Tema 9: Finanţele întreprinderii

1. Esenţa şi rolul finanţelor întreprinderii

Finanţele întreprinderii cuprind relaţiile economice care apar în procesul formării şi
distribuirii resurselor financiare aflate la dispoziţia întreprinderii în scopul obţinerii profitului
maxim. Domeniul de studiu al finanţelor întreprinderii sunt banii şi relaţiile care apar în
momentul utilizării şi câştigării banilor, cât şi toate formele pe care banii le pot lua în procesul
circulaţiei lor ( bani, materie primă, materie în curs de execuţie, produse finite, creanţe, bani).
Rolul finanţelor întreprinderii este legat de argumentarea diferitor variante de decizii de
investire şi finanţare, asigurarea utilizării eficiente a resurselor întreprinderii, determinarea
exactă a necesarului de resurse materiale şi financiare şi procurarea lor la cel mai mic preţ
reprezintă responsabilităţile de bază a gestiunii financiare în cadrul întreprinderii.
În vederea obţinerii unei înalte eficienţe, unui profit maxim, activitatea financiară a
întreprinderilor trebuie organizată în mod ştiinţific pornind de la obiectivele pe care şi le propune
fiecare întreprindere, ţinând seama de cerinţele economiei de piaţă, de exigenţele cererii şi
ofertei.
Finanţele întreprinderii pot fi privite din 3 puncte de vedere:
1. din punct de vedere practic finanţele fac obiectul unei acţiuni spre atingerea unui scop
definit. Analiza financiară este o primă acţiune a practicii financiare şi reprezintă un studiu a
situaţiei trecute în scopul consolidării întreprinderii în viitor. Scopul analizei financiare este
identificarea posibilităţilor viitoare de creştere şi generare a fluxurilor pozitive de numerar.
Gestiunea financiară este o altă componentă a practicii financiare şi reprezintă ansamblul
acţiunilor de administrare a resurselor financiare ale întreprinderii. Deosebim gestiune financiară
pe termen scurt care cuprinde gestiunea stocurilor, creanţelor, pasivelor curente, numerarului şi
gestiune financiară pe termen lung care cuprinde gestiunea investiţiilor, capitalurilor proprii,
datoriilor financiare.
2. finanţele fac obiectul unei politici a managerilor întreprinderii privind alegerea unei
strategii financiare ce vizează atingerea obiectivului principal. Componentele principale ale
politicii financiare sunt:
 Politica de investiţie care caracterizează comportamentul întreprinderii vizavi de
iniţierea proiectelor investiţionale;
 Politica de finanţare care caracterizează modul în care investiţiile vor fi finanţate
(surse proprii, surse împrumutate);
 Politica de dividend caracterizează modul în care profitul net va fi distribuit.
3. finanţele reprezintă o teorie sinestătătoare care dispune de o metodologie capabilă să găsească
soluţii la toate problemele financiare apărute.
 2. Politica financiară şi decizii de politică financiară
Politica financiară poate fi privită la nivel macroeconomic şi la nivel microeconomic.
La nivel macroeconomic politica financiară este o parte a politicii generale ale statului
acţionând necontenit asupra procesului de formare şi repartizare a fondurilor astfel încât pe de o
parte să se obţină veniturile necesare statului, iar pe de alta să se atingă anumite obiective de
strategie a dezvoltării economice.
La nivelul microeconomic deciziile de politică financiară se bazează pe structura financiară a
societăţii, pe obiectivele de rentabilitate şi de creştere economică, având în vedere şi riscurile
posibile.
Elaborarea unei politici financiare priveşte determinarea necesităţilor de finanţare pentru o
perioadă de timp anumită.
Politica financiară exprimă condiţii financiare de adoptare a întreprinderii la realităţile
mediului înconjurător sub diverse aspecte:
 ritmul de creştere a capitalului;
 modalităţile de finanţare;
 utilizarea surplusului existent.
Principalele decizii de politică financiară a întreprinderilor sunt:
1. decizia de investire reprezintă plasarea capitalului într-o anumită operaţiune şi este
rezultatul corelării strânse dintre costul capitalului utilizat şi rentabilitatea scontată.
Dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitate mai mică decât costul capitalului,
ea va fi sancţionată economic, deci :
a) în primul caz, dacă întreprinderea se finanţează prin îndatorare ea va obţine pierderi
contabile în măsura în care rezultatele financiare sunt mai mici decât cheltuielile financiare;
