Sunteți pe pagina 1din 1

Nicolae Manolescu, născut 

Nicolae Apolzan, (n. 27 noiembrie 1939, Râmnicu Vâlcea, județul


Vâlcea) este un critic și istoric literar român, cronicar literar și profesor universitar, membru
titular al Academiei Române (din 2013[2][3]). A activat și ca politician după Revoluția
din 1989. Ambasador al României la UNESCO și președintele Uniunii Scriitorilor din
România (pentru al doilea mandat). Manolescu este considerat, în general, ca unul dintre cei
mai importanți critici literari români din ultimele decenii.[4][5] În legislatura 1992-1996 a fost
ales ca senator în județul Sibiu pe listele partidului OCL-(PAC).
Una dintre cărțile sale fundamentale este Istoria critică a literaturii române, apărută
în 2008 într-o ediție definitivă. Este, de asemenea, directorul revistei România literară. În
luna decembrie 2011, Senatul Universității din București l-a declarat Profesor emerit.
Administrația prezidențială l-a decorat cu Ordinul Național Steaua României în grad de Mare
Cruce, cea mai înaltă distincție a statului român.
BiografieModificare
S-a născut într-o familie de profesori de liceu. Tatăl său, Petru Apolzan, care a fost la un
moment dat și inspector școlar, era originar din Sibiel, cu ascendență în Apoldu de Jos. Mama
sa, Sabina, centenară, profesoară de limba franceză, a fost profesoara lui Virgil Ierunca. În
anul 1953, după arestarea părinților săi din motive politice, a fost înfiat de bunicul matern și a
luat numele acestuia, Manolescu.
În 1956 Nicolae Manolescu a absolvit studiile preuniversitare la Liceul Gheorghe Lazăr din
Sibiu. În 1962 devine licențiat al Facultății de Filologie a Universității din București.
În 1974 obține titlul de Doctor în Litere cu teza Opera lui Titu Maiorescu la Universitatea din
București. Teza de doctorat a stat la baza cărții sale Contradicția lui Maiorescu, o incursiune
critică, un eseu biografic și psihanalitic, un exercițiu de hermeneutică necesar, întrucât studiile
despre Maiorescu sufereau de politizarea excesivă.[6]
Carieră didactică universitară la Catedra de literatură română a Facultății de Filologie din
București începută în 1963, este numit profesor titular în 1990. Predă, de asemenea, și
studenților străini. Debutează cu cronica literară în Gazeta literară, acceptând întocmai
clișeele dogmatismului realist-socialist, potrivit analizei lui Marian Nițescu. Devine apoi
cronicar literar al României Literare vreme de treizeci de ani, o bună parte din timp sub
conducerea lui George Ivașcu.
A coordonat lucrările Cenaclului de luni, la care au debutat majoritatea poeților optzeciști
până la desființarea acestuia, din rațiuni politice. Din 1990 devine director și editorialist al
revistei România Literară. Cronicar al revistei Contemporanul din 1962 până în 1972,
perioadă din care datează textele în care „limbajul, marcat de aceleași poncife ale
dogmatismului, capătă o notă personală“ („Poeții noștri au conștiința că exprimă un umanism
superior și, din această perspectivă, ei simt nevoia să reconsidere universul, traducând în mari
simboluri ideile, valorile etice ale comunismului... etc.“, „Laudă creației“, Contemporanul, nr.
44, 1. nov. 1963), demonstrează același M. Nițescu.
Cronicar al revistei România literară din 1972 până în 1989. În 1997 este ales membru
corespondent al Academiei Române, iar din 2005 devine președinte al Uniunii Scriitorilor din
România.
Între 1997-2000 moderează talk show-ul cultural Profesiunea mea, cultura, la Pro TV.
Din 2002 conduce Întâlnirile României Literare la Clubul Prometheus.
În 2006 a fost numit în funcția de ambasador al României la UNESCO. A debutat editorial cu
volumul Lecturi infidele în anul 1966.
În anul 2008 a publicat Istoria critică a literaturii române, care poartă subtitlul 5 secole de
literatură , în care a continuat eforturile de canonizare, cea de-a doua istorie a literaturii
române de la origini pînă în zilele noastre, prima fiind cea scrisă de G. Călinescu.