In cautarea timpului pierdut

Vol. 1

Romanul incepe intr-o noapte cand naratorul, care se ingana cu somnul, atunci cand
atipea, se visa ba la bunici, in caminul de marmura de Sienna din odaia de la Combray, ba in
odaia de la doamna de Saint-Loup, de la tara la Transanville. Astfel revede, rand pe rand toate
odaile in care locuise pe tot parcursul vietii. Isi amintea de noptile petrecute la Combray, cand, cu
mult inainte de ora de culcare, mama si bunica il trimiteau in odaia de culcare. Nascocisera sa-i
dea o lanterna magica cu care-si omora timpul in asteptarea cinei, sperand ca-l va distra. Lanterna
nu reusea insa acest lucru. Lumina lasata de ea pe pereti ii inclina imaginatia catre tot felul de
fantasme. Si-l imagina pe Golo calarind nebuneste castelul Sarmanei Genoveva de Brabant.
Indata ce il chemau la cina, alerga in sufragerie, ignorandu-i pe Golo si pe Barba Albastra, unde
se arunca in bratele mamei, pe care nenorocirile Genovevei de Brabant le faceau si mai dragi.
Dupa cina era obligat sa se desparta de mama sa si era trimis sa citeasca.

Naratorul isi aminteste de parintii lui. Tatal, mare amator de meteorologie, iar mama, care
ii purta tatalui un respect deosebit, si pe care nu il privea prea mult fix, parca temandu-se sa nu
patrunda taina superioritatii lui. Isi aminteste de bunica sa, care, atunci cand ploua, iesea in
gradina ca sa o patrunda, netinand cont ca-si pateaza rochia cu noroi, spre disperarea servitoarei.
Un singur lucru o putea opri de la acea desfatare, paharul cu lichior al bunicului, la care era
indemnat de o matusa. Dupa ce-l ademenea, striga: ‘’Bathilde, vino de-ti impiedica barbatul sa
bea coniac’’. Naratorul nu suporta toate acestea si se refugia langa odaia de studii, intr-o odaita
care mirosea a stanjenele, unde plangea.

Isi aminteste de serile in care astepta cu nerabdare, ca mama sa vina sis a-i dea sarutul de
noapte buna, cu care tatal nu era de acord si spunea mereu ca e timpul sa-l dezvete de acest
obicei. Nu mai urca la el in serile in care aveau musafiri, atunci suferea. Erau de obicei vizitati de
dl. Swan (vecinul). Venea mai rar de cand se casatorise. Nu voiau sa o invite si pe sotie. Acesta,
desi mult mai tanar decat bunicul, se imprietenise foarte mult cu el. Bunicul fusese bun prieten cu
tatal dl. Swan. Numele bunicului naratorului este Amedee. Dl. Swan, tatal a murit la 2 ani dupa
sotia sa, cu a carei moarte nu s-a putut consola niciodata. Dupa ce-I vizita, dl. Swan fiul, spunand
ca se duce acasa sa se culce, defapt se intorcea si poposea in vre-un salon. Familia naratorului
inchide ochii la escapadele lui spunand ca sunt relatii de om tanar. El avea o slabiciune pentru
obiectele vechi si picture. Isi inghesuia colectiile intr-o casa veche dintr-un cartier rau format. De
cate ori venea in vizita la ei. Dl. Swan era foarte amuzant. Cei din casa nu se sfiau sa ii ceara o
reteta mai sofisticata in preajma unui dineu mare la care nu-l invitau, gasind ca nu are prestigiu
suficient ca sa poata fi prezentat unor straini care veneau pentru prima data in casa lor.

