Acatrinei Leonard

Clasa a XII-a F

Statul român modern: de pa proiect politic la realizarea României Mari (secolele XVIII-XX)

SUBIECTUL al III-lea (pagina 190 – ghid)

În teritoriile românești se accentuează dominația otomană în Moldova și Țara Românească sub
forma Regimului fanariot din 1711, respectiv 1716, iar în Transilvania, din 1699, intră sub stăpânirea
Imperiului Habsburgic. Cu toate aceste dificultăți și în ciuda contextului internațional din sud-estul Europei,
care duce la știrbirea autonomiei și pierderi teritoriale și spațiul românesc se regăsește în zorii
modernității.
Românii doreau să scape de sub suzeranitatea Imperiului Otoman, să se modernizeze și nu în
ultimul rând, să se unească. Astfel, dorința acestora este evidențiată prin mai multe proiecte
politice/memorii boierești începând cu Memoriul de Focșani, în 1772 și Memoriul de la Șistov 1791 prin
care aceștia voiau revenirea la domniile pământene, desființarea obligațiilor de către Poartă, până la
recunoașterea dublei alegeri a lui Cuza, prin care românii conduceau Puterile spre politica „faptului
împlinit”.
Izbugnirea revoluției general europene în anul 1848 („Primăvara popoarelor”) a determinat
manifestarea și în spațiul românesc a mișcărilor revoluționare, inițial îmbrăcând forma petiționară, ulterior
prin confruntări directe. Documentele revoluționarilor de la 1848 din spațiul românesc reprezintă o
continuare a proiectelor politice elaborate până în acest moment, dar și punctul culminant, acestea
cuprinzând toate revendicările românilor de până atunci.
Astfel, la 3 mai 1848 la Blaj, este redactată „Petiția Națională” de către Simion Bărunțiu prin care se
exprimă următoarele obiective naționale: independența națiunii române, egalitatea în drepturi cu națiunile
conlocuitoare: „Noi vrem să ne unim cu țara”, libertatea tiparului și a exprimării oficiale în limba română,
desființarea iobăgiei fără nicio despăgubire, etc.
În 1853-1856 se desfășoară Războiul Crimeei, nou moment al „Crizei Orientale”. În urma înfrângerii
Rusiei, în 1856, Marile Puteri organizează Congresul de pace de la Paris. Într-o secțiune a „Tratatului de la
Paris” se adoptă o serie de prevederi referitoare la Principatele Române: se desființează protectoratul rus,
se introduce garanția colectivă a Marilor Puteri, se menține suzeranitatea otomană iar Rusia cedează
Moldovei cele trei județe din sudul Basarabiei: Cahul, Izmail și Bolgrad.
Un prim mare obiectiv al proiectelor politice românești, acela al constituirii unui stat român, a fost
realizat odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, în 1859. Oamenii politici români au acum în față
alte mari provocări: consolidarea statului, prin punerea în practică a deziderentelor românilor, reforme
pentru modernizare, instituirea unei monarhii ereditare, cu aducerea în țară a unui prinț străin, nouă
Constituție modernă, obținerea independenței și realizarea marelui obiectiv, unirea tuturor românilor într-
un singur stat național și unitar român.
În urma abdicării lui Cuza din 11 februarie 1866, se formează o locotenență domnească, care va
prelua puterea până la aducerea în țară a unui prinț străin care să preia tronul. Aducerea prințului Carol
este aprobată în țară printr-un plebiscit, cetățenii fiind chemați să se pronunțe cu privire la această
problemă. La 10 mai 1866, prințul Carol ajunge la București și depune jurământul de credință față de țară.
Domnia lui Carol a reprezentat momentul de maturizare politică a României, acesta devenind un stat
modern, guvernat după principiile liberalismului. Sunt vizate acțiuni de modernizare pe mai multe planuri:
politic, economic, cultural și social, România câștigând și un prestigiu deosebit pe plan internațional odată
cu proclamarea acesteia în anul 1881 ca Regat.
În opinia mea, venirea pe tronul țării a lui Carol I a dus la modernizarea statului român prin
diferitele acțiuni de modernizare: adoptarea Constituției din 1866, proiectele partidelor politice moderne,
ale modernizării economice și nu în ultimul rând, a modernizării culturale.
 În concluzie, proiectele politice abordate de români au condus la crearea statului român modern
prin dorințele acestora pentru unire și nu în ultimul rând, pentru independență.

