BAZELE CONTABILITĂȚII

1)Contabilitatea-sistemul informaţional de bază. Necesitatea contabilităţii în procesul decizional

şi funcţiile acesteia.
2)Principiile de bază ale contabilităţii. Cadrul normativ al contabilităţii în Republica Moldova.
3) Bilanţul contabil – procedeu de bază al contabilităţii. Noţiunea şi importanţa bilantului
contabil.Conţinutul şi structura bilanţului contabil. Modificările bilanţiere influenţate de
operaţiile economice.
4) Sistemul de conturi şi dubla înregistrare. Noţiuni privind contul contabil, destinaţia şi structura
acestuia. Conturile de activ şi pasiv: caracteristica şi modul lor de funcţionare.Dubla înregistrare
şi formulele contabile.
5)Conturile sintetice şi analitice: aplicarea şi corelaţia acestora. Balanţa de verificare şi
importanţa ei
6) Aspecte generale privind contabilitatea procurărilor de bunuri.
7)Schema generală a contabilităţii consturilor. cheltuielilor, veniturilor şi determinarea
rezultatelor financiare.
8)Evaluarea patrimoniului în contabilitate.Calculaţia ca procedeu al metodei contabilitîţii.
9) Noţiuni privind documentele şi clasificarea acestora. Modul de întocmire şi prelucrare a
documentelor.
10)Inventarierea procedeu de bază al contabilităţii.Noţiunea şi modul de întocmire al
inventarierii. Reflectarea rezultatelor inventarierii în contabilitate

1) Contabilitatea-sistemul informaţional de bază. Necesitatea contabilităţii

în procesul decizional şi funcţiile acesteia.
Sistemul informaţional economic reprezintă un ansamblu organizat de informaţii
economice complexe, care se obţin prin prelucrare de date furnizate din anumite surse şi
care sînt necesare pentru organizarea, conducerea şi desfăşurarea activităţii economice. În
prezent, luarea deciziilor la nivelul agenţilor economici se bazează pe informaţia privind
situaţia financiară şi rezultatele activităţii întreprinderii, care este furnizată de sistemul
informaţional de culegere, prelucrare, generalizare şi transmitere a datelor
numit contabilitate.
Contabilitatea reprezintă o componentă importantă a sistemului informaţional al
entităţii. Prin maniera sa de prelucrare a datelor, contabilitatea oferă informaţii exacte
privind existenţa și mișcarea elementelor patrimoniale, prezentând, sub formă sintetică,
rezultatele activităţii desfășurate. Contabilitatea este un sistem complex de colectare,
identificare, grupare, prelucrare, înregistrare, generalizare a elementelor contabile și de
raportare financiară. Altfel spus contabilitatea poate fi înţeleasă ca o activitate, realizată

1
în cadrul ciclului contabil, prin intermediul căreia se face legătura dintre activitatea
entităţii și factorii de decizie. Cercetările în domeniu au demonstrat că contabilitatea
reprezintă atât o știinţă, cât și un domeniu al practicii racordat sistemului economic
informaţional. În calitatea sa de componentă a acestui sistem informaţional, ea oferă cea
mai mare parte a informaţiilor necesare luării deciziilor economice.
Obiectivul contabilităţii este de a consemna și a gestiona faptele și evenimentele
economice reale din viaţa entităţilor și de a furniza periodic informaţii complete și
pertinente asupra poziţiei financiare și a performanţelor financiare ale entităţilor acelora
care generic sunt denumiţi utilizatori ai informaţiei contabile.
Informaţiile furnizate de contabilitate stau la baza procesului decizional atât în
interiorul, cât și în exteriorul întreprinderii. Utilizatorii informaţiilor contabile pot fi
clasificaţi, în general, în trei grupuri:
(1) cei ce gestionează o întreprindere (utilizatori interni);
(2) cei din afara întreprinderii, care au un interes financiar direct în aceasta și
(3) organizaţii și instituţii ce au un interes financiar indirect în întreprindere.
Utilizatorii interni sunt reprezentaţi de manageri. Ei apelează la informaţiile contabile
care reflectă operaţiile de exploatare, investiţii, finanţare și gestiune a patrimoniului și
activităţii entităţii, pentru fundamentarea și luarea deciziilor lor.
Conducerea entităţilor folosește informaţiile contabile la întocmirea sistemului de bugete,
mai ales în faza de control al realizării planurilor și programelor.
Utilizatorii externi care au interes financiar direct în informaţiile contabile sunt
reprezentaţi de investitorii actuali sau potenţiali, creditorii actuali sau potenţiali,
cumpărătorii actuali sau potenţiali. Investitorii actuali și potenţiali sunt interesaţi de
câștigurile care pot fi obţinute din investiţia într-o anumită entitate (rata dividendului),
împreună cu riscurile aferente. Creditorii actuali sau potenţiali sunt terţii care acordă
împrumuturi entităţii pe o perioadă stabilită în prealabil în schimbul unei dobânzi, fiind
interesaţi de solvabilitatea și lichiditatea entităţilor, precum și de sistemul de garanţii.
Cumpărătorii actuali sau potenţiali sunt interesaţi de capacitatea întreprinderii de a-și
continua activitatea și, în consecinţă, de a vinde bunuri sau de a presta servicii, într-un
viitor previzibil. De exemplu, o societate care produce și comercializează autovehicule
dorește să știe dacă există riscul ca furnizorul de frâne să intre în stare de faliment.
Salariaţii și sindicatele se interesează de performanţele și perspectivele întreprinderii, din
punctul de vedere al negocierii salariale și al securităţii locurilor de muncă. De asemenea,
ei au nevoie de informaţii privind performanţele sectoriale în scopul de a putea verifica și
înţelege deciziile managerilor privind extinderea sau restrângerea de activităţi particulare.
2
 Utilizatorii externi care au interes financiar indirect în informaţiile contabile sunt
reprezentaţi de guvern și instituţiile sale, salariaţi și sindicate, presă, companii de audit,
public. Guvernul și instituţiile sale sunt interesate de activitatea entităţilor întrucât statul
face apel la informaţiile contabile pentru realizarea funcţiei fiscale. Publicul se așteaptă
ca entităţile să furnizeze informaţii despre impactul activităţii lor asupra comunităţilor
locale și asupra mediului natural.

2)Principiile de bază ale contabilităţii. Cadrul normativ al contabilităţii în

Republica Moldova
Pentru a realiza o imagine fidelă a patrimoniului, a situaţiei financiare și a rezultatelor
obţinute, trebuie respectate cu bună-credinţă principiile contabile. Principiile contabile sunt
definite ca fiind „convenţiile, regulile și procedeele necesare pentru definirea unei practici
contabile acceptate la un moment dat”. Principiile contabile izvorăsc din practică și se
modifică odată cu ea, iar acceptarea lor are loc prin consensul producătorilor și utilizatorilor
informaţiei contabile. Necesitatea principiilor contabile este impusă de activitatea practică,
întrucât se pot întâlni operaţii, evenimente și tranzacţii pentru care nu există reguli și
proceduri unice de soluţionare, ceea ce impune apelarea la raţionamentul profesional, care are
la bază principiile contabile.
În Republica Moldova principiile contabile sunt stipulate în următoarele acte normative:
Bazele conceptuale ale pregătirii și prezentării rapoartelor financiare4 , Standardele naţionale
de contabilitate5 , Legea contabilităţii nr. 113-XVI din 27.04.2007 și Standardele
internaţionale de raportare financiară.
 Principiul continuităţii activităţii, potrivit căruia se presupune că entitatea își
continuă în mod normal funcţionarea într-un viitor previzibil, fără a intra în stare de
lichidare sau de reducere sensibilă a activităţii. Continuitatea activităţii se exprimă clar
în actul de constituire. Atunci când funcţionarea este delimitată în timp, sunt
menţionate datele de începere și de încetare a activităţii. Dacă conducerea nu
intenţionează și nu este obligată să lichideze entitatea sau să reducă esenţial volumul
de produc\ie, atunci se vor aplica metodele tradiţionale de evaluare a activelor,
pasivelor, precum și de calculare a rezultatelor financiare care sunt prevăzute în
politica de contabilitate a entităţii. În cazul în care entitatea intenţionează sau este
obligată să se lichideze, atunci conducerea entităţii nu mai are dreptul să utilizeze
metodele tradiţionale de evaluare și calculare a rezultatelor financiare, prin urmare, se

