei deasupra
umărului pregătind aruncarea sau driblingul.
 Pasarea mingii (fig. 18) – pasarea mingii
de pe loc se execută din poziţia fundamentală de
atac, având piciorul stâng în faţă; mingea va fi
dusă deasupra umărului, din ţinere apucată sau
echilibrată, cu braţul îndoit din cot, într-un Fig. 18 Prinderea şi pasarea
unghi ce se apropie de 90°, greutatea corpului se mingii de handbal
va afla pe piciorul din spate; momentul
aruncării, coincide cu întinderea şi impulsul de forţă în acest picior începând din
vârful piciorului până la braţul care va executa aruncarea zvârlită. Jocul de
handbal impune utilizarea de pase scurte, rapide unde acţionează antebraţul şi
mâna din articulaţia pumnului. Pasele poate fi executată în linie dreaptă, cu
47
boltă sau cu pământul, de pe loc, din alergare sau din săritură; procedeele
utilizate sunt: prin zvârlire, lansare, împingere, din pronaţie, lateral din
articulaţia pumnului, înapoi pe deasupra umărului, pe la spate şi pe sub picior.
Procedeele tehnice utilizate cel mai des, sunt:
 pasa lansată de jos – mingea
este dusă lângă corp, cu braţul întins în dreptul coapsei, mâna se află în spatele
mingii, degetele privesc spre sol; aruncarea se execută prin pendularea braţului
(întins) dinapoi-înainte, trunchiul se apleacă uşor pe direcţia de pasare; direcţia
aruncării este dată din articulaţia pumnului.
 pasa prin împingere – mingea
este dusă în dreptul umărului, cotul este puternic îndoit; aruncarea se execută
prin întinderea bruscă a braţului, mingea fiind împinsă înainte de extensia
braţului şi flexia executată de palma pe antebraţ; utilizată în timpul atacului
pentru circulaţia mingii.
 pasa din pronaţie – palma
care ţine mingea este răsucită spre exterior în mişcarea de pronaţie, braţul uşor
îndoit din cot şi dus în faţa corpului; aruncarea începe prin ducerea braţului
lateral, cotul se extinde, iar palma împinge puternic mingea, executând, în final,
o flexie pe antebraţ; se utilizează pentru rapiditatea transmiterii mingii unui
partener aflat pe partea braţului ce ţine mingea, în angajarea pivotului, în atacul
poziţional sau în circulaţia mingii.
 pasa pe la spate – prinderea
mingii se execută cu două mâini, mâna stângă se plasează sub minge, astfel ca
mâna dreaptă (mai îndemânatică), să fie deasupra mingii. Mâna dreaptă prinde
şi transmite mingea, prin pendularea braţului prin spate, spre stânga, imprimând
direcţia mingii cu ajutorul degetului mare şi arătător; braţul este întins, palma
priveşte în sus iar trunchiul cu o uşoară răsucire, măreşte viteza transmiterii
mingii.
 Driblingul – este elementul tehnic care permite jucătorului să se
deplaseze pe teren şi constă din împingerea mingii spre sol cu palma şi degetele
uşor desfăcute; mâna execută din articulaţia cotului, mişcări succesive înspre jos
şi sus, corpul este uşor aplecat spre în faţă cu genunchii îndoiţi; driblingul poate
exista sub două forme:
 dribling simplu – după prinderea mingii, ţinerea acesteia este
permisă timp de 3 secunde sau se execută trei paşi cu mingea în mână după care
jucătorul este obligat să execute un dribling; mingea ricoşată va fi prinsă şi mai
are voie să execute trei paşi după care jucătorul trebuie să o paseze sau să
arunce la poartă);
 dribling multiplu – constă din împingeri succesive a mingii în sol
în timp ce jucătorul se deplasează sau stă pe loc.
 Aruncarea la poartă – finalizarea acţiunilor tactice colective
se realizează prin aruncările la poartă în vederea marcării unui număr cât mai
mare de goluri în poarta adversă; procedeele tehnice de aruncare la poartă sunt
48
numeroase şi au evoluat o dată cu evoluţia tacticii de joc; cele mai eficiente şi
des utilizate procedee tehnice de aruncare, sunt:
 aruncarea la poartă din săritură (fig. 19) – structura
motrică a acestui procedeu constă din:
elan de trei paşi (stâng-drept-stâng) sau
un singur pas pe piciorul stâng; bătaie
pe piciorul stâng, corpul este aruncat
sus-înainte, piciorul drept este tras în
sus-înainte, cu genunchiul îndoit Fig. 19 Aruncare la poartă din săritură
ajutând la desprinderea corpului,
mingea este sprijinită de mâna stângă, deasupra umărului drept; în punctul
maxim al săriturii, corpul se blochează creând un punct de sprijin pentru braţul
aruncător; în timpul aruncării, piciorul drept pendulează înapoi, aterizarea are
loc pe piciorul stâng.
 aruncarea la poartă din alergare (fig. 20) – este
aruncarea la poartă, procedeul
zvârlire, cu sprijin pe sol, pe
piciorul din partea braţului de
aruncare; aruncarea la poartă din
alergare se poate executa din
alergare normală sau cu paşi
încrucişaţi – constă din
încrucişarea piciorului drept
peste stângul pe care-l fixează Fig. 20 Aruncare la poartă din alergare
pe sol, mingea este deasupra umărului iar corpul se răsuceşte spre dreapta; se
foloseşte aruncarea zvârlită de deasupra umărului, din dreptul umărului,
şoldului sau genunchiului.
 aruncarea la poartă cu evitare – constă din executarea
unei înclinări accentuate a trunchiului în partea opusă braţului aruncător cu
scopul depărtării de apărător şi evitarea blocării mingii; aruncarea poate fi
precedată de un elan cu pas încrucişat sau săltat; jucătorul face un pas lateral cu
piciorul stâng, trece greutatea
corpului pe acest picior, se
înclină şi se răsuceşte prin
ducerea braţului aruncător, mult
pe spate; piciorul drept se ridică
ajutând la echilibrarea corpului,
mingea este aruncată prin
azvârlire de deasupra
capului; aterizarea se face Fig. 21 Aruncare la poartă cu plonjon cu cădere în faţă
pe partea stângă a corpului.
 aruncarea la poartă cu plonjon (fig. 21) – este
procedeul tehnic folosit în apropierea semicercului de către pivoţi sau extreme;
49
se execută din poziţia fundamentală, cu genunchii îndoiţi, trunchiul aplecat în
faţă; plonjonul începe prin împingerea genunchilor şi a bazinului în faţă, centrul
de greutate este coborât, braţul aruncător şi umărul sunt duse spre înapoi; în
timpul aruncării, trunchiul se întinde, iar braţul execută o mişcare rapidă şi
energică; aterizarea se face în sprijin pe mâini sau rulare pe umărul braţului de
aruncare.
 Fentele – sunt mişcări executate cu corpul sau
cu segmente ale corpului, cu şi fără minge, de pe loc şi din alergare în scopul de
a induce în eroare adversarul; fentele sunt numeroase şi pot fi legate de multe
alte elemente tehnice în special de pasarea şi de aruncarea mingii; fentele pot fi:
 fente simple de pornire – executate pe loc sau din deplasare uşoară;
jucătorul face un pas oblic înainte cu piciorul stâng/drept simulând pornirea,
urmat de împingerea pe acest picior odată cu frânarea înaintării corpului după
care este continuată deplasarea spre dreapta.
 fente duble de pornire – sunt executate asemănător celei simple, cu
deosebirea că după primul pas spre stânga urmează un nou pas spre dreapta şi
împingere din piciorul drept schimbând direcţia de deplasare spre stânga.
2. Tehnica jocului în apărare are la bază procedeele tehnice de
deplasare în teren, din alergare (alergare înainte, retragerea cu spatele, pornirea
rapidă, deplasarea laterală, ieşirea la adversarul cu minge, retragerea pe
semicerc) şi din poziţie fundamentală; alături de aceste procedee tehnice,
tehnica apărătorului mai cuprinde elementele tehnice strâns legate de posesia
mingii:
 Atacarea adversarului cu mingea – se
efectuează ori de câte ori adversarul primeşte sau se găseşte faţă de poartă într-o
poziţie favorabilă de aruncare; se realizează printr-un joc activ de braţe şi
picioare cu care încearcă să împiedice atacanţii să pună în pericol poarta,
pasarea sau conducerea mingii.
 Scoaterea mingii de la adversar – se realizează
prin procedeele tehnice:
 scoaterea mingii de la adversar care driblează – se execută
atunci când adversarul driblează prin următoarele procedee: scoaterea mingii
prin atac din faţă, din lateral sau prin atac din spate.
 scoaterea mingii din ţinere echilibrată – se realizează atunci
când adversarul se pregăteşte să arunce la poartă şi ţine mingea cu o mână cu
palma deschisă.
 scoaterea mingii prin intercepţie – necesită din partea
apărătorului multă îndrăzneală şi o bună capacitate de anticipare a acţiunilor
adversarului.
 Blocarea aruncărilor la poartă – se execută cu braţele întinse în
sus pentru mingiile aruncate din săritură, cu braţele în lateral la nivelul umerilor
50
pentru aruncările zvârlite lateral pe lângă umăr, cu braţele lateral în dreptul
şoldului pentru aruncările zvârlite pe lângă şold.
Pregătirea tactică a jucătorilor de handbal, constă din: atacul pe semicerc,
apărarea om la om şi în zona. Descrierea principalelor acţiuni tactice individuale
şi colective:
 aruncare mingii – trimiterea sau şutarea mingii, poate fi efectuată cu doua

