CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN MEDICINĂ ŞI FARMACIE „RAISA PACALO”

CATEDRA DISCIPLINE FARMACEUTICE

UNITATEA DE CURS BOTANICA FARMACEUTICĂ

UNITATEA DE CONȚINUT: Caracterele morfo-anatomice ale speciilor cu valoare

farmaceutică din fam.
Salicaceae, Ericaceae, Malvaceae, Primulaceae, Hypericaceae.

Ludmila IVANCOV,
profesor, grad didactic I

Chişinău

1
 PLANUL:
1. Caracteristica și descrierea plantelor medicinale din familiile: Salicaceae, Ericaceae,
Malvaceae, Primulaceae, Hypericaceae.

2
 Familia Salicaceae
Caractere generale. Include cca 400 de specii grupate în 3 genuri: Populus cu 25-30 de
specii, Salix cu 350-370 de specii. În flora Moldovei, în luncile râurilor şi de-a lungul pârâilor
cresc 8 specii de Salix şi 4 specii de Populus. Unii sistematicieni consideră salicaceele drept
angiosperme primitive, înrudite cu gimnospermele.
Majoritatea covârşitoare a reprezentanţilor familiei Salicaceae sunt răspândite în zona
temperată; în cea tropicală cresc numai câteva specii de Salix şi Populus. Toţi reprezentanţii
familiei sunt plante lemnoase, arbori şi arbuşti. Frunzele sunt dispuse altern, simple, întregi.
Saliccele sunt plante dioice cu flori unisexuate, apetale. Florile sunt dispuse în axila unor bractei.
Floarea este alcătuită dintr-o bractee foliară şi un disc nectarifer la bază: mascule dezvoltă 2-30
de stamine; femele - 2 carpele concrescute. Ovarul este superior, unilocular, poliovulat. Florile
apar înaintea sau odată cu frunzele şi sunt grupate în inflorescenţe de tipul amenţi. Amenţii
masculi cad complet de pe plante după înflorire, iar cei femeii - după coacerea seminţelor şi
desiminare. Fructul este o capsulă dehiscentă prin 2 valve. Seminţe mici (1-2 mm), prevăzute cu
peri mătăsoşi cu rol de diseminare, astfel sunt duse de curenţii de aer la distanţe mari de planta-
mamă. Nimerind pe sol umed, încolţesc foarte repede - de obicei, în câteva zile, iar pe vreme
călduroasă şi sol umed - chiar în câteva ore. Având o astfel de adaptare - germinaţie rapidă,
seminţele salicaceelor au şi un neajuns esenţial: capacitatea de germinaţie se păstrează doar 3-4
săptămâni.
Genul Populus. În flora Moldovei genul cuprinde 5 specii, inclusiv 1 în cultură. Arbori
dioici, înalţi până la 35 m şi cu diametrul tulpinii până la 2 m. Florile sunt pedunculate, cu periant
redus, fără glande nectarifere. Androceul constă din 6-40 stamine, iar gineceul din 2-4 carpele,
care la maturitate formează o capsulă uscată, dehiscentă.
P. alba - Plop alb - arbore frecvent în zona de silvostepă a Emisferei nordice, înalt de 30
m. Frunzele sunt palmat-lobate ori ovate, albe-tomentoase pe partea inferioară.
P. nigra - Plop negru. Formează o tulpină dreaptă, negricioasă, cu coroană largă şi ritidom
brăzdat longitudinal. Frunzele sunt deltoid-triunghiulare, dispuse altern, cu bază deltoidă, iar
vârful acuminat şi marginea serată, glabre, cu peţiol lung de 5-6 cm. Florile sunt unisexuate,
grupate în amenţi pendenţi, cei femeii - lungi de 10-15 cm, cei masculi - de 4-6 cm. Florile
femele sunt formate dintr-o bractee glabră, dinţată, care reprezintă învelişul floral. Într-o cupă
mică se află ovarul bicarpelar şi unilocular. Florile mascule au la bază o bractee asemănătoare cu
cea a florilor femele, pe care se află receptaculul cu 14-20 stamine cu antere roşcate. Fructul
reprezintă o capsulă dehiscentă prin 2-4 valve. Seminţele sunt înzestrate cu numeroşi peri pufoşi,
catifelaţi.
P. tremula - Plop tremurător - cea mai răspândită specie în Europa - arbori înalţi de 20 m
cu ritidom cenuşiu-negricios. Se distinge prin faptul că mugurii şi frunzele nu conţin rezine.
Limbul foliar este circular, ondulat pe margini, prins pe peţiolul lung, comprimat lateral. Lemnul
este moale, omogen, alb şi se foloseşte la confecţionarea chibritelor, obţinerea celulozei şi
alcoolului metilic.