3
 va recurge la utilizarea valorii de piaţă, care, de obicei, este mai mică decât valoarea
contabilă.
 Contabilitatea de angajamente (specializarea exercițiilor) bază de contabilizare,
conform căreia elementele contabile sunt recunoscute pe măsura apariției acestora,
indiferent de momentul încasării/plății mijloacelor bănești sau compensării în altă
formă.
 Principiul necompensării prevede că elementele de activ și de pasiv trebuie să fie
evaluate și înregistrate în contabilitate separat, nefiind admisă compensarea între
posturile de activ și cele de pasiv ale bilanţului, precum și între veniturile și
cheltuielile din raportul de profit și pierdere. Necompensarea trebuie înţeleasă în
sensul că pentru fiecare element patrimonial cu substanţă materială, pentru orice
resursă care reflectă drepturi și obligaţii etc. trebuie să fie deschis câte un cont în
contabilitate.
 Principiul permanenţei metodelor presupune continuitatea aplicării regulilor și
normelor privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate și prezentarea elementelor
patrimoniale și a rezultatelor asigurând comparabilitatea în timp și în spaţiu a
informaţiilor contabile. Acest principiu asigură aplicarea pentru aceleași elemente,
structuri, domenii de activitate etc. a acelorași metode de la o perioadă de gestiune la
alta. Permanenţa metodelor de evaluare și prezentare a situaţiilor financiare asigură
coerenţa și deci comparabilitatea informaţiilor contabile în cursul perioadelor
succesive.
 Principiul consecvenţei se referă la modul de prezentare și clasificare a diferitelor
elemente din rapoartele financiare, elemente care trebuie menţinute de la o perioadă la
alta, fără a fi schimbate.
 Separarea patrimoniului și a datoriilor, care prevede ca patrimoniul și datoriile unei
entităţi să fie separate de patrimoniul și datoriile proprietarului acestei și altor entităţi.
Potrivit prevederilor Legii contabilităţii, caracteristicile calitative ale informaţiei contabile,
din care derivă utilitatea acestora, sunt:
 inteligibilitatea;
 relevanţa;
 credibilitatea;
 comparabilitatea.
 Inteligibilitatea reprezintă caracteristica informaţiei de a fi ușor înţeleasă de către
utilizatorii care dispun de cunoștinţe suficiente privind desfășurarea afacerilor și a

4
 activităţilor economice, de noţiuni de contabilitate și au dorinţa de a studia
informaţiile prezentate cu diligențele cuvenite.
 Relevanţa se pune în evidenţă atunci când informaţiile influenţează deciziile
economice, ajutându-i pe aceștia să evalueze evenimente trecute, prezente sau
viitoare, confirmând sau corectând evaluările lor anterioare. Relevanţa informaţiei
este influenţată de natura informaţiei și de pragul de semnificaţie.
 Credibilitatea se manifestă prin faptul că informaţia credibilă nu conţine erori
semnificative și nu este părtinitoare, iar utilizatorii au încredere că prezintă cu
fidelitate ceea ce se presupune că ar trebui să reprezinte sau ceea ce se așteaptă, în
mod rezonabil, să reprezinte.
 Comparabilitatea este necesară pentru ca utilizatorii să identifice tendinţele în
poziţia financiară a întreprinderii și performanţele sale; comparaţia se poate face în
timp, dar și cu alte întreprinderi cu același obiect de activitate.

Cadrul normativ al contabilităţii în Republica Moldova

Sistemul de reglementare normativă a contabilităţii reprezintă toate normele contabile impuse

în mod obligatoriu printr-o normă juridică.
Reglementarea contabilităţii cuprinde:
 asigurarea normativă și aplicarea cerinţelor unice ale contabilităţii și raportării
financiare pentru entităţi, indiferent de tipul activităţii economice
 corespunderea prevederilor Standardelor naţionale de contabilitate (S.N.C.) și ale
Standardelor naţionale de contabilitate pentru sectorul public (S.N.C.S.P.) nivelului de
dezvoltare economică al ţării și cerinţelor utilizatorilor de situaţii financiare;
 asigurarea condiţiilor necesare pentru aplicarea unică a standardelor de contabilitate,
inclusiv a Standardelor internaţionale de raportare financiară (S.I.R.F.)
 stabilirea normelor contabile și de raportare financiară pentru entităţile micului
business;
 stabilirea cerinţelor privind respectarea normelor contabile și de raportare financiară;

5
  stabilirea cerinţelor faţă de entităţile care efectuează instruirea profesională continuă a
contabililor și prestează servicii de ţinere a contabilităţii și de întocmire a situaţiilor
financiare.

Principalul act normativ care reglementează activitatea contabilă este Legea contabilităţii nr.
113-XVI din 27.04.2007. Aceasta stabilește principiile metodologice unice ale contabilităţii și
raportării financiare, regulile generale privind documentarea operaţiilor economice, întocmirea
registrelor contabile, inventarierea patrimoniului, corectarea erorilor contabile, întocmirea și
prezentarea situaţiilor financiare.

Următorul act normativ în ierarhia reglementării contabilităţii îl reprezintă Bazele conceptuale

ale pregătirii și prezentării rapoartelor financiare. În esenţă, Bazele conceptuale definesc
conceptele care stau la baza întocmirii și prezentării situaţiilor financiare pentru utilizatorii
externi. Acesta, din punct de vedere conceptual, abordează:

 obiectivul situaţiilor financiare;

 caracteristicile calitative care determină utilitatea informaţiilor din situaţiile financiare;
 definirea, recunoașterea și evaluarea elementelor pe baza cărora sunt întocmite situaţiile
financiare (active,datorii, capitaluri proprii, venituri și cheltuieli);
 conceptul de capital și de menţinere a nivelului capitalului.

Standardele naţionale de contabilitate (S.N.C.) reprezintă norme generale de ţinere a

contabilităţii, evaluare și recunoaștere a activelor, capitalului propriu, datoriilor, veniturilor,
cheltuielilor și rezultatelor financiare, întocmire a situaţiilor financiare, a anexelor la acestea
și a notei explicative.
Comentarii la standardele naţionale de contabilitate (C.S.N.C.) – explicaţii oficiale (în
baza exemplelor convenţionale) privind aplicarea prevederilor standardelor naţionale de
contabilitate.
Standarde internaţionale de raportare financiară (IFRS-urile) – standarde și interpretări,
emise de Consiliul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate, care au devenit valabile
în Republica Moldova după acceptarea lor de Guvernul Republicii Moldova. Acestea includ:
Standarde internaţionale de raportare financiară; Standarde internaţionale de contabilitate;
Interpretări IFRIC; și Interpretări SIC. Ţin contabilitatea și întocmesc situaţii financiare
conform IFRS entităţile de interes public.
Planul de conturi contabile al activităţii economico-financiare a întreprinderilor este un
model normativ privind clasificarea, codificarea și aplicarea conturilor.

6
Instrucţiuni, scrisori și alte acte instructive emise de Ministerul Finanţelor al Republicii
Moldova, care reprezintă explicaţii privind modul de ţinere a contabilităţii în diferite domenii
de activitate ale întreprinderilor.