România și concertul european. De la „Criza Orientală” la marile alianțe ale secolului al XX-lea

SUBIECTUL al III-lea (pagina 204 – ghid)

În secolul al XVII-lea izbugnește „Problema Orientală” (odată cu Asediul Vienei, 1683). Aceasta
reprezintă problema ivită pe fondul prăbușirii Imperiului Otoman, cand puterile vecine Rusia (Imperiul
Țarist) și Austria (Imperiul Habsburgic) râvneau la moștenirea otomană.
Pe fondul Crizei Orientale, Imperiul Otoman pierde teritorii și influență în fața marilor imperii Rus și
Habsburgic, ceea ce a atras modificări de statut politico-juridic și modificări teritoriale în spațiul românesc:
impunerea regimului dominației habsburgice (Transilvania intre 1699-1867, Bucovina între 1775-1918 și
Banat din 1718-1918), impunerea regimului dominației ruse în Basarabia între 1812-1918 și regimul
dominației otomane în Principate menținut până in 1878, iar spațiul românesc devine un adevărat „teatru
de luptă” în urma confruntărilor ruso-austro-turce.
În urma nerespectării „Convenției de la Akkerman” de către Imperiul Otoman, Rusia declară un nou
război împotriva turcilor (1828-1829). Acesta s-a încheiat cu victoria Rusiei, iar Moldova și Țara
Românească s-au aflat sub ocupația trupelor țariste până în 1834. La sfârșitul războiului se încheie tratatul
de la Adrianopol care conținea mai multe reglementări asupra spațiului românesc: introducerea
protectoratului Rusiei asupra Moldovei și Țării Românești (până în 1856), garantarea autonomiei
Principatelor menținute sub suzeranitate otomană, eliminarea monopolului comercial otoman, libertate
comerțului pe Dunăre și restituirea raialelor (Turnu, Giurgiu și Brăila) Țării Românești.
În condițiile unui iminent conflict militar între Rusia și Turcia, prim-ministrul I. C. Brătianu și
ministrul de externe Mihail Kogălniceanu se orientează spre tratative directe cu Rusia, în scopul de a evita
transformarea țării în câmp de război și pentru a obține independența. În acest sens, s-a semnat la 4 aprilie
1877 la București „Convenția militară româno-rusă care nu prevedea participarea directă a României în
război. In acest context, în Parlamentul României, la 9 mai 1877, ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu,
declară ruperea legăturilor României cu Turcia și se votează independența statului român. Rusia a acceptat
ca pe un fapt împlinit.
În 1877, armata rusă trece Dunărea, însă rezistența opusă de armata otomană împiedică înaintarea
trupelor țariste, acestea fiind oprite la Plevna. În aceste condiții, marele duce Nicolae, adresează o
telegramă principelui român Carol I în care îi cere angajarea trupelor române în conflict. Din august 1877
încep operațiunile militare asupra Plevnei, iar în noiembrie același ani, Osman Pașa se predă armatei
române. După capitularea Plevnei, trupele țariste și române înaintează în Imperiul Otoman, până aproape
de Constantinopol și zona Vidin. În ianuarie 1878, înfrântă pe toate fronturile, Poarta este nevoită să
încheie armistițiu. În urma recunoașterii internațională a independenței, crește prestigiul României în
Europa.
În opinia mea, consecințele Crizei Orientale asupra spațiunui românesc au dus atât la pierderi
teritoriale (cedarea Transilvaniei, Bucovinei și Banatului Imperiului Habsburgic) cât și la câștigarea
independenței, astfel încât, în urma războiului ruso-turc din 1877-1778, independența României este
recunoscută internațional. Însă, teritoriile cedate Imperiului Habsburgic, se vor reîntregi cu țara, astfel
încât în anul 1918 va avea loc Marea Unire.
În concluzie, pe fondul „Crizei Orientale” spațul românesc a avut de suferit în urma războaielor
ruso-austro turce, însă, odată cu declinul Imperiului Otoman, România reușește să-și dobândească
independența, astfel încât, câtiva ani mai târziu, are prilejul de a se întregi și a forma România Mare.