b) în al doilea caz, dacă întreprinderea se finanţează prin capital propriu atunci pierderile
contabile influenţează direct asupra masei capitalului propriu şi astfel îl micşorează.
Dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitate mai mare decât costul capitalului,
atunci se creează posibilităţi reale de creştere al volumului capitalului propriu.
Din cele expuse anterior rezultă că investiţiile a căror rentabilitate este mai mare sau egală cu
costul capitalului pot fi acceptate în caz contrar se resping.
2. decizia de finanţare reprezintă opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi necesităţile de
finanţare prin fonduri proprii sau prin împrumuturi.
Decizia de finanţare e proprie fiecărei întreprinderi şi fiecărui proiect în parte, ea nu depinde
numai de întreprindere, ci şi de: bancă, facilităţile pe care le obţine în negocierea creditelor,
cererea şi oferta pe piaţa capitalului de împrumut, existenţa sau inexistenţa unor capitaluri libere.
 3. decizia de autofinanţare semnifică faptul că întreprinderea trebuie să-şi asigure
dezvoltarea folosind rezultatele financiare pozitive, obţinute în exerciţiile anterioare.
Autofinanţarea prezintă avantaje reale atât pentru întreprindere, cât şi pentru acţionari.
Întreprinderea e avantajată întrucât pentru realizarea creşterii economice nu are nevoie să
recurgă la surse de finanţare externe.
Acţionarii sunt avantajaţi întrucât fără să depună efort financiar creşte valoarea bursieră a
întreprinderii şi creşte valoarea acţiunilor lor.
Politica de credit
În cadrul economiei de piaţă creditul are o răspândire foarte largă şi reprezintă un mod de
finanţare a necesarului de resurse pentru completarea celor existente.
Creditul sau relaţiile de credit presupun anumite relaţii băneşti de repartiţie prin intermediul
cărora se mobilizează disponibilităţi băneşti urmând să fie folosite pentru acoperirea nevoilor
temporare.
Obiectivele politicii de credit vizează utilizarea deplină a forţei de muncă; stabilitatea
preţurilor; echilibrarea balanţei de plăţi; îmbunătăţirea structurii diverselor sectoare de activitate.
După participanţii la relaţiile de credit sunt următoarele tipuri de credite:
1. Creditul bancar, forma de credit acordat de către bănci persoanelor juridice şi
persoanelor fizice în diferite scopuri pe termen lung şi pe termen scurt.
2. Creditul public, spre deosebire de creditul bancar unde există un singur creditor şi o masă
de debitori în cadrul creditului public situaţia e inversă o masă de creditori avansează sume unui
singur debitor. În funcţia de creditori pot fi: întreprinderi, persoane fizice, instituţii, ce au
disponibilităţi băneşti şi doresc să le plaseze pentru a obţine o remuneraţie corespunzătoare.
Debitori pot fi: statul, casele de economii.
Creditul public se prezintă sub 2 forme:
a) împrumuturi obligatare, ce se acordă pe termen lung (obligaţiuni);
b) depuneri la casele de economii care se remunerează cu dobânzi.
3. Creditul comercial se acordă direct participanţilor la relaţiile contractuale fără intervenţia
verigilor intermediare, la nivelul întreprinderilor, pentru o perioadă până la 90 zile. Este vorba de
creditul pe care-l acordă furnizorul cumpărătorului pentru perioada de livrare a mărfurilor până
la încasarea contravalorii lor (credit furnizor), sau invers creditul pe care-l acordă clientul
furnizorului sub formă de avansuri pentru a crea posibilităţi financiare acestuia în vederea
executării comenzilor şi livrării produselor contractate (creditul client).
Politica de credit are sarcina de a stabili comportamentul întreprinderii privind acordarea
clienţilor a creditului comercial.
 Vânzarea în credit va duce la creşterea veniturilor întreprinderii însă pot apărea pierderi
cauzate de imposibilitatea colectării datoriilor (creanţe). Politica de credit presupune o alegere a
duratei creditului, a clienţilor ce pot beneficia de credit, a metodelor de colectare.
Principalele componente ale politicii de credit sunt:
1. Perioada creditului, reprezintă perioada de timp pentru care se acordă creditul. Există o
legătură dintre caracteristicile produselor şi perioada de credit, cu cât durata de viaţă a produselor
este mai mare cu atât perioada de credit este mai mare.
2. Reducerile utilizate, adică disconturile pentru a convinge clientul să plătească mai repede.
