Legatura intre tehnicile de pictura ale marilor

maestri si tehnica restaurarii lucrarilor acestora

PICTURA este o ramura a artelor plastice care reprezinta o posibila realitate în imagini

artistice bidimensionale, create cu ajutorul culorilor aplicate pe o suprafata
(pânza, hârtie, lemn, sticla etc.). Scopul este de a obtine o compozitie cu forme, culori, texturi
si desene, care da nastere unei opere de arta în conformitate cu principiile estetice.
O mare parte din pictura artei occidentale si orientale este dominata de motive religioase;
exemple ale acestui tip de pictura sunt scenele biblice luate din peretii catacombelor si din
plafonul interior al Capelei Sixtine, iar ale artei orientale sunt scenele din viata
lui Buddha sau picturile mormintelor faraonilor egipteni care au reprezentat trecerea la
imortalitate.
Pictura este una dintre cele mai vechi expresii artistice umane. În ceea ce priveste estetica
sau teoria artei moderne a picturii, ea este considerata o categorie universala care include toate
creatiile artistice facute pe suprafete.

GENURI DE PICTURA

Peisajul
Înca de la finele secolului al XVI-lea, când a început sa fie frecventat de artisti ca un gen de
sine statator, peisajul a evoluat rapid în preferintele acestora, devenind, în scurt timp, expresia
lor favorita.

Starry Night, c.1889 By Vincent van Gogh

Natura statica sau natura moarta este reprezentarea în artele vizuale a unor obiecte
neînsufletite, din natura sau ordonate în mod voluntar. Prin definitie, natura moarta este un
gen de reprezentare grafica sau picturala a unui grup de obiecte inanimate naturale, constând
în glastra cu flori, fructe sau legume asezate pe o fructiera, vânat, o vaza, sticla, amfora, o
narghilea sau un ceainic, pahare, farfurii, piese la care sunt asortate uneori si carti, un ziar
împaturit, într-o combinatie artificiala si un element textil ori doua, ca suport cromatic.[3]
Acest tip de pictura poate fi gasit în interioarele mormintelor egiptene. Erau reprezentate
obiecte care ar fi servit în viata de dincolo a celor decedati. În Grecia antica, apogeul acestui
gen este atins prin secolele al III-lea si al II-lea î.Hr. Lucrarile respective nu au supravietuit
timpului, fiind doar mentionate în diverse scrieri

Vaza cu 12 floarea-soarelui - Vincent van Gogh

TEHNICI IMPORTANTE
Tehnicile de pictura sunt clasificate în functie de modul în care pigmentii sunt
diluati si fixati pe suportul care este pictat. În general, în cazul în care
pigmentii nu sunt solubili în liant, în el o sa se împrastie. Este convenabil sa se
faca diferenta între „procesul pictural”si „tehnica picturala”. Procedura
înseamna unirea elementelor picturale de liant sau adeziv, si pigmenti. Modul
de a aplica aceasta procedura pictoriala se numeste „tehnica picturala”.
Ulei. Culorile de ulei sunt vopsele cu uscare lenta compuse din particule fine de pigmenti
suspendate în uleiuri vegetale. Tehnica a fost adoptata pe scara larga începând cu secolul al
XV-lea. Cea mai des întâlnita aplicatie/utilizare pentru aceasta vopsea este cea domestica,
unde culorile luminoase si rezistenta la uzura o fac potrivita atât pentru interior cât si pentru
exterior.

Ceara. Aceasta este o tehnica la care s-a renuntat, cu toate ca era folosita înca din
antichitate. Pentru aceasta tehnica se foloseste ceara de albine expusa 10-20 de zile la soare,
apoi topita repetat în apa curata. Diluata cu esenta de terebentina, ceara astfel pregatita se
amesteca pe paleta cu pigmenti. Icoanele sau tablourile în ceara aveau avantajul ca prezentau
culori mate, catifelate care nu se îngalbeneau în timp si nu se crapau. Erau însa sensibile la
zgârieturi, lovituri si temperaturi ridicate.

