Sunteți pe pagina 1din 4

Tema și viziunea despre lume în ,,Odă (în metru antic)’’

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;


Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,


Suferinţă tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne'ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.


Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,


Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...
Pot să mai re'nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,


Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

Romantismul este o mișcare literară și artistică, manifestată în Europa la sfârșitul


secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-Iea, cu influențe puternice atât în filozofie,
cât și în literatură. Acesta s-a ridicat împotriva rigorilor, dogmatismului estetic, rațiunii reci și
ordinii, propunându-și să depășească tiparele convenționale și abstracte. A susținut manifestarea
fanteziei și exprimarea sentimentelor, a originalității, spontaneității și sincerității emoționale,
promovând libertatea de expresie.

Teoreticianul romantismului european este considerat Victor Hugo, care a identificat


direcțiile și trăsăturile acestei orientări în ,,Prefața” de la drama ,,Cromwell”, apărută în 1827, un
adevărat program-manifest, dar și prin romanul ,,Mizerabilii”. În operele lui Victor Hugo,
trecutul este cercetat în mod sistematic, pentru că oferă o deschidere artistică și tematică către
prezent. În ,,Notre-Dame de Paris”, Quasimodo, personaj excepțional, sfâșiat de antiteze,
întruchipează o ființă dotată cu o sensibilitate ieșită din comun, în ciuda trăsăturilor sale fizice.
Prin imensitatea în istorie, viziunea asupra lumii se lărgește, iar omul dobândește un statut
ascensional, prin care iși depășește condiția existențială. În romantism este prezentă o întoarcere
spre începuturile mitice, când omul iși începe în illo tempore existența.

Printre reprezentanții de seamă ai curentului se pot enumera scriitori precum Vigny și


Musset, în Franța, Schiller, Heine și Grimm, în Germania, Byron și Shelley, în Anglia, Manzoni
și Leopardi, în Italia și Pușkin și Lermontov, în Rusia. Literatura romantică și-a găsit sursele
ideatice și de expresie în operele sociologice și filozofice ale lui J.J.Rousseau, Kant și Shelling,
întruchiparea târzie a sa fiind dominată de influența scrierilor metafizice ale lui Hegel,
Schopenhauer, Nietzsche și Kierkegaard.

Romantismul se dezvoltă într-o etapă istorică în care atmosfera din ţările române era
puternic marcată de ideea de revoluţie, unire şi independenţă. De aceea, patriotismul, lupta
pentru realizarea unităţii naţionale, o înflăcărată ,,conştiinţă cetăţenească” a slujitorilor artei,
precum și pregnanţa elementului social în opere sunt trăsături caracteristice ale curentului în
spațiul românesc.

Se disting trei etape în evoluţia romantismului național. Prima este ilustrată de eforturile
unor scriitori ca Gheorghe Asachi şi Ion Heliade Rădulescu de a se impune în spațiul şcolii
naţionale, presei și teatrului. În contextul unei asemenea activităţi culturale, poeţi ca Vasile
Cârlova și Grigore Alexandrescu îşi întorc nostalgic privirile şi simţirea spre ruinele trecutului
glorios. Tot în această perioadă se fac, din iniţiativa aceluiaşi Ion Heliade Rădulescu, numeroase
traduceri din literatura universală din toate timpurile.

A doua etapă este inaugurată de apariţia, în 1840, a revistei „Dacia literară”, publicată de
Mihail Kogălniceanu. În articolul-program intitulat ,,Introducţie’’, Kogălniceanu stabileşte liniile
directoare ale literaturii române, cerând scriitorilor să creeze opere cu un pronunţat specific
naţional, făcând din istorie, folclor, frumuseţile naturale ale patriei şi din viaţa ei socială sursele
principale de inspiraţie. Scriitorii acestei perioade sunt, în acelaşi timp, conducătorii revoluţiei,
iar operele lor resimt entuziasmul şi idealurile maselor populare (Alecu Russo, Nicolae Bălcescu,
Vasile Alecsandri).