Exemplu: achitarea în curs de 15 zile, reducerea de 2 % se acordă numai în cazul achitării în curs
de 5 zile, notaţia: „2/5 neto 15”.
3. Accesibilitatea creditului, se referă la selectarea clienţilor adecvaţi pentru a primi creditul.
Există o tehnică de selectare a calităţii clienţilor în funcţie de capacitatea lor de a rambursa
creditul care se numeşte 5C a creditului. Componentele tehnicii sunt:
1C – caracterul clientului, se referă la calităţile morale şi individuale a echipei manageriale a
clientului.
2C – capacitatea, se referă la capacitatea întreprinderii de a genera fluxuri pozitive de
numerar pe termen lung.
3C – condiţiile se referă la sensibilitatea veniturilor clientului faţă de modificările mediului
extern.
4C – capitalul se referă la nivelul resurselor financiare disponibile companiei ce caută credit
comercial.
5C – gajul (colateral) este determinat de structura activelor clientului.
4. Formalizarea raportului de credit, adică existenţa contractului de vânzare – cumpărare,
facturile ce confirmă livrarea mărfurilor.
5. Politica de colectare a creanţelor este duritatea aplicată de întreprindere în timpul
colectării datoriilor dubioase, adică cu termen expirat.
Politica de dividend
Politica de dividend priveşte decizia acţionarilor întreprinderii privind distribuirea sau
reinvestirea profiturilor nete ale întreprinderilor.
Distribuirea de dividende, cu regularitate are drept consecinţe formarea unui acţionariat fidel
care va avea tendinţa să păstreze acţiunile, să nu le vândă, văzând în ele plasamente avantajoase.
În acelaşi timp, va creşte cererea pe piaţa bursieră a acestor acţiuni, întrucât şi alţi investitori ar
dori să deţină astfel de acţiuni.
Reinvestirea profitului net duce la creşterea autonomiei financiare a întreprinderii, creşterea
capacităţii de autofinanţare şi la asigurarea unei creşteri economice pe seama capitalului propriu.
 În practica societăţilor comerciale pe acţiuni s-au conturat trei tipuri de politică a
dividendelor:
1. Politica reziduală de dividend constă în distribuirea drept dividend a unei sume care
rămâne disponibilă după acoperirea nevoilor de finanţat, adică mai întâi se acoperă cheltuielile
investiţionale şi apoi plata dividendelor.
2. Politica ratei constante presupune aplicarea de către societatea comercială, an de an, a
unei proporţii fixe a dividendelor în raport cu profitul total.
3. Politica sumei constante presupune plata din profitul net sub formă de dividende a unei
sume constante către acţionari indiferent de mărimea profitului.
Formele de distribuire a dividendelor: în bani, acţiuni şi în natură.
3. Surse de finanţare a întreprinderii şi criterii de formare a structurii financiare optime
Finanţarea întreprinderii vizează constituirea resurselor financiare pentru iniţierea şi
derularea activităţii. Finanţarea se poate face din surse proprii şi surse atrase.
A. Sursele proprii de finanţare se formează din:
- contribuţiile proprietarilor. O întreprindere nu poate fi înfiinţată, dacă nu dispune,
iniţial, de un capital minim. Proprietarii trebuie să angajeze un minim de contribuţie,
care constituie capitalul social. Fiecare asociat, în schimbul aportului său, primeşte
un număr de acţiuni care le oferă dreptul de proprietar asupra patrimoniului
întreprinderii;
- propria activitate pe care o desfăşoară întreprinderea, reprezentând partea din
profitul obţinut din activitatea economico-financiară, care rămâne după achitarea
impozitului pe venit şi după remunerarea acţionarilor – profitul net destinat finanţării
activităţii, reprezentând principala sursă de autofinanţare;
- dezinvestiţii, sub formă de încasări băneşti ce rezultă din vânzarea activelor ca urmare
a încetării activităţii unei secţii, neutilizării unor tehnologii etc.
- din rezerve constituite în limita nivelului legal;
- subvenţii de la stat.
Dezvoltarea şi expansiunea economică a întreprinderii antrenează resurse financiare
substanţiale. Acestea se pot obţine prin majorarea capitalului propriu în cazul în care angajarea
capitalului suplimentar promite o creştere a rentabilităţii întreprinderii. În plus, “creşterea
capitalului social marchează viabilitatea întreprinderii, având un efect pozitiv asupra partenerilor
de afaceri, a căror încredere în activitatea agentului economic sporeşte” 1.
Majorările de capital prin aporturi noi în numerar se pot realiza prin două tehnici
financiare:

1
Mihaela Onofrei, Finanţele întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2004. pag. 117.
 a) Aporturi în numerar de la vechii acţionarii, caz în care se procedează la o
majorare a valorii nominale a acţiunilor deja existente. Această soluţie este greu de aplicat,
deoarece nu toţi acţionarii consimt să-şi aducă contribuţia la majorarea de capital;
b) Emiterea de noi acţiuni la care pot subscrie atât vechii acţionari, cât şi alţii noi.
Această soluţie este mai des practicată, impunând fixarea preţului de emisie. Preţul de emisie,
la care se vând noile acţiuni trebuie să fie mai mare decât valoarea lor nominală şi mai mic
decât valoarea bursieră a vechilor acţiuni pentru a asigura vânzarea acţiunilor noi. Diferenţa
dintre preţul de emisie şi valoarea nominală se numeşte primă de emisie, care trebuie să
acopere cheltuielile ocazionate de emisiunea şi vinderea acţiunilor noi, dar să asigure şi o
marjă de creştere a capitalului propriu.
Sporirea capitalului prin aporturi în natură are ca efect sporirea numărului de acţiuni ce
are ca substanţă un activ real şi nu monetar; mărimea capitalului propriu se va majora, în acest
caz, cu valoarea mijlocului fix, estimată la valoarea de piaţă, iar proprietarul activului va obţine
dreptul de subscriere a acţiunilor.
Sporirea capitalului social prin încorporarea rezervelor nu contribuie la formarea unor
resurse financiare suplimentare, ci modifică doar mărimea capitalului social, diminuând,
totodată, rezervele. Fondul de rezervă se acumulează prin defalcări anuale din profitul net al
întreprinderii până când mărimea fondului devine egală cu valoarea stabilită de legislaţia în
vigoare. Când rezervele ating nivelul stabilit are loc încorporarea lor în capitalul social. Această
operaţiune poate fi realizată prin două metode: 1) creşterea valorii nominale a acţiunilor existente
şi 2) creşterea numărului de acţiuni, care se distribuie gratuit acţionarilor existenţi.
Convertirea datoriilor în acţiuni constă în emisiunea şi distribuirea de acţiuni creditorilor
întreprinderii (furnizori, bănci); Această operaţiune are loc doar cu acordul creditorilor
întreprinderii şi acţionarilor actuali, întrucât ultimii trebuie să renunţe la dreptul lor de subscriere
la noile acţiuni emise. Creşterea numărului acţiunilor poate afecta poziţia întreprinderii pe piaţa
de capital, în direcţia diminuării valorii bursiere a acesteia, deoarece se reduce profitul net pe
acţiune.
Creşterea capitalului ca urmare a operaţiunilor de fuziune, absorbţie constă în
comasarea capitalului pentru folosirea mai eficientă a acestuia şi pentru dezvoltarea, în
continuare, a întreprinderii.
Din analiza formelor de creştere a capitalului unei întreprinderi rezultă că numai
majorarea capitalului în numerar este o operaţiune de finanţare directă, întrucât aduce
întreprinderii noi lichidităţi. Aportul în natură, precum şi majorarea ce rezultă din fuziune sau
absorbţie sunt operaţiuni indirecte de finanţare. Nici convertirea datoriilor nu reprezintă o
operaţiune directă de finanţare. Această metodă de creştere a capitalului propriu are ca efect
modificarea structurii financiare a întreprinderii şi transformarea unei datorii în capital neexigibil
şi nu crearea de noi lichidităţi. Majorarea capitalului propriu poate avea loc şi ca urmare a
beneficierii întreprinderii de anumite înlesniri fiscale, precum: facilităţi la impozitul pe venit
destinate încurajării agenţilor economici pentru efectuarea investiţiilor, creării noilor locuri de
muncă, dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, precum şi a celor din agricultură, etc.
Formele de finanţare prezentate determină capacitatea de autofinanţare a întreprinderii.
Mărimea autofinanţării este determinată de diverşi factori, a căror influenţă poate fi pusă în
evidenţă în diferite etape ale formării sale. Aceste etape pot fi reprezentate astfel:

1. Venituri din vânzări

- costul vânzărilor

2. Profit brut
+ alte venituri operaţionale
- cheltuieli distribuire
- cheltuieli generale şi administrative
- alte cheltuieli operaţionale

3.
Rezultat din activitatea
operaţională

+ venituri investiţionale
- cheltuieli investiţionale
+ venituri financiare
- cheltuieli financiare

Rezultat din activitatea economico-

4.
financiară + venituri excepţionale
- pierderi excepţionale

5.
Profitul perioadei de gestiune până la
-
impozitare

- cheltuieli privind plata impozitului pe venit

 6.
Profit net

- dividende

7. Autofinanţare

Autofinanţarea apare, deci, ca un fond de acumulare pe care întreprinderea îl obţine din

propria activitate şi este o consecinţă a realizării diferitelor aspecte ale politicii sale.

B. Surse atrase de finanţare a activităţii întreprinderii cuprind:

- Creditul bancar este creditul acordat de către băncile comerciale întreprinderilor sub
formă bănească, este rambursabil şi purtător de dobândă.

- Creditul comercial este creditul pe care şi-l acordă întreprinzătorii la vânzarea

mărfurilor sub forma amânării plăţii2. Deci, creditul comercial poate fi acordat atât de către
furnizor cumpărătorului sub formă de materii prime şi materiale pentru perioada de la livrarea
mărfurilor până la încasarea contravalorii lor, cât şi de către întreprindere furnizorului sub formă
de avans pentru a-i crea posibilităţi financiare acestuia în vederea executării comenzilor.
- Creditul leasing, presupune operaţiunea prin care o instituţie financiară specializată
cumpără, la cererea unei întreprinderi, bunuri pentru a le închiria acesteia, în schimbul unor plăţi
periodice.
- Împrumutul obligatar. Emitenţii de obligaţiuni sunt agenţii care doresc să-şi procure
capital pentru a finanţa o investiţie pe termen lung. Ofertanţii de capitaluri sunt agenţii
economici care doresc să-şi valorifice propriile capitaluri, persoane fizice. Obligaţiunea este o
creanţă ce dă posesorului ei dreptul să primească anual un venit fix sub formă de dobândă.
Sarcina managerului financiar este de a asigura întreprinderea cu resurse financiare la
timpul oportun şi în cuantumul necesar. Aceasta presupune adoptarea deciziilor referitoare la
selectarea resurselor în funcţie de cost, de natura trebuinţelor (pentru finanţarea mijloacelor fixe
şi a stocurilor), repartizarea resurselor pe destinaţii (în investiţii pe termen lung şi investiţii în
active curente).

2
V Turliuc, V Cocriş, Angela Boariu ş.a., Finanţe şi monedă, Ed. Economică, 2005, pag.131.
 Surse de finanţare a
întreprinderii