Swan se casatorise cu o femeie din cea mai joasa speta, aproape cocota. Bunica dezaproba
intentia bunicului de a-l intreba pe Swan despre prietenii lui din aceasta lume. Bunica avea 2
surori, fete batrane, care nu intelegeau ce placere avea cumnatul lor de a vorbi asemenea nerozii.
Ele se numeau:Celine si Flora. Subiectul la masa cu surorile bunicii, care se straduiau sa ii
multumeasca pentru vinul trimis, era scriitorul Saint-Simon.Inainte de a veni la cina, Swan
trimisese o lada de vin de Asti. Naratorul era insa suparat de sosirea lui Swan pentru ca mama sa
nu va mai urca la el si va cina inaintea lor. Acestia sunt intrerupti de sunetul clopotelului de la
intrare. Venise musafirul. Copilul fu trimis inainte de vreme culcare si fara sarutarea mamei de
noapte buna, Ajuns in camera sa, simtindu-se ca in propriul mormant, se gandea sa ii trimita un
bilet mamei, de care a fost indepartat in mod brutal. Biletul urma sa fie trimis de servitoarea
Francoise. Aceasta promise ca i-l va da mai tarziu cand va gasi momentul. Mama nu veni la
rugamintea lui si ii trimise prin Francoise raspunsul: ‘’Nu e niciun raspuns’’, spre deznadejdea
copilului. Isi puse atunci in minte, lucru care-l incuraja foarte mult sa nu adoarma pana cand cei
mari nu vor merge la culcare, planuind ca atunci sa se duca in calea mamei si sa-i ceara sarutul
fara de care nu putea sa doarma. Isi asuma un mare risc. Asta i-ar supara tare pe parinti. Se
gandea ca dupa aceasta isprava, a doua zi va fi internat la colegiu. Ii aude pe parinti impartasind
impresii impresii despre vizita musafirului care tocmai a plecat. Il gasesc parca mai imbatranit,
gandindu-se ca are multe necazuri, ca acela ca sotia lui traieste in vazul tuturor cu un oarecare
domn de Charlus. Bunicul era convins ca Swan nu isi mai iubeste sotia si le cearta pe cumnatele
sale ca nu i-au multumit pentru vin. Acestea se apara spunand ca au facut-o intr-un mod elegant
pe care el nu l-a inteles.

Copilul, vazand ca tatal urca, se avanta asupra mamei sa-i smulga o sarutare.Spre mirarea
lui, atunci cand se astepta sa fie exilat, tatal sau a fost indulgent si si-a rugat sotia sa doarma in
camera fiului ‘’Du-te cu el, spuse tatal, nu vezi ca-i disperat? Hai, doar nu suntem calai’’. Mama,
careia nu ii era somn, ii propune, pentru a-l linisti sa citeasca impreuna din cartile pe care le
pregatise bunica sa i-le dea peste 2 zile de ziua lui. Pachetul cu carti continea: ‘’Balta dracului’’
de Francois de Champi, ‘’Micuta Fadette’’ si ‘’Maestrii Cimpoieri’’ de George Saud. Mama se
aseza langa patul lui si lui Francois de Champi. In timpul lecturii, mama sarea scenele de
dragoste. In lectura, copilul care purta numele de Champi era imbujorat si fermecator. Mama era
un foarte bun cititor cu voce calda. Naratorul era astfel multumit ca in aceasta seara o are pe
mama sa alaturi. Se gandea cu tristete ca in urmatoarea zi nu se va mai bucura de un asemenea
privilegiu

Au trecut anii si din ce a reprezentat Cambray pentru el, nu a mai ramas decat teatrul si
drama culcarii sale. Isi aminteste cu placere maxima de ceaiul cu merdenele. Atunci cand le
manca, inceta sa se mai simta mediocru si intamplator muritor, dar constata ca acea bucurie e in
el si nu in ce mananca. Cu acest gust se intalnea cand se ducea duminica dimineata in camera
matusii Leonie. Aceste amintiri sunt trezite acum la cofetarie.

Dupa ani, din tren, cand vine la Combray cu o saptamana inainte de Paste, vede acasta
localitate ca fiind reprezentata de o biserica imprejmuita de case ( ca o pastorita care isi aduna
oile pe langa ea). Strazile purtau numele vechilor seniori: Rue de Saint – Hilaire, Rue de Saint
Jacqes (strada matusii), Rue de Saint Hildegarde, Rue de Saint Esprit.

Verisoara bunicului ( matusa la care locuia) era mama matusii Leonie care, de la moartea
sotului ei, unchiul Octave, nu mai voise sa paraseasca Combrayul, apoi casa, apoi patul in care
statea mereu plina de amaraciune.