Acuarela. Spre deosebire de alte tehnici, de exemplu guasa, care foloseste vopsea acuarela
amestecata cu ceruza (carbonat de plumb, alb), sau pictura în ulei, tehnici care se bazeaza pe
acumularea culorii, acuarela se bazeaza pe transparenta, care lasa sa se întrevada fondul alb
al hârtiei, ceea ce confera lucrarilor în acuarela luminozitatea si delicatetea care le
caracterizeaza. Uscarea imediata necesita o executie rapida, ceea ce mult timp a facut sa fie o
tehnica folosita la schite si studii, însa treptat a devenit o tehnica de sine statatoare. A fost
folosita mult la ilustrarea manuscriselor, dar epoca sa de înflorire în pictura a fost
sfârsitul secolului al XVIII-lea si începutul secolului al XIX-lea, în special
în Anglia, Franta si Rusia.[12] Tehnicile de lucru sunt ud pe ud, ud pe uscat si uscat pe uscat,
fiecare având particularitatile sale. În lucrari aceste tehnici pot fi folosite si combinat.

Guasa. În fapt, guasa (din franceza: gouache[13]) este o varietate de tempera, dar spre
deosebire de aceasta, datorita emulsiei pe care o contine îsi pastreza calitatile dupa
uscare. Spre deosebire de tempera obisnuita, guasa ramâne aproape la fel de saturata
cromatic. Când este folosita ca pasta are un aspect lucios. Guasa este o tehnica de pictura
ieftina, care foloseste ca diluant apa si se spala foarte usor, fiind potrivita pentru începuturi
nesigure si încercari, deoarece se usuca rapid. Guasa se foloseste usor, fiindca acest tip de
pictura se poate retusa. Este preferabil sa se foloseasca o hârtie groasa sau carton, pentru ca o
hârtie prea subtire risca sa se rupa. Spre deosebire de acuarela, guasa, ca si tempera, contine
ceruza, care o lipsesc de transparenta, facând-o mai compacta.

Vopselele acrilice. Folosite pentru prima data în anii '50, acrilicele sunt acum
considerate a fi unele dintre cele mai importante inovatii pentru artisti. Culorile au fost
folosite pentru varuit si contineau acril si vinil pe lânga pigmenti si apa. Culorile cele mai
bune pentru exterior sunt 100% acrilice. Potentialul acestor culori a fost experimentat de catre
pictorii muralisti mexicani pentru prima data în decoratiile interioare. Din anii '60 culorile
acrilice sunt comercializate pe scara larga. Popularitatea acrilicelor printre artisti poate fi
atribuita în principal versatilitatii acestora. Apreciate pentru intensitatea culorii, timpul rapid
de uscare si solubilitatea ei, acrilicele se pot folosi atât în tehnica picturii în acuarela, cât si în
tehnica picturii în ulei. Evaporarea rapida a apei din culorile acrilice obliga artistii la un lucru
rapid. Unele avantaje sunt: neaplicarea regulii de aplicare a straturilor „grase” peste cele
„slabe” si posibilitatea de a aplica facil culorile pe aproape orice suport. Tehnica ofera o
luminozitate deosebita si culori spectaculoase.

Pastel. Este o tehnica artistica care foloseste betisoare care sunt compuse din pigment pudra
amestecat cu un liant. Pigmentii folositi pentru a fabrica pastelul sunt aceiasi care sunt folositi
pentru a crea si celelalte culori, în special cele de ulei. Liantul folosit este un ulei neutru cu
mica saturatie. Pastelurile uscate au folosit de-a lungul timpului ca liant guma arabica, iar
metil-celuloza a fost introdusa în . De multe ori sunt introduse si creta sau ghipsul în
componenta. Variaza în functie de duritate; cele mai moi sunt învelite în hârtie.. Pastelul uscat
este de mai multe tipuri: cele moi sunt cele mai frecvent folosite, dar necesita fixare, iar cele
tari sunt folosite la detalii. De asemenea, pastelul este diferentiat si în functie de materialele
folosite în fabricatie: pastelul de ulei: are o consistenta moale si grasa, mai greu de amestecat,
dar nu necesita fixare, si pastelul solubil în apa: contin o componenta solubila în apa, si pot fi
spalate cu pensula uda, tehnica asemanatoare acuarelei. Prima mentiune a tehnicii o
face Leonardo da Vinci.