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, apare societatea culturală Junimea care, prin
implicarea mentorului său, Titu Maiorescu, pune bazele unor principii solide cu privire la
unitatea teritorială și lingvistică a țării, simțind nevoia unei literaturi originale, de valoare. Printre
membrii acestei grupări se numără Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Ion Creangă și Mihai
Eminescu.

O descriere amplă a creaței eminesciene se găsește în ,,Eminescu și poeziile lui’’, articol


al criticului Titu Maiorescu. Prima parte reprezintă definirea personalității poetului, fiind
remarcate inteligența sa covârșitoare și memoria extraordinară, iar partea a doua evidențiază
nivelul său cultural deosebit: ,,Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală
stă la nivelul culturii europene de astăzi’’. Maiorescu constată că forma sa poetică deosebită se
datorează ,,mânuirii perfecte a limbii materne’’. Studiul se încheie cu afirmația curajoasă
conform căreia Eminescu va marca în mod categoric literatura română: ,,va fi punctul de plecare
pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești’’.
Poeme ale maturității artistice depline, capodopere incluse în ediția princeps (,,Poezii’’,
1883) alcătuită de Titu Maioescu, ,,Odă (în metru antic)’’ și ,,Glossă’’ se află, la nivelul
semnificațiilor, într-o relație de complementaritate ce luminează și adâncește sensurile
,,Luceafărului’’. Poemele alcătuiesc o triadă ce plasează tema romantică a condiției geniului, în
concepția eminesciană, pe coodonatele relației între apolinic (atitudinea contemplativă a
geniului, gândirea senină, ataraxia stoică) și dionisiac (principiul dinamic de trăire la nivel
teluric).
Deși tiparul formal clasic este anunțat încă din titlu, iar echilibrul, armonia și simplitatea
stilistică a discursului liric țin de clasicism, ,,Odă (în metru antic)’’ aparține romantismului prin:
teme, motive literare, atitudine poetică și asocierea speciilor – odă, elegie erotică, meditație și
rugă de mântuire.

Modelul antichității este cultivat nu doar la nivelul lexico-semantic, numele mitologice


Nessus, Hercule și Pasărea Phoenix fiind purtătoare de semnificații în textul poetic, ci și la
nivelul versificației. Specificul prozodic menționat încă din titlu (,,în metru antic’’) conferă
poemului o sonoritate aparte, de incantație, care transmite suferința provocată de iubire. Metrul
antic, întâlnit în versuri lipsite de rimă, dar în care alternanța silabelor lungi cu silabe scurte are
ca efect solemnitatea tonalității, se realizează în strofa safică (Sapho).

În urma unui proces îndelungat de elaborare, între 1873 și 1882, având ca punct de
plecare ,,Oda pentru Napoleon’’, care surprindea, în cele 11 strofe, ipostaza romantică a
titanului, ,,Odă (în metru antic)’’ devine, prin subiectivare și concentrare, poemul de 5 catrene
supranumit și ,,o Odă ființei’’. În succesiunea de variante se modifică tema, tonalitatea lirică,
dimensiunea textului și ipostazele lirice: de la titan la geniu, de la erou la poet și apoi la om.
Opera păstrează titlul, cu precizarea speciei lirice cu caracter solemn, în care se exprimă
sentimentele de admirație, de preamărire, și a metrului antic, dar și câteva motive romantice:
singurătatea, indiferența, nemurirea, visul.

Este prezentă viziunea romantică asupra raportului dintre omul superior și lumea comună,
dar spre deosebire de poeziile din tinerețe pe tema iubirii, construcția se abstractizează, tonul
pasional este abandonat, iar perfecțiunea formei clasice rezonează cu marile teme ale existenței
umane: iubirea, moartea, cunoașterea și autocunoașterea. Tragismul stării poetice este accentuat
de compoziția de factură romantică, bazată pe antiteze între nepăsare și tulburare, detașare
apolinică și trăire dionisiacă, eternitate/moarte și temporalitate/viață.