Astepta sa fie primit de matusa sa pe care voia sa o salute. O aude din camera alaturata.
Vorbea singura in soapta. Era convinsa ca are ceva stricat in cap care, daca vorbeste tare, se poate
urni. Chiar daca era singura mereu, vorbea fiind convinsa ca vorbitul ii face bine. O auzea
spunand: ‘’Trebuie sa imi aduc aminte ca nu am dormit’’. Can voia sa doarma in timpul zilei, ne
spunea ca vrea sa reflecteze sau sa se odihneasca. Francoise, slujnica era bunica. Mama ghicise
ca nu isi iubea ginerele (Julien). Pe fiica ei o chema Marguerite. Era magulita sa afle ca viata ei
simpla de la tara pare sa interesezese pe cineva strain. Mama aprecia mult serviciile acestei slugi
inteligente si active. Matusa Octave (cum statea tintuita la pat) avea ca singura distractie privitul
pe fereastra. Urmarea toti musafirii care intrau la doamna Goupil in preajma sarbatorilor. Alta
distractie era servirea mesei in farfuriile lor intinse cu chipuri de pe care citea legende: ‘’Aladin si
lampa fermecata’’, ‘’Alibaba si cei 40 de hoti’’. La Combray, toata lumea, animale si oameni, se
cunosteau atat de bine, incat matusa daca vedea trecand un caine pe care nu il cunostea, nu
contenea sa se gandeasca la el pana nu afla al cui era.

Naratorul si ai lui sunt plecati la biserica. Acolo o intalnsc pe doamna Sazerat, care tocmai
cumparase cateva prajituri pentru masa de pranz. Teodore si sora lui, le lumina cu o lumanau cu o
lumanare mormantul nepoatei lui Sigebert, pe care se spune ca un ghioc adanc fusese sapat de o
lampa de crista, care in seara in care principesa franca fusese ucisa, se desprinsese singura din
lanturile de aur si fara sa se sparga cristalul, sau sa se stinga flacara, se infundase in piatra ca intr-
un culcus moale.

Cand se intorceau acasa la Combray, bunica se opera adesea in piata ca sa priveasca

clopolnita despre care spunea, admirand-o pentru aerul natural si distins, ca daca ar putea canta la
pian, sigur nu arc anta prost. Dupa liturghie, ii cereau lui Teodore sa aduca un cozonac mai mare
ca de obicei pentru ca verii de la Thiberzy profitase-ra de timpul frumos sa vina sa pranzeasca cu
ei. Il intalneau adesea pe domnul Legradin, care retinut la paris de profetia lui de inginer, nu
putea sa vina la proprietatea lui din Combray decat in vacanta mare, sau uneori in weekend.
Acesta, pe langa inginerie, poseda o cultura desavarsita. Avea si talent la scris. Un compositor
celebru, a scris o piesa pe versurile lui. Teodore era dascal la biserica si, pe langa functia de baiat
de pravalie, avea si sarcina de a intretine biserica. La intoarcerea de la liturghie, matusa Leonie, a
vrut sa stie daca doamna Goupil a ajuns mai tarziu. Nu a putut sa o ajute nimeni cu raspunsul, si
astfel, o astepta cu nerabdare pe Eulalia, care dupa slujba se ducea sa viziteze peroane bolnave.
Eulalia era o slujnica schioapa, surda, dar muncitoare. Era printer putinii oameni care o vizitau pe
matusa Leonie. Pe multi nu ii putea suferi. Ea pretindea sa i se aprobe regimul, sa fie compatimita
pentru suferintele ei, sa i se dea garantii in ceea ce priveste viitorul. In aceasta privinta, Eulalia
era neintrecuta. Unchiul Adolphe, un frate al bunicului, nu mai venea la Combray din pricina
unei certe iscate intre acesta si familie, din cauza natarorului. Il vizita uneori la Paris. Naratorul
era intragostit platonic de teatru, caci nu-I fusese inca ingaduit sa mearga acolo. I se spusesse ca
prima data cand va merge, o va face la una din piesele: ‘’Oedip rege’’ sau ‘’Testamentul lui
Cesar Girodot’’. Unchiul Adolphe se certase de mai multe ori cu bunicul pentru ca adusese acasa,
spre a-I face cunostinta bunicii, cateva cocote de la teatru. Adesea, cand se aducea in discutie o
actrita, tatal spunea: ‘’O prietena a unchiului’’. Astfel, crezand ca va intalni o asa vedeta la
unghiul sau, inaccesibila altora, ii facu o vizita intr-o zi in care acesta nu se astepta. Intalni acolo
o tanara frumoasa, bine imbracata, care parea ca este simpla si cumsecade. Totusi, gandindu-se la
viata pe care o ducea, imoralitatea ei il tulbura. Unghiul, vadit stanjenit de prezenta lui acolo, il
scuza spunand ca trebuie sa plece, ca are mult de lucru, laudandu-l ca are toate premiile in casa
lui. Pustiul saruta, inrosindu-se, man ape care tanara I o intinse. La plecare, unchiul l-a rugat sa
nu povesteasca parintilor despre vizita lui. Dar, intragostit de tanara, acesta nebanuind ca v-a
pricinui neplaceri unchiului, povesti acasa in amanunt cele intamplate. Din pacate, tatal si bunicul
au avut cu unchiul explicatii violenta despre care pustiul a aflat indirect.