Familia Ericaceae
Caractere generale. Include peste 100 de genuri şi mai bine de 3000 de specii răspândite
la altitudini mari în ambele emisfere. Nu se întâlnesc în stepe şi deşerturi, iar în zona tropicală
cresc, preponderent, în munţi. În flora spontană a Moldovei nu se întâlnesc specii de ericacee,
doar în unităţile ştiinţifice de profil sunt introduse unele specii de Rhododendron.

3
 Formele vitale sunt preponderent, arbuşti şi subarbuşti cu frunze sempervi- rescente sau
caduce, uneori - ierbacee şi arbori. Frunzele ericaceelor sunt simple, astipelate, frecvent coriacee
cu glande. Florile de formă urceolată sau campanulată variază după dimensiuni şi pot fi axilare
sau adunate în inflorescenţe terminale de tip racem, umbelă, mai rar - corimb. Florile sunt
actinomorfe, mai rar zigomorfe. Polenizarea e entomofilă. Fructul reprezintă o bacă, drupă sau
capsulă.
Familia Primulaceae
Caractere generale. Include 30 de genuri şi aproximativ 1000 de specii ierbacee,
subarbuşti, răspândite pe tot globul, preponderent, în zonele reci temperate din Emisfera nordică.
În flora spontană a Moldovei vegetează 5 genuri, care includ 9 specii, printre care g. Primula cu
specia medicinală - P. veris. Primulaceele dezvoltă tulpini, de regulă, erecte, uneori târâtoare.
Frunzele sunt simple, întregi, variate după forma limbului, astipelate, sunt dispuse altern, opus
sau în rozetă bazilară. Florile sunt actinomorfe, rareori zigomorfe, variate după formă şi mărime,
cu o cromaţie vie, bisexuate, frecvent sunt grupate în umbele axilare ori terminale. Polenizarea e
entomofilă. Fructul reprezintă o capsulă, iar seminţele dezvoltă embrion mic şi endosperm
voluminos. Cel mai numeros gen al familiei este Primula - peste 500 specii.
Genul Primula
P. veris (syn. P. officinalis) - Ciuboţica cucului. În flora spontană a Moldovei vegetează
pe poieniţe pe la liziere (marginea pădurii). Sunt plante ierbacee perene, înalte de 15-30 cm, cu
rizom cilindric, oblic sau drept din care pornesc numeroase rădăcini adventive, subţiri. Dezvoltă
tulpini cilindrice, fistuloase în interior, erecte, pubescente. Frunzele sunt dispuse în rozete bazale,
mari, obtuz-alungit-ovate, cu margine crenată ori ondulată, cu vârf obtuz şi bază atenuată, cu
nervuri proeminente pe faţa inferioară, peţiol aripat. Inflorescenţe de tipul umbelă simplă,
multiflore; flori pedunculate, bisexuate, cu caliciul gamosepal, campanulat; corolă gamopetală,
tubuloasă, din 5 petale galbene-aurii şi pete portocalii la bază. Fructul reprezintă o capsulă
elipsoidală, dehiscentă prin 5 valve, însoţită de caliciul persistent, cu suprafaţa verucoasă.
Produsul medicinal: Primulae rhizomata cum radicibus - conţine saponina (5-10%)
primulina, acid primulic, glicozidele primuloverizina şi primverina, ulei volatil, acizi organici.
Are acţiune expectorantă, antimicrobiană, calmantă, diuretică. Se recomandă în calitate de
remediu pectoral în bronşite, traheile, tuse convulsivă, tulburări gastro-intestinale, afecţiuni
renale şi cardiace. Frunzele conţin acid ascorbic (5-6%) şi se utilizează în avitaminoze.
Familia Tiliaceae
Caractere generale. Include cca 45 de genuri şi sub 700 de specii. Majoritatea speciilor
sunt răspândite în regiunile tropicale şi subtropicale ale Asiei, Americii, Africii şi Australiei, şi
numai speciile g. Tilia au areal cuprins în latitudinile nordice. În flora Moldovei familia este
reprezentată de l gen cu 8 specii, inclusiv 3 în cultură în calitate de plante ornamentale în
parcurile şi scuarurile oraşelor.
Formele vitale - arbori viguroşi cu frunze caduce, arbuşti. Frunze peţiolate, dispuse altern,
cu marginea serată, nervaţiune penată şi stipele caduce. Flori, preponderent, grupate în
inflorescenţe cimoase terminale, de regulă, bisexuate, mai rar unisexuate, actinomorfe, cu axul
principal concrescut cu bracteea membranoasă. Fructul reprezintă, preponderent, o nuculă, dar
se întâlneşte şi capsula cărnoasă, polispermă, care la maturitate se desface în 2 părţi.
Genul Tilia. Include cca 50 de specii, înalte de până la 30-40 m cu diametrul tulpinii de