3)Bilanţul contabil – procedeu de bază al contabilităţii. Noţiunea şi

importanţa bilantului contabil.Conţinutul şi structura bilanţului contabil.
Modificările bilanţiere influenţate de operaţiile economice.
Bilanţul contabil reflectă în expresie valorică, la un moment dat, echilibrul dintre bunurile
economice şi sursele de finanţare a acestora. Bilanţul se prezintă sub forma unui tabel, format
din două părţi: partea stîngă, denumită activ, care reflectă bunurile economice şi partea
dreaptă, denumită pasiv care reflectă sursele de finanţare a bunurilor economice reflectate în
activ. Condiţia principală a bilanţului contabil este egalitatea activului cu pasivul. Această
egalitate se datorează faptului că în bilanţ este prezentată aceeaşi masă de mijloace, dar privită
sub două aspecte. De menţionat că în bilanţul contabil elementele de activ şi pasiv sînt
prezentate numai în expresie bănească. Exprimarea elementelor patrimoniale în diferite
etaloane nu permite efectuarea de comparaţii şi calcularea indicatorilor necesari pentru
analiză. De aceea, o atenţie deosebită se acordă metodelor de evaluare aplicate la
întreprindere. O altă caracteristică a bilanţului contabil este prezentarea la o dată anumită. În
conformitate cu legislaţia în vigoare bilanţurile trimestriale se prezintă pînă de la data de 15
pînă la data de 25 ale lunii următoare, după trimestrul gestionar, iar bilanţul contabil anual se
prezintă în perioada de la 25 ianuarie pînă la 31 martie a anului următor, după anul gestionar.
Astfel, în bilanţ nu se reflectă modificările pe parcursul perioadei în componenţa activelor şi
pasivelor, ci starea lor în momentul întocmirii acestuia.
Bilanţul contabil este sursa principală de informaţie pentru utilizatorii interni şi externi ai
întreprinderii. În baza bilanţului contabil se apreciază valoarea şi structura patrimoniului
întreprinderii, gradul de îndatorare a întreprinderii, capacitatea de plată, coeficienţii de
lichiditate, rezultatul financiar şi mulţi alţi indicatori necesari pentru luarea de decizii
manageriale. Informaţia din bilanţul contabil se foloseşte pe larg de către băncile comerciale
şi organele fiscale.
In activul bilantului se cuprind urmatoarele grupe de elemente:

1. activele imobilizate, care cuprind la randul lor urmatoarele subgrupe: imobilizari

necorporale, imobilizari corporale si imobilizari financiare;.
2. activele circulante care cuprind urmatoarele subgrupe: stocuri, creante, titluri de
plasament, disponibilitati banesti si alte valori;
7
 3. conturile de regularizare si asimilate-activ, formate din: cheltuieli inregistrate in avans,
diferente de conversie-activ si alte elemente tranzitorii si de regularizat;
4. primele de rambursare a obligatiunilor.

De mentionat ca in grupa activelor circulante se inscrie in mod distinct “capitalul social

subscris si nevarsat”.

Pasivul bilantului cuprinde urmatoarele grupe principale de elemente:

1. capitaluri proprii formate din: capitalul social sau individual, primele legate de capital,
diferentele din reevaluare, rezervele, rezultatul reportat si cel nerepartizat, fondurile,
subventiile pentru investitii, provizioanele reglementate;
2. provizioanele pentru riscuri si cheltuieli
3. obligatiile, formate din: obligatii fata de stat, obligatii fata de personal, obligatii privind
asigurarile si protectia sociala, alte obligatii;
4. conturile de regularizare si asimilate-pasiv, cum sint: veniturile inregistrate in avans,
diferentele de conversie-pasiv, alte elemente trazitorii si de regularizat-pasiv

La intocmirea bilantului contabil se au in vedere o serie de probleme, cum sunt: posturile inscrise
in activul si pasivul bilantului sa corespunda cu datele inregistrate in contabilitate, puse de acord
cu situatia reala a elementelor patrimoniale stabilite pe baza inventarierii; nu sunt admise
compensari intre posturile de activ si pasiv, precum si intre cheltuieli si venituri;

Bilantul contabil este supus verificarii si certificarii de catre cenzori, contabili autorizati si
experti contabili. Prin certificarea bilantului contabil se confirma ca acesta reda imaginea fidela a
patrimoniului, a situatiei financiare si a rezultatului exercitiului.

4)Sistemul de conturi şi dubla înregistrare. Noţiuni privind contul contabil,

destinaţia şi structura acestuia. Conturile de activ şi pasiv: caracteristica şi
modul lor de funcţionare.Dubla înregistrare şi formulele contabile.

Contul reprezintă un procedeu al metodei contabilităţii care asigură gruparea curentă,

reflectarea în expresie valorică a operaţiunilor economice efectuate şi controlul asupra acestora
în procesul activităţii economico-financiare.

Conturile se deschid pentru fiecare tip de obiecte omogene contabile supuse observării,
asigurînd astfel gruparea operaţiunilor economice după conţinutul economic al acestora şi alte
8
 criterii, pornind de la scopurile finale ale procesului contabil. Astfel, operaţiunile privind
intrarea bunurilor se grupează după criterii omogene pe diverse conturi, de exemplu: clădirile,
construcţiile speciale, maşinile, mijloacele de transport etc. se reflectă în contul“Mijloace
fixe”; materiile prime, materialele, semifabricatele cumpărate, combustibilul, ambalajul,
piesele de schimb etc. – în contul“Materiale”; operaţiunile privind efectuarea consumurilor de
producţie se grupează după destinaţie în conturile “Activităţi de bază”, “Activităţi
auxiliare”, “Consumuri indirecte de producţie” etc. Componenţa conturilor depinde de
faptul, ce bunuri are la dispoziţie întreprinderea (mijloace băneşti, mijloace fixe, materiale etc.),
unde sînt utilizate acestea (în cadrul activităţii operaţionale, financiare sau de investiţii), cu ce
surse se asigură: proprii (capital propriu, capital suplimentar, profit nerepartizat etc.) sau atrase
(datorii faţă de furnizori – sub formă de facturi neachitate; faţă de salariaţi – privind retribuţiile
calculate; faţă de bancă – privind creditele primite; faţă de buget – privind impozitele calculate
etc.). Astfel, conturile se deschid pe fiecare tip de activ, capital şi datorii ale întreprinderii,
precum şi pe veniturile, consumurile şi cheltuielile acesteia pe feluri de activităţi.

În mod convenţional s-a stabilit că partea stîngă a contului poartă denumirea de debit, iar partea
dreaptă – credit. Efectuarea de înregistrări în debitul unui cont se numeşte debitarea contului,
iar în credit – creditarea contului.

Contul cuprinde următoarele elemente: titlu, sold, rulaje.

Titlul contului reprezintă denumirea obiectului concret reflectat cu ajutorul contului respectiv.
El este compus dintr-un cod numeric care se atribuie fiecărui cont şi denumire. De exemplu: 211
„Materiale” – acest cont are codul 211, iar denumirea – materiale şi este destinat pentru
reflectare a materialelor ce se află la dispoziţia întreprinderii (materii prime, semifabricate, piese
de schimb, combustibil etc.) Operaţiunile economice reflectate în conturi cauzează modificări în
sensul majorării sau micşorării mărimii soldului iniţial. Totalul sumelor acestor modificări se
numeşte rulaj. Modificările în sensul majorării trebuie să fie reflectate în acea parte a contului (în
debit sau credit) în care se află soldul iniţial, iar modificările în sensul micşorării – în partea
opusă aceleia în care se află soldul iniţial. Rulajul, la rîndul său poate fi debitor – totalul
modificărilor în debitul contului şi creditor – totalul modificărilor în creditul contului.

Conturile de activ şi pasiv: caracteristica şi modul lor de funcţionare

Conturile de activ sînt destinate pentru evidenţa mijloacelor economice. Soldurile acestor
conturi se reflectă în posturile de activ ale bilanţului contabil – „Mijloace fixe”, „Materiale”,
„Cont curent în valută naţională”, etc.

Conturile de pasiv sînt destinate pentru evidenţa surselor de formare a mijloacelor economice.
Soldurile acestor conturi se reflectă în posturile de pasiv ale bilanţului contabil – „Capital
propriu”, „Credite bancare pe termen scurt”, „Datorii pe termen scurt privind facturile
comerciale” etc.

Conturile de venituri şi cheltuieli se închid la determinarea rezultatului financiar (profitului net

sau pierderii nete) la finele anului de gestiune şi de aceea nu au sold. Însă suma rezultatului
9
financiar net obţinut sub formă de diferenţă între venituri şi cheltuieli influenţează asupra
ecuaţiei bilanţiere prin mărimea capitalului propriu. Dat fiind faptul că în conturile de capital
propriu majorarea se reflectă în credit, în conturile de venituri care sînt destinate pentru mărirea
capitalului propriu, majorarea de asemenea se reflectă în credit, iar micşorarea – în debit, iar în
conturile de cheltuieli – invers: majorarea se reflectă în debit, iar micşorarea – în credit.

Aşadar, conturile de active, consumuri şi cheltuieli sînt conturi de activ, iar conturile de

capital propriu, datorii şi venituri sînt conturi de pasiv.

Dubla înregistrare şi formulele contabile

Dubla înregistrare reprezintă un procedeu al metodei contabilităţii care presupune reflectarea

fiecărei operaţiuni economice în două conturi interdependente în debitul unui cont şi creditul
altui cont la una şi aceeaşi sumă.