Portretul lui  Van Gogh - Henri de Toulouse Lautrec; pastel pe carton (1887), Muzeul Van Gogh
Fresca. Aceasta tehnica presupune pictarea pe un perete proaspat tencuit, în timp ce acesta
este înca umed (de unde si denumirea de pictura „pe umed”). Astfel, culorile se combina
chimic cu suportul si, dupa uscare, are loc fixarea lor definitiva.   Un artist care doreste sa
picteze pe fresca trebuie sa stie cât poate picta într-o singura zi, fie sa picteze rapid si precis
pentru a evita, pe cât posibil, ulterioare modificari „pe uscat”, care nu garanteaza persistenta
în timp a culorilor. Daca înainte de secolul al XV-lea, desenul pregatitor se trasa direct pe
tencuiala, ulterior s-a trecut la desenul pe carton, pentru ca, în final, cu ajutorul tehnicilor de
pulverizare sau de gravura directa, desenul sa se transfere direct pe tencuiala.

Crearea lui Adam - Michelangelo Bounarroti; Capela Sixtina

 Cerneala. Este numita si cerneala chinezeasca. Împreuna cu graffiti, ele sunt mai
degraba tehnici de desen. În general, prezentarea este în forma lichida, dar este, de
asemenea, sub forma de bara foarte solida care urmeaza sa fie diluata pentru utilizare.
Cele mai întrebuintate culori sunt negru si sepia, dar acum se folosesc multe alte culori
diferite. Cerneala este aplicata în diverse moduri, de exemplu, stiloul sau pixul, sunt cele
mai potrivite instrumente pentru desene si caligrafia picturilor. Ea se aplica, de asemenea,
cu o pensula de cerneala, tehnica din antichitate, numita caligrafie, ca si scrierea japoneza
care este de asemenea realizata în pensula si cerneala pe hârtie. Cerneala se mai poate
aplica cu un încarcator de cerneala sau cu un rapidograph.

Cerneala pe hârtie, Japonia, secolul al XIV-lea

Tempera (de ou). Tempera pe baza de ou este una dintre cele mai vechi, versatile si
durabile metode de pictura. Radacinile acestui mediu de pictura sunt atestate înca din
timpurile preistorice si este considerata a fi o tehnica permanenta, datorita rezistentei sale la
umiditate si schimbarile de temperatura. Ea necesita rabdare si experienta - reprezinta tehnica
cea mai utilizata în iconografie. Emulsiile de tempera formeaza propriul strat protectiv si spre
deosebire de culorile în ulei, acestea nu îsi schimba culoarea în timp si mai mult, se usuca
într-un timp foarte scurt. Aplicata într-un strat subtire de culoare, tempera este translucida,
precum acuarela, dar aplicata în straturi mai groase de culoare, aceasta devine opaca, precum
guasa. Cu toate acestea, vopseaua tempera se usuca la atingere în câteva secunde; pictura nu
este cu adevarat uscata în profunzime decât dupa aproape 12 luni. Tehnica picturii în tempera,
populara în sec. XIII si XIV, va deveni surclasata de tehnica picturii în ulei.

Madona Litta - Leonardo da Vinci; tempera pe lemn transferat pe pânza, cca 1490, Muzeul
Ermitaj.