mâini (la aut) sau cu o mână (când se şutează la poarta), cu sau fără fentă, de pe
loc, din alergare, din săritura etc.
 circulaţia jucătorilor – schimbul rapid de locuri în teren, efectuat de
jucătorii echipei în atac.
 circulaţia mingii – pase efectuate rapid, derutant pentru adversari, cu
scopul de a se găsi momentul cel mai favorabil pentru aruncarea la poartă.
 contraatac – acţiune rapidă de atac a echipei aflată în apărare, care
surprinde de obicei pe adversar; este şi o maniera tactică, întâlnită în mai multe
jocuri sportive (polo, hochei, fotbal, baschet s.a.).
 dublaj – acţiunea de a ajuta coechipierii în apărare.
 paravan – situaţie tactică realizată de unul sau mai mulţi jucători, cu
scopul de a masca intenţia ofensivă a unui coechipier.
 pivot – jucător cu sarcini ofensive speciale, fiind vârf de atac; zona de
acţiune este semicercul de la 6 m.
 repliere – acţiune organizată, de regrupare a jucătorilor în teren.
Exerciţii utilizate pentru învăţarea şi perfecţionarea elementelor şi
procedeelor tehnice din jocul de handbal
 pentru formarea simţului mingii, obişnuirea cu mânuirea ei se pot

folosi jocuri de mişcare ,,mingea peste pod” (peste cap), ,,mingea pe sun pod
sau prin tunel”, ,,culesul şi semănatul cartofilor”, apără cetatea”, ,,vânătorii şi
raţele”, ,,fereşte-te de minge”, ,,mingea zburătoare”, ,,cercul campionilor”;
durata 10 – 15 minute;
 aruncarea la ţinta fixă sau mobilă, distanţa 8 – 10 m, de pe loc şi
din poziţii diferite, individual, 2 – 3 serii a câte 6 – 8 repetări, pauza 30 – 45
secunde;
 dribling în linie dreaptă, distanţa 12 – 15 m, pasarea mingii la un
jucător fix, reprimirea mingii, întoarcerea tot în dribling; individual, 3 – 4 serii a
câte 8 – 10 repetări, pauza 30 – 50 secunde;
 pe perechi, pase în doi procedeul zvârlire de deasupra umărului, 2 –
3 serii a câte 12 – 14 repetări, pauza 30 – 45 secunde;
 ştafete, 10 – 15 m dribling, cu mâna îndemânatică, 4 – 5 repetări,
pauză 30 – 45 secunde;
 individual, 10 – 15 dribling, aruncare la poartă din alergare pe 5 – 7
m, 4 – 5 serii a câte 8 – 10 repetări, pauza 30 – 45 secunde;
51
 pase în doi, trei sau patru elevi/studenţi, cu şi fără schimbarea
locurilor; 3 – 4 serii a câte 12 – 14 repetări, pauza 45 – 50 secunde;
 alergare şerpuită în dribling, 10 – 12 m, pasă la un jucător fix şi
întoarcere pe acelaşi traseu cu alergare cu spatele; individual, 3 – 4 serii a câte 8
– 10 repetări, pauza 45 – 60 secunde;
 prinderea mingii, dribling pe 8 – 10 m, aruncarea la poartă de la 9 –
10 m, individual, 2 – 3 serii a câte 10 – 12 repetări, pauza 45 – 60 secunde;
 alergare 5 – 10 m, schimbări de direcţie în dreptul unor obstacole,
prinderea mingii de la un jucător fix şi aruncarea la poartă din săritură,
individual, 4 – 5 serii a câte 8 – 10 repetări, pauza 45 – 60 secunde;
 pe perechi sau pe grupe de 4 – 6 elevi/studenţi, deplasări în poziţia
fundamentală de apărare cu pas adăugat înainte, înapoi, lateral cu ieşire şi
retragere la semicerc; 2 – 3 serii a câte 8 – 10 repetări, pauza 45 – 50 secunde;
 alergare 5 – 10 m, culegerea mingii de jos, dribling 4 – 6 m şi
aruncarea la poartă sau pasare; individual, 3 – 4 serii a câte 6 – 8 repetări, pauza
30 – 45 secunde;
 prinderea mingii din alergare 8 – 10 m, pasarea mingii în lateral la
un jucător fix, reprimirea mingii din alergare, conducerea mingii 4 – 6 m,
depăşirea unui adversar pasiv şi aruncare la poartă peste blocaj 1 – 2 jucători; pe
perechi, 3 – 4 serii a câte 10 – 12 repetări, pauza 45 – 60 secunde.
52
REZUMAT
Handbalul este un joc sportiv de mare atractivitate şi spectaculozitate,

bazat pe viteza de deplasare şi de execuţie a jucătorilor, cărora le pretinde o
înalta pregătire atletică, forţă şi rezistenţă, gândire tactică şi o perfectă
armonizare în cadrul echipei. Fiecare echipă de handbalul este alcătuită din 7
jucători (6 jucători de câmp şi 1 portar) dar pe foaia de arbitraj pot fi trecuţi 12
jucători; cei 5 jucători, de rezervă, pot schimba, oricând în timpul jocului, pe cei
din teren. Jocul constă din încercarea de a introduce mingea în poarta echipei
adverse şi de a apăra în acelaşi timp propria poartă împotriva atacurilor adverse.
Mingea se joacă cu mâinile, dar este permisă atingerea ei cu orice parte a
corpului (cu excepţia picioarelor, de la genunchi în jos); portarul poate folosi şi
picioarele pentru a-şi apăra poarta.
 Prezentaţi elementele thenico-tactice ale jocului de handbal.

 Precizaţi noţiuni din regulamentul jocului de handbal.
53
1. Fiecare echipă de handbalul este alcătuită din:
a.5 jucători (4 jucători de câmp şi 1 portar) dar pe foaia de

arbitraj pot fi trecuţi 14 jucători:
b. 8 jucători (7 jucători de câmp şi 1 portar) dar pe foaia de
arbitraj pot fi trecuţi 20 jucători;
c. 7 jucători (6 jucători de câmp şi 1 portar) dar pe foaia de
arbitraj pot fi trecuţi 12 jucători.
2. Jucătorul aflat în posesia mingii, are dreptul să:
a.să se deplaseze maximum 2 paşi cu mingea în mână, după

care trebuie să o paseze;
b.să se deplaseze maximum 4 paşi cu mingea în mână, după
c. să se deplaseze maximum 3 paşi cu mingea în mână, după
3.Mingea poate fi ţinută în mână:
a. maximum 2 secunde;
b. maximum 1 secunde;
c. c.maximum 3 secunde.
54
Cheia testului.
1. Fiecare echipă de handbalul este alcătuită din:
c. 7 jucători (6 jucători de câmp şi 1 portar) dar pe foaia de

arbitraj pot fi trecuţi 12 jucători.
2. Jucătorul aflat în posesia mingii, are dreptul să:
c. să se deplaseze maximum 3 paşi cu mingea în mână, după

3.Mingea poate fi ţinută în mână:
c.maximum 3 secunde.
55
MODULUL 5- JOCURILE SPORTIVE –VOLEI
CONŢINUT
 Formarea deprinderilor specifice jocului de volei;

 Elemente tehnice comune atacului şi apărării;
OBIECTIVE
 Identificarea comune atacului şi apărării din volei;
56
 Enumerarea şi identificarea elemente de tactica jocului
de volei
 Recunoaşterea deprinderilor specifice jocului de volei
JOCURILE SPORTIVE –VOLEI
Formarea deprinderilor specifice jocului de volei
Jocul de volei este o activitate ce s-a ridicat de la jocul cu mingea pe plajă,

la rangul unui joc sportiv, care a câştigat toate continentele şi milioane de
adepţi, fiind cuprins în marile competiţii ale globului (Jocuri Olimpice,
campionate mondiale şi continentale, universiade etc). Acest joc presupune o
temeinică pregătire atletică, forţă, viteză şi detentă, spirit de anticipare şi
clarviziune, reflex şi inteligenţă tactică. Jocul de volei a fost codificat în 1893,
de câtre profesorul William Morgan de la colegiul din Massachusetts (S.U.A.),
având la bază un foarte vechi joc italian aşa-numitul «faustball» german.
Datorită uşurinţei în practicare, se răspândeşte rapid şi în Europa. Condiţiile
materiale necesare acestui joc, sunt:
Terenul de joc – este un dreptunghi lung de 18 m şi lat de 9 m, împărţit în

doua pătrate egale printr-o linie de mijloc; liniile de marcaj ale terenului sunt
late de 5 cm şi fac parte din terenul de joc; se poate juca pe pământ, pe iarbă, pe
bitum, zgură sau în sălile de sport.
Fileul – care separă cele două terenuri de joc are înălţimea (la marginea sa
superioară), de 2,43 m, pentru bărbaţi şi de 2,24 m, pentru femei.
57
Mingea – este confecţionată din benzi de piele având o cameră de cauciuc
în interior, cu circumferinţă de 65 – 68 cm şi o greutate de 250 grame.
Echipa este formată din 6 jucători titulari (care sunt pe teren) şi încă 6
jucători de rezervă, care pot fi introduşi oricând în timpul jocului (dar nu mai
mult de 6 schimbări într-un set). Jucătorii unei echipe stau pe teren astfel încât
să acopere întreaga suprafaţă de 81 m 2. În timpul efectuării serviciului, jucătorii
sunt obligaţi să stea pe teren în ordinea numerelor anunţate de către antrenor la
arbitrul scorer.
Pentru a uşura înţelegerea unui joc, cele 6 zone de pe teren au fost

