Biografie Spiridon Vangheli

11/29/2010
S-a nascut la 14 iunie 1932 in comuna Grinauti, judetul Balti.

A absolvit facultatea de filologie a Universitatii Pedagogice Ion

Crean ga din Chisinau (1955). A fost redactor de editura, consultant la
Uniunea Scriitorilor din Moldova. Debutul editorial si l-a facut in 1962 cu cartulia
pentru copii In tara fluturilor, urmata de o alta, de data aceasta de miniaturi
sclipitoare Baietelul din coliba albastra (1964). Carti de referinta in cadrul intregii
noastre literaturi pentru copii: Ispravile lui Guguta (1967), Ministrul
bunelului (1971), Guguta capitan de corabie (1979), Steaua lui
Ciubotel (1981), Calul cu ochi albastri (1981), Guguta si prietenii sai (1983),
Pantalonia tara piticilor (1984), Maria sa Guguta (1989), Guguta si prietenii sai, in
doua volume (1994). Spiridon Vangheli a scris si poezie: cartea de versuri
Balade (1966). Este coautor, impreuna cu Grigore Vieru, al unui exce lent Abecedar.
Laureat al Premiului de Stat al Republicii Moldova (1980) si detinator al Diplomei de
Onoare Andersen (1974).
In chiar prima sa publicatie pentru cei mici In tara fluturilor Spiridon Vangheli a facut
dovada intelegerii sau poate mai curand a intuirii specificului autentic al literaturii
dedicate cititorului fraged. Faptul ca fluturii au o tara a lor, ca si oamenii,
iar Hulubul, Casa, Cutulica, Fulgusorii si alte elemente ale lumii din jur sunt simtite
de Radu ca fiinte vii (autorul le ortografiaza cu majuscula) adevereste acea contopire
a scriitorului cu copilul, fara de care contactul cu destinatarul operelor sale nu este
posibil.
Pentru Radu totul e insufletit, viu, simte, se bucura, se intereseaza etc. Textele sunt
de o naivitate desavarsita, psihologia personaju lui este a copilului curajos, iscoditor,
inventiv, visator, exprimarea autorului nu tradeaza niciodata prin nimic felul copiului
de a intelege si explica lucrurile: casele si-au tras cusme albe pe ochi.
Copilul umanizeaza elementele lumii, personifica intens, pentru dansul metafora este
ceva obisnuit; lumea i se dezvaluie in culori proaspete, pitoresti; am putea spune ca
scriitorului pentru cei mici, iar de altfel nu numai acestuia, i se cere doar sa nu
tradeze copilul din el. Or, Spiridon Vangheli era, de la inceputul creatiei sale, copilul
care intelegea ca intregul univers este o coliba albastra, acoperita de… cer. Nu
maturul din scriitor, ci copilul din sufletul lui se exprima absolut spontan, firesc,
pitoresc si memo rabil : Ma cheama Radu. Am trei ani.
Noaptea dorm in casa, iar ziua traiesc in coliba albastra. Si Casa, si Pomul, si Vantul,
si Iazul,si Soarele traiesc cu mine in coliba albastra sau: Rodica e noua, nu demult am
adus-o acasa. Am dat pe dansa flori eu un brat si tata un brat. Rodica e mica, dar
poate sa rada singura. Are si doua urechi. Cu dansele incalzeste perna.
Prin aceasta modalitate fireasca si concomitent desavarsita sub aspect artistic, la
care apelase cu un enorm succes Ion Druta in
Frunze de dor (1957) plasmuindu-l pe Trofimas si Grigore Vieru in Alarma in acelasi
an, Spiridon Vangheli a depasit in chip cate goric si magistral istorisirile anoste,
plictisitoare, impregnate de povete si indemnuri menite sa instruiasca si sa educe .
Caracterul instructiv si cel educativ al operelor sale este cu mult mai mare, mai
puternic, acesta fiind instructiv-estetic si, respectiv, educativ- estetic.
Activitatea de mai incoace a lui Spiridon Vangheli este marcata de crearea unui
personaj devenit curand o emblema sugestiva a Copilului  Guguta. Din suita de carti
care il au drept protagonist se desprinde imaginea unui baietel inzestrat cu o minte
sclipitoare, in ganduri si actiuni manifestandu-se prin spontaneitate si caracter
imprevizibil, exprimarea sa neinde partandu-se in principiu de aceea a confratelui
mai mic din miniaturi Radu.
Ca atatea personaje crengiene si folclorice, Guguta este urias prin capacitatea sa de
a inventa parabole in care faptul obisnuit, cotidian, banal chiar se pomeneste
hiperbolizat, incadrat intr-o atmosfera basmica, neverosimila, dar absolut autentica,
dupa cum se intampla, de exemplu, in nuvela Cusma lui Guguta. Protagonistul
cartilor lui Spiridon Vangheli este neastamparat in sensul sanatos al cuvantului,
ingenios si stapanit de sentimente vii, puternice, care se transmit in chip firesc si
chiar molipsitor nu numai copiilor.
Dam drept exemplu nuvela Bunelul. Imbinare organica de real si fantastic, ea ne
propune o imagine in miniatura a intregii creatii vangheliene. E pe moarte bunicul lui
Guguta, oamenii vin la el sa-l roage sa transmita rudelor decedate mai demult vesti
de aici, de pe pamant. Urla cainele, Guguta se teme ca o sa inghete bocna sufletul