Prin intermediul reflectării în conturi a operaţiunilor economice efectuate în baza dublei

înregistrări contabilitatea asigură înregistrarea completă, neîntreruptă şi interdependentă a
fenomenelor activităţii economice, ceea ce permite a cuprinde toate mijloacele întreprinderii, a
urmări mişcarea acestora în procesul activităţii economice îndeplinind astfel funcţiile sale de
reflectare, urmărire şi control.

Dubla înregistrare face posibilă verificarea corectitudinii reflectării operaţiunilor economice pe

conturi, ceea ce se confirmă prin egalitatea dintre activul şi pasivul bilanţului. Lipsa acestei
egalităţi mărturiseşte despre existenţa unor erori în înregistrările contabile. Astfel dubla
înregistrare îndeplineşte funcţia de control, care se manifestă prin următoarele:

 suma rulajelor debitoare trebuie să fie întotdeauna identică cu suma rulajelor creditoare;
 suma soldurilor debitoare este întotdeauna identică cu suma soldurilor creditoare.

Utilizarea în contabilitate a dublei înregistrări conduce la interdependenţa conturilor în care se

înregistrează operaţiunile economice. Această interdependenţă a conturilor contabile se
numeşte corespondenţă a conturilor, iar conturile care se află în corespondenţă între ele
– conturi corespondente. Componenţa conturilor corespondente depinde de conţinutul
economic al operaţiunii economice. Indicarea conturilor corespondente şi a sumei înscrise în
acestea se numeşte formulă (înregistrare) contabilă.

Operaţiunile economice se reflectă în conturile contabile pe măsura efectuării acestora, adică în

ordine cronologică. La întocmirea corectă a formulelor contabile este necesară parcurgerea
următoarelor patru etape examinate în baza exemplului de mai jos.

Etapa I. Conform conţinutului economic al operaţiunii economice trebuie de determinat, asupra

căror obiecte de evidenţă influenţează operaţiunea dată şi în ce conturi acestea se reflectată. În
exemplul nostru drept obiecte de evidenţă servesc materialele şi datoriile pe termen scurt privind
facturile comerciale care se contabilizează respectiv în conturile 211 “Materiale” şi 521
“Datorii pe termen scurt privind facturile comerciale”.

10
Etapa II. Vom clarifica în ce categorie se includ obiectele de evidenţă: în active, consumuri sau
cheltuieli, adică în conturi de activ sau în capitalul propriu, datorii, venituri, adică în conturile
de pasiv. Este evident că materialele fac parte din active şi, prin urmare, contul în care acestea se
contabilizează (211 „Materiale”), este cont de activ, iar datoriile faţă de furnizori se includ în
datorii, deci, contul în care acestea se contabilizează (521 “Datorii pe termen scurt privind
facturile comerciale”) este cont de pasiv.

Etapa III. Este necesar să se determine, ce s-a schimbat (majorare “+”, micşorare “–”) în
obiectele de evidenţă în urma operaţiunii efectuate. Operaţiunea examinată în exemplul nostru a
cauzat mărirea stocurilor de materiale la întreprindere şi concomitent majorarea datoriilor faţă de
furnizori în sumă de 25 000 lei.

Etapa IV. După determinarea obiectelor de evidenţă şi a conturilor în care acestea trebuie să fie
reflectate şi clarificarea faptului care din aceste conturi este de activ şi care de pasiv, precum şi a
rezultatului influenţei operaţiunii economice asupra obiectului de evidenţă (majorarea “+”,
micşorarea “–”), trebuie de stabilit care cont se debitează şi care se creditează, ştiind, unde se
reflectă majorarea şi micşorarea în conturile utilizate.

În urma achiziţionării materialelor:

 în contul de activ 211 “Materiale” s-a produs majorarea valorii activelor şi întrucît

majorarea în conturile de activ se reflectă în debit, contul 211 se debitează în sumă de 25
000, iar
 în contul de pasiv 521 “Datorii pe termen scurt privind facturile comerciale” s-au majorat
datoriile faţă de furnizori. Prin urmare, contul 521 în care majorarea se reflectă în credit,
se creditează la suma indicată.

Astfel, în baza datelor din exemplul prezentat se întocmeşte formula contabilă:

 debit contul 211 „Materiale” – 25 000 lei,

 credit contul 521 „Datorii pe termen scurt privind facturile comerciale” – 25 000 lei.

Toate cele patru etape de întocmire a formulei contabile sînt aplicabile pentru orice operaţiune
economică.

5)Conturile sintetice şi analitice: aplicarea şi corelaţia acestora. Balanţa de

verificare şi importanţa ei

În dependenţă de gradul de detaliere a informaţiei reflectate în conturile contabile acestea sînt

de două feluri: conturi sintetice şi conturi analitice.

Conturi sintetice sînt conturile utilizate pentru gruparea comasată, generalizatoare şi evidenţa

mişcării mijloacelor omogene sau a surselor. Pentru ţinerea conturilor evidenţei sintetice se
folosesc numai etaloane băneşti. De exemplu, contul 211 “Materiale” cuprinde tot asortimentul
de valori materiale aflate la dispoziţia întreprinderii. Este imposibil a obţine informaţii privind
existenţa valorilor materiale pe tipuri chiar sub formă valorică.

Conturile sintetice pot să generalizeze datele privind aceste obiecte, care, deşi dispun de
caracteristici economice omogene, după parametrii săi tehnici sau alte criterii şi destinaţii fac
11
parte din grupe de sine stătătoare în cadrul unui cont sintetic. În cazul cînd este necesar de a
obţine informaţii referitoare la obiectele date se aplică subconturi (conturi de gradul 2) care
constituie o parte componentă a contabilităţii sintetice.

Conturi analitice se numesc conturile deschise pentru conturile şi subconturile sintetice în

vederea grupării detaliate a obiectelor de evidenţă. În conturile analitice, în afară de etalonul
bănesc, se aplică etaloane în expresie naturală (kg, bucăţi, m3 etc.) şi de muncă (ore-om, zile-om
etc.). Evidenţa efectuată în conturile analatice se numeşte evidenţă analitică.În gestiunea
întreprinderii sînt necesare conturi atît sintetice, cît şi analitice. De exemplu, pentru a răspunde la
întrebarea, dacă mijloacele băneşti sînt suficiente pentru plata salariilor lucrătorilor, trebuie să se
ştie suma datoriilor totale privind retribuirea muncii, ţinînd cont de contribuţiile la asigurările
sociale.

Între conturile sintetice şi conturile analitice deschise pentru acestea există o anumită

interdependenţă care se exprimă în următoarele:

 pe conturile analitice se reflectă aceleaşi obiecte de evidenţă ca şi pe conturile

sintetice care le uneşte, dar pe grupe mai detaliate;
 dacă contul sintetic este cont de activ, conturile analitice aferente vor fi la fel conturi de
activ;
 structura generală a conturilor analitice şi sintetice este analogică şi constă din partea
debitoare şi creditoare, sold şi rulaj;
 soldul şi rulajele contului sintetic sînt egale cu suma soldurilor şi rulajelor conturilor
analitice ale acestuia;

Balanţe de verificare şi importanţa lor de control

Balanţa de verificare este un procedeu al metodei contabilităţiicare asigură respectarea în
contabilitate a echilibrului impus de dubla înregistrare şi cu ajutorul căruia se efectuează
verificarea exactităţii înregistrărilor efectuate în conturi.

În balanţele de verificare se reflectă soldurile iniţiale, soldurile finale, totalurile rulajelor

debitoare şi creditoare pentru toate conturile existente la întreprindere.

Balanţa de verificare a conturilor sintetice are forma unui tabel cu şase coloane, din care două
pentru solduri iniţiale (debitoare şi creditoare), două pentru rulaje (debitoare şi creditoare) şi
două pentru solduri finale (debitoare şi creditoare). Forma balanţei de verificare a conturilor
sintetice este următoarea:

12
Balantele de verificare ale conturilor analitice se întocmesc, cu date cantitative si valorice,
(pentru conturile care înregistreaza elemente de natura stocurilor) sau numai valorice (pentru
anumite conturi, ca de exemplu 411 Clienti, 401 Furnizori, etc.), pe baza datelor preluate din
conturile analitice, separat pentru fiecare cont sintetic care a fost desfasurat pe conturi analitice.
Sub aspectul momentului asemenea balante de verificare se întocmesc înainte de balanta de
verificare a conturilor sintetice sau generala, motiv pentru care se mai numesc si balante de
verificare auxiliare sau secundare.

