L 5 - Europa creştină în mileniul I

CREȘTINAREA EUROPEI: 
 DEFINIȚIE - Creștinarea este procedeul prin care se realizează convertirea indivizilor sau unor populații întregi
la creștinism (botezul de pildă este un procedeu de creștinare).
 RĂSPÂNDIRE: 
 Până în secolul al V-lea, creștinismul a pătruns în toate provinciile Imperiului Roman, fiind singura
religie de stat;
 După sec. V - treptat creștinismul s-a răspândit în toată Europa (sec. XII)
 Instituția Bisericii avea un rol important în cadrul statelor, conducătorii acestora erau legitimați de papă sau de
patriarh → poporul îi recunoștea pe monarhi ca adevărați conducători, fiind puși la cârmuirea statelor prin voia
lui Dumnezeu;
FACTORI AI RĂSPÂNDIRII CREȘTINISMULUI: 
 Creștinismul s-a răspândit datorită activității misionarilor care au transmis religia creștină și statelor aflate
dincolo de granițele Imperiului Roman → Unele dintre statele barbare au devenit creștine. 
 Pe fondul prelungitei căderi economice și politice produse de invaziile barbare, în Evul Mediu târziu mănăstirile
au devenit singurele centre de cultură și ordine deoarece au reunit populațiile în ferme agricole stabile și au
contribuit la opera progresivă a defrișării și a cultivării terenurilor agricole.
 Biserica a furnizat modelul organizării societăţii, care era acela al "cetăţii lui Dumnezeu"
METODE DE CREȘTINARE: 
 De jos în sus: mai întâi populația apoi din rândul său s-a impus un lider creștinat (ex. Români, slavii de sud)
 De sus în jos: misionarii urmăreau convertirea nobilimii sau a unui rege barbar iar apoi acesta, ajutat de biserică,
impune religia creștină (ex. Irlandezii, francii, ungurii etc.)
 OBS! În unele cazuri întâlnim ambele căi! 
CENTRE ALE CREȘTINISMULUI:
 În sec. VI erau 6 centre religioase (Ierusalim, Antiohia, Edesa, Alexandria/Egipt, Roma, Constantinopol)
 În bazinul mediteranean din secolul al VII-lea, odată cu cucerirea arabă și cu islamizarea nordului Africii au
rămas libere doar 2 centre ale creștinismului: Roma și Constantinopol.  Ambele centre continuă opera de
creștinare în Europa și la fruntariile ei până după anul 1000. 
MAREA SCHISMĂ – Definire: 
 Reprezintă ruptura din anul 1054 între cele două centre ale creștinismului: 
 Roma (catolică = “universală”) – condusă de papă;
 Constantinopol (ortodoxă = “calea cea dreaptă”) – condusă de patriarh;
ACTUL MARII SCHISME 
 a constat în excomunicarea reciprocă dintre patriarhul   de la Constantinopol (Mihail I) și papa Leon al
IX-lea prin intermediul trimișilor lor diplomatici.  
 Marea Schismă a fost o consecinţă a înstrăinării treptate dintre Roma şi Constantinopol. 
CAUZELE SCHISMEI  - s-au acumulat în timp de mai multe secole: 
 Cauza principală a divergenţelor dintre cele două biserici o reprezintă pretenţia fiecărui centru religios la
supremaţia universală. Ambele centre au avut proprii susținători. 
 OBS! Biserica Romei, condusă de Papă, era independentă şi s-a transformat într-o mare putere spirituală,
economică şi politică. Biserica creştină din răsărit, condusă de Patriarh, se afla sub autoritatea împăratului
Bizanţului.