Pointilism. Pontilismul (pontillism) este tehnica folosita în pictura, care prevede

alaturarea unor puncte de mici dimensiuni, pe care ochiul spectatorului este în masura sa le
reuneasca singur, privind tabloul de la distanta potrivita. Acest procedeu îi permite artistului
sa lucreze cu orice fel de lumina, chiar si cu cea artificiala. Pictorul neoimpresionist Georges
Seurat a propus stilul pointilist, care abordeaza în maniera stiintifica problema perceptiei.
 Circul - Geoges Seurat; 1891, Muzeul Orsay

Vitraliu. Vitraliul este tehnica artistica obtinuta din îmbinarea unor bucati de sticla diferit
colorate sau pictate.[25] Vitraliul a început sa fie folosit când mozaicul era în declin. În Apus,
ferestrele în vitraliu vor excela în complexitate în perioada gotica; în acea perioada, bisericile
gotice erau foarte impunatoare si înalte, de aceea era nevoie de mai multa lumina. Ferestrele
s-au marit, spatiul dintre geamuri s-a micsorat, peretii nu mai erau pictati si astfel s-a recurs la
vitraliu, singurul mijloc prin care s-ar fi putut da culoare interiorului bisericii. Si în bisericile
ortodoxe pictate se pot monta vitralii, cu conditia sa fie mai simple, pentru a nu încarca prea
mult spatiul interior, sau ca sa nu concureze cu peretele deja pictat.

Creat de Louis Comfort Tiffany

Grisaille. Grisaille este o tehnica, prin care o imagine este executata iîn
întregime în tonuri de gri sau de o alta culoare neutra gri si este de obicei
realizata astfel încât sa produca iluzia unei sculpturi sau a unui relief. Grisaille
este utilizat în special în schemele decorative mari, în imitatia sculpturii.
Tehnica a fost utilizata mai ales de catre pictorii flamanzi din secolul al XV-lea (de
exemplu la Altarul din Gand al lui Jan van Eyck, 1432). La sfârsitul secolului al XVIII-la, a
fost folosita pentru a imita sculpturile clasice, în decoratia peretilor si plafoanelor. Uneori este
utilizata pentru a obtine stratul de sub culorile de ulei translucide. 
În secolul al XVI-lea, la Limoges, Franta, au aparut piesele din email pictat în grisaille.
Tehnica a permis obtinerea unui efect dramatic de lumini si umbre, precum si a unei senzatii
puternice de tridimensionalitate. Dintre pictorii de sticla, grisaille este denumirea unui
pigment gri, vitros, folosit în arta colorarii sticlei pentru vitralii . În franceza, grisaille a ajuns,
de asemenea, sa însemne orice tehnica de pictura în care culorile ulei translucide sunt asezate
peste o pictura sub monotona.
Initial, aceasta tehnica a fost conceputa ca un instrument care va permite sa
afisati cifrele de relief în detaliu. Mai târziu a fost folosit ca o imagine vizuala a
decorului modern în interior. În special, a fost indispensabil pentru designeri,
deoarece a ajutat la transformarea dimensiunilor propuse în volum si realist.
Chiar si mai târziu, tehnica Grisaille a început sa fie folosita în proiectarea
spatiilor. De exemplu, picturile care prezinta diferite obiecte decorative create
folosind acest stil au devenit parte integranta a oricarui interior.
Folosind aceasta tehnica, artistii au încercat sa transfere imagini
volumetrice pe hârtie cât mai exact posibil. Prin urmare, imaginile au fost foarte
realiste. Potrivit expertilor, toate detaliile au fost transmise atât de clar încât era
aproape imposibil sa le distingem de sculpturi si cifre de relief. Daca comparati
astfel de picturi cu tendintele moderne ale picturii, acestea au în mod evident
multe în comun cu desenele în stil 3D.
Dupa ceva timp, tehnica Grisaille a fost folosita în asa-numita pictura de
sevalet. Dar si aici, aceasta forma de arta a fost fortata sa detina doar un rol
secundar. În majoritatea cazurilor, a fost folosit ca instrument auxiliar. De
exemplu, cu ajutorul acestuia s-au creat diferite schite, s-au creat modele si s-a
realizat chiar scalarea cladirilor si structurilor.
Si numai cu multi ani mai târziu, sa decis separarea griselui de pictura în sevalet,
pentru al transfera într-un grup separat de arta vizuala. În timpul epocii glorioase a barocului,
Grisaille (tehnica desenarii) a jucat un rol important în crearea diferitelor basoreliefuri
arhitecturale. De exemplu, unele elemente ale acestei tehnici neobisnuite au cazut pe
plafoanele si pe peretii Schitului. Sunt pe peretele scarilor Iordanului. Elementele reale ale
tehnicii grisaille au fost folosite în fabricarea sculpturilor umane sub arce, creând efectul unui
perete sculptat si al unui atrium.