Spre deosebire de balanta de verificare a conturilor sintetice, care este una singura la
nivelul unitatii patrimoniale, numarul balantelor de verificare ale conturilor analitice, depinde de
numarul conturilor sintetice care au fost desfasurate pe conturi analitice. Exemplu de conturi
sintetice care se dezvolta în conturi analitice si pentru care se întocmesc balante de verificare
analitice: 301 "Materii prime", 302 "Materiale consumabile", 401"Furnizori", 411"Clienti", etc.

Dupa numarul egalitatilor pe care le cuprind sau al continutului lor, balantele de

verificare se împart în:

- balante de verificare cu o egalitate (fie balanta sumelor, fie balanta soldurilor);

- cu doua egalitati;

- trei egalitati;

- cu patru egalitati.

Din motive de simplificare, pentru conturile analitice se întocmeste, în cele mai multe
cazuri, balanta soldurilor.

7) Schema generală a contabilităţii consturilor. cheltuielilor, veniturilor şi

determinarea rezultatelor financiare:

Pentru funcţionarea neîntreruptă a întreprinderii are loc procesul de aprovizionare cu mijloacele

necesare. Aceste mijloace cuprind: active nemateriale, active materiale pe termen lung, stocuri
de mărfuri şi materiale etc. Modul de contabilizare şi determinare a costului efectiv a activelor
diferă de natura acestora, modul de achiziţionare şi de includere a valorii lor în consumuri şi
13
cheltuieli. Operaţiile legate de procurarea activelor necesită reflectarea intrării acestora la
valoarea de intrare (valoarea de procurare sau valoarea istorică) care se determină în
conformitate cu cerinţele standardelor naţionale de contabilitate, ce reglementează contabilitatea
activelor respective procurate (mărfuri, materiale, clădiri, terenuri ş.a.). În mod mai detaliat vom
examina schema contabilă privind procurarea materialelor care cere lămuriri mai complexe.
Procurarea materialelor este însoţită de cheltuieli suplimentare cum sînt: cheltuieli de
transport, cheltuieli de încărcare-descărcare, cheltuieli privind asigurările, taxele vamale  etc.
Aceste cheltuieli poartă denumirea de cheltuieli de transport-aprovizionare (CTA).

Aceste cheltuieli includ:

 cheltuielile de transportare, încărcare, descărcare, asigurare;

 taxele vamale şi alte impozite prevăzute de legislaţia în vigoare, cu excepţia celor ce se
restituie ori se trec în cont;
 alte cheltuieli, nemijlocit legate de procurarea activelor.

Calcularea costului efectiv al materialelor poate fi efectuată pe fiecare lot (ori pe grupe) de
materiale procurate la momentul achiziţiei numai atunci cînd CTA se referă în mod direct la
acest lot de materiale. Însă CTA pot fi efectuate concomitent la procurarea a multor loturi de
materiale, ceea ce nu permite includerea CTA în mod direct în costul efectiv al materialelor
procurate .De aceea în timpul lunii calcularea costului efectiv al materialelor procurate este
dificilă, necătînd la posibilităţile computerului. În legătură cu aceasta materialele se transmit în
producţie în perioada de gestiune la preţuri de evidenţă pînă la calcularea costului efectiv al
materialelor care are loc, de regulă, în următoarea perioadă de gestiune.

Preţurile de evidenţă pot fi:

 preţurile de procurare (contractuale);

 preţurile fixe (planificate, costuri efective din luna precedentă ş.a.).

În dependenţă de preţurile utilizate, costul efectiv se va determină în modul următor:

 Costul efectiv = preţ de procurare + CTA

 Costul efectiv = preţul fix ± devieri de la preţul fix.

La aplicarea primei metode pentru repartizarea CTA între loturile de materiale procurate este
nevoie de a determina CTA, care urmează a fi incluse la consumuri şi cheltuieli în care anterior a
fost inclusă valoarea materialelor la preţuri de evidenţă. În aşa mod valoarea materialelor
consumate în producţie se aduce la costul efectiv .

8) Evaluarea patrimoniului în contabilitate

14
Evaluarea elementelor supuse inventarierii consta in exprimarea lor valorica cu ajutorul
etalonului banesc, avandu-se in vedere forma sub care se afla sau stadiul in care se gasesc in
momentul inventarierii.Evaluarea reprezinta un procedeu al metodei contabile care consta in
cuantificarea si exprimarea valorica in etalon banesc a existentei miscarii si transformarii
patrimoniului economic pentru a-l reflecta in contabilitate. Sunt evaluate astfel: bunurile
materiale, creantele, obligatiile, cheltuielile si veniturile, rezultatele financiare, folosindu-se in
acest scop preturile si tarifele. Fara eveluare nu se poate realiza contabilitatea unitatilor
patrimoniale.
Continutul evaluarii consta in inmultirea elementelor patrimoniale supuse evaluarii exprimate
cantitativ cu elementele banesti concretizate in preturi, tarife pentru costuri.

Principiile evaluarii:

a) Principiul stabilirii obiectului evaluarii

b) Principiul valorii reale conform caruia elementele patrimoniale se evalueaza la valoarea reala
in vederea asigurarii unui bilant real. Valoarea reala este valoarea de utilitate a bunului in
momentul respectiv care se stabileste prin luarea in considerare a starii fizice, pretului de piata al
bunurilor asemanatoare, amplasarea si utilitatea lor.
In cazul creantelor si datoriilor valoarea de utilitate se determina tinandu-se seama de valoarea
probabila care se va incasa, respectiv care trebuie platita
c) Principiul alegerii formei de evaluare conform caruia evaluarea operatiunilor din categoria
curenta se face la costuri de productie efective.
d) Principiul prudentei conform caruia la evaluarea elementelor patrimoniale se tine seama de
deprecieri, riscuri si pierderi posibile de inregistrare
e) Principiul permanentei metodelor care presupune continuitatea in aplicarea normelor si
regulilor utilizate in tot cursul exercitiului financiar si de la un exercitiu la altul pentru asigurarea
comparabilitatii informatiilor.

Evaluarea mijloacelor fixe :

Bunurile de natura imobilizarilor se evalueaza la valoarea lor ramasa neamortizata, cu exceptia

celor constatate ca fiind depreciate, pentru care se utilizeaza valoarea actuala.
In cazul mijloacelor fixe se corecteaza valoarea contabila (mai mica) prin inregistrarea unei
amortizari exceptionale sau prin constituirea unui provizion pentru depreciere, dupa cum aceasta
este ireversibila (definitiva, cum este cazul mijloacelor fixe inutilizabile propuse pentru casare) si
respectiv relativa, produsa de cauze cum sunt : aparitia unei uzuri morale de care nu s-a tinut

15
seama cu ocazia amorizarii, supraevaluarea mijloacelor fixe cu ocazia reevaluarii, lipsa de
utilitate pentru unitate in momentul inventarierii etc.

Evaluarea stocurilor:

Stocurile se evalueaza cu respectarea principiilor permanentei metodelor si prudentei, utilizandu-

se valoarea actuala, denumita si valoare de inventar.
In cazul in care valorile de inventar sunt superioare celor existente in contabilitate, in listele de
inventariere se inscriu acestea din urma.
In situatia valorilor de inventar inferioare celor contabile, in listele de inventariere se inscriu, de
asemenea, cele din urma, cu mentiunea ca pentru diferenta in cauza trebuie constituit un
provizion pentru deprecieri si aceasta chiar daca nu se admite deducerea cheltuielilor respective.
Diferentele intre soldurile scriptice corespunzatoare bunurilor respective si stocurile constatate
cu prilejul inventarierii se inregistreaza in contabilitate ca plusuri sau minusuri de inventar, dupa
efectuarea, in prealabil, a compensarilor admise, atunci cand exista riscul de confuzie intre
sorturile aceluiasi bun material si numai pentru aceeasi perioada de gestiune si aceeasi gestiune.

9) Noţiuni privind documentele şi clasificarea acestora.