A). CAUZE POLITICE- sunt de fapt ambiţii şi orgolii pentru putere, atât ale PAPEI în Apus, cât şi ale
PATRIARHULUI sprijinit de împăratul bizantin în Răsărit și din dorinţa apusenilor de a avea propriul imperiu şi
împărat apusean. 
Etape ale acestor conflicte politice sunt: 
 După  divizarea Imperiului Roman (395) și apoi  prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (476)  centrul lumii creștine s-
a deplasat de la   Roma la Constantinopol.
 Cuceririle împăratlui Justinian din Constantinopol (sec VI) au refăcut trecător unitatea lumii romane şi l-au
subordonat pe papa de la Roma față de  Constantinopol.
 Ulterior crearea Statului papal în 754 (prin obținerea unui teritoriu de la regele franc Pepin) a reprezentat declanşarea
conflictului dintre papă și patriarh → Papa dorește să se eliberează de sub tutela Imperiului Bizantin (susţinut de
împăraţii Carol cel Mare şi Otto) și îşi afirmă tot mai hotărât dorinţa de a domina lumea creştină.
  Din anul  800 Europa creştină devine bicefală(cu 2 capete) - odată cu încoronarea ca împărat roman a lui Carol cel
Mare. Ori Carol cât şi împăratul de la Constantinopol pretindeau că sunt succesorii vechilor împăraţi romani, având
astfel dreptul la moştenirea (teritorială) romană. Patriarhii celor două oraşe se aflau şi ei în conflict = Ambii lideri
religiosi se considerau conducătorii întregii lumi creştine. 
B). CAUZE ECONOMICE 
 comerţul dintre Apus şi Răsărit era dominat de marile oraşe apusene: Veneţia şi Genova. 
 În secolele IX-X Roma și Bizanțul s-au aflat într-o competiţie acerbă pentru evanghelizarea lumii slave din
Europa de Est şi Sud-Est. După ce slavii din zona Bulgariei, Serbiei şi Rusiei au intrat în sfera Constantinopolului,
biserica orientală, mai puternică, nu a mai acceptat supremaţia Romei.
C). CAUZE CULTURALE
 Provin din multitudinea tradiţiilor culturale ale popoarelor reunite în marele Imperiu Roman (tradiţii romano-
germanice în Apus şi tradiţii greco-orientale în Răsărit). 
 Catolicii condamnau   fastul liturghiei ortodoxe.
D). CAUZE RELIGIOASE 
 Sunt născute din deosebirile dogmatice între cele două biserici. De pildă în problema purcederii Duhului Sfânt
teologii ortodocși susțin că Duhul Sfânt purcede numai de la Dumnezeu Tatăl, în vreme ce colegii lor catolici
consideră că Sfântul Duh purcede de la Tatăl și de la Fiul (= susțin doctrina filioque)

 în lumea catolică, cel mai important stat era cel al francilor, devenit creștin în timpul regelui Clovis (481-511). În
secolul al VIII-lea, în timpul lui Carol cel Mare, regatul francilor s-a transformat într-un imperiu, care se întindea
de la Oceanul Atlantic și până în Europa Centrală; 
 centrul lumii ortodoxe era Imperiul Roman de Răsărit sau Imperiul Bizantin, care a supraviețuit până în 1453.
Sub conducerea lui Iustinian (527-565), a fost ridicată marea biserică Sfânta Sofia, ca simbol al puterii imperiale;
 împăratul Iustinian, a încercat, să refacă unitatea Imperiului Roman, cucerind teritorii din nordul Africii și din
Europa, care, odinioară, făcuseră parte din marele Imperiu al romanilor.
CONSECINȚELE MARII SCHISME
 S-a realizat separarea religioasă a Europei creştine: apusul – catolic, răsăritul – ortodox.
 Catolicii au declarat ortodoxia eretică, schismatică.
 Statele catolice s-au depărtat de cele ortodoxe.
 Cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi în 1204, când Biserica Occidentului a încercat să subordoneze cu
forţa pe ortodocşi – a contribuit la adâncirea rupturii.
 Între creștini au apărut conflicte deși își manifestau credința în aceeași divinitate – Dumnezeu.