Dupa scurt timp, in revazu pe unchi intr-o trasura descoperita dar, crezand ca merita mai
mult decat un salut de la distanta, prefer sa intoarca capul. Unchiul, crezant ca procedeaza asa,
fiind influentat de ai lui, nu le ierta acest lucru si muri multi ani mai tarziu fara sa se fi revazut.
Venit cu ocazia Pastelui in Combray, isi cumpara o carte si o citeste, imaginandu-si personajele si
paisajul in care se desfasoara actiunea ca pe un tinut muntos cu ape dulci. Isi imagina ca de multe
ori cum o femeie frumoasa l-ar fi iubit in acest cadru de basm. Traia frumoase dupamiezi de
duminica sub castanul din gradina de la Combray. Acest peisaj era interrupt de strigatele fetei
gradinarului, care alerga ca o nebuna spre stada pentru a-I vedea pe soldatii care faceau manevre.
Francoise se uita cu durere la tineretul care nu avea deloc teama de razboi.

Tanarul, dupa incetarea zarvei, se intoarse la citit. Un coleg mai in varsta, Bloch, ii
vorbise despre autorul cartii pe care o citea. Acesta se chema Bergotte. Acest coleg il rugase sa I
se adreseze cu ‘’scumpe maestre’’ si el I se adresa la fel. Prietenul sau de origini evreiesti nu era
placut de parinti si, ca atare, nu mai fu primit si altadata. Spunea ca traieste atat de mult in afara
contingentelor fizice, incat nu poate spune cu precizie daca afara ploua sau nu. Astfel, ai lui au
ajuns la concluzia ca e idiot. Ar mai fi fost primit la Combray daca nu ar fi zis ca femeile se
gandesc numai la dragoste si ca matusa lui a avut o tinerete mai zburdalnica si a fost intretinuta in
mod public. O prietena a mamei si doc. Boulbon erau mari admiratori ai lui Bergotte. Si l
imaginau pe acest scriitor, dupa cartile sale, ca este un batran slab si dezamagit care isi pierduse
copiii si nu se consolase niciodata cu pierderea lor. Ceea ce citea de acest autor, il facea sa
doreasca nu nerabdare sa ajunga la colegiu, la clasa de filozofie. Swann, aflat in vizita la parintii
sai, i-a spus ca il cunoaste pe acest scriitor. Tanarul profita astfel si ii pune cateva intrebari despre
autorul sau preferat. Acesta spunea despre Bergotte ca este un spirit fermecator, ca are un fel de a
spune lucrurile putin cam afectat, dar atat de agreabil, de asemenea, ii spune ca lui Bergotte ii
place foarte mult ca artista Berma. Vine adesea sa manance la ei, fiind bun prieten cu fiica sa.
Tanarul isi amintise de refuzul tatalui sau de a frecventa pe doamna si domnisoara Swanne, mai
ales ca aflase de frumusetea domnisoarei. Acum, afland ca il cunoaste pe Bergotte, isi dorea cu
atat mai mult sa o cunosca. Doamna Amedee, se duce sa faca un tur in gradina, chiar daca ploua
tare, facand-o pe matusa sa traga concluzia ca-I tare sucita si ca probabil pe vremea asta, Eulalia
nu va mai veni.