2-5 m, cu coroană deasă, globuloasă răspândite în Emisfera nordică. Distincţia morfologică de
bază a speciilor g. Tilia de alte genuri ale familiei este prezenţa bracteei, concrescută cu axul
4
inflorescenţei. Dezvoltă tulpini drepte, cu scoarţă cenuşie, frunze peţiolate, acuminate. Florile
actinomorfe sunt înzestrate cu corola albă-gălbuie, reunite câte 2-15 în cime. Pedunculul floral
este concrescut aproape pe jumătate din lungimea lui cu o bractee eliptică sau lanceolată, verde-
gălbuie. Androceul constă din numeroase stamine libere. În faza de înflorire, care durează 20-
25 de zile, 1 ha de arbori de tei produce 1500 kg de nectar. Mierea de tei a fost apreciată încă
cu 6000 de ani în Egipt, fiind cunoscută în calitate de produs alimentar şi medicinal cu acţiune
bactericidă, utilizată în tratarea rănilor, în răceli şi ca remediu sudorific. În flora spontană a
Moldovei, g. Tilia este reprezentat prin: T. tomentosa, T. petiolaris, T. cordata, T. europaea, T.
platyphyllos, care constituie speciile silvice de bază ale Codrilor; în calitate de plante
ornamentale introduse: T. americana, T. caroliniana, T.begonifolia.
Toate speciile de tei, având un aspect decorativ şi miros plăcut, se cresc în curţi, pe
marginea drumurilor şi prin parcuri.
T. cordata - Tei pucios - arbori înalţi de 20-30 m, cu muguri ovoizi, cu 2 solzi glabri; cel
inferior depăşeşte jumătatea mugurilor. Are cele mai mici frunze din speciile de tei, cordiforme,
cu margine serată, pe faţa inferioară verzi-albastrui, cu smocuri de peri ruginii la subsioara
nervurilor, în rest sunt glabre. Flori cu petale galbene-pale mici, câte 5-15, formează cime, cu
bractcea glabră, de lungimea inflorescenţei. Înfloreşte din a doua jumătate a lunii iunie -
începutul lui iulie. Fructul este o nuculă globuloasă, mică, neteda sau slab muchiată.
T. tomentosa (syn. T. argentea) - Tei argintiu - arbori înalţi de 30 m, cu ramuri dese
îndreptate în sus; dezvoltă muguri ovoizi, cu 2 solzi pubescenţi, aproape egali. Frunzele sunt cu
limbul cordiform, cu faţa inferioară în întregime argintie, pubescentă cu peri stelaţi şi vârful
brusc acuminat; faţa superioară e verde-închisă. Florile sunt câte 5-10 grupate în cime
pendente, mai scurte decât lungimea bracteei, cu 5 petale galbene-închise, dublate de alte 5 -
11 parapetale, provenite din stamine, numite staminodii. Bracteele sunt sesile sau scurt
pedunculate, eliptice sau lanceolate, verzi-deschise, cu nervura mediană concrescută cu
pedunculul inflorescenţei până la jumătatea ei, pe partea dorsală cu peri stelaţi. Înfloreşte cel
mai tardiv - în iulie. Fructul reprezintă o nuculă tomentoasă ovoidă, netedă sau cu coaste puţin
proeminente.
Produsul medicinal: Tiliae floras cum et sine bracteis – inflorescenţe cu sau fără
braetei. În ţările Europei occidentale sunt acceptate numai inflorescenţele provenite de la
speciile T. cordata şi T. platyphyllos. Toate florile au miros plăcut inconfundabil, gust dulceag
astringent şi mucilaginos. Conţine mucilagii, ulei volatil cu componentul farnesol, care dă
mirosul plăcut, saponine, zahăr, vitaminele С, E, glicozide flavonice, taninuri. Are acţiune
nervosedativă, reduce inflamaţiile căilor respiratorii, hipotensivă, calmantă în durerile cardiace.
Este recomandat în răceli, gripă în calitate de expectorant şi sudorific, în tratamentul
insomniilor, afecţiuni digestive şi urogenitale.
Familia Malvaceae
Caractere generale. Include cca 85 de genuri şi sub 1600 de specii în temei mezofite,
răspândite, preponderent, în zonele tropicale şi subtropicale (arbori şi arbuşti); parţial - în cele
temperate din ambele emisfere (anuale şi perene). În flora Moldovei familia Malvaceae include 9
genuri cu 13 specii în flora spontană şi 11 specii cultivate sau se experimentează în calitate de
plante medicinale, ornamentale şi textile.
Pentru speciile de malvacee este caracteristică prezenţa; celulelor secretoare cu mucilagii
în toate organele; perilor simpli, grupaţi în mănunchi şi a celor glandulari; caliciului dublu; cel