Documentaţia, ca procedeu al metodei contabilităţii, este acţiunea de culegere şi consemnare în

documente a datelor privitoare la operaţiile economice dintr-o întreprindere, în momentul şi la
locul efectuării lor. Documentele sunt acte scrise în care se consemnează cifric şi letric, în etalon
natural, bănesc sau de muncă, de regulă în momentul şi la locul înfăptuirii lor, operaţiile
economico-financiare precum şi evenimentele determinate de necesităţi organizatorice şi
administrative, cu scopul de a servi ca dovadă a înfăptuirii acestor operaţii şi ca bază a
înregistrării lor în contabilitate.

În funcţie de conţinutul şi destinaţia lor rolul documentelor se manifestă pe multiple planuri.

Astfel documentele îndeplinesc următoarele funcţii:

1. funcţia de consemnare, letrică şi cifrică, cantitativă şi valorică a operaţiilor economice

efectuate în cadrul întreprinderii;
2. funcţia de acte justificative care stau la baza înregistrării în contabilitatea curentă a
operaţiilor economice consemnate în ele;
3. funcţia informativă întrucât datele conţinute de documente constituie izvorul
informaţiilor operative, contabile şi statistice;
4. exercitarea controlului economic şi financiar pentru apărarea integrităţii patrimoniului.
Cu ajutorul documentelor se poate urmări activitatea economică şi financiară a
întreprinderii în cele mai mici detalii. Ele servesc la verificarea activităţilor desfăşurate,
prin aceasta contribuie la întărirea autonomiei economico-financiare a întreprinderilor, la
controlul respectării disciplinei financiare şi contractuale.
5. funcţia de asigurare a integrităţii patrimoniale, atât din punct de vedere al existenţei
bunurilor economice, naşterii drepturilor şi obligaţiilor etc., cât şi din punct de vedere al
responsabilităţii administrării patrimoniului.
6. funcţia de calculaţie, ce permite calculul consumurilor de producţie, costurilor,
cheltuielilor şi veniturilor şi al rezultatelor financiare.
16
 7. Caracterul lor de acte justificative conferă documentelor o funcţie juridică, deoarece cu
ajutorul lor se stabilesc drepturile şi obligaţiile băneşti ale întreprinderilor. În cazul unor
litigii, expertize, lipsuri, fraude etc. sunt folosite ca mijloace de probă în justiţie, pentru
stabilirea adevărului şi servesc ca bază în cercetarea organelor judiciare.

Documentele stau la baza organizării celor trei forme ale evidenţei economice: evidenţa
operativă, statistică şi contabilitatea. Pentru înregistrarea unor operaţii, cele trei forme ale
evidenţei economice folosesc, în unele cazuri aceleaşi documente. Îndeplinirea acestor funcţii
este condiţionată de calitatea documentelor, de operativitatea întocmirii şi circulaţiei până la
locul înregistrării şi valorificării lor.

Modul de întocmire şi prelucrare a documentelor:

Conţinutul documentelor diferă în funcţie de caracterul operaţiilor consemnate. Conţinutul se

concretizează în anumite elemente obligatorii, care trebuie să asigure reflectarea clară şi
completă a operaţiilor economice pentru care se întocmesc. Aceste elemente se concretizează în
anumite exprimări care permit înţelegerea operaţiilor economice pe care le reflectă de către cei
care le întocmesc, respectiv de către cei care le utilizează. Dintre aceste elemente, unele au un
caracter comun, adică se referă la toate categoriile de documente, iar altele au un caracter
specific, regăsindu-se într-o anumită formă numai într-un document sau numai în legătură cu o
anumită operaţie economică.

Caracterele comune se referă la: denumirea documentului (atribuirea unui nume); denumirea
întreprinderii emitente, adresa sau compartimentul care a întocmit documentul; codul fiscal;
identificarea în timp a operaţiei (numărul şi data); identificarea  participanţilor la operaţia
economică consemnată în document; conţinutul operaţiei economice reflectată în document şi
justificarea efectuării ei; datele cantitative şi/sau valorice aferente operaţiei economice efectuate;
semnăturile persoanelor participante la efectuarea operaţiei economice consemnate în document,
a celor care au întocmit şi a persoanelor care răspund pentru executarea, conţinutul, legalitatea,
oportunitatea, necesitatea şi realitatea operaţiei economice respective; alte caractere menite să
asigure consemnarea completă a operaţiilor în documentele justificative.

Caracterele specifice diferă de la o categorie de documente la alta şi asigură detalierea operaţiei

consemnate, ele având un rol completativ şi se referă la precizarea unor informaţii care se
regăsesc numai în acel document.

Indeplinirea funcţiilor menţionate de către documente este condiţionată de calitatea şi

operativitatea întocmirii lor şi de viteza cu care circulă de la locul întocmirii şi până la locul
înregistrării şi valorificării lor.

17
Documentele se întocmesc la locul de muncă în cadrul căruia se produce operaţia economică sau
care participă la înfăptuirea ei.

Mărimea, conţinutul şi formatul documentelor variază în funcţie de natura operaţiilor economice,

de modul de întocmire şi mijloacele utilizate pentru prelucrarea datelor pe care le conţin.

Completarea documentelor se poate face manual sau cu mijloace tehnice. Întocmirea manuală a
documentelor se realizează cu cerneală, cu pastă sau creion chimic şi prezintă următoarele
neajunsuri: necesită un volum mare de muncă, nu asigură garanţia exactităţii datelor şi nici o
productivitate ridicată şi o calitate superioară. Întocmirea documentelor cu mijloace tehnice
elimină în mare măsură aceste neajunsuri, în schimb impune anumite limite cu privire la
mărimea, conţinutul şi formatul documentelor, în funcţie de particularităţile tehnice ale
echipamentelor utilizate. Întocmirea documentelor se poate efectua cu maşini de scris, cu maşini
de facturat sau de contabilizat şi cu calculatoare. Cu maşina de scris şi cu celelalte tipuri de
maşini documentele se întocmesc citeţ, mai rapid, ordonat şi mai exact. În cazul completării
documentelor cu ajutorul tehnicii de calcul, odată cu scrierea documentelor, se efectuează
automat şi calculele necesare, iar rezultatele sunt preluate concomitent pe anumiţi suporţi, care
permit prelucrări ulterioare a datelor din documente.

Pentru fiecare gen de operaţii se foloseşte câte un model de document, care are o formă şi o
aranjare a datelor corespunzătoare specificului operaţiei economice respective.

La completarea documentelor ce se întocmesc în mai multe exemplare, toate exemplarele trebuie

să poarte acelaşi număr de ordine. În documentele de casă şi bancă datele cifrice trebuie repetate
şi în litere.

Greşelile făcute cu ocazia întocmirii documentelor pot fi corectate numai cu respectarea

anumitor reguli. În documente nu se admit ştersături, răzuituri, etc. Corectarea documentelor
trebuie să se facă în aşa fel încât să se poată recunoaşte cu uşurinţă că ea a intervenit cu ocazia
întocmirii documentului, nu mai târziu, iar cei care au întocmit documentul au cunoştinţă de
corectarea respectivă. Rectificarea greşelilor în documente se face prin tăierea textului sau a
sumei greşite cu o linie, în aşa fel, încât să se poată citi ceea ce a fost greşit, apoi se scrie
deasupra textul sau suma corectă, făcându-se menţiune pe documentul rectificat asupra acestui
fapt, care se confirmă prin semnăturile aceloraşi persoane care au semnat iniţial documentul. În
documentele de casă şi de bancă nu se admit corectări. Dacă s-au făcut greşeli în aceste
documente, ele se anulează prin tăierea cu o linie pe diagonală pe care se scrie cuvântul

18
„ANULAT”, păstrându-se în continuare în exemplarele sale respective, fără a se detaşa şi se
întocmesc apoi documentele corecte. Erorile descoperite în documente cu ocazia verificării lor
ulterioare, de către serviciul de contabilitate, se aduc la cunoştinţa celor care le-au întocmit,
precum şi a părţilor interesate cu privire la operaţia consemnată în documentul respectiv.

Prezintă o importanţă deosebită întocmirea clară şi completă a documentelor, cu respectarea

tuturor regulilor privitoare la conţinutul şi forma lor. Ele condiţionează calitatea şi exactitatea
informaţiilor contabile.