Spre bucuria matusii, Eulalia isi facu aparitia in cele din urma, dar urmata in scurt timp de
parintele paroh,vizita care nu prea o buca pe matusa, pentru ca o plictisea cu explicatiile lui
nesfarsite despre biserica si restaurarea acesteia. Preotul o obosi pe matusa atat de mult, incat la
plecarea sa, ii dadu drumul sa plece si Eulaliei, pe care o plati sa nu o uite in rugaciunile ei.
Francois o lasa sa se odihneasca, dar deabia coborase, ca auzi 4 lovituri de baston, care faceau sa
rasune casa: ‘’A plecat Eulalia? Am uitat sa o intreb daca doamna Goupil a ajuns la liturgie
inainte de inaltare. Mai tarziu, se trezi in puterea noptii, cand au inceput durerile de nastere ale
fetei de la bucatarie. Tocmai cand il visaze pe bietul ei Octav, care inviase si o obliga sa faca o
plimbare in fiecare zi. Sambata, luam mereu masa de pranz mai devreme cu o ora. Mereu,
Francoise se ducea dupa masa la balciul din Roussainville. In timpul lunii mai, mergeau la Luna
Mariei. S-au intalnit cu domnul Venteuit, profesorul de pian al surorii bunicii, care venise insotit
de fiica lui, care parea foarte voinica si avea un aer de baietana. Matusii ii placea sa-si imagineze
ca Francoise o fura si recurgea la siretlicuiri care sa o dea de gol.

Duminica, impartaesa Eulaliei, cu usile inchise misterios, indoielile asupra cinstei

Francoisei. Altadata, se intampla invers. Marturisea Francoisei despre Eulaloa, dar mai putin
pentru ca aceasta din urma, nu locuia cu ea in casa. Mama se temea ca nu cumva sa se nasca o ura
intre Francoise si matusa, care nu mai contenea sa o ofenseze. Intr-o zi, la intoarcerea de la
biserica, tatal se arata nemultumit ca domnul Le gradin, insotit de o castelana abia schita un gest
de salut, crezand astfel ca e suparat. Ulterior, temerile i-au fost risipite pentru ca s-a intalnit cu dl.
Legradin care s-a apropiat cu mainile intinse spre grupul familiei.

Tanarul cobora intr-una din zila la bucatarie sa vada meniul si o vazu acolo pe Francoise,
care, ca un uris angajat ca bucatar, poruncea fortelor naturii, care se transformasera in ajutoarele
sale. Se desfasura singura si era in intarziere pentru ca, ‘’caritatea de Giotto’’, cum o numea
Swann, era acum suferinda dupa nastere. A urmarit-o cum a ucis un pui, spunand ‘’animal
pacatos’’. Ar fi vrut sa fie numai decat concediata pentru cruzimea ei, dar cine mai urma sa ii
faca gogosi delicioase? Doar ea stia sa pregateasca puiul delicious.

Francois, care si-ar fi dat si viata pentru fiica si nepotii ei, cu altii era foarte aspra. Era
impresionata de viata altor muritori, cu cat traiau mai departe de ea. De exemplu, de grozaviile
citite in ziare cand varsa siroaie de lacrimi. Intr-una din nopti, pe ‘’caritatea lui Giotto’’au
apucat-o durerile de colici. Mama, care fusese prevenita de medic in privinta acestui aspect, o
pusese pe Francois dupa cartea din biblioteca unde doctoral pusese semn. Pana sa ajunga cu ea,
citi si se ingrozi de durerile care pe le putea resimti biata fata, dar reintoarsa la capataiul fetei,
uita de mila pentru ca fusese trezita in puterea noptii.

Legradin i-a rugat pe parinti sa il lase pe tanar sa cineze la el, si ‘’lasandu-l sa respire din
indepartata adolescenta a tanarului. Dupa cina, Legardin ii spuse tanarului, pe terasa sub clar de
luna, ca inimilor ranite, asa cum era a lui, li se potriveste umbra si tacerea. Cand tanarul l-a
intrebat daca le cunoaste pe castelanele de la Guermantes, acesta a negat (desi era clar ca minte),
spunand ca ii place sa isi pastreze independenta. Era un snob. Ii placeau mult nobilii, si in
prezenta lor, il cuprindea teama sa nu il displaca, incat nu indraznea sa le arate acestora ca are
prieteni burghezi. Mai demult le spunea ca are o sora ( domnisoara de Cambremer), care
locuieste la 2 km de statiunea Balbec.