extern - din numeroase sepale libere ori concrescute - epicaliciul. Dezvoltă frunze dispuse altern,
5
cu stipele caduce, cu limbul palmat-lobat, mai rar întreg, nervaţiune palmată. Florile sunt
actinomorfe, mai rar zigomorfe, de regulă, bisexuate, solitare sau câte 2-6 la axila frunzelor
tulpinale superioare; adesea formează inflorescenţe terminale. Polenizarea este încrucişată -
entomofilia. Fructul e o capsulă disciformă, numită şi scizocarp, care la maturitate se desface în
mai multe mericarpii. Seminţele sunt turtite lateral. Modul de răspândire e zoohor, anemofor.
Genul Althaea
A. officinalis - Nalbă mare - plante ierbacee, perene, cu rădăcina fusiformă, groasă,
cărnoasă, albicioasă, lungă de 20-30 cm. Tulpinile sunt înalte de 1-2 m, erecte, cilindrice,
lignificate la bază, ramificate, cu peri tectori, pâsloşi. Specia este răspândită în Europa, Asia şi
Africa de Nord, iar în Moldova vegetează în câmpii, pe locuri cu apele freatice aproape de
suprafaţă. Frunzele sunt dispuse altern, mari, lung peţiolate, cu limbul triunghiular ori palmat-
lobat, cu 3-5 lobi, cel terminal mai dezvoltat, cu margine inegal- dinţată. Frunzele sunt catifelate,
de culoare verde-cenuşie, datorită numeroşilor peri tectori dispuşi pe ambele feţe. Florile sunt
scurt pedunculate, solitare la axila frunzelor, ori adunate în raceme terminale, albe sau roz.
Fructul reprezintă capsulă disciformă, care se desface în 13-20 mericarpii cu câte o sămânţă
reniformă, turtită lateral, păroasă la maturitate.
Produsul medicinal: Althaeae folia şi Althaeae radices, ultimul colectat de la plantele în
vârstă nu mai puţin de 2 ani. Rădăcinile conţin mucilagii (20- 30%), amidon, glucide, zaharuri,
aminoacizi, pectine; frunzele - mucilagii (5-6%), flavone, taninuri, cu acţiune expectorantă,
antiinflamatoare, imuno- modulatoare, calmantă. Se recomandă în inflamabile căilor respiratorii,
afecţiuni gastro- intestinale, în boli renale.
Genul Gossypium
G. herbaceum - Bumbac - plante anuale, originale din India Orientală, cultivate mult
în zonele tropicale şi subtropicale şi chiar în zona cu clima temperată. Bumbacul este cultura
textilă de bază a omenirii, de la care se confecţionează 50% din producţia mondială de fibre
naturale. Cultivat acum 3-4 mii de ani, simultan în ţările din Asia de Sud, Africa şi America
Centrală, actualmente cultura plantelor este extinsă în America de Nord şi de Sud, Asia,
Africa, Europa de Sud. Cultura bumbacului a fost experimentată şi în sudul Moldovei, însă
plantele ajung numai în faza de îmbobocire - început de înflorire când dau primele îngheţuri.
Dezvoltă tulpini înalte de 50-200 cm, ramificate de la bază. Frunzele sunt mari, dispuse altern,
peţiolate, palmat-lobate sau palmat- fidate, stipelate, păroase. Florile mari în diametru - 6-
8 cm, solitare, dispuse la axila frunzelor, lung pedunculate.
Din seminţele de bumbac, prin presare la rece, se extrage uleiul, folosit în industria
alimentară şi în producerea săpunurilor. Scoarţa rădăcinilor de G. hirsutum are proprietăţi
hemostatice, înlocuind cornul secării. Conţin gosipol - produs anticoncepţional masculin,
micşorând viabilitatea spermatozoizilor, doar în perioada tratamentului.
Bumbacul se obţine şi de la alte specii: G. arboreum, G. religinosum - din Africa de Sud;
G. burbadense, G. peruvianum - din America de Sud; G. hirsutum din America de Nord.
Genul Malva
M. şylvestris - Nalbă de pădure - plante ierbacee, bienale sau perene întâlnite în Moldova
prin locuri necultivate, în rărişuri de pădure. Dezvoltă rizom gros cu rădăcină pivotantă,
cărnoasă, puţin ramificată, albicioasă. Tulpina e înaltă de 40-70 cm, erectă, ramificată, cilindrică.
Frunzele cu stipele triunghiulare sunt dispuse altern, lung peţiolate, palmat-lobate, cu 5-7 lobi
semicirculari, inegali, cu margine crenat-dinţată. Florile sunt actinomorfe, în cime axilare, scurt
pedunculate. Fructul reprezintă o capsulă, care se deschide în 11 mericarpe, zbârcite, glabre.
Produsul medicinal: Malvae flores et folia - conţine mucilagii, taninuri, săruri minerale;