Poza romantică a geniului însingurat, din prima secvență poetică – ,,Pururi tânăr,
înfășurat în mantia-mi’’ – însetat de cunoaștere absolută, detașat de trăirile lumii, este înlocuită
cu imaginea omului muritor suferind din iubire. Trăirea dionisiacă anulează liniștea apolinică. Ca
în ,,Luceafărul’’, coborârea în teluric este răspunsul la chemarea iubirii.

Conștientizarea temporarității vieții unui om comun, spre deosebire de eternitatea


geniului în lume, este sugerată prin utilizarea adverbului ,,deodată” în cea de-a doua secvență
lirică a operei. Suferința ,,dureros de dulce’’ evidențiază antiteza dintre cele două ipostaze ale
ființei lirice. Este intuit faptul că soluția pentru detașarea de viața comună și fragilă în fața
trecerii timpului este moartea (,,Pân-în fund băui voluptatea morții,/Ne’nduratoare.”).

Pierderea singurătății înseamnă pierderea de sine, de unde suferința exacerbată și arderea,


sugerate prin comparația cu personajele mitologice, în cea de-a treia secvență poetică: ,,Jalnic ard
de viu chinuit ca Nessus,/ Ori ca Hercul înveninat de haine-i;/ Focul meu al stinge nu pot cu
toate/ Apele mării.’’. Prezența elementelor primordiale, în antiteză și hiperbolă, sugestia
titanismului, inversiunile și epitetul verbului ,,ard’’ susțin lamentația geniului în ipostaza de
bărbat îndrăgostit. Cele două strofe ale secvenței se realizează simetric, prin paralelism sintactic.
Comparația clasică, de tip homeric, redă scindarea declanșată de iubire și anularea
reciprocă a celor două euri simbolizate în poem de către Nessus și Hercul, de unde pierderea de
sine și agonia: ,,De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în
flăcări…’’.

Ultima secvență poetică relevă nevoia de unificare a sinelui după trăirea mistuitoare a
erosului. Reintrarea în starea de ,,nepăsare tristă’’ sau în nemurirea rece se poate realiza prin
moarte, care se câștigă prin cunoaștere de sine. Ultimele versuri fac din poem o rugă de mântuire
a ființei însetate de absolut: ,,Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie rede-mă!’’. Cele 3 forme
pronominale la persoana întâi, singural și metafora ,,nepăsare tristă’’ amintesc de asumarea
condiției geniului din finalul ,,Luceafărului’’ - ,,Ci eu în lumea mea mă simt nemuritor și rece’’,
dar cu o raportare diferită la moarte pentru că în ,,Odă’’ ,,eroul liric este (…) expresia pură a
condiției umane’’.

Spiritele înalte au reflectat întotdeauna asupra morții, au conștientizat-o și au transpus-o


în sistemele filozofice și religioase sau în opere de artă, din cele mai vechi timpuri.
,,Ghilgameș’’, epopeea sumeriană, și ,,Miorița’’, baladă românească, sunt, în acest context,
scrieri de referință. Eminescu atinge un prag suprem al conștiinței morții în ,,Odă (în metru
antic)’’, o capodoperă a literaturii române, prin intensitatea lirismului și surprinderea condiției
geniului în univers. Mihai Eminescu, ,,om al timpului modern, cu neobosita lui stăruință de a
ceti, de a studia, de a cunoaște, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedând
știința celor publicate până astăzi din istoria și limba română, află în comoara ideilor astfel culese
materialul concret de unde să-și formeze înalta abstracțiune care în poeziile sale ne deschide așa
de des orizontul fără margini al gândirii omenești” ( Titu Maiorescu, ,,Eminescu si Poeziile
lui’’).