numerotate de la 1 – 6 în sensul invers de mişcare a acelor ceasornicului. Ori de
câte ori o echipă câştigă serviciul de la adversari, jucătorii îşi schimbă locurile
pe teren, efectuând o rotaţie în sensul acelor ceasornicului.
Echipele aflate faţă-n faţă, încearcă să-şi trimită astfel mingea de joc, încât
adversarul să nu o poată returna în condiţii regulamentare. Mingea se repune în
joc printr-un serviciu, care este executat din afara terenului (din spaţiul special
destinat) de către jucătorul aflat în dreapta, pe linia de fund a terenului.
Echipa care este în posesia mingii este obligată ca, prin maximum trei
lovituri, să o trimită în terenul advers. Se obţine un punct de către echipa care a
servit în cazul când echipa adversă nu reuşeşte să-i retransmită mingea
regulamentar. Un set se încheie atunci când o echipa a totalizat 15 puncte (cu
condiţia departajării cu 2 puncte la scorul de 14:14, 15:15, etc). Victoria este
obţinută de către echipa care câştigă prima două seturi din trei sau trei din cinci.
Cele mai frecvente greşeli ce pot fi făcute în jocul de volei, sunt:
 la executarea serviciului: dacă jucătorul care serveşte, aruncă

mingea în aer, dar n-o loveşte, ci o prinde sau mingea în cădere atinge orice
parte a corpului, se consideră serviciu greşit şi mingea va fi dată echipei adverse
spre a servi; atingerea liniei de fund a terenului sau ieşirea din zona de serviciu;
trimiterea mingii prin afara benzilor laterale ale fileului; atingerea cu mingea
servită a unor obstacole existente în sală sau teren; serviciul care nu cade în
interiorul terenului advers.
 la pasarea mingii: lovirea de către acelaşi jucător de doua ori
consecutiv a mingii (singura excepţie admisă se referă la efectuarea blocajului
care dă dreptul la o a doua lovitură jucătorilor care au participat la blocaj);
ţinerea, împingerea, conducerea mingii în momentul pasei; atingerea mingii cu
o parte a corpului aflată sub nivelul mijlocului.
58
 la lovirea mingii (lovitura de atac): atingerea fileului cu mâna;
atacarea mingii aflate în terenul advers; ţinerea sau conducerea mingii; jucătorul
din linia a II-a, trecut pe parcursul jocului în prima linie, nu are voie să atace şi
să participe la blocaj; el poate pasa sau trimite mingea peste fileu la adversar.
 la efectuarea blocajului: atingerea fileului; participarea la blocaj a
jucătorilor din linia a II-a.
Mai sunt considerate greşeli: depăşirea liniei de mijloc a terenului; călcarea
liniilor de demarcare a terenului în momentul efectuării serviciului (de către
oricare dintre jucători); emiterea unor sunete sau efectuarea unor gesturi care să
distragă sau să deruteze adversarul (bătaie din palme, bătaia picioarelor în
podea, etc). Principalele elemente tehnice care sunt folosite în jocul de volei,
sunt grupate astfel [Murafa, Nicolae şi Stroe, Ştefan, 1967, pag. 15-48]:
Elemente tehnice comune atacului şi apărării

 Poziţia fundamentală oprirea în poziţia fundamentală (fig. 22) –
în funcţie de situaţia de joc se întâlnesc mai multe procedee de bază ale acestui
elemente tehnic din jocul de volei, si
anume:
a. poziţie fundamentală înaltă –
picioarele depărate cât lăţimea
umerilor, greutatea corporală
repartizată în mod egal pe ambele
picioare, genunchi uşor îndoiţi,
trunchiul uşor aplecat spre înainte, Fig. 22 Poziţia fundamentală
braţele pe lângă corp, uşor depărate, îndoite din coate la un unghi ≈90°, privire
urmărind mingea, folosită mai mult pentru preluarea mingii de sus;
b. poziţia fundamentală medie – picioarele sunt mai multe depărate decât la

poziţia anterioară, greutatea corporală repartizată în mod egal pe ambele
picioare, trunchiul mai aplecat spre înainte, braţele în aceeaşi poziţie dar mai
mult depărate de corp, folosită mai mult pentru preluarea mingii de jos cu
antebraţele;
c. poziţia fundamentală joasă – poziţia picioarelor este mai depărtată,
trunchiul mai aplecat spre înainte, braţele sunt duse mai în faţă, depărtate, la un
unghi ≈90°, din această poziţie apar poziţiile speciale – preluarea serviciului,
preluarea din atac, poziţii cu fandare, poziţii cu îngenunchere, poziţiile folosite
în cadrul execuţiilor din săritură şi cu plonjon;
d. oprirea – jucătorul execută pe teren deplasări scurte şi rapide pentru a
ajunge la minge; înainte dea o lovi, trebuie să se oprească într-una din poziţiile
fundamentale.
59
 Deplasarea şi schimbarea de direcţie – cu ajutorul acestui
element tehnic jucătorul realizează deplasările pe teren, se apropie de minge,
sunt scurte şi rapide;
a. procedee de bază – pasul adăugat, lateral, înainte, înapoi, pasul simplu,
pasul dublu, săritură, fandarea–înainte, lateral;
b. procedee speciale – saltul cu luarea poziţie joase şi schimbarea de
direcţie.
 Plonjonul – este elementul tehnic cu ajutorul căruia se preiau
mingiile care vin cu traiectorie joasă şi la distanţă mare de jucător; dintre
situaţiile multiple în care se
foloseşte plonjonul pot fi
amintite: la preluarea mingilor
ricoşate din blocaj, la preluarea
din atac, din plasă.
 Preluarea mingii
de sus (fig. 23) – denumită şi
preluarea directă, mingea poate
fi preluată de către jucătorii care au efectuat blocajul în cadrul autodublării;
procedeele folosite în cadrul autodublării, sunt: preluare din săritură; plonjonul
înainte – cu două mâini sau cu o mână; plonjonul pe spate – cu lovirea mingii de
sus sau cu lovirea mingii de jos;
plonjonul cu rulare laterală. Fig. 23 Preluarea mingii de sus
Elemente tehnice folosite în

atac
 Pasa (ridicarea pentru atac) –
este elementul tehnic cu ajutorul
căruia se efectuează lovitura a doua
cu scopul de a transmite mingea în
condiţii cât mai bune atacantului şi de
a micşora toate posibilităţile de ripostă ale
echipei adverse; ridicarea pentru atac se Fig. 24 Pasa înainte
efectuează de sus, cu două mâini, folosindu-se:
a. procedee de bază – pasa (fig. 24) (ridicarea) scurtă înainte, pasa
(ridicarea) lungă, pasa (ridicarea) peste cap;
b. procedee speciale – pasa (ridicarea) cu traiectorie întinsă, pasa

(ridicarea) laterală, pasa (ridicarea)
cu traiectoria mingii în urcare, pasa
(ridicarea) din săritură înainte, peste
cap, laterală, pasa (ridicarea) cu
fentă.
60
 Lovitura de atac (fig. 25) – cu ajutorul acestui element tehnic se
finalizează faza de atac; corespunde Fig. 25 Lovitura de atac
celei de-a treia loviri, dar poate fii şi
cea de-a doua lovire;
a. procedee de bază – procedeu drept pe direcţia elanului, procedeu întors;
b. procedee speciale – prin împingere în faţă; din minge venită de la

adversar, prin rotarea braţului, cu fentă, cu lovire întârziată, cu plasarea mingii
(cu două mâini sau cu o mână), cu fentă de trunchi.
61
Fig. 26 Serviciul de jos din faţă Fig. 27 Serviciul de sus din faţă
  Serviciul (fig. 26. şi 27) – este elementul tehnic prin care se
repune mingea în joc, dar
totodată orice greşeală poate duce la pierderea unui punct; se poate realiza cu o
mână de sus sau de jos, din faţă şi din lateral (în funcţie de poziţia jucătorului
faţă de fileu), de pe loc, din mers sau din săritură.
Elemente tehnice folosite în apărare

 Preluarea din serviciu – este elementul tehnic prin care serviciul
adversarilor este folosit, în caz de preluare reuşită, ca primă fază de construcţie
a atacului;
a. procedee de bază – preluare de jos cu două mâini; preluarea de sus cu
două mâini; preluarea cu fandare înainte şi preluarea cu fandare înainte lateral;
b. procedee speciale – preluare cu plonjon şi preluare cu o mână.
 Preluare din atac – este elementul tehnic ce are o strânsă legătură cu

preluarea din serviciu şi preluarea mingiilor ricoşate din blocaj; se deosebeşte
de preluarea mingiilor ricoşate din blocaj prin folosirea, în mod deosebit,
preluării de sus;
a. procedee de bază – preluarea de jos cu două mâini şi cu o mână;
preluarea de sus cu două mâini;
b. procedee speciale – preluarea cu plonjon – cu două mâini, cu o mână, de

sus şi de jos; preluarea cu lovirea mingii cu alte segmente.
 Blocajul – este o armă activă utilizată de apărători pentru scăderea

eficienţei loviturii de atac a echipei adverse, prin săritură înaltă cu braţele
întinse, cât mai aproape de fileu;
a. procedeu de bază – blocajul individual;
b. procedee speciale – blocajul în 2 şi 3 jucători, blocaj la minge şi la zonă,

blocaj cu ,,închiderea” atacului din bloc afară.
62
 Preluarea din plasă – permite salvarea mingiilor ricoşate din fileu,
îndreptând greşeala unui partener;
a. procedee de bază – procedeul de jos cu o mână şi procedeul de jos cu
două mâini;
b. procedee speciale – preluare cu două mâini de sus, cu plonjon lateral, pe

spate şi preluarea cu plonjon şi lovire de jos cu o mână, lateral şi înainte.
 Preluarea în cadrul autodublării – autodublarea asigură apărarea

zonei din apropierea blocajului (2 m), preluând mingiile ce cad în această
porţiune (spatele blocajului); procedee speciale – preluarea cu plonjon, cu două
mâini de sus, preluarea cu fandare, cu două mâini de jos, preluarea cu o mână de
jos.
Elemente de tactica jocului de volei
 Aşezarea în teren – cu centrul doi avansat; cu centrul doi retras;