Tanarul, insotit de bunica lui, urma sa sa plece la Balbec, pentru a sta timp de 2 luni.
Domnul Legradin, intr-una din vizite, fu starnit de tata sa vorbeasca despre Balbec si apoi intrebat
daca stie pe cineva acolo (fiindca se pare ca stie bine locurile) in caz ca au ai lui vreo nevoie,
fiind printer straini. Raspunsul lui, uitand ca le povestise de sora fu evaziv si-l starni pe tanar sa
nu mai mearga acolo pana la 50 de ani, spunand ca aceste locuri sunt o lectura proasta pentru un
copil.

In plimbarile lor familiar se intorceau intotdeauna devreme ca sa treaca pe la matusa

Leonie. Atunci cand se plimbau, nu puteau merge decat in 2 directii: spre Maseglise sau spre
Guermantes. Intr-o seara, cand au intarziat, mergand spre Guermantes, Francoise ii pandea si si-
au dat seama ca matusa era ingrijorata. Spre Maseglise, plimbarea era mai scurta si drumul trecea
de-a lungul barierei albe a parcului domnului Swann. Bunicul si-a amintit intr-una dintre aceste
plimbari ca Swann i-a povestit ca in acea zi, sotia si fiica lui sunt plecate la Paris, si deci ar putea
sa o ia de-a lungul parcului pentru a scurta drumul. Plecarea domnisoarei Swann l-a facut pe tanar
sa nu prisoseasca cu prea mult interes parcul, in toata splendoarea lui, fiindca, din pacate, nu
putea sa o zareasca pe acolo pe prietena lui Bergotte, dar, la un moment dat, zari pe iarba un
semn al prezentei sale posibile, un cosulet exotic uitat langa o undita, al carei dop plutea pe apa.

La un moment dat, o fetita blonda-roscata, care avea aerul ca se intoarse de la plimbare, si

care tinea in mana o sapa de gradina, ii privea si fara indoiala, ii gasea ridicoli, caci se intoarse cu
un aer indiferent si dispretuitor. In timp ce tatal si bunicul se indepartara, fara sa o zareasca, fetita
isi indrepta privirea in directia tanarului, iar mana ei schita un gest indecent. Se auzi apoi strigatul
unei doamne autoritare catre fetita. O chema Gilberte. Avea ochii mari si negri, iar numele ii
fusese aruncat ca un talisman.

Cand s-au intors din drumetie, Leonie fu informata de bunicul ca daca ar merge si ea la
Tansonville, nu l-ar mai recunoaste. Ii spuse acestea sperand ca o va distra si tragea nadejdea ca o
va face sa iasa din casa, acest lucru nu se intampla insa, era mult prea slabita si obosea chiar si
cand se deplasa dintr-o camera in alta. I-ar fi placut insa sa il revada pe Swann si Tansonvillul. Pe
tanar, numele Swann, il impresiona foarte mult. Parintii si bunicii domnisoarei Swann I se pareau
uriasi ca zeii. Aducea in discutie cu parintii lui subiecte care se invecinau cu Gilberte si familia
ei, subiecte in care nu se simtea exilat, departe de ea. Cand parintii lui au luat hotararea sa se
intoarca anul acesta la Paris, mai devreme ca de obicei, inainte de a pleca, mama l-a cautat peste
tot, si l-a gasit inlacrimat in vecinatatea Tansonvillului unde, tocmai isi lua ramas bun de la rujele
albe. Isi stricase foarte tare hainele.

Campia comuna era strabatuta de vantul care isi imagina ca ii aduce o soapta de la
domnisoara Swann. Domnul Vinteuil se prapadea de suparare, pe zi ce trecea, petrecand zile
intregi la mormantul sotiei sale, incapabil de orice effort, care n-ar fi avut drept scop fericirea
fiicei sale. Intr-o zi, in care naratorul si Swann se plimbau, le-a aparut in cale Vinteuil, care era
prea tarziu sa ii mai poata evita, si atunci statu mult de vorba cu Swann. Daca acum 2 ani,
invitatia lui Swann de a o aduce pe fiica lui sa se joace la Tansonville, l-ar fi indigent pe Venteuil.
Acum, il umplea de recunostinta. Dupa ce se departa Swann, Vinteuil exlama: ‘’Ce om
fermecator! Pacat ca a facut o casatorie cu totul nepotrivita’’.