Finanţări pe termen lung Finanţări pe termen scurt

Surse proprii Surse externe de finanţare

de finanţare
Surse acumulate în cadrul întreprinderii

Profit net Credite bancare

Rezerve
Emisiuni de obligaţiuni

Fond de uzură
Împrumuturi de la alte organizaţii

Emisiuni de acţiuni
Leasing

Contribuţii interne
Credite de la stat

Capital suplimentar

Alte surse
Surse intrate în urma repartizării

Despăgubiri
Credite bancare

Subvenţii
Creditul comercial
Alte surse

Alte datorii pe termen scurt

Figura 1 Surse de finanţare a întreprinderii

 4. Analiza financiară a întreprinderii
Analiza financiară constituie un instrument managerial care contribuie la cunoaşterea
situaţiei financiare a întreprinderii, a factorilor şi cauzelor care au determinat-o, în
conştientizarea trecutului şi prezentului în vederea fundamentării viitoarelor obiective strategice
de menţinere şi de dezvoltare a întreprinderii într – un mediu concurenţial.
Prin intermediul analizei financiare se stabilesc punctele forte şi slabe ale gestiunii
financiare, având la bază anumite norme şi criterii, se dă o explicare a cauzelor obţinerii unor
rezultate nesatisfăcătoare şi se propun măsuri de îmbunătăţire a lor. Analiza financiară cuprinde:

A. Analiza rentabilităţii. Rentabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a

realiza profit necesar reproducţiei, dezvoltării şi remunerării capitalurilor întreprinderii.
Măsura rentabilităţii este redată de un sistem de rate de eficienţă, care măsoară gradul în
care se utilizează diverse resurse ale întreprinderii.
Sistemul de rate de rentabilitate include:
 Rata rentabilităţii vânzărilor (Rv)
Profit brut
Rv = ¿ 100%
Venituri din vânzări
Indicatorul indică profitul care se obţine la un leu vânzări. Prin compararea acestui
indicator cu media pe ramură, se poate aprecia în ce măsură întreprinderea a asigurat potenţialul
pieţei, precum şi eficienţa aplicării politicilor de piaţă şi de preţuri. Creşterea ratei, însoţită de o
micşorare a volumului de vânzări, denotă faptul că întreprinderea încearcă să-şi menţină un nivel
satisfăcător de profit promovând o politică de preţuri înalte, în timp ce o rată a rentabilităţii
scăzută, însoţită de o creştere puternică a vânzărilor, confirmă faptul că întreprinderea preferă
reducerea preţului de vânzare în scopul cuceririi unui nou segment de piaţă. În concluzie, cazul
în care creşterea ratei rentabilităţii vânzărilor este însoţită de o creştere a vânzărilor relevă o
situaţie favorabilă pentru întreprindere, fapt ce atestă o poziţie concurenţială „forte” pe piaţă.
Principalele rezerve de creştere a ratei rentabilităţii vânzărilor vizează: sporirea vânzărilor,
creşterea puterii de negociere a întreprinderii cu furnizorii şi obţinerea unor preţuri de achiziţie
avantajoase, ameliorarea structurii vânzărilor în sensul creşterii ponderii celor cu o marjă
comercială individuală mai mare, accelerarea rotaţiei stocurilor, optimizarea costurilor,
optimizarea preţurilor de vânzare etc.
 Rata rentabilităţii activelor (rentabilitatea economică)
Rentabilitatea economică exprimă gradul de valorificare al capitalului total, al capitalului
fix şi al capitalului circulant. Rentabilitatea activelor reflectă câte unităţi monetare au fost
necesare întreprinderii pentru obţinerea unei unităţi convenţionale de profit, indiferent de sursa
atragerii acestor mijloace. Rentabilitatea activelor trebuie să fie superioară ratei inflaţiei, pentru
ca întreprinderea să-şi poată menţine substanţa sa financiară. În termeni reali, rentabilitatea
activelor trebuie să remunereze capitalurile investite la nivelul ratei minime de randament în
economie şi al riscului economic şi financiar pe care şi l-au asumat „furnizorii” de capitaluri.
Rentabilitatea activelor este considerată ca unul din cei mai importanţi indicatori ai
competitivităţii. Aprecierile se fac prin compararea rentabilităţii activelor întreprinderii cu
nivelul mediu pe ramură sau cu cel al concurenţilor.
Nivelul rentabilităţii economice se măsoară prin intermediul ratelor de rentabilitate,
pornind de la un rezultat financiar (profit până la impozitare, profit din activitatea operaţională,
profit net) şi ansamblul mijloacelor economice utilizate, precum:
1. Rentabilitatea activelor( Ra)
Profit până la impozitare
Ra = ¿ 100%
Total active
În ţările cu economie dezvoltată, se consideră satisfăcătoare o rentabilitate economică
mai mare de 25%, ceea ce înseamnă că, în maximum 4 ani, întreprinderea îşi poate reînnoi
capitalurile angajate prin profitul obţinut.