6
în flori - antociani şi vitamine. Are acţiune emolientă, antitusivă. Se recomandă în ceaiuri
şi siropuri expectorante, în inflamaţia căilor respiratorii.
Familia Hypericaceae
Caractere generale. Include 40 de genuri şi cca 1000 de specii răspândite, preponderent,
în zona tropicală, unele specii ale g. Hypericum se întâlnesc în zona temperată. În flora spontană
a Moldovei se întâlnesc 5 specii.
Formele vitale sunt arbori, arbuşti şi ierbacee perene. O particularitate comună pentru
familie este prezenţa pungilor schizogene sub formă de puncte, care conţin un suc pigmentat sau
incolor. Majoritatea speciilor dezvoltă frunze simple, astipelate, dispuse opus. Florile sunt
actinomorfe, bisexuate ori unisexuate, solitare ori grupate în inflorescenţe terminale simple ori
compuse; plante monoice şi dioice. Fructul reprezintă o capsulă dehiscentă, bacă ori drupă.
Seminţele sunt fără endosperm, foarte mici şi uşoare; diseminarea e anemohoră.
Genul Hypericum. Speciile genului sunt comune pe toate continentele şi cresc atât în
luncile umede, cât şi în condiţii aride. Unele specii dezvoltă flori mari, colorate viu, în diameuu
de 7-8 cm.
H. perforatum - Sunătoare (Pojarniţă). În flora Moldovei vegetează în cele mai diverse
condiţii: lunci, poieniţe, de-a lungul drumurilor. Sunt plante ierbacee, perene înalte de 0,5-0,7 m,
cu rădăcini şi rizomi bine dezvoltaţi. Formează o tulpină cilindrică cu muchii laterale, lignificată
în partea inferioară, glabră, cu ramificaţii în partea superioară. Frunzele sunt dispuse opus, sesile,
ovat-eliptice, glabre, cu margine întreagă, cu pungi secretoare. Fiind privite prin transparenţă,
frunzele par perforate, de unde provine şi denumirea speciei. Fructul reprezintă o capsulă ovală,
dehiscentă prin trei valve; la atingere fac zgomot - de aici provine şi denumirea de sunătoare.
Seminţele sunt mici, brune-negricioase. Pe parcursul unei perioade de vegetaţie dezvoltă
23000 de seminţe.
Produsul medicinal: Hyperici herba - conţine ulei volatil, flavone, taninuri, hipericină,
saponine. Are acţiune cicatrizantă, vasodilatatoare, hipertensivă, expectorantă. Se recomandă în
ulcer gastro-intestinal în calitate de antihemoragic, în hipertensiune - hipotensiv, în afecţiuni
nervoase - uşor sedativ; în cazul rănilor - cicatrizant.

7
SURSE BIBLIOGRAFIECE:
1. Calalb T., Bodrug M. Botanica farmaceutică, Chişinău 2009
2. Grati V. Citologie generală. Ed. Prut internaţional, partea I, 2006, partea II, Chişinău,
2007
3. Avram R., Andronescu E., Fuzi I., Botanica farmaceutică. Ed. Didactică şi pedagogică.
Bucureşti, 1981