Totodată este necesar ca documentele să fie întocmite la timp, pentru a asigura operativitatea
informaţiilor contabile, pentru conducerea activităţilor economice. De aceea, între producerea
operaţiilor economice şi întocmirea documentelor justificative trebuie să existe o deplină
concordanţă. Toate operaţiile economice efectuate trebuie reflectate în documente. Documentele
constituie baza înregistrărilor în contabilitate şi influenţează nemijlocit exactitatea şi
operativitatea informaţiilor contabile.

Faza finală a circulaţiei documentelor a constituie clasarea lor la dosar, după rezolvarea completă
şi definitivă a acestora. Prin clasare se înţelege aranjarea documentelor într-o anumită ordine,
strict determinată, în scopul asigurării păstrării lor în bune condiţii şi pentru a fi uşor găsite în
vederea obţinerii informaţiilor necesare. Clasarea documentelor în dosare se poate face după mai
multe criterii, şi anume: criteriul cronologic constă în gruparea documentelor în ordinea
întocmirii lor; criteriul alfabetic impune  clasarea în acelaşi dosar a documentelor ţinând seama
de denumirea unităţii la care se referă documentele; criteriul geografic asigură gruparea
documentelor după adresa sediului întreprinderii corespondente; criteriul după obiect sau pe
grupe de operaţii economice constă în aranjarea documentelor pe categorii de probleme
(mijloace fixe, mijloace băneşti, etc.). cel mai frecvent se foloseşte o combinaţie între criteriul
cronologic şi criteriul pe grupe de operaţii economice.

Păstrarea documentelor trebuie să asigure integritatea acestora deoarece acestea servesc pentru
controlul operaţiilor economice efectuate. Păstrarea documentelor presupune două aspecte:
păstrarea curentă, păstrarea de durată.

Păstrarea curentă a documentelor justificative constă în reţinerea documentelor la sfârşitul

perioadei de gestiune de către compartimentul care le-a asigurat ultima prelucrare urmând să
argumenteze operaţiunea economică sau financiară dispusă sau executată.

19
Păstrarea curentă a documentelor se află în corelaţie cu arhivarea curentă, iar păstrarea de durată
arhivarea generală în cadrul unităţii sau la arhivele statului.

La finele perioadei de gestiune documentele păstrate în cadrul compartimentelor se predau la

arhiva unităţii. În cadrul arhivei documentele se păstrează grupate pe domenii şi în cadrul
acestora, cronologic. Termenele de păstrare a documentelor se stabilesc prin acte normative şi
diferă în funcţie de natura şi importanţa documentului. După predarea documentelor la arhivă,
acestea mai pot fi consultate numai în condiţiile prevăzute în regulile de organizare şi
funcţionare a arhivelor: după aprobarea prealabilă a conducătorului întreprinderii; după
efectuarea unor copii, extrase etc.; pe bază de procese verbale în cazul eliberării documentelor
originale. După expirarea termenului de păstrare documentele se scot din arhiva generală a
unităţii şi se predau la arhiva statului, dacă prezintă interes sau dacă nu mai prezintă importanţă
atunci sunt valorificate ca produse reziduale.

10) . Inventarierea procedeu de bază al contabilităţii.Noţiunea şi modul de

întocmire al inventarierii. Reflectarea rezultatelor inventarierii în
contabilitate.

Inventarierea reprezintă un procedeu al metodei contabilităţii de verificare faptică a existenţei şi

stării mijloacelor economice, a creanţelor şi datoriilor unei întreprinderi. Prin inventariere se
realizează un control asupra integrităţii elementelor patrimoniale.

Inventarierea se află într-o strânsă legătură cu celelalte procedee ale metodei contabilităţii.
Astfel, toate operaţiunile economice se consemnează în documente corespunzătoare, datele din
document se înregistrează în conturi, exactitatea înregistrărilor din conturi se verifică cu ajutorul
balanţei de verificare, informaţiile din conturi se confruntă cu realitatea şi se pun de acord cu
aceasta prin intermediul inventarierii, pe baza tuturor acestor lucrări se întocmeşte bilanţul
contabil, raport financiar de sinteză şi informare a utilizatorilor.

Inventarierea, în calitatea sa de procedeu al metodei contabilităţii, îndeplineşte mai

multe funcţii (sarcini), dintre care cele mai semnificative sunt:

 Stabilirea existenţei efective a mijloacelor fixe, terenurilor, activelor nemateriale,

investiţiilor financiare, stocurilor de mărfuri şi materiale, mijloacelor băneşti, volumului
producţiei în curs de execuţie, creanţelor şi datoriilor etc.

20
  Funcţia de control a concordanţei dintre informaţiile furnizate de contabilitate şi realitate.
Oricât de riguros este organizată activitatea de recepţie, depozitare, gestionare şi eliberare
din gestiune a bunurilor economice, oricât de bine este organizată şi ţinută contabilitatea
elementelor patrimoniale, în anumite situaţii pot să apară diferenţe dintre soldurile
scriptice şi realitate. De regulă, informaţiile furnizate de contabilitate au un caracter
relativ deoarece:
o Bunurile economice, materiale şi băneşti, suferă pe timpul transportului,
manipulării şi depozitării anumite modificări cantitative şi calitative. Aceste
modificări se datorează unor factori obiectivi şi subiectivi pe care contabilitatea
nu-i poate surprinde şi consemna în momentul acţionării lor. Astfel, se
înregistrează scăderi cantitative (perisabilităţi) datorită proprietăţilor fizico-
chimice ale elementelor materiale care se evaporă, se usucă, se oxidează, se scurg
etc. Unele bunuri îşi pierd parametrii calitativi datorită expirării termenului de
garanţie (alimente, medicamente), depozitării necorespunzătoare, accidentelor etc.
Alte bunuri, dimpotrivă, cresc în greutate cum este cazul animalelor tinere şi
animalelor la îngrăşat;
o În anumite gestiuni sau la unele sortimente de bunuri au loc sustrageri, furturi,
risipă, proastă gospodărire;
o Unele date din documentele primare se omit cu ocazia înregistrării lor în
contabilitate, se înregistrează de mai multe ori sau se înregistrează eronat (la altă
gestiune sau la alt sortiment, unitate de măsură şi indici de calitate greşiţi);
o Personalul care gestionează, manipulează mişcarea acestor bunuri dă dovadă de
neglijenţă sau nepricepere (confuzii între sortimente sau alte erori);
o La unele sortimente s-au creat stocuri fără mişcare, greu de comercializat sau de
prisos;
o Unele comenzi de producţie în curs de execuţie sunt anulate datorită renunţărilor
făcute de clienţi sau unele proiecte de cercetare şi investiţii sunt abandonate;
o La unele elemente patrimoniale se înregistrează calamităţi naturale, alte cazuri de
forţă majoră.

Inventarierea ca procedeu al metodei contabilităţii poate fi clasificată după următoarele criterii:

1. După gradul de cuprindere a elementelor patrimoniale se deosebesc:

2. inventarierile generale, presupun cuprinderea în acţiunea de inventariere a tuturor
elementelor patrimoniale aflate în patrimoniul unei întreprinderi. Pentru asigurarea