Intr-o zi, cand matusa Leonie muri, in toamna cand au trebuit sa vina la Combray pentru
mostenire, tanarul se plimba singur catre Meseglise. 15 zile, cat durase ultima boala a matusii,
Francoise nu se despartise de ea nicio clipa pana in momentul inmormantarii. Intr-o zi, cand
tanarul se duse pana la balta Montjouvain se intinse pe iarba si adormi in preajma casei domnului
Vinteuil. A vrut sa se ridice, dar vazand-o pe domnisoara Vinteuil in dreptul ferestrei si
gandindu-se ca il vede, si putea crede ca o urmarea, nu se misca. Era in doliu. Tatal ei murise de
curand neimpacat pentru ca nu reusise sa asigure un viitor reusit, cinstit si respectat pentru fiica
sa. El se dedicase complet fiicei lui dupa moartea sotiei si nu primise nicio multumire in schimb,
din contra, acum fiica sa impreuna cu prietena ei mai mare, multumite ca nu mai sta nimeni in
calea fericirii lor, sar si ciripesc ca doua pasari indragostite chiar in fata portretului domnul
Vinteuil, pe care prietena s-a oferit chiar sa il scuipe, iar fiica o indemna sa o faca. Nu a putut sa
vada continuarea raului, pentru ca jaluzeaua a fost trasa, dar acum stia ce rasplata primise domnul
Vinteuil dupa moarte pentru toate suferintele pe care le indurase in timpul vietii din pricina fiicei
sale, alcatuita din cruzime si placere.

Frumusetea plimbarilor din directia Guermantes, era ca mergeau aproape tot timpul de-a
lungul Vivonei (apa), strabatand-o la un moment dat pe un pod vechi. Erau amuzante imaginile in
care copiii aruncau carafe in Vivonne ca sa prinda pestisori. Mai departe, Vivonne strabate o
proprietate al carei acces este ingaduit publicului de stapanul care a facut sa infloreasca gradini
autentice de nuferi albi in micile elestee pe care le formeaza Vivonne. La iesirea din acest parc,
unde Vivonne redevenea curgatoare, tanarul si parintii sai se asezau pe marginea apei, si luau o
gustare. Acolo, inconjurata de paduri era o casa de agreement izolata. O femeie tanara, care voia
sa ‘’se ingroape’’ aici, se arata in cadrul frestrei. In astfel de plimbari, nu au putut niciodata sa
urce pana la izvoarele Vivonne. De asemenea, nu ajunsesera niciodata pana la Guermantes, unde
stiau ca erau personaje reale si chiar locuiau acolo castelanii: ducele si ducesa de Guermantes. Si-
I inchipuiau ca din tapiterie, asa cum era contesa de Guermantes in ichoana Estherei din biserica
cand, in noante schimbatoare, asa cum era Gilbert cel rau, in vitraliu. Tanarul visa ca doamna de
Guermantes, indragostita de ea, dintr-un capriciu neasteptat, il invita in parc, si pescuia toata ziua
cu el. Aceste vise, pentru ca dorea sa devina scriitor, ii atrageau atentia la ceea ce avea de gand sa
scrie. Intr-o zi, mama ii spuse ca va avea ocazia sa o vada pe doamna Guermantes pentru ca va
veni la Combray sa asiste la nunta fiicei doctorului Percepierd, care a ingrijit-o foarte bine.
Zarind-o, atunci, privirea lui deceptionata parca spunea: ‘’Asta sa fie doamna de Guermantes?’’
acest chip nu avea nicio legatura cu cel din visul sau. In decursul plimbarilor, putea sa viseze ce
ar insemna daca ar fi prietenul ducesei de Guermantes, daca ar pescui si s-ar plimba cu barca pe
Vivonne necerand altceva de la viata decat aceste dupamieze fericite, dar, pe drumul de
intoarcere, zari o ferma destul de departe de celelalte doua. Naratorul se gandeste la directia
Meseglise si la directia Guermantes ca la niste zacaminte adanci ale solului sau mintal ca la niste
terenuri rezistente pe care se sprijina la maturitate.

Se gandeste ca nu ar fi vrut pentru nimic in lume ca o mama mai frumoasa si mai

inteligenta ca a lui sa vina sa ii spuna’’noapte buna’’ ca sa ii dea acea liniste netulburata pe care
nicio iubita nu i-a putut-o da mai tarziu