bunelului pana s-a ridica la cer…
Pana aici totul se pare natural si ca in viata . Dar Guguta n-ar fi Guguta, daca n-ar
pune la cale niste trebusoare pe cat de nastrusnice, pe atat de magice in acceptia lui.
In primul rand, el ascunde lumanarile, crezand ca fara ele bunicul nu va muri. In
randul al doilea, el merge la moara si porneste sania cu cai inapoi acasa, ghidat de
aceeasi convingere ca fara colaci si paine bunicul nu va muri.
Scriitorul dovedeste ingeniozitate pe masura personajului cand nu spune dintr-o data
de ce anume, cum anume caii au venit singuri acasa.
Cand aude istoria cu sacii care s-au intors singuri de la moara , bunicul prinde suflet .
Poate datorita unui castravete murat pe care il mancase in ajun.
De aici incolo se contureaza cu multa claritate ambele personaje. Guguta este naivul
de totdeauna, dar naivitatea lui e una inteleapta, pe care el o exprima firesc,
spontan, memorabil. La intrebarea bunicului Si cum te-ai dus, bre, tocmai la moara,
cand afara era prapadenie? nepotelul raspunde prompt: Pai noi eram doi, a mers si
cainele matale cu mine.
Pe linia ingenuitatii innascute a lui Guguta se inscrie intrebarea pe care i-o
pune Gugutabunicului: … Dar tu nu te temeai sa mori, ca asa era o ninsoare?…
Nepotul si bunicul sunt adevarate vase comunicante: ori
Guguta a deprins sireteniile nevinovate de la bunic, ori acesta din urma a cazut in
mintea nepotelului, de vreme ce, trecut de optzeci de ani, dupa ce afla ca Guguta
ascunsese lumanarile intr-o manusa , a adus de la deal ghiocei, a inconjurat manusa
cu floricele si graia cu dansa: O venit primavara, Guguta!
Sub influenta nepotelului sau in virtutea metodei de creatie a scriitorului, intemeiata
pe respectarea valorilor etice supreme, care
se cer prezentate in mod ingenios in cartea pentru copii, bunicul se copilareste cand
zugraveste un caine pe casuta ramasa pustie, iar cu vopseaua care ii ramane mai face
niste gaini pe usa de la poarta, ca s-au cam imputinat cele dinauntru .
Bunicul e dincolo de atare ciudatenii si copilarii intelept cand ii lamureste lui Guguta
ca umbla in genunchi prin ograda , deoarece seamana floarea-soarelui si ca in general
trebuie sa faci macar oleaca de lumina pe unde mergi . Vorba citata la urma n-ar fi
placuta, daca n-ar fi pregatita de ocupatia concreta a per sonajului care umbla in
genunchi, pentru ca altfel il dor salele.
Mai mult, cand ograda se lumineaza puternic de la palariile de floarea-soarelui,
bunicul deseneaza un cal, caruia ii pune o stea in frunte , iar lui Guguta ii face un
soricel pe cusma . Steaua si soarele mic sunt doua simboluri, in care ii intuim pe bunic
si pe nepotel.
In felul acesta nuvelele lui Spiridon Vangheli isi afirma un solid potential cognitiv,
instructiv, educativ. Guguta, ca de altfel si alte personaje plasmuite de scriitor
(Ciubotel, Titirica), se dovedeste o permanenta a vietii cititorului care nu pregeta sa
se aplece asu pra cartilor ce-i sunt destinate.
Dar Spiridon Vangheli este poet nu numai in sensul ca prozele sale au un caracter
prin excelenta poetic. O intreaga carte Balade confirma alesele sale calitati de poet
inspirat, autentic. Drept ex emplu in aceasta privinta ne serveste balada Salul verde.
Este o alegorie, in centrul careia se afla o mama impovarata cu copii, in numele
carora ea se jertfeste pe deplin. E si balada o impletire ingenioasa de real si
fantastic, de vreme ce mama porneste la curtea Soarelui, trecand prin Tara Pelinului
si prin Tara Noptilor, apoi converseaza cu Luna, care de altfel ii explica metafora
scoasa de autor in titlu: Bine, zise Luna,/ Fac pe voia ta,/ Dar sa stii, femeie,/ Ca la
fundul traistei/ Este un sal verde / Cand il pui pe umeri,/ Nu te poti misca .
Mama detesta moartea din considerente etice supreme: Ce sa-i faci, preabuna,/
Salu-i tot al nostru./ Fiii daca-ar creste/ Si sa-si afle rostul .
Pandita mereu de corbi, intruchipare a fortelor raului, care pana la urma ii fura
traista cu zilele ce-i mai ramasesera, mama este o expresie desavarsita a daruirii
definitive spre binele copi ilor sai.
Impresionant este fiul cel mare, unicul care intelege dintr-o data ca mamei ii
ramasesera numai farmaturi de zile .
Balada impresioneaza prin dramatismul ei, prin dialogurile succinte si caracterizante,
prin interogatiile retorice menite sa puna si mai bine in lumina starea mamei. Ca in
operele folclorice, natura participa activ la derularea subiectului (liric), adeverind
acelasi spirit animist, de care sunt patrunse si majoritatea nuvelelor scriitorului, si
acelasi zbor indraznet al fanteziei personajelor autorului, care ii ajuta acestuia din
urma sa promoveze in mod capti vant mesaje etice importante.