 Rentabilitatea financiară ( Rf ). Exprimă capacitatea întreprinderii de a realiza profit net

prin capitalurile proprii angajate în activitatea sa. Rentabilitatea financiară reflectă scopul final al
acţionarilor unei întreprinderi, exprimat prin rata de remunerare a investiţiei de capital făcută de
aceştia în procurarea acţiunilor întreprinderii sau a reinvestirii totale sau parţiale a profiturilor ce
le revin pe drept. Se calculează conform formulei:

Rf =
b0 b1 100%

Este necesar ca rata rentabilităţii financiare să fie superioară ratei dobânzii pe piaţă, ceea
ce conduce la creşterea cursului bursier al acţiunilor, la atragerea noilor acţionari. O situaţie
optimă este cea când rentabilitatea financiară a înregistrat o creştere performantă, fapt ce atestă
că a fost respectată corelaţia de eficienţă dintre efortul necesar şi efectul economic scontat.

B. Analiza lichidităţii şi solvabilităţii

Prin lichiditate se înţelege capacitatea întreprinderii de a transforma activele sale în bani,
iar gradul de lichiditate caracterizează capacitatea de plată a întreprinderii.
Măsura în care întreprinderea poate face faţă datoriilor totale exprimă solvabilitatea
acestea.
Lichiditatea se analizează prin următorii indicatori:
 - Rata lichidităţii imediate (Li), permite să facem judecăţi asupra capacităţii de
rambursare instantanee a debitorilor, ţinând cont de disponibilităţile existente. Se calculează
conform formulei:
mijloace băneşti
Li = Datorii pe termen scurt
O valoare pertinentă a raportului este dificil de stabilit. Excepţional ar fi dacă mijloacele
băneşti ar fi suficiente pentru a alimenta integral fluxurile monetare de ieşire. Teoria economică
apreciază că o valoare de 0,2-0,3 ar exprima raţionalitatea unei întreprinderi bine administrate
din punct de vedere financiar. Valoarea scăzută a ratei lichidităţii imediate nu constituie, însă, o
criză de solvabilitate, dacă întreprinderea deţine stocuri, creanţe ce pot fi uşor transformate în
mijloace băneşti în concordanţă cu termenele de plată a obligaţiunilor. În schimb, o valoare
ridicată a acestui indice poate avea şi efecte negative asupra activităţii întreprinderii, precum:
folosirea neeficientă a resurselor disponibile, micşorarea capacităţii de cumpărare a
disponibilului în legătură cu creşterea inflaţiei etc.
- Rata lichidităţii intermediare(Lr), pune în evidenţă capacitatea întreprinderii de a-şi
achita datoriile devenite scadente fără a fi obligată să-şi vândă stocurile.
mijloace băneşti + creanee
Lr = Datorii pe termen scurt
Nivelul coeficientului trebuie să fie, de regulă, 0,7 - 1,0 , dar aprecierea realistă impune şi
o atentă analiză a valorilor realizabile pe termen scurt, întrucât la formarea lor contribuie, în mod
substanţial, politica de credit comercial promovată de întreprindere, precum şi starea financiară a
clienţilor săi.
- Rata lichidităţii curente(Lc), relevă posibilităţile întreprinderii de a-şi transforma, într-un
termen scurt, bunurile patrimoniale curente în mijloace băneşti pentru a efectua plăţile exigibile.
Active curente
Lc = Datorii pe termen scurt
Indicatorul pune în evidenţă importanţa şi calitatea bunurilor deţinute de întreprindere la
care ea poate face apel atunci când este nevoită să-şi achite, la scadenţă, datoriile contractate pe
termen scurt. Nivelul trebuie să fie mai mare decât 1. Practica mondială apreciază că valoarea
minimă a acestui indicator trebuie să fie 1, iar valorile cuprinse între 1,2–1,8 indică o situaţie
financiară favorabilă, care insuflă încredere creditorilor. Se consideră că dacă este mai mare
decât 2, activele întreprinderii au o structură neadecvată, o parte din mijloacele ei sunt
„îngheţate” în stocuri. În calculul acestui indicator sunt cointeresaţi acţionarii, investitorii şi
creditorii potenţiali.