 Organizarea atacului – combinaţi cu ridicare înaltă şi medie;
combinaţi cu schimb de locuri; tactica la efectuarea serviciului;
 Organizarea apărării – mişcarea în teren, cu centrul doi avansat;
mişcarea în teren, cu centrul doi retras; mişcarea în teren la blocajul individual
şi dublare cu jucătorul din zona 6; la primirea serviciului, cu 5 jucători.
În jocul de volei se mai utilizează o serie de termeni specifici, cum ar fi:
 dublă – lovirea consecutivă a mingii de către acelaşi jucător;

 dublare – plasamentul unui jucător în spatele celui care atacă;
 intrare – trecerea unui jucător din linia a II-a în linia I, pentru a ridica
mingea în vederea atacului;
 aut (de la englezescul out = afară) – mingea căzută în afara terenului de
joc;
 coordonator de joc – jucător în teren care a fost desemnat de cadrul
didactic să dirijeze jocul echipei (cine ridică, cine va trage, plasament, dublaj
s.a.).
Exerciţii utilizate pentru învăţarea şi perfecţionarea elementelor tehnice
din jocul de volei
 4 linii faţă-n faţă, două câte două, distanţa de 2 – 3 m, pase de sus, cu

două mâini de deasupra capului (se va insista pe poziţia mâinilor, ,,cupa”, în
momentul pasării mingii), timp de lucru 10 minute, pauză 30 secunde;
 4 linii faţă-n faţă, două câte două, distanţa de 2 – 3 m, pase de sus, cu
două mâini de deasupra capului (se va insista pe poziţia mâinilor, ,,cupa”, în
momentul pasării mingii), deplasare cu paşi adăugaţi spre stânga şi spre dreapta,
timp de lucru 10 minute, pauză 30 secunde;
63
 4 linii faţă-n faţă, două câte două, distanţa 3 – 4 m, o linie pasa de sus cu
două mâini, celelalte linii preluare de jos, cu două mâini, 3 – 4 serii a câte 15 –
20 repetări, după care se schimbă rolurile, primele două linii preiau de jos iar
celelalte pasează de sus cu două mâini de deasupra capului, pauză 25 secunde;
 câte 4 la linia de fund a terenului de volei, exersarea serviciului de jos din
faţă şi de sus, 2 – 3 serii a câte 10 – 15 repetări, pauză 20 secunde;
 în linie câte unul de o parte şi de alta a fileului de volei, sărituri pe două
picioare, braţele duse sus (blocaj individual), 2 – 3 serii a câte 15 – 20 repetări,
pauză 30 secunde;
 la semnal sonor, în grupe de câte 6 elevi/studenţi aşezare în teren pe cele
6 zone, 6 – 8 repetări, pauză 10 secunde;
 la semnal sonor, efectuarea rotaţiei specifice câştigări serviciului, 10 – 16
repetări, pauză 20 secunde;
 organizarea celor trei lovituri: preluare, ridicare şi lovitura de atac pe
direcţia elanului, de partea cealaltă a fileului se execută blocaj individual, 3 – 4
serii a câte 10 – 15 repetări, pauză 30 secunde;
 joc pe teren redus, cu mingea aruncată şi apoi din serviciu de jos 2 × 2, 3
× 3, 4 × 4; timp de lucru 20 minute;
 joc 6 × 6 cu blocaj individual, dublare cu cel mai apropiat jucător din
linia I şi jucătorul din zona 6 retras, timp de lucru 25 – 30 minute, pauză 35
secunde.
64
REZUMAT
Jocul de volei este o activitate ce s-a ridicat de la jocul cu mingea pe plajă,

la rangul unui joc sportiv, care a câştigat toate continentele şi milioane de
adepţi, fiind cuprins în marile competiţii ale globului (Jocuri Olimpice,
campionate mondiale şi continentale, universiade etc). Acest joc presupune o
temeinică pregătire atletică, forţă, viteză şi detentă, spirit de anticipare şi
clarviziune, reflex şi inteligenţă tactică. Jocul de volei a fost codificat în 1893,
de câtre profesorul William Morgan de la colegiul din Massachusetts (S.U.A.),
având la bază un foarte vechi joc italian aşa-numitul «faustball» german.
 Prezentaţi rolul jocurilor de volei în dezvoltarea anatomo-

funcţională a indivizilor.
 Redaţi noţiuni din regulamentul jocului de volei.
65
1. Terenul de joc – este un :
a. pătrat lung de 18 m şi lat de 9 m, împărţit în doua pătrate

egale printr-o linie de mijloc;
b. dreptunghi lung de 18 m şi lat de 9 m, împărţit în doua
pătrate egale printr-o linie de mijloc;
c. dreptunghi lung de 19 m şi lat de 8 m, împărţit în doua
pătrate egale printr-o linie de mijloc.
2. Fileul – care separă cele două terenuri de joc are:
a. înălţimea (la marginea sa superioară), de 2,50 m, pentru

bărbaţi şi de 2,30 m, pentru femei;
b. înălţimea (la marginea sa superioară), de 2,43 m, pentru
bărbaţi şi de 2,24 m, pentru femei;
c. înălţimea (la marginea sa superioară), de 2,34 m, pentru
bărbaţi şi de 2,42 m, pentru femei.
3. Mingea – este confecţionată din benzi de piele având o cameră de

cauciuc în interior:
a.cu circumferinţă de 65 – 68 cm şi o greutate de 250
grame;
b.cu circumferinţă de 65 – 68 cm şi o greutate de 250

grame;
c.cu circumferinţă de 65 – 68 cm şi o greutate de 250
grame.
Cheia testului.
66
1. Terenul de joc – este un :
b. dreptunghi lung de 18 m şi lat de 9 m, împărţit în doua

pătrate egale printr-o linie de mijloc.
2.Fileul – care separă cele două terenuri de joc are:
b.înălţimea (la marginea sa superioară), de 2,43 m, pentru

bărbaţi şi de 2,24 m, pentru femei.
3.Mingea – este confecţionată din benzi de piele având o cameră de

cauciuc în interior:
b.cu circumferinţă de 65 – 68 cm şi o greutate de 250

grame:
MODULUL 6- CONTRIBUŢIA EDUCAŢIEI FIZICE LA

REALIZAREA OBIECTIVELOR ÎNVĂŢĂRII
67
CONŢINUT
 Contribuţia educaţiei fizice la realizarea

obiectivelor învăţării;
 Forme de organizare a educaţiei fizice în învăţământul
Superior din L‫٭‬Universitatea „Petrol Gaze”- Ploieşti;
 Forme organizatorice de predare şi învăţare;
 Regimul de participare a studenţilor
la educaţie fizică în Universitatea Petrol Gaze;
OBIECTIVE
 Aplicaţii în educaţia fizică din învăţământul

superior de neprofil a obiectivelor educaţionale.
 Descrierea contribuţiei educaţiei fizice la realizarea obiectivelor
învăţării.
Unitatea de învăţare 6.
68
CONTRIBUŢIA EDUCAŢIEI FIZICE LA REALIZAREA
OBIECTIVELOR ÎNVĂŢĂRII
Cunoaşterea în primul rând, a obiectivelor cadru, a obiectivelor de