21
 imaginii fidele furnizate de către rapoartele financiare, inventarierile petrecute la sfârşitul
perioadei de gestiune sunt generale.
3. Inventarierile parţiale, presupun cuprinderea în acţiunea de inventariere numai a unei
părţi din patrimoniu sau numai unele elemente patrimoniale (materiale, mărfuri) sau
numai unele gestiuni din unitatea respectivă (un depozit, o secţie).
4. În funcţie de momentul în care se efectuează inventarierea se deosebesc:
5. inventarierea anuală se realizează la sfârşitul perioadei de gestiune înainte de întocmirea
rapoartelor financiare şi are rolul de a determina elementele patrimoniale care există în
mod concret. Această inventariere are un rol deosebit pentru a da garanţie datelor
reprezentative prin intermediul bilanţului contabil, contribuie la realizarea cerinţei de
exprimare fidelă a datelor din bilanţ. Inventarierile anuale sunt lucrări complexe care
necesită un volum mare de muncă, ele neputându-se efectua concomitent asupra tuturor
gestiunilor şi elementelor patrimoniale dintr-o unitate.
6. Inventarierea periodică se efectuează la anumite perioade de timp: lună trimestru
semestru, conform unei planificări proprii întocmită de fiecare întreprindere. Frecvenţa
acestor inventarieri se stabileşte în funcţie de particularităţile fiecărei gestiuni şi de ritmul
mişcării elementelor patrimoniale. Conform prevederilor articolului 39 al Legii
contabilităţii nr.426 din 04.04.1995, agenţii economici sunt obligaţi să efectueze periodic
inventarierea patrimoniului.
7. Inventarierea ocazională, aşa cum precizează şi denumirea, se efectuează în cazuri
speciale cum ar fi: predări-primiri de gestiune, fuziunea unor întreprinderi, cazuri
excepţionale (calamităţi, furturi, etc.).
8. Inventarierea inopinată presupune existenţa unui secret privind declanşarea unei
inventarieri. Gestionarul nu este informat de această acţiune, însă participă la
inventariere.
9. După modalitatea de efectuare, inventarierile sunt:
10. inventariere totală, se extinde asupra tuturor sortimentelor care formează un element
patrimonial (sortimente de materiale, sortimente de produse) sau asupra tuturor bunurilor
dintr-o gestiune, indiferent de natura lor (mijloace fixe, mărfuri, obiecte de inventar).
11. Inventariere prin sondaj, cuprinde numai unele sortimente sau numai unele bunuri dintr-o
gestiune. Dacă la inventarierea prin sondaj se constată nereguli semnificative, acestea se
transformă în inventarieri totale.
12. În funcţie de condiţiile în care se desfăşoară, inventarierile sunt:
13. inventarieri ordinare, au de regulă un caracter normal, planificat.

22
 14. Inventarieri extraordinare, sunt impuse de anumite situaţii de excepţie cum ar fi: ori de
câte ori intervine predarea-primirea de gestiuni; la cererea organelor de control; cu ocazia
modificărilor de preţuri; cu ocazia divizării sau comasării de gestiuni; în urma
calamităţilor şi a altor cazuri de forţă majoră; când există indicii de plusuri în gestiuni.

Inventarierea patrimoniului se efectuează în mod obligatoriu în următoarele cazuri:

 la inceputul activitatii;
 cel puţin o dată pe an, de regulă, la sfîrşitul anului;
 în caz de înlocuire a gestionarului;
 în caz de furt, delapidare, sustragere sau abuz, precum si în caz de deteriorare a bunurilor;
 în caz de incendiu sau calamitate naturala (inundatie, cutremur de pamint etc.);
 la reevaluarea mijloacelor fixe, a stocurilor de marfuri şi materiale etc.;
 în cazul reorganizarii, lichidarii sau încetarii activitatii;
 în cazul modificarii preturilor;
 în baza hotărîrii organelor de control, în cazul efectuării unui control, sau în baza hotărîrii
altor organe prevazute de lege.

Determinarea rezultatelor inventarierii şi contabilitatea acestora

La această etapă listele de inventariere se transmit în contabilitate, unde contabilul responsabil de

sectorul respectiv de evidenţă înscrie în liste datele din conturile contabile privind elementele
care au fost supuse inventarierii. Elementele pentru care s-au stabilit abateri dintre datele faptice
şi datele evidenţei contabile se înscriu în balanţele de verificare a rezultatelor inventarierii.

Pentru divergenţele stabilite comisia de inventariere cere de la persoanele responsabile

explicaţii în scris, iar în baza acestora se ia hotărîrea privind modul lor de compensare. În cazul
stocurilor de mărfuri şi materiale pot să aibă loc divergenţe din cauza că diferite poziţii de stocuri
se aseamănă după aspectul exterior, proprietăţi etc. Astfel, lipsurile unui fel de stoc pot fi
compensate cu plusurile altui fel de stoc. Această compensare se efectuează numai cu acordul
conducătorului întreprinderii.

Rezultatele inventarierii se înregistrează în contabilitate în baza deciziei (ordinului)

conducătorului, în termen de cel mult 5 zile lucrătoare, conform prevederilor Regulamentului
privind inventarierea, aprobat prin Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 60 din 29.05.2012 (în
continuare Regulament) și Planului de conturi contabil. Plusurile constatate cu ocazia
inventarierii se evaluează astfel:

23
1. imobilizările necorporale şi corporale, stocurile şi alte active curente – la valoarea justă la
data constatării;
2. creanţele, datoriile, mijloacele şi documentele băneşti – la valoarea nominală.

Lipsurile şi pierderile din deteriorarea bunurilor se evaluează:

1. imobilizările necorporale şi corporale – la valoarea de bilanţ la momentul constatării

acestora;
2. stocurile şi alte active curente – la valoarea de bilanţ (cost efectiv, valoare de intrare,
valoarea realizabilă netă);
3. bunurile deteriorate parţial – la suma pierderilor efective stabilite de comisia de
inventariere sau experţi independenţi;
4. creanţele, datoriile, mijloacele şi documentele băneşti – la valoarea nominală.

Se permite compensarea reciprocă a plusurilor cu lipsuri pentru aceeaşi perioadă de gestiune,

acelaşi gestionar, aceeaşi subdiviziune şi la aceeaşi denumire. Comisia de inventariere prezintă
propuneri privind posibilitatea efectuării compensării reciproce. Decizia definitivă o ia
conducătorul entităţii în baza propunerilor prezentate. În contabilitate plusurile de active obţinute
în urma compensării lipsurilor cu plusurile se înregistrează:

1. imobilizările necorporale şi corporale, activele curente – ca majorare concomitentă a

imobilizărilor corporale, activelor curente (de exemplu: debit 123, 211, 213, 215, 216, 217 sau
alte conturi respective) şi a veniturilor curente (credit 6124);
2.
3. creanţele, mijloacele şi documentele băneşti – ca majorare concomitentă a creanţelor,
datoriilor, mijloacelor şi documentelor băneşti (de exemplu, debit 221, 225, 226, 231, 234, 241,
246) şi a veniturilor curente (credit 6124); sau ca corectare a rezultatelor anilor precedenţi (credit
331).

1. Lipsurile de bunuri care depăşesc normele perisabilităţii naturale, precum şi prejudiciul

cauzat prin deteriorarea lor se recuperează de către persoanele vinovate, în conformitate cu
prevederile Codului muncii. Recuperarea de către persoanele vinovate se înregistrează
concomitent ca majorare a creanţelor (Dt 226.2 sau 234.2) şi veniturilor curente (Ct 612.3). În
cazul cînd nu sînt stabilite persoanele vinovate, lipsurile care depăşesc normele perisabilităţii
naturale şi/sau pierderile cauzate din deteriorarea bunurilor se trec la cheltuielile perioadei. În
contabilitate lipsurile şi pierderile se înregistrează astfel:
2. imobilizările necorporale ş corporale, activele curente – ca majorare concomitentă a
cheltuielilor curente (debit 714.4) şi diminuare a imobilizărilor necorporale şi corporale,
activelor curente.

24
3. creanţele, mijloacele şi documentele băneşti – ca majorare concomitentă a cheltuielilor
curente (debit 714.4) şi diminuare a creanţelor, mijloacelor şi documentelor băneşti, iar valoarea
recuperabilă – ca majorare concomitentă a creanţelor şi veniturilor curente;
4. datoriile – ca majorare concomitentă a cheltuielilor curente (debit 714.7), sau ca corectare
a rezultatelor anilor precedenţi (debit 331) şi majorare a datoriilor (de exemplu, credit 521, 532,
534, 544 sau alte conturi respective).
5. In cazul cind marfurile au fost asigurate, se înregistrează ca majorare concomitentă a
cheltuielilor exepționale (debit 723) şi diminuare a activelor curente (de exemplu, 123 sau 217).
Și recuperarea de către compania de asigurari se înregistrează concomitent ca majorare a
numerarului (debit 242) şi veniturilor exeptionale (credit 623)

În scopuri fiscale suma T.V.A aferentă bunurilor materiale, care nu sînt stabilite persoanele
vinovate se restabilește, dacă la procurarea lor T.V.A a fost trecută în cont. Deoarece art.102 alin
(4) din CF prevede, că dacă în procesul activităţii de întreprinzător valorile materiale au fost
sustrase, atunci T.V.A. nu se trece în cont şi se raportează la cheltuielile perioadei. La aceste
sume se înregistrează formula contabilă (debit 7133 și credit 5344).

25
26