Desenarea în stilul de grisaille se realizează după cum urmează:

-O schiță este fă cută cu un creion.
- Se aplică un strat ușor de vopsea - literalmente câteva lovituri, cu excepția
suprafețelor luminoase ale obiectelor.
- Munca se usucă .
- Pe mă sură ce se usucă , artistul trebuie să gă sească umbra în desen. El îi dă un ton
mai întunecat.
 - După uscare, sunt indicate locuri cu jumă tate de tonuri.
- În etapa finală , cele mai luminoase locuri și momente importante sunt evidențiate
într-un ton de lumină .
Pe scurt, grisaille este considerat primul pas pe cele mai mari scă ri ale picturii
moderne.

Ca un exemplu putem vedia istoria picturii Guernica, avand ca dimensiuni

349,3 x 776,6 cm, realizată în 1937 de pictorul Pablo Picasso.

Guernica – istoric

Guernica, o mare pictura în ulei alb-negru (tehnica Grisaille) executata de

artistul spaniol Pablo Picasso în 1937, dupa bombardarea germana a Guernica,
un oras din regiunea basca a Spaniei. Pictura complexa a primit recenzii mixte
atunci când a fost prezentata în Pavilionul Republicii Spaniole la târgul mondial
de la Paris, dar a devenit o icoana pe masura ce a calatorit lumea în anii
urmatori, ridicând controverse cu privire la semnificatia sa si la casa sa de drept.
Picasso locuia la Paris când guvernul republican spaniol l-a abordat în
1937 cu o comisie pentru a produce o pictura murala pentru pavilionul lor din
târgul mondial din acel an. Spania a fost la sase luni de la razboiul civil - o
revolta militara întreprinsa de nationalisti împotriva guvernului - si republicanii
au vazut evenimentul international ca o oportunitate de a-si afirma legitimitatea
si de a condamna tactica brutala a armatei nationaliste a generalului Francisco
Franco .
Picasso, care rareori amesteca politica si arta, a acceptat. Câteva luni mai
târziu, aeronavele germane, la cererea nationalistilor, au bombardat puternic
orasul Guernica pe 26 aprilie. Blitzkriegul de trei ore aproape a anihilat oras si a
ucis sau ranit o treime din populatie. Acoperirea devastarii l-a determinat pe
Picasso sa lucreze la comanda si a finalizat pictura enorma (3,49 × 7,77 metri) în
aproximativ trei saptamâni.
Afisat lânga intrarea pavilionului republicanului, Guernica a fost primul
lucru pe care multi vizitatori l-au vazut. Compozitia complexa,
cu figurile cubiste caracteristice ale lui Picasso si reprezentarea nelinistitoare a
spatiului, nu a fost usor de citit. Un cal înfricosator ocupa centrul tabloului,
împiedicându-se peste calaretul cazut întins pe dedesubt si luminat de razele
tepuite ale unui bec de deasupra. Un taur care plânge în stânga pare sa cuprinda
o mama tânguita cu copilul ei întins în brate. O figura fantomatica iese dintr-o
deschidere spre dreapta, tinând o lumina de gaz, în timp ce o femeie mai aproape
de prim plan îsi atârna bratele disperate. Mai departe, flacarile si eventual
ruinele consuma o figura urlatoare. Subiectul dramatic este supus, pictat
întehnica grisaille , o metoda care utilizeaza o paleta monocroma neutra. Picasso
a spus foarte putin despre semnificatia picturii, lasând interpretarea spectatorilor,
criticilor si istoricilor de arta. Desi clar ca raspuns emotional la violenta fara
sens a razboiului, tabloul, cu subiectele sale nepotrivite, a încurcat spectatorii
echitabili ai lumii. Daca a avut succes ca declaratie politica, a devenit o
dezbatere în rândul carturarilor.