referinţă şi a obiectivelor operaţionale şi în al doilea rând, a resurselor
educaţionale ne permite organizarea raţională a procesului de instruire.
În activitatea de educaţie fizică dispunem de patru categorii de resurse,
formulate după A. Stoica (2004):
1. conţinutul instruirii: informaţii, cunoştinţe, deprinderi, calităţi etc.;
2. capacitatea de instruire a studenţilor: psihologia, aptitudinile, am adăugat
noi atitudinile, interesul, motivaţiile etc.;
3. condiţiile materiale: terenuri, săli, materiale sportive, aparatură etc.;
4. timpul afectat procesului de instruire.
Ca atare educaţia fizică îşi realizează rolul în funcţie de complexitatea şi
diversitatea obiectivelor ţinând cont de aspectele bio-psiho-sociale ale
studenţilor.
În educaţie fizică obiectivele sunt delimitate după efectele acestei
activităţi asupra sferelor biomotrică, psihomotrică, sociomotrică, fapt ce pune în
lumină polivalenţa acestei discipline.(A. Dragnea şi colaboratorii, 2000).
Analizând raportul dintre obiectivele şi resursele educaţionale, vom
avea o serie de reuşite printre care: exploatarea la maximum a bazei materiale
sportive existente sau reamenajarea acesteia, investiţii raţionale în construcţii
sportive, dezvoltarea tradiţiilor sportive, practicarea cu preponderenţă a
probelor şi disciplinelor sportive preferate de studenţi, valorificarea
condiţiilor climaterice şi geografice etc.(M. Popescu, 1995, citat de A. Stoica,
2004).
Educaţia fizică concură, prin conţinutul său specific, la realizarea
idealului educaţional şi social.
În acest context se evidenţiază funcţia formativă a educaţiei fizice,
permiţând studenţilor sa-şi însuşească cât mai bine viitoarea profesie „să se
angajeze în diverse activităţi sociale şi să poată acţiona în mod independent şi
constructiv asupra propriei sale persoane”(I. Benga, 1992).
Educaţia fizică a tineretului nu trebuie privită ca un proces de instruire
limitat doar la dezvoltarea organismului din punct de vedere fizic, biologic, ci
ca o activitate complexă, cu mari potenţe formative, purtătoare de valori
educative şi morale.( A. Stoica, 2004).
Recunoscută ca parte integrantă a sistemului educaţiei generale,
educaţia fizică în învăţământul superior se va subordona următoarelor
obiective sintetizate de M. Popescu, (1995) şi de A. Stoica, (2004):
69
1. Menţinerea unei stări optime de sănătate a studenţilor şi îmbunătăţirea
rezistenţei organismului acestora la acţiunea factorilor de mediu şi specificul
activităţii profesionale;
2. Asigurarea unor indici superiori de dezvoltare fizică corectă şi
armonioasă a organismului;
3. Perfecţionarea deprinderilor, calităţilor motrice şi cunoştinţelor pe linia
practicării unei ramuri de sport;
4. Cultivarea deprinderilor şi obişnuinţelor studenţilor de a practica
independent, în timpul liber, exerciţiile şi sportul în scop corectiv, de
fortificare, recreator sau compensator;
5. Angrenarea masei de studenţi în activitatea sistematică de practicare a
exerciţiilor fizice, turismului şi sportului;
6. Perfecţionarea unor calităţi şi trăsături moral-volitive şi intelectuale, a
simţului estetic şi responsabilităţi sociale;
7. Modelarea stărilor psihocomportamentale si transpunerea acestora în
practica vieţii sociale (fair-play, spiritul de echipă, responsabilitate,
perseverenţă, hotărâre, încredere, stăpânire de sine etc.) ;
8. Asigurarea efectelor de compensare asupra activităţii intelectuale, a
tratamentului asupra sedentarismului, stresului şi oboselii.
La dezvoltarea personalităţii tineretului universitar, participă nu numai
o disciplină ştiinţifică, ci mult mai multe (filozofia, pedagogia, literatura
etc.), inclusiv educaţia fizică şi sportul, ca ştiinţe ale perfecţionării
psihofizice a individului, aceasta din urmă contribuind direct la: formarea şi
dezvoltarea motricitatii (deprinderi şi priceperi motrice, calităţi motrice);
formarea şi dezvoltarea fizică armonioasă.
Prin utilizarea întregului arsenal de metode şi mijloace de care dispune
educaţia fizică, folosit din convingere, putem realiza acel echilibru armonios
al personalităţii, atât de necesar în viaţa şi în activitatea profesională.(A.
Stoica, 2004).
Având în vedere nivelul intelectual al studenţilor, maturizarea pe care
se presupune că o au la această vârstă, cadrul didactic va insista în lecţie
asupra înţelegerii, reactualizării după necesităţi, a mecanismelor care stau la
baza mişcării şi aprofundarea lor prin repetare, consolidare.
Informarea teoretico-metodică a studenţilor în vederea participării
conştiente şi active trebuie să se refere la:
- rolul şi importanţa practicării exerciţiilor fizice şi necesitatea introducerii
lor în programul zilnic;
- cunoştinţe suplimentare privind practicarea unor activităţi sportive ca:
turism, jogging, culturism, gimnastică aerobică etc.;
- noţiuni generale legate de ramura de sport practicată şi de igiena efortului
fizic (A. L. Bizim, 1994). Aceste cunoştinţe şi informaţii stau la baza
70
condiţiei actului de cultură şi civilizaţie, ca o împlinire a personalităţii
armonioase a individului (I. Benga, 1992).
Prin clarificarea noţiunilor despre exerciţiul fizic am putea determina
obişnuinţa tinerilor de a alege mişcarea ca mod de relaxare în timpul liber.
Susţinem că prin introducerea şi realizarea obiectivelor cognitive şi afective
s-ar putea influenţa procesul instructiv-educativ sprijinindu-l în realizarea
obiectivelor învăţării.
6.1. Forme de organizare a educaţiei fizice în

învăţământul superior din
L‫٭‬Universitatea „Petrol Gaze”- Ploieşti
Organizarea educaţiei fizice în învăţământul superior este o activitate

complexă, se desfăşoară ordonat, raţional, asigurându-se prin aceasta coerenţa
activităţii didactice în scopul îndeplinirii obiectivelor urmărite.
În Universitatea „Petrol-Gaze” din Ploieşti, disciplina educaţie fizică a
fost menţionată în planul de învăţământ pentru anii I şi II. Procesul de instruire
s-a desfăşurat pe baza programelor elaborate de Ministerul Învăţământului.
Formele de organizare ale activităţii de educaţie fizică şi sport, conform
programei curente (vechi) au fost:
I. Lecţia de educaţie fizică cu structura clasică a unei lecţii (prelucrarea
selectivă a aparatului locomotor, efectuarea unor exerciţii pentru dezvoltarea
calităţilor motrice, exersarea diferitelor elemente tehnice specifice ramurii de
sport alese, revenirea organismului după efort, recomandări privind activitatea
independentă , individuală sau de timp liber).
II. Activităţi sportive competiţionale. (acestea fiind considerate a fi cele mai
eficiente mijloace de atragere a studenţilor către practicarea organizată şi
continuă a exerciţiilor fizice. Având în vedere nivelul intelectual al studenţilor,
maturitatea lor, am considerat că sunt insuficiente formele de organizare ale
activităţii de educaţie fizică şi sport, conform programei curente (vechi). Pentru
îndeplinirea obiectivelor cognitive, afective şi psihomotorii. am propus alte
forme de organizare a activităţii de educaţie fizică, concepute pe ani de studiu,
grupe şi lecţii conform unui program special, după reglementările stabilite pe
cale oficială, la care s-a adăugat creativitatea cadrului didactic.Am făcut referire
în cercetare (capitolul nr. 6 ) la lecţiile de educaţie fizică în învăţământul
superior de neprofil. Caracterul disciplinei în planul de învăţământ fluctuează
după profil şi specializare de la un centru universitar la altul, de la obligatoriu la
facultativ, cu un statut ferm susţinut de prevederile legii în vigoare.
L‫٭‬Universitatea „Petrol Gaze”- codificat(U.P.G.)
71
Dar indiferent de situaţia existentă, educaţia fizică trebuie să asigure un volum
de exersare de 100 minute săptămânal, împărţit în una sau două lecţii (de câte
50 minute).
Baza materială existentă în universitatea noastră a permis catedrei de
specialitate să stabilească disciplinele, probele şi normele de control, dând
posibilitatea studenţilor să opteze pentru una din ramurile de sport propuse.
Pentru studenţii care au prezentat unele deficienţe uşoare şi medii sau au
avut recomandări medicale privind efortul fizic am constituit grupe care
şi-au desfăşurat activitatea respectând un program de adaptare pentru fiecare
situaţie, la sala de fitness.
În scopul includerii în sistem a studenţilor cu probleme grave de
sănătate şi pentru scutiţii de zi s-a înfiinţat o sală de şah. Prin aceasta am urmărit
să asigurăm condiţii pentru participarea unui număr cât mai mare de studenţi în
lecţii, la competiţii şi la activităţile de timp liber şi să diminuam numărul
scutiţilor medicali.
Lecţiile au fost organizate pe grupe de studenţi care au rămas
neschimbate, scopul fiind asigurarea continuităţii în predare.
La începutul anului I lecţiile au fost şi de iniţiere deoarece nu toţi
studenţii dispun de aceleaşi ”inventar” motric, de aceea am insistat pe
consolidare-perfecţionare, spre sfârşitul anului, în scopul valorificării
deprinderilor specifice.
Conţinutul lecţiei a fost structurat pe trei unităţi şi anume:
- asigurarea unui început organizat şi pregătirea organismului pentru
efort;
- abordarea unor elemente tehnice, tactice, teoretice despre
disciplinele sportive;
- revenirea organismului după efort, aprecierea asupra lecţie, şi
recomandări pentru activităţile individuale şi de timp liber.
Caracteristic pentru această formă de învăţământ a fost modul de
abordare a elementelor pregătitoare pentru efort şi a calităţilor motrice prin
mijloace aparţinând ramurii sportive respective, prin exersarea deprinderilor şi
priceperilor motrice în structuri tehnico-tactice specifice şi prin lecţie cu
tematică adecvată etapei de instruire.
În cadrul lecţiei studenţii au avut posibilitatea să demonstreze în condiţii
de întrecere potenţialul înmagazinat şi să îl valorifice la susţinerea probelor şi
normelor de control şi în competiţii pe plan local.
„Elementele prin care se exprimă autonomia studentului în lecţie
abundă la acest nivel, de la modalităţile de pregătire a organismului pentru efort
până la arbitrajul unei confruntări bilaterale în timpul lecţiei sau al unei
competiţii”. (S. Şerbănoiu, 2002).
Pentru studenţii care au deţinut un bagaj motric superior de pregătire
într-o disciplină sau probă sportivă, s-a creat posibilitatea de a participa cu
72
echipele reprezentative ale universităţii în sistemul competiţional universitar
organizat la nivel naţional.
Prin activitate sistematică am continuat instruirea în vederea realizării:
obiectivelor generale cu referire la stimularea cunoaşterii; modificarea
atitudinii; schimbarea psihocomportamentului; întărirea capacităţii motrice şi
crearea obişnuinţei de a practice independent exerciţiul fizic.
6.2. Forme organizatorice de predare şi învăţare
În concordanţă cu resursele educaţionale de care dispunem (conţinutul

instruirii, condiţiile materiale, resursele de timp, şi disponibilitatea fizică a
studenţilor) în desfăşurarea procesului de instruire la educaţie fizică au fost
utilizate următoarele forme organizatorice conform datelor din tabelul
nr.2.2.1.1.:
Formele de organizare a educaţiei fizice în U.P.G. L‫٭‬
Tabelul nr.6.2.1.
Incluse în planul de Neincluse în Activităţi sportive pentru toţi
învăţământ planul de Competiţionale Necompetiţionale
învăţământ
Lecţiile de educaţie Activităţi de Campionate la Tabere de vacanţă.
fizică cu următoarele practicare nivel de facultate. Drumeţii.
variante: independentă a Cupe tradiţionale. Excursii.
- lecţia de educaţie exerciţiilor Crosuri. Activităţi turistice.
fizică propriu-zisă; fizice: Campionat Cercuri de turism.
- lecţia de educaţie -Lecţia de universitar la nivel
fizică pe discipline antrenament; naţional.
sportive; -Lecţia de
- lecţia de gimnastică concurs
medicală;
- lecţia de deschidere
şi de organizare a
activităţii.
Lecţii teoretice.
Exemplificăm formele de organizare din tabelul nr.6.2.1.

Incluse în planul de învăţământ:
Lecţiile de educaţie fizică au următoarele variante:
73
- lecţia de educaţie fizică propriu-zisă (o lecţie/săptămână) s-a desfăşurat pe
grupe demixtate sau pe grupe constituite pe ramuri de sport, din cadrul unei
facultăţi, profil sau serii.
- lecţia de educaţie fizică pe discipline sportive (o lecţie/săptămână). S-au
constituit grupe pe baza opţiunii studenţilor, a condiţiilor materiale şi a
posibilităţii de alcătuire a orarului la nivelul facultăţii respective.
- lecţia de gimnastică medicală (o lecţie/săptămână) s-a efectuat cu acei studenţi
care au avut recomandarea medicului pentru a desfăşura activităţi fizice cu scop
corectiv sau ameliorativ.
- lecţia de deschidere şi de organizare a activităţii - deschiderea anului sportiv
universitar.
Lecţii teoretice – cu scopul de familiarizare a studenţilor de anul I cu baza
sportivă (sală, teren, aparatură), de informare a studenţilor asupra importanţei
locului şi rolului educaţiei fizice în învăţământul superior şi în viaţa acestora şi
norme de tehnica securităţii în activitatea de educaţie fizică.
Neincluse în planul de învăţământ:
Activităţi de practicare independentă a exerciţiilor fizice (program de
dezvoltare fizică armonioasă, gimnastică aerobică, întreceri sportive organizate
ad-hoc afişate pentru popularizare la gazeta „Studenţească”).
Lecţia de antrenament (pentru echipele reprezentative, pe ramuri de sport
cu 1-2 antrenamente/săptămână) s-a organizat cu studenţii ce deţineau un nivel
superior de motricitate şi de pregătire tehnico-tactică în ramura de sport
respectivă, la început de an universitar au fost înregistraţi cei care au practicat
un sport de performanţă şi cei care au dorit să facă parte din echipa universităţii.
Pentru echipele reprezentative ale U.P.G. au fost selecţionaţi studenţii din anii I,
II şi din anii terminali.
Antrenamentele s-au programat în zile şi la ore la care studenţii echipelor
reprezentative puteau participa, indiferent de facultatea de la care proveneau.
Lecţia de concurs (echipele reprezentative au fost pregătite în condiţii
de competiţie).
Aceste activităţi au avut drept scop: valorificarea cunoştinţelor şi
deprinderilor motrice acumulate în anii de şcoală şi de facultate; valorificarea
iniţiativelor personale ale studenţilor de petrecere a timpului liber în mod plăcut
şi util prin competiţii sportive atât în cadrul instituţiei noastre de învăţământ, cât
şi pe alte baze sportive, urmărind totodată menţinerea unei stări optime de
sănătate.
Activităţi sportive pentru toţi. Competiţionale.
Campionate la nivel de facultate (amicale; la nivel de: grupă, serii, ani,
facultăţi).
Cupe tradiţionale (pe profil: profesional, între facultăţile aceluiaşi institut sau
cu alte institute). Exemple: ”Cupa Anilor I ”, Cupa ”Bunei Vecinătăţi”,
”Simultanul de Şah”.
Crosuri (la nivel de grupă, ani de studiu, facultăţi).
74
Campionate universitare la nivel naţional (oficiale). Exemplu handbal –
Timişoara, Reşiţa, Târgovişte.
Activităţi sportive pentru toţi. Necompetiţionale.
Activităţi turistice (comune, organizate de diferite societăţi şi asociaţii
turistice în scop de culturalizare).
Taberele de vacanţă, excursiile, drumeţiile, cercurile de turism au fost
organizate, în timpul liber, fără a perturba procesul didactic.
Prin aceste forme de organizare la nivel universitar am urmărit ca
educaţia fizică să devină formă de bază preparatorie „pentru educaţia fizică pe
termen lung ("life - long physical education"), care să însemne un stil de viaţă,
un mod de a gândi şi de a acţiona în beneficiul propriu, dar şi în interesul social.
Aceasta este o idee reformatoare capabilă să schimbe mentalitatea
despre conţinutul şi mai ales modul de conducere şi organizare a educaţiei fizice
din ţara noastră.
Trecerea de la influenţele exclusiv biologice, la cele multilaterale,
educaţionale, psihice şi sociale reprezintă, pe de o parte, valorizarea educaţiei
fizice ca formă de educaţie generală şi pe de altă parte, formarea convingerii
individului de a practica exerciţiile fizice în toate etapele vieţii.” (A. Bota, S.
Şerbănoiu, 2000)
Autoeducaţia, cu privire la acest aspect, nu apare în mod spontan,
presupune efort voluntar, acţiune autoimpusă, mobiluri interioare şi necesită
conştientizarea actului educaţional ca efect al maturizării în scopul realizării
„saltului calitativ la nivelul atitudinii faţă de educaţia fizică, a conştientizării
nevoii de practicare sistematică a exerciţiilor fizice, ca pe o cale de
auto-formare şi autodezvoltare.” (A. Bota, S. Şerbănoiu, 2000).
6.3. Regimul de participare a studenţilor

la educaţie fizică în Universitatea Petrol Gaze
Senatul Universităţii Petrol Gaze şi Consiliul Profesoral al fiecărei

facultăţi stabilesc Planurile de studiu anuale în care sunt precizate:
- disciplinele didactice din anul respectiv;
- ponderea lor în desfăşurare după profil;
- regimul de participare al studenţilor la cursuri, etc.
În programele de studiu, educaţia fizică este planificată pentru
predare la anii I şi II cu pondere de o lecţie săptămânală cu durata de 100
minute pe parcursul celor patru semestre.
Regimul de participare al studenţilor din anul I şi II la lecţia de
educaţie fizică este obligatoriu, sunt şi cursuri facultative (pentru studenţii
anilor III şi IV care nu mai au în program educaţie fizică ).
Cursurile obligatorii au regimul lecţiilor de laborator, cu notare
semestrială sau la sfârşitul anului universitar.
75
A existat şi notarea prin calificativ, admis-respins. Verificarea şi
aprecierea studenţilor s-a realizat pe baza unui sistem de cerinţe stabilite la
nivel de departament de educaţie fizică.
Calificativul va intra în calculul mediei semestriale, anuale şi în
media finală de absolvire a facultăţii.
Cursurile facultative(anii 2000) pentru studenţii anilor III şi IV au
fost cu notă, mai târziu fără notare (se constituie grupe de lucru pe
discipline, pe baza opţiunii celor interesaţi)acum aceste opţionale nu mai
există.
Antrenarea echipelor reprezentative – echipele reprezentative sunt
alcătuite din studenţii tuturor facultăţilor din U.P.G. pe baza opţiunii
acestora.
Ei desfăşoară un volum mai mare de pregătire (2-3
antrenamente/săptămână).
Cadrul didactic care conduce instruirea studenţilor poate să-i
aprecieze prin calificativ, în concordanţă cu regimul impus în planul de
învăţământ al facultăţii din care fac parte.
Sportivii de performanţă au obligaţia de a răspunde solicitării
catedrei, de a participa la competiţii studenţeşti, de a susţine probele de
control şi nu sunt scutiţi de frecvenţă la disciplina educaţie fizică.
Decanatele au stabilit pe baza autonomiei universitare regimul educaţiei
fizice la facultăţile din U.P.G. Ploieşti. Situaţia descrisă a fost valabilă
pentru anii 2001-2005 conform datelor din tabelul nr.6.3.1. Actualmente-
2013 -verificarea se realizat semestrial, încheindu-se cu: un calificativ şi credite.
Regimul Educaţiei Fizice în Facultăţile Universităţii “Petrol Gaze”

din Ploieşti
Tabelul nr.6.3.1.
Facultate Secţie Regimul Forma de
Ed. fizice verificare
Litere şi ştiinţe -Limbă şi literatură Obligatoriu: Verificare
*codificat - L.S. -Matematică -pentru anul I şi semestrială a fost
-Informatică II încheiată cu un
-Chimie -pentru calificativ pentru
-Fizică semestrul I şi II semestrul I şi şi un
-Ştiinţe calificativ pentru
administrative semestrul II
-Ştiinţe ale educaţiei
Ştiinţe economice Management Obligatoriu: Verificare pentru
*codificat - S.E. - Contabilitate şi -pentru anul I şi anul I a avut loc
informatica de II semestrială -cu un
gestiune -pentru anul I calificativ pentru
- Merceologie semestrul I şi II semestrul I şi un
- Economia -pentru anul II calificativ pentru
76
comerţului turismului semestrul I semestrul II
şi serviciilor Verificare pentru
- Informatică anul II a avut loc
Economică doar pentru semestrul
- Finaţe şi bănci I încheindu-se cu un
calificativ
Inginerie mecanică -Inginerie mecanică Obligatoriu: Verificarea s-a
şi electrică -Inginerie electrică -pentru anul I şi realizat semestrial,
*codificat - I.M.E. -Inginerie electrică II încheindu-se cu un
şi telecomunicaţii -pentru calificativ la sfârşit
-Ingineria sistemelor semestrul I şi II de an.
-Calculatoare şi Observaţie:
tehnologia În anul 2002-2003
informaţiilor verificarea
-Inginerie şi semestrială s-a
management încheiat cu
calificativ. În anul
următor s-a revenit la
notare.Actualmente-
2013 -verificarea se
realizat semestrial,
încheindu-se cu un
calificativ.
Foraj (în anul 2005 -Mine, petrol şi gaze Obligatoriu: Verificarea s-a
această facultate a -Inginerie geologică -pentru anul I şi realizat semestrial,
primit o nouă II încheindu-se cu un
denumire de -pentru calificativ la sfârşit
Ingineria Petrolului semestrul I şi II de an.
şi Gazelor)
*codificat - IPG
Tehnologie (în anul -Inginerie chimică Obligatoriu: Verificarea s-a
2005 această -Ştiinţe inginereşti -pentru anul I şi realizat semestrial,
facultate a primit o aplicate II încheindu-se cu o
nouă denumire de -Ingineria mediului -pentru singură notă la sfârşit
Tehnologia semestrul I şi II de an. Actualmente-
Petrolului şi 2013 -verificarea se
Petrochimiei) realizat semestrial,
*codificat - TPP încheindu-se cu un
calificativ.
77
REZUMAT
În activitatea de educaţie fizică dispunem de patru categorii de resurse,

formulate după A. Stoica (2004):
1. conţinutul instruirii: informaţii, cunoştinţe, deprinderi, calităţi etc.;
2. capacitatea de instruire a studenţilor: psihologia, aptitudinile, am adăugat
noi atitudinile, interesul, motivaţiile etc.;
3. condiţiile materiale: terenuri, săli, materiale sportive, aparatură etc.;
4. timpul afectat procesului de instruire.
Ca atare educaţia fizică îşi realizează rolul în funcţie de complexitatea şi
diversitatea obiectivelor ţinând cont de aspectele bio-psiho-sociale ale
studenţilor.
Analizând raportul dintre obiectivele şi resursele educaţionale, vom
avea o serie de reuşite printre care: exploatarea la maximum a bazei materiale
sportive existente sau reamenajarea acesteia, investiţii raţionale în construcţii
sportive, dezvoltarea tradiţiilor sportive, practicarea cu preponderenţă a
probelor şi disciplinelor sportive preferate de studenţi, valorificarea
condiţiilor climaterice şi geografice etc.(M. Popescu, 1995, citat de A. Stoica,
2004).
 Care sunt categoriile de resurse de care dispunem în educaţie

fizică.
 Analizaţi raportul dintre obiective şi resursele educaţionale.
78
Test de autoevaluare nr. 6
1. În educaţie fizică obiectivele sunt:

a. delimitate după efectele acestei activităţi asupra sferelor
biomotrică, psihomotrică, sociomotrică;
b. delimitate după natura umană;
c. delimitate după performanţe.
2.Educaţia fizică concură, prin conţinutul său specific:
a.la realizarea idealului educaţional şi social;

b.la realizarea profesională;
c. la realizarea principiilor.
3.Educaţia fizică îşi realizează rolul în funcţie de:

a. complexitatea şi diversitatea obiectivelor ţinând cont de
aspectele bio-psiho-sociale ale studenţilor;
b. complexitatea mişcării.
c. complexitatea şi diversitatea cuvintelor.
.
79
Cheia testului.
Testul de autoevaluare nr. 6
1. În educaţie fizică obiectivele sunt:

a. delimitate după efectele acestei activităţi asupra sferelor
biomotrică, psihomotrică, sociomotrică.
2.Educaţia fizică concură, prin conţinutul său specific:
a.la realizarea idealului educaţional şi social.
3.Educaţia fizică îşi realizează rolul în funcţie de:
a. complexitatea şi diversitatea obiectivelor ţinând cont de

aspectele bio-psiho-sociale ale studenţilor;
.
80
BIBLIOGRAFIE
1. ALEXANDRESCU, D., TATU, T. ŞI ARDELEAN T., (1983),

Atletism, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, pag.186.
2. BALINT, E. (2006) - Jocul de miscare - note de curs,
Univ.,,Transilvania’’ din Braşov.
3. BĂNĂŢEANU, C.I., (1973), Educaţia fizică şi sportul în învăţământul
superior, Ed. Stadion, Bucureşti
4. BARTA, A., DRAGOMIR, P. (1998) -Educaţie fizică – manual
pentru cls. a X-a, şcoli normale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
5. BOTA, A., (2006), Exerciţii fizice pentru viaţa activă - Activităţi
motrice de timp liber, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti.
6. CÂRSTEA, GH., (1991), Teoria şi metodica educaţiei fizice şi
sportului, ANEFS, Bucureşti, pag.132.
7. CÂRSTEA, Gh. (1993) -Teoria şi metodica Educaţiei Fizice şi
Sportului, Editura Universul, Bucureşti.
8. CÂRSTEA, Gh. (1997) -Educaţia Fizică – Teoria şi bazele metodicii,
Editura A.N.E.F.S., Bucureşti.
9. CÂRSTEA, Gh. (2000)-Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului,
Editura AN-DA, Bucureşti.
10. CERGHIT, I. (1997) - Metode de învăţământ, Editura
DidacticăşiPedagogică (ediţia a III-a), Bucureşti.
11. CERGHIT, I. (2002) - Sisteme de instruire alternative şi
complementare. Structuri stiluri şi strategii, Editura Aramis, Bucureşti.
12. CERGHIT, I. şi colaboratorii (1992), Didactica - Manual pentru clasa
a X-a, şcoli normale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
13. COLIBABA, E. D. (1986) -Proiectarea didactică ştiinţifică şi
implementarea ei în activitatea sportivă de performanţă, în Ştiinţa sportului nr.
2, Bucureşti.
14. COLIBABA E.D., BOTA, I., (1998), Jocuri sportive-teorie şi
metodică, Ed. Aladin, Bucureşti.
15. COLIBABA, E. D. (2004) - Note de curs, F.E.F.S., Universitatea din
Piteşti.
16. COLIBABA, E. D., (2007), Praxiologie și proiectare curriculară în
educație fizică și sport, Ed. Universitaria, Craiova, pg. 96-97.
17. CONSTANTINESCU ANAMARIA, (2012) – Îmbunătăţirea calităţii
vieţii studenţilor din campusurile universitare prin activităţi specifice educaţiei
fizice şi sportului – Teză de doctorat susţinută în cadrul Universităţii din Piteşti,
Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport în data de 12 iulie 2012
18. CRISTEA, S. (2002) -Dicţionar de Pedagogie, Grupul Editorial Litera
Educaţional, Chişinău.
19. CUCOŞ, C. (2002) -Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
81
20. DRAGNEA, A. (1984), Măsurarea şi evaluarea în educaţie fizică şi
sport, Editura Sport – Turism, Bucureşti, p.12-15.
21. DRAGNEA, A. (l992) -Antrenamentul sportiv - teorie şi metodologie,
vol II. Şcoala Naţională pentru Antrenori, Bucureşti.
22. DRAGNEA, A (1990) -Teoria antrenamentului sportiv, Partea I,
I.E.F.S., Bucureşti.
23. DRAGNEA, A., BOTA, A. (1998) - Teoria activităţilor motrice,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
24. DRAGNEA, A (2000) -Teoria educaţiei fizice şi sportului, Editura
Cartea Şcolii, Bucureşti.
25. DRAGNEA, A. şi colab. (2006) Educaţie fizică şi sport-teorie şi
didactică, Ed. FEST, Bucureşti.
26. DRAGNEA, A., MATE - TEODORESCU, S. (2002) -Teoria
sportului, Editura Fest, Bucuresti.
27. DRAGNEA, A., şi colaboratorii ( 2006) - Educaţie fizică şi sport-
Teorie şi didactică , Editura Fest, Bucureşti.
28. DRAGOMIR, P., BARTA, A. (1998) -Educaţie fizică – manual
pentru cls. a XI-a, aXII-a,şi a XIIi-a, şcoli normale, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
29. DRAGOMIR, P., SCARLATE. (2004) -Educaţie fizică şcolară,
Repere noi – mutaţii necesare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
30. DRAGOMIR, Şt., BARTA, A. (1998) -Educaţie Fizică, Manual
pentru clasa a IX-a, şcoli normale, reeditare, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
31. DRAGOMIRESCU, G.,KUN, S., BOJIN, E. (1973) - Metodica
predării educaţiei fizice în grădiniţe, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
32. DRĂGULIN, I.(1990) -Exerciţiul fizic în dezvoltarea armonioasă a
copiilor, Editura Sport-Turism, Bucureşti.
33. DUMITRU, M. (2003) -Educaţia fizică şi metodica predării, Editura
Ex Ponto, Constanţa.
34. EPURAN, M. (1982) -Ghidul psihologic al antrenorului, Editura IEFS,
Bucureşti.
35. EPURAN, M. (1990) -Modelarea conduitei sportive, Editura Sport-
Turism, Bucureşti.
36. EPURAN, M, HORGHIDAN, V. (1994) -Psihologia Educaţiei Fizice,
A.N.E.F.S., Bucureşti.
37. EPURAN, M. (1995) -Metodologia cercetării activităţilor corporale,
38. Universitatea Ecologică – reeditare, Vol. I, Bucureşti.
39. EPURAN, M. (1995) -Metodologia cercetării activităţilor corporale,
Universitatea Ecologică – reeditare, Vol. II, Bucureşti.
40. Epuran, M., (2005), Metodologia cercetării activităţilor corporale,
Editura FEST, Bucureşti, p.175-384.
82
41. EPURAN, M., HOLDEVICI, I. (l980) -Compendiu de psihologie
pentru antrenori, Editura Sport- Turism, Bucureşti.
42. EPURAN, M., HOLDEVICI, I. (l993) -Psihologie - Compendiu,
A.N.E.F.S., Bucureşti.
43. EPURAN, M., MAROLICARU,M. (2003) -Metodologia cercetării
activităţilor corporale, Editura Risoprint, Cluj-Napoca.
44. FINICHIU, M. (2008). Educaţie fizică şi sport – şcolară şi
universitară. Editura Universităţii Petrol - Gaze din Ploieşti.
45. FINICHIU, M. si DEACU, M. (2010). Managementul lectiei de
educatie fizica, Editura Universitara, Bucuresti.
46. Finichiu, M., (2010), Optimizarea condiției fizice a studenților
petroliști prin utilizarea mijloacelor specifice atletismului în lecția de educație
fizică, Teză de doctorat, ANEFS, București.
47. FIREA, E. (1979), Metodica educaţiei fizice, IEFS, Bucureşti.
48. FIREA, E. (1984) -Metodica educaţiei fizice şi sportului, IEFS,
Bucureşti.
49. HAHN, E. (1996) -Antrenamentul sportiv la copii, SCJ, 104-105 (3-4),
CCPS Bucureşti.
50. HORGHIDAN, V. (2000) - Problematica psihomotricităţii, Editura
Globus, Bucureşti.
51. LOGHIN, M., STOICESCU, A. (1982) -Educaţia Fizică la clasele I-
IV – îndrumător metodic, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
52. LUNGU, M. (2002) -Dicţionar român – englez, englez – român,
Editura Steaua Nordului, Constanţa.
53. LUPU, E., (2006), Metodica predării educaţiei fizice şi sportului,
Institutul European, Iaşi.
54. LUPU, E., (2009), Obiective educaţionale problematică teoretică şi
metodică actuală, Editura Universităţii Petrol Gaze din Ploieşti, Ploieşti.
55. MANNO, R. (1996) -Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv, Ed.
Revue E.P.S., 1992, tradusă de C.C.P.S., S.D.P. 371-374, Bucureşti.
56. MANOLACHE, A. şi colaboratorii (1979) - Dicţionar de Pedagogie,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
57. MIHĂILESCU L.N., (2001) Atletism în şcoală, Ed. Universităţii din
Piteşti, Piteşti.
58. MITRA, Gh., MOGOŞ, Al. (1975) -Metodica educaţiei fizice, Editura
Sport- Turism, Bucureşti.
59. MITRA, Gh., MOGOŞ, Al. (1980) -Metodica educaţiei fizice şcolare,
Editura Sport- Turism, Bucureşti.
60. NEACŞU, I., ENE, M., (1987), Educaţie şi autoeducaţie în formarea
personalităţii sportive, Ed. Sport-Turism, Bucureşti.
61. OPREA, V. (2009), Tipuri de comunicare şi utilizarea lor în domeniul
educaţiei fizice universitare, Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti
83
62. POPESCU, M., (1995), Educaţia fizică şi sportul în pregătirea
studenţilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
63. POPESCU-NEVEANU, P. (1978) -Dicţionar de psihologie, Editura
Albatros, Bucureşti.
64. RADU, I.T., (2000) Evaluarea în procesul didactic, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
65. SCARLAT, E., (1993) Lecţia de educaţie fizică, Ed. Editis, Bucureşti
66. ŞERBĂNOIU, S. (2000) -Teoria educaţiei fizice şi sportului, Editura
Cartea Şcolii, Bucureşti.
67. ŞERBĂNOIU, S., (2002), Lecţia de educaţie fizică, Colecţia activităţi
motrice formative, Bucureşti, p. 22.
68. ŞERBĂNOIU, S. (2004) -Metodica educaţiei fizice şi sportului,
Editura Cartea Universitară, Bucureşti.
69. STĂNESCU M. (2002) -Educaţie fizică pentru preşcolari şi şcolari
mici – o abordare psihomotrică, Editura SemnE, Bucureşti.
70. STĂNESCU M. (2004) -Didactica educaţiei fizice – note de curs,
A.N.E.F.S., D.P.P.D., Bucureşti.
71. TEODORESCU, L. şi colaboratorii (1973) -Terminologia Educaţiei
Fizice şi Sportului, Editura Stadion, Bucureşti.
72. TODEA, F. S. (2002) - Jocuri de miscare, Editura. Fundaţia România
Mare.
73. TODEA, S.F, (1998) Metodica educaţiei fizice şi sportive, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, p.249
74. TUDOR, V (1999) -Capacităţile condiţionale, coordinative şi
intermediare – componente ale capacităţii motrice, Editura Rai, Bucureşti.
75. VAIDA M. şi DULGHERU M. (2007), Educaţia fizică în
învăţământul primar – teorie şi didactică, Editura Universitatii Petrol- Gaze
din Ploiesti,
76. http://www.anst.gov.ro/documente/documente/legea%20educatiei
%20fizice%20si%20sportului.pdf
77. http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_sportului.php-capitolul 1 ,
articolele 4,5,6.
78. http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_sportului.php-capitolul 2,
articolele 7, 8, 9.
79. http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_sportului.php-capitolul 3,
articolul 10, aliniatul 1.
80. Ghidul metodologic de aplicare a programei de educaţie fizică şi sport
– învăţământ primar, gimnazial, liceal, M.E.C.-C.N.C., Bucureşti, 2001.
81. Sistemul Naţional de Evaluare la disciplina Educaţie Fizică şi Sport,
(1999), M.Ed.C.T.
84

Educatie Fizica AN - I SEM - II 2017-2018

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Educatie Fizica AN - I SEM - II 2017-2018

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA PETROL-GAZE DIN PLOIEŞTI

FACULTATEA ŞTIINŢE ECONOMICE

EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT 2

Lector univ. dr.

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………. p.80

 Demonstrarea mişcările fundamentale ale

POZIŢIILE ŞI MIŞCĂRILE SPECIFICE EDUCAŢIEI FIZICE ŞI

1.1. Poziţiile fundamentale ale părţilor corpului şi membrelor

1.2. Derivatele poziţiilor fundamentale

 sprijin mixt: o poziţie combinată, la care, pe lângă sprijinul mâinilor,

1.3. Mişcările fundamentale ale membrelor şi segmentelor lor

1.4. Poziţii ale părţilor corpului şi membrelor

Fig. 4 Poziţia braţelor pe direcţii principale

Trunchi:drept înclinat aplecat îndoit răsucit aplecat

îndoit răsucit răsucit aplecat

ridicat îndoit fandat încrucişat depărtat în afară

Postura corporală anatomică este folosită ca mijloc de referinţă pentru

 Prezentaţi poziţii ale părţilor corpului şi membrelor.

1. Postură corporală anatomică este denumită:

2. Ridicarea pe vârfuri este::

Testul de autoevaluare nr.1

1. Postură corporală anatomică este denumită:

b. ,,poziţia neutră” sau poziţia zero:

2. Ridicarea pe vârfuri este:

a. mişcarea de ridicare a călcâielor de pe sol;

c.mişcarea circulară completă, efectuată cu un picior sau

 Descoperirea indicilor antropometrici;

EVALUAREA NIVELULUI DEZVOLTĂRII

Evaluarea nivelului dezvoltării şi creşterii morfologice şi funcţionale a

2.2. Examenul somatoscopic

2.3. Examenul antropometric

2.3.1. Parametrii şi indicii de dezvoltare fizică

Valorile pot fi grupate în următoarele categorii: > 19 - subnormal; între 19

Evaluarea nivelului dezvoltării şi creşterii morfologice şi funcţionale a

 Prezentaţi rolul educaţiei fizice în dezvoltarea proceselor psihice.

2. Examenul antropometric este bazat pe::

3.Examenul somatoscopic este:

Testul de autoevaluare nr.2

c. o metoda de cercetare care constă din consemnarea şi

2. Examenul antropometric este bazat pe::

3.Examenul somatoscopic este:

c.o metodă de cercetare vizuală externă a aspectului fizic

 Identificarea deprinderilor specifice jocului de fotbal;

JOCUL SPORTIV – FOTBAL

Formarea deprinderilor specifice jocului de fotbal

Fotbalul este un joc sportiv colectiv, cu mişcări aciclice, care se desfăşoară pe

Procedee tehnice – pentru toţi jucătorii:

Conţinutul modelului de joc :

 în atac – trecerea rapidă a jucătorilor din apărare în atac; apropierea

Pentru a asigura eficienţa acţiunilor proprii, precum si pentru prevenirea şi

Caracteristicile principale ale jocului de fotbal, care reies din

Complexitatea desfăşurării jocului, solicită însuşirea întregului arsenal de

Exerciţii utilizate pentru învăţarea şi perfecţionarea elementelor tehnice

 lovirea mingii în panou,

 individual, tras la poartă (cu partea interioară sau exterioară a labei

 individual, de pe loc, din mers sau alergare, aruncarea mingii în sus

 individual, conducerea mingii într-un spaţiu delimitat, până la un jalon,

 individual, în timpul conducerii mingii liberă, printre jaloane sau

 2 – 3 elevi/studenţi, fiecare având câte o minge, conducerea acesteia într-

Fotbalul este un joc sportiv colectiv, cu mişcări aciclice, care se desfăşoară pe

 Prezentaţi jocul de fotbal.

1. Fotbalul este un:

a. joc sportiv colectiv, cu